PAJURĂ, pajuri, s. f. 1. Pasăre răpitoare mare, cu ciocul puternic și tăios, cu gheare mari și ascuțite, care trăiește în ținuturile muntoase (Aquila imperialis); acvilă.[El] știe doar poteca și urcușul Spre vîrful către care năzuiesc, Pe care pajuri mari își au culcușul. BENIUC, V. 72. Coconii hanilor de atunci aveau căutătură de pajură și puterea leului, SADOVEANU, D. P. 73. La cap pajură, la coadă seceră (Cocoșul). ♦ (în basme) Pasăre uriașă, năzdrăvană. Un basm cu pajuri și cu zmei Începe-acum o fată. COȘBUC, P. I 192. Iată pajuri năzdrăvane care vin din neagra lume. ALECSANDRI, P. III 20. Nimene n-ar să te poată scoate de aici... numai pajura din pădurea zmăului cel mare. ȘEZ. II 206. 2. Figură simbolică reprezentînd o pajură (1) pe stemele, monedele, pecețile sau steagurile unor țări; p. ext. stemă. Într-o monedă cu pajura ștearsă de două mii de ani nu vedea numai o gravură stîngace. C. PETRESCU, R. DR. 35. Armăturele aceste sînt: capul zimbrului moldav fiind în coarnele sale pajura împărătească cu aripele întinse. NEGRUZZI, S. I 43. Dasupra capului E pajura-mpăratului. BIBICESCU, P. P. 214. ◊ Expr. Cap sau pajură (sau pajură ori număr) = formulă folosită mai ales în jocurile de copii, prin care se hotărăște cine începe jocul, după partea pe care cade o monedă aruncată în sus; joc cu acest nume. Într-un colț se auzi sunînd un ban, s-a început... un feli de joc în «pajură ori număr». CONTEMPORANUL, III 571. 3. (Neobișnuit) Pată colorată pe un fond de altă culoare. Iarbă deasă, presărată cu pajuri galbene de păpădie. DELAVRANCEA, la TDRG. – Pl. și: pajure (DELAVRANCEA, S. 198, ALECSANDRI, T. I 375). – Variante: (învechit) pajeră (ODOBESCU, S. A. 90), pajiră (MARIAN, O. I 134), pajoră (RETEGANUL, P. V 65) s. f.