SINGUR, -Ă, singuri, -e, adj. 1. (Despre oameni) Neînsoțit de nimeni, fără nici un tovarăș, fără altcineva. La gazdă Eminescu locuia așadar singur, într-o totală recluziune studioasă. CĂLINESCU, E. 227. Prin locurile iestea e cam greu de călătorit singur. CREANGĂ, P. 199. Îmi place a sta singur pe-o stîncă dărîmată, S-aud pe maluri vîntul cu groază șuierînd. ALECSANDRI, O. 82. ◊ Expr. Singur-singurel v. singurel. (Familiar) De unul singur = neînsoțit de nimeni. Se duse acasă cu sacii, apoi o luă de unul singur pe poteci mai puțin cunoscute. DUMITRIU, V. L. 73. ◊ Fig. Trecu prin întuneric, pe lîngă țințirim. Căsuța singură a babei Maranda trimetea fire de lumină spre vale printr-un geam cît palma. SADOVEANU, B. 45. Astfel, turmă după turmă Pleacă toamna pe la stîni, De rămîn pustii în urmă Munții singuri și bătrîni. TOPÎRCEANU, B. 22. ♦ (Adesea întărit prin «pe lume») Singuratic, solitar, izolat, retras. Singur era pe lume, fără părinți. SADOVEANU, O. VII 364. Nu simți ce singuri am rămas pe lume? CAZIMIR, L. U. 86. 2. (Despre oameni) Prin forțele sale, fără intervenția (ajutorul, îndemnul, voia) cuiva; din proprie inițiativă, nesilit de nimeni. Creșterea și-o face omul singur, dacă n-are cine să i-o dea. C. PETRESCU, C. V. 98. Doar nu l-ai sfătuit tu pe Chirilă să slujească pe Platamonu, ci s-a dus dînsul de bunăvoie. Singur s-a încurcat, singur să se descurce. REBREANU, R. I 280. Într-una din zile își găti bucate singură și ședea la masă, cînd doi din ceilalți fii de împărați veniră să o vadă. ISPIRESCU, L. 22. ♦ (Despre lucruri) De la sine. Stai puțin cu carul, c-am să-ți spun ceva. – Eu aș sta, dar nu vrea el să steie. Dar ce ai să-mi spui? – Carul dumitale parcă merge singur. CREANGĂ, P. 40. Sfînta Vineri i-a mai dat... un păhăruț de vin și o vîrtelniță de aur, care depăna singură. id. ib. 91. 3. (Precedînd substantivul) Numai unul, unic. Singurul om de înțelegere i-a rămas Dinu Grințescu, inginerul. C. PETRESCU, A. 355. Spînul, văzînd că i s-a dat vicleșugul pe față, se răpede ca un cîne turbat la Harap-Alb și-i zboară capul dintr-o singură lovitură de paloș. CREANGĂ, P. 278. Ca să se sece influința boierilor și să stîrpească cuiburile feudalității, îi despuia de averi sub feluri de pretexte, lipsindu-i cu chipul acesta de singurul mijloc cu care puteau ademeni și corumpe pre norod. NEGRUZZI, S. I 143. ♦ (În construcții negative) Nici un. Biata femeie îngenunchease dinaintea mea și îmi săruta mîinile, fără să poată articula un singur cuvînt de greutatea suspinelor. NEGRUZZI, S. I 52. 4. (Mai ales determinînd un subiect exprimat prin pronume) Numai, exclusiv, doar. Eu singur așteptam în miez de noapte. Cînta cocoșul pentru-ntîia oară și eu vegheam, o stea ca să răsară. TULBURE, V. R. 11. Pe cînd eram în lume tu singură și eu. ALECSANDRI, P. A. 62. Organizarea dinlăuntru a societății singură ne poate explica evoluțiile istorice. BĂLCESCU, O. II 13. 5. (Determină de obicei subiectul sau obiectul; uneori ține locul numelui) (Eu) însumi, chiar eu (tu etc.); în persoană. Am eu singur grijă. SADOVEANU, O. L. 36. Ciubuc Clopotarul de la mănăstirea Neamțului... făcuse un clopot mare la acea mănăstire, cu cheltuiala lui, și avea dragoste să-l tragă singur. CREANGĂ, P. 105. Lună tu, stăpîn-a mării, pe a lumii boltă luneci Și gîndirilor dînd viață, suferințele întuneci!... Cîte țărmuri înflorite, ce palate și cetăți, Străbătute de-al tău farmec, ție singură-ți arăți! EMINESCU, O. I 130. Spune-mi, dragă copiliță, Cu-a ta singură guriță: Ce ești, fată ori nevastă, Ori zină din cer picată? TEODORESCU, P. P. 452.