IZMENI, izmenesc, vb. IV. Refl. (Familiar) 1. A se purta nenatural, afectat, a se fandosi, a se sclifosi. Izmenindu-se puțin cu un gest ca și cum ar fi ochit, dădu un bobîrnac fișicului de napoleoni care se împrăștiară pe jos. CAMIL PETRESCU, O. I 583. 2. (Cu determinări introduse prin prep. «la») A se uita urît, a se strîmba (la cineva). Aveai dreptate, Marine... Eu de-aia mă supăram și mă izmeneam la tine, că-mi dădeam seama că tu ai dreptate, nu eu. DUMITRIU, V. L. 139.

RĂPIRE, răpiri, s. f. Acțiunea de a răpi și rezultatul ei. 1. Faptul de a lua cu forța o ființă de la locul ei și de a o duce cu sine. Împăratul și împărăteasa se întristară foarte mult de răpirea fetelor. POPESCU, B. I 75. 2. Luare cu sila a unui bun material; (concretizat) obiect luat cu sila (v. pradă). Eu știu mai de demult că oamenii, în lume, Asupra celor mici dreptate nu-și găsesc: Cînd ei cu cei mai mari răpirile-mpărțesc. DONICI, F. 49. 3. Fig. Fermecare, încîntare, extaz. Idol, tu! răpire minții! Cu ochi mari și părul des. EMINESCU, O. I 80. Toată adunarea vede cu răpire O fetiță dulce ca o fericire. BOLINTINEANU, O. 44. Ascultînd cu o dulce răpire cum vrăbiile limbute ciripesc. ODOBESCU, S. III 77. – Variantă: hrăpire (SADOVEANU, O. VII 35, BOLINTINEANU, O. 445) s. f.

AȘA adv., adj. invar. I. Adv. (Modal) 1. În felul acesta; astfel. ◊ Loc. adj. Așa-zis sau așa-numit = pe nedrept sau convențional numit astfel; pretins, fals, aparent, impropriu. ◊ Expr. Așa o fi = e posibil; poate. Și așa = în orice caz; oricum, tot. Și așa, și așa = și într-un fel, și într-altul. Ori așa, ori așa = ori într-un fel, ori într-altul. Așa..., așa = după cum..., astfel. Așa și așa = nu prea bine; potrivit. Azi așa, mâine așa = continuând mereu în acest fel. Nici așa, nici așa = nici într-un fel, nici într-altul. ♦ (Concluziv) În concluzie. ◊ Loc. conj. Așa că = deci. ◊ Expr. Așa-zicând = pentru a spune astfel. 2. În același fel, în același mod. Așa să faci și tu. ◊ Expr. Și așa mai departe = etcetera. 3. Chiar precum se spune; întocmai, exact. Ai să faci așa? ◊ Expr. Așa e? sau nu-i așa? = am dreptate? (sau nu am?) Așa? sau cum așa? = adevărat să fie? Așa? sau așa stă treaba?! = va să zică astfel stau lucrurile?! Așa, da! = sunt de acord cu ceea ce spui (sau faci) acum. (Pop. și fam.) Mai așa = a) desigur, firește; b) nu prea tare. Cam așa = după cum zici, ai (măcar în parte) dreptate. 4. Atât de... Te uiți așa de trist! 5. (Cu sensul reieșind din context) a) La întâmplare, la nimereală, într-o doară. Vorbește și el așa. b) După bunul plac, oricum. Am vrut să fac așa. c) Dintr-o dată, ca din senin; pe nesimțite, fără a-și da seama. I-a venit așa un gând II. Adj. invar. (Precedă substantivul) Asemenea, atare...; care este atât de mare, de mult, de frumos etc. Așa nuntă mai rar. ◊ Expr. Mai așa = nu prea bun (sau frumos, mult etc.). – Lat. eccum-sic.

AICI adv. 1) În acest loc. ◊ De pe ~ de prin părțile acestea. Până ~! ajunge! încetează! Pe ~ ți-i drumul! pleacă! șterge-o! 2) În acest moment; acuma. ◊ ~-i ~ acum e momentul decisiv. 3) fam. În acest caz; în asemenea situație. ~ nu ai dreptate. [Sil. a-ici; Var. aicea] /<lat. ad-hicce

OFSAID s.n. (Sport) Greșeală constînd în depășirea fără minge a ultimului jucător din echipa adversă (cu excepția portarului) de către un fotbalist sau a liniei pe care se află mingea de către un rugbist. ◊ (Argotic) A prinde în ofsaid = a prinde pe picior greșit, a surprinde într-o situație nefavorabilă, în care nu are dreptate. [Pron. of-said, scris și offside. / < engl. offside].

AȘA adj. invar., adv. I. Adj. invar. 1. (Precedă substantivul) Asemenea, astfel de...; atît de mare, de mult, de frumos etc. Așa nuntă și așa veselie, mai rar (ISPIRESCU). 2. (Urmează după un substantiv sau adjectiv) Simplu, obișnuit. Tot felul de arme: unele împodobite cu nestemate, altele numai așa (ISPIRESCU). ◊ Expr. Mai așa = nu prea bun (sau frumos, mult etc.). II. Adv. 1. În felul acesta; astfel. ◊ Loc. adj. Așa-zis sau așa-numit = pretins. ◊ Expr. Așa o fi = e posibil; poate. Și așa = în orice caz; oricum, tot. Nici așa = oricum ar fi, în orice condiții. Și așa, și așa = și într-un fel, și într-altul. Ori așa, ori așa = sau într-un fel, sau într-altul. Așa..., așa = după cum..., astfel. Așa și așa = a) nu prea bine; potrivit; b) în felul în care s-a arătat. Azi așa, mîine așa = continuînd mereu în acest fel. Nici așa, nici așa = nici într-un fel, nici într-altul. ♦ (Concluziv, reluînd firul povestirii sau rezumînd cele povestite) Și așa, s-a păgubit sărmana capră și de cei doi iezi (CREANGĂ). ◊ Loc. conj. Așa că = deci. ◊ Expr. Așa-zicînd = pentru a spune astfel. ♦ Aceste, acele lucruri. El așa dac-auzea Fug-acasă că-mi pleca (TEODORESCU). 2. După cum se va spune, după cum se va vedea. A început să spună așa. 3. Chiar precum se spune; întocmai, exact; da. ◊ Expr. Așa e? (sau nu-i așa?) = am dreptate? (sau nu am?) Așa? sau cum așa? = adevărat să fie? Așa? sau așa stă treaba?! = va să zică astfel stau lucrurile?! Așa, da! = sînt de acord cu ceea ce spui (sau faci) acum. Mai așa = a) desigur, firește; b) nu prea tare. Cam așa = după cum zici, ai (măcar în parte) dreptate. 4. În același fel, asemenea. Bate acum și tu găina... c-așa am bătut și eu cocoșul (CREANGĂ). ◊ Expr. Și-așa mai departe = etcetera. 5. Atît de tare, de mult, de mare, de bine etc.; într-atîta. Așa strălucea, de orbea pe cei ce se uitau (ISPIRESCU). ♦ (Pop.) Cum s-ar putea crede, cum este de obicei. O fată și-un fecior, nu frumoși așa, ci cum n-au mai fost (RETEGANUL). 6. (Cu sensul reieșind din context) a) Cu ușurință; ușor, repede. b) La întîmplare, la nimereală. c) După bunul plac; oricum. d) Dintr-o dată, ca din senin; pe nesimțite, fără a-și da seama. e) Pe degeaba. – Lat. eccum-sic.

AȘA adv., adj. invar. I. Adv. (Modal) 1. În felul acesta; astfel. ◊ Loc. adj. Așa-zis sau așa-numit = pe nedrept sau convențional numit astfel; pretins, fals, aparent, impropriu. ◊ Expr. Așa o fi = e posibil; poate. Și așa = în orice caz; oricum, tot. Și așa, și așa = și într-un fel, și într-altul. Ori așa, ori așa = sau într-un fel, sau într-altul. Așa..., așa = după cum..., astfel. Așa și așa = nu prea bine; potrivit. Azi așa, mâine așa = continuând mereu în acest fel. Nici așa, nici așa = nici într-un fel, nici într-altul ♦ (Concluziv) În concluzie. ◊ Loc. conj. Așa că = deci. ◊ Expr. Așa-zicând = pentru a spune astfel. 2. În același fel, în același mod. Așa să faci și tu. ◊ Expr. Și așa mai departe = etcetera. 3. Chiar precum se spune; întocmai, exact. Ai să faci așa? ◊ Expr. Așa e? sau nu-i așa? = am dreptate? (sau nu am?) Așa? sau cum așa? = adevărat să fie? Așa? sau așa stă treaba?! = va să zică astfel stau lucrurile?! Așa, da! = sunt de acord cu ceea ce spui (sau faci) acum. (Pop. și fam.) Mai așa = a) desigur, firește; b) nu prea tare. Cam așa = după cum zici, ai (măcar în parte) dreptate. 4. Atât de... Te uiți așa de trist! 5. (Cu sensul reieșind din context) a) La întâmplare, la nimereală, într-o doară. Vorbește și el așa. b) După bunul plac; oricum. Am vrut să fac așa. c) Dintr-odată, ca din senin; pe nesimțite, fără a-și da seama. I-a venit așa un gând. II. Adj. invar. (Precedă substantivul) Asemenea, atare...; care este atât de mare, de mult, de frumos etc. Așa nuntă mai rar, ◊ Expr. Mai așa = nu prea bun (sau frumos, mult etc). – Lat. eccum-sic.

ADVERB s. n. (< lat. adverbium < ad „pe lângă” + verbum „verb”; cf. fr. adverbe, germ. Adverb): parte de vorbire care determină un verb și care exprimă circumstanța în care se desfășoară acțiunea acestuia (locul, timpul, modul etc.). Este caracterizat prin conținut noțional și semantic suficient, prin lipsă de flexiune (neflexibilitate), prin posibilitatea de a contracta anumite funcții sintactice în cadrul propoziției (complement circumstanțial, nume predicativ, atribut) și prin distribuție unidirecțională (parțial și bidirecțională: numai a. relativ). ◊ ~ moștenit: a. transmis în limba română din latină sau din limba geto-dacilor, cum sunt: afară, apoi, așa, atunci, bine, când, cum, unde etc. (din latină), pururea (din substrat). ◊ ~ împrumutat: a. pătruns în limba română din alte limbi, după formarea acesteia, în etape diferite, ca aidoma, prea, razna (din v. sl.), taman, tiptil (din turcă), agale, măcar (din neogreacă), musai (din maghiară) etc. ◊ ~ format pe terenul limbii române prin derivare, compunere sau conversiune: vulturește, orbește, chiorâș, morțiș, târâș; acasă, pesemne, altădată, deocamdată, oarecum, întotdeauna, niciodată; dimineața, ziua, seara, noaptea, primăvara, vara, toamna, iarna, lunea, frumos, greu, deschis, poate etc. ◊ ~ denominativ: a. derivat de la un nume – de la un substantiv sau de la un adjectiv, ca șoimește (șoim + suf. -ește), nebunește (nebun + suf. -ește), orbiș (orb + suf. -iș). ◊ concret: a. care are un conținut reprezentabil în planul senzorial, ca agale, duios, lin, repede. ◊ ~ abstract: a. care are un conținut nereprezentabil în planul senzorial, ca așa, atât, foarte, mai etc. ◊ ~ simplu: a. alcătuit dintr-o singură unitate de expresie (orice a. moștenit, împrumutat sau format prin derivare și conversiune pe terenul limbii române), ca acolo, aici, ieri, bine, foarte, agale, razna, pitiș, dimineața etc. ◊ ~ compus: a. alcătuit din două sau mai multe unități de expresie (orice a. obținut prin compunere), ca odată, degrabă, deseori, deodată, iarăși, alaltăieri, fiecum, bineînțeles, oricând etc. ◊ ~ de mod: a. care exprimă felul în care se realizează o acțiune oarecare (modalitatea propriu-zisă, ideile de cantitate, de continuitate, de revenire, de frecvență, de afirmare, de negare, de probabilitate, de îndoială, de posibilitate, de precizare, de întărire, de restricție, de exclusivitate, de proximitate sau aparență, de explicare și de comparație), ca abia, aievea, bine, încet, repede, prietenește, târâș, realmente; destui, mult, puțin; continuu, mereu; iarăși, adesea, rareori; da, firește, negreșit; ba, nu, nicidecum; poate, probabil; posibil; chiar, tocmai; și, tot; barem, măcar; doar, exclusiv, numai; aproape, gata; adică, anume; asemenea, întocmai etc. ◊ ~de loc: a. care exprimă locul în care se desfășoară o acțiune, ca aici – acolo, afară – înăuntru, aproape – departe, jos – sus, înainte – înapoi etc. (indicații spațiale precise); nicăieri, oriîncotro, oriunde, pretutindeni, undeva etc. (indicații spațiale neprecise). ◊ ~ de timp: a. care exprimă timpul în care se desfășoară o acțiune, ca azi – mâine, acum – atunci, curând – târziu, totdeauna – niciodată etc. (indicații temporale precise); cândva, câteodată, odată, odinioară, uneori etc. (indicații temporale neprecise). ◊ ~ de concesie: a. care exprimă ideea de concesie în raport cu acțiunea, ca tot, totuși. ◊ ~ pronominal: a. caracterizat prin sens referențial, prin raportare la o indicație circumstanțială (de loc, de timp, de mod) precizată mai înainte cu ajutorul contextelor, ca aici – acolo, acum – atunci, cum – așa, oricând – nicicând etc. ◊ ~ pronominal demonstrativ: a. care exprimă ideea de apropiere sau de depărtare în spațiu sau în timp, ca aici – acolo, aproape – departe; acum – atunci, curând – târziu etc. ◊ ~ pronominal interogativ: a. care ajută la formarea unei întrebări, evidențiind ideea circumstanțială de loc, de timp sau de mod, ca încotro?, unde?, când?, cât?, cum?. ◊ ~ pronominal relativ: a. care ajută la exprimarea unei relații de subordonare în cadrul frazei, evidențiind aceeași idee circumstanțială de loc, de timp sau de mod, ca încotro, unde, când, cât, cum. ◊ ~ pronominal nehotărât a. care exprimă în chip neprecis ideea circumstanțială de loc, de timp sau de mod, ca fieunde, încotrova, undeva, altundeva, oriîncotro, oriunde; cândva, altcândva, câteodată, odată, odinioară, oricând; fiecum, oarecum, câtva, cumva, altcumva, oricât, oricum. ◊ ~ pronominal negativ: a. care neagă circumstanța de loc, de timp sau de mod, ca niciunde, nicăieri, nicicând, niciodată; nicicât, nicicum, nicidecum. ◊ ~ nonpronominal: a. caracterizat prin lipsa unui sens referențial, prin lipsa unei raportări la o indicație circumstanțială, ca afară – înăuntru, jos – sus, ieri – astăzi – mâine, greu - ușor. ◊ ~ cu grade de comparație: a. care exprimă caracteristica circumstanțială comparabilă a unei acțiunii existentă în grade diferite, ca bine, greu, încet, mult, puțin, repede, tare, ușor; aproape, departe, înăuntru, înafară, jos, sus; curând, devreme, târziu etc. ◊ ~ fără grade de comparație: a. care exprimă caracteristica circumstanțială necomparabilă a unei acțiuni, inexistentă în grade diferite, ca astfel, abia, atât, cam, încă, mai, neîncetat, iarăși, da, nu, parcă, chiar, măcar, bunăoară, întocmai, oriîncotro, azi; dinadins, totuși etc. ◊ ~ dependent (subordonat, determinant): a. care intră în relație de subordonare cu un element regent, îndeplinind pe lângă acesta o funcție sintactică (de nume predicativ, de atribut sau de complement circumstanțial), ca în exemplele „Ea este altfel”, „Să așteptăm ziua de mâine”, „Vom vorbi atunci”. ◊ ~ regent (determinat): a. care regizează în cadrul propoziției complemente, iar în cadrul frazei – subordonate subiective, ca în exemplele „Departe, lângă pădure, se zăreau căprioarele”; „Repede, ca o nălucă, a dispărut din fața noastră”; „Astăzi, la ora 16, m-am întâlnit cu văru-meu”; „Jos din cireș!”, „Fuga la mine!”, „Firește că e adevărat”, „Evident că nu are dreptate” etc. ◊ ~ regent predicativ: a. regent care, prin intonație predicativă, prin elipsă și prin topică, devine predicat adverbial în cadrul propoziției, ca în exemplele „Înainte spre pădure!”, „Sus pe scări!”; „Poate că are și el dreptate”; „Posibii să plouă” etc. ◊ ~ regent non-predicativ: a. regent care nu poate deveni predicat adverbial în cadrul propoziției, nedispunând de o intonație predicativă și neprezentând o elipsă, ca în exemplele „Aproape, pe malul drept, se auzeau privighetorile”, „Jos, la rădăcina copacului, o veveriță țupăia nostim”, „încet, ca o pisică, s-a strecurat într-acolo”. ◊ ~ independent: a. cu valoare de propoziție independentă neanalizabilă, atunci când constituie un răspuns la o interogativă, ca în exemplele „Vii mâine? – Nu”, „Pleci azi? – Da”, „Mal încerci? – Firește”. ◊ ~ corelativ: a. care intră în corelație (într-o relație de reciprocitate de presupunere reciprocă) cu elementele introductive ale subordonatelor (adverbe relative, conjuncții sau locuțiuni conjuncționale subordonatoare), ca în exemplele „Așa a lucrat, cum i s-au dat indicațiile”, „Atât a cărat, cât a putut”, „Acolo s-a oprit, unde a văzut semnul”, „Atunci a vorbit, când i s-a dat cuvântul”, „Expre a plecat, ca să-l supere”, „Cu toate că plecase mai târziu, totuși n-a pierdut trenul”, „Astfel a aranjat lucrurile, încât nimeni n-a avut ce zice” etc. ◊ ~ non-corelativ: a. care nu intră în corelație cu elementele introductive ale subordonatelor ca aievea, încet,românește,pitiș, literalmente, destui, mereu, iar, adesea, desigur, ba, probabil, aidoma, afară, înainte, nicăieri, astăzi, niciodată etc. ◊ ~ cu funcție sintactică: a. care poate deveni parte de propoziție, în virtutea unui conținut lexical suficient, ca acolo, departe, sus; mâine, atunci, seara, marțea, toamna; altfel, bine, repede, înadins etc. ◊ ~ fără funcție sintactică: a. care nu poate deveni parte de propoziție, deoarece nu are un conținut lexical suficient, ca încă, mai, tot (de mod de continuitate), oare (de mod de îndoială), chiar, tocmai (de mod de precizare), barem, încaltea, măcar (de mod de restricție), doar, exclusiv, numai (de mod de exclusivitate), aproape, gata, mai (de mod de proximitate); adică, anume, bunăoară (de mod explicative). ◊ ~ specializat (specific): a. care dispune de o folosire specifică, bazată pe un sens unic, fundamental, ca bine, acolo, mâine, dinadins etc. ◊ ~ cu valori multiple (nespecific): a. care dispune de mai multe folosiri, în funcție de sensurile sale multiple și de contextele variate în care apare, ca abia, tocmai (cu sens modal sau cu sens temporal), aci, departe, încoace, încolo (cu sens de loc sau cu sens de timp), aproape, înainte (cu sens de loc, de timp sau de mod) etc. (Pentru clasificarea a. v. criteriu.)

AȘA² adv. 1. (Arată modul în care se îndeplinește o acțiune) În felul acesta, în modul acesta; astfel. Așa mi-a spus Ion să-ți scriu, Iubească-ți-l pămîntul! COȘBUC, P. II 60. Iar eu încălecai p-o șa și vă spusei dumneavoastră așa. ISPIRESCU, L. 7. Dacă așa au vrut cu mine părinții... apoi așa să rămîie! CREANGĂ, P. 86. Iar colo bătrînul dascăl... Uscățiv așa cum este, gîrbovit și de nimic, Universul fără margini e în degetul lui mic. EMINESCU, O. I 132. Vorbind așa, au ajuns aproape de Tecuci. NEGRUZZI, S. I 138. ◊ Expr. Așa o fi = poate, e posibil. Și așa (cu accentul pe «și») = în orice caz, oricum, tot. Lasă-l să vie... să văd și eu cum sînt zmeii, că, și așa, pînă acuma n-am văzut nici unul. RETEGANUL, P. V 29. Nici așa = oricum ar fi, tot. Nu-i dau sfaturi, căci nici așa nu mă ascultă. Și așa, și așa = și într-un fel, și într-altul. Lucrul se poate face și așa, și așa. Ori așa, ori așa = sau într-un fel, sau într-altul. Să nu plecați pînă ce nu veți avea cuvînt de la mine – ori așa, ori așa. GALACTION, O. I 179. Hai dă răspuns... ori așa, ori așa. CREANGĂ, P. 331. Așa... așa... = după cum... astfel... Așa mi-a spus, așa am făcut. Așa și așa = a) (cu accentul pe primul element) potrivit, nu prea bine. A venit un tînăr îmbrăcat așa și așa; b) (cu accentul pe ultimul element) în felul în care s-a arătat. Tînăru... a făcut așa și așa, și numaidecît a plecat. ISPIRESCU, L. 166. Azi așa, mîine așa sau tot așa și iar așa = continuînd mereu în felul acesta, mereu la fel. Tot așa și iar așa, au rămas... casele... neînchiriate. CARAGIALE, O. II 157. Nu era paradie ori vreun alai sau serbare ca să nu fie și el acolo. Azi așa, mîine așa, el făcu cunoștință cu toți fiii de domni și de boieri. ISPIRESCU, L. 192. Nici așa, nici așa = nici într-un fel, nici în altul. ◊ (Cu nuanță conclusivă, mai ales precedat de «și», se întrebuințează spre a relua firul povestirii sau spre a rezuma cele povestite) Tocmai în ziua aceea bucătarii curții se îmbătaseră... Și așa rugată fiind cu stăruință, se apucă și ea de găti niște bucate înfricoșate. ISPIRESCU, L. 23. Și așa, s-a păgubit sărmana capră și de cei doi iezi, da și de cumătru-său, lupul, păgubașă a rămas. CREANGĂ, P. 33. ◊ Loc. conj. Așa că... = deci... ◊ Expr. Așa zicînd = pentru a spune astfel, după cum se spune. Așa fiind = în împrejurările acestea. ♦ (Echivalent, ca înțeles, cu un pronume demonstrativ) Aceste, acele lucruri. Dac-am auzit așa, am zis și eu în gîndul meu că are întrucîtva dreptate maica dăsăgărița. CREANGĂ, P. 116. El așa dac-auzea Fug-acasă că-mi pleca, Pe ochi negri se spăla. TEODORESCU, P. P. 66. 2. (Întrebuințat mai ales cînd se explică o situație sau se citează ceva în continuare) După cum se va vedea îndată, după cum se va spune, în felul următor. Basmele încep așa: «Cic-odată, undeva...». CASSIAN, în POEZ. N. 106. Să-i spui Rareșoaii așa: «Mamă, mie mi-a venit ceasul, vreau să mă însor». DELAVRANCEA, A. 98. Acum, ea, tristă, din cort ieșise... Iar glasu-i jalnic așa cînta: «Crai nou, strălucite! Plînsă m-ai găsit». ALECSANDRI, P. I 21. Drăguțu-său o vedea Și din grai așa-i grăia... JARNÍK-BÎRSEANU, D. 17. (Urmat de o propoziție secundară introdusă prin conj. «că», «să» sau «de») Așa veni împrejurarea, de nici împăratul Verde nu cunoștea nepoții săi, nici craiul nepoatele sale. CREANGĂ, P. 183. (În asigurări, în mărturii, în rugăminți) a) Cum am arătat. Tată, iată, ia și acest lapte... unge-te și cu dînsul, așa te rog. ISPIRESCU, L. 158. b) După cum îți spun. Așa să trăiesc! zise Iancul rîzînd. NEGRUZZI, S. I 30. 3. (Ca afirmație, mai ales ca răspuns la o întrebare) Chiar precum se spune, întocmai; da. Așa este, Vidro fa? – Așa-i Stoiene, așa! La HEM. ◊ (Ca exclamație de încurajare, de obicei însoțit de «hop», «măi», mai ales ca refren în strigăturile de joc) Așa, copile, nu te lăsa!. ▭ Toți gura să mi-o asculte, Mîndrele să mi-o sărute! Hop așa, măi! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 362. ◊ Expr. (în întrebări) Așa (e)? sau nu-i așa? = am dreptate sau nu am? Nu-i așa, jupîneșică? Mai zi, dacă ai ce! – Poate să fie ș-așa, moș Nichifor. CREANGĂ, P. 119. Așa e că se însoară? strigă ea cu glas spăriet. NEGRUZZI, S. I 50. (Arată surprindere, uimire) Așa? sau cum așa? (cu accentul pe «cum») = adevărat să fie? (Arată indignare, mînie) Așa?! sau așa stă treaba?! = va să zică astfel stau lucrurile?! Așa?! În loc să-ți dai osteneală ca să afli și gîndul oamenilor, tu nu știi nici măcar ceea ce vorbesc ei? CREANGĂ, P. 146. Așa, da! sau vezi, așa! = sînt de acord, mă învoiesc cu ceea ce spui (sau faci) acum. (Cu o nuanță glumeață, de șiretenie) Mai așa (cu accentul pe «așa») = a) desigur, firește. Așa-i c-a venit rîndul meu? – Mai așa! CREANGĂ, P. 54; b) nu prea tare. Tu s-o joci, dar mai așa, Liniștit, cum joci pe-o soră. COȘBUC, P. I 136. Cam așa = exact, după cum zici. Care va să zică, tu te-ai ținut după noi și știi tinde mergem noi noaptea. – Cam așa. ISPIRESCU, L. 239. Așa zău, se întrebuințează ca afirmație a unui lucru de necrezut, de mirare. Așa zău!... după ce m-o strîns vîrtos în chingi... apoi m-o scos la muștru. ALECSANDRI, T. 4. 4. (Stabilește identitatea; de obicei în corelație cu «precum», «după cum», «cum» și adesea precedat de «tot») În același fel, tot astfel, asemenea, la fel. Cînd aș ști că-mi vei fi de ajutor să sfîrșesc ce-am pus de gînd, mai-mai că aș face așa precum zici tu. ISPIRESCU, L. 16. Bate acum și tu găina să-ți aducă galbeni, c-așa am bătut eu cucoșul. CREANGĂ, P. 69. Și eu mai tot așa am pățit. CREANGĂ, P. 131. Cum îți vei așterne, așa vei dormi. Cum vei semăna, așa vei culege. Cum înnozi, așa deznozi. ◊ (Stabilește o comparație) Oameni bătrîni, așa ca tine. CREANGĂ, P. 313. Răsai din umbra vremilor încoace, Ca să te văd venind-ca-n vis, așa vii. EMINESCU, O. I 120. Trandafirul rău tînjește Dacă-l smulgi de unde crește; Tot așa tînjesc și eu Fără de sătuțul meu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 202. ◊ Expr. Și-așa mai departe = etcetera. 5. (Urmat de o propoziție consecutivă sau explicativă) Atît de tare (mult, mare, bine etc.), într-atîta. Un luceafăr se așază pe fruntea ei, și așa strălucea, de orbea pe cei ce se uitau asupra dinților. ISPIRESCU, L. 38. Nu te grăbi așa, Harap-Alb, că te-i pripi. CREANGĂ, P. 272. ◊ (Accentuează înțelesul unui adjectiv, al unui adverb sau al unei locuțiuni adverbiale, de care se leagă, de obicei, prin prep. «de») Te uiți așa de galeș la mine! ISPIRESCU, L. 15. De din vale de Rovine Grăim, doamnă, cătră tine. Nu din gură, ci din carte, Că ne ești așa departe. EMINESCU, O. I 149. Avea un aer așa de dulce, așa de încîntător! NEGRUZZI, S. I 64. Niciodată mîndrul vultur... De o prad-așa bogată încă nu s-a-ndestulat. ALEXANDRESCU, P. 138. Dorul, mîndră, de la tine Peste multe dealuri vine. Ș-așa vine de fierbinte, Să stau în loc m-aș aprinde; Ș-așa vine de cu jele, Pare c-am făcut tot rele... Ș-așa vine de cu greu, Pare c-am făcut tot rău. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 124. ◊ (Intercalat între articolul nehotărît și adjectiv) Toți... lăudau pe fiul de împărat pentru o așa nimerită și neașteptată alegere. ISPIRESCU, L. 38. Teamă mi-e că, acordîndu-mi mie o așa amicală și lingușitoare precădere, n-ai nimerit tocmai bine. ODOBESCU, S. III 9. Ce răspuns să dai la un așa bun cuvînt? NEGRUZZI, S. I 70. ◊ (În legătură cu numerale nehotărîte) Ce v-ați adunat așa mulți? DUMITRIU, B. F. 13. ◊ Loc. adj. Așa-zis sau așa-numit = pretins. Așa-zisa știință din țările burgheze. ◊ Expr. Ia (sau iacă) așa sau uite-așa = a) (demonstrativ) Of, crăișorule! crede-mă că, să aibi tu puterea mea... lumea aceasta ai purta-o, uite-așa, pe degete. CREANGĂ, P. 190; b) (demonstrativ vag, folosit de vorbitor ca un fel de introducere la cele ce urmează) Privind cu nedomirire, ia așa, numai ca să zică și el că face ceva, bălăcea cu nuiaua prin apă. ISPIRESCU, L. 34. Parcă ești nu știu cum... vorbești și tu, ia așa, în dodii cîte odată. CREANGĂ, P. 154; c) în felul acesta, cum spusei. Și iaca așa, oameni buni, s-a izbăvit Ipate și de dracul și de babă. CREANGĂ, P. 179; d) (exclamativ, indică încăpățînare, capriciu, arătînd că nu se mai admite nici o replică) Eu nu dau ostrovul pentru asemenea faptă. Iac-așa! GALAN, Z. R. 124; e) (popular, în strigături) Foaie verde, iac-așa! Dragu-mi-i de dumneata. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 374. ◊ (Popular, urmînd după un adjectiv) Cum s-ar putea crede, cum este de obicei. Doi copii, o fată și-un fecior, nu frumoși așa, ci cum n-au mai fost, dar nici nu vor mai fi. RETEGANUL, P. II 33. 6. (Se întrebuințează adesea precedat de «numai», în locul unor adverbe sau locuțiuni adverbiale care nu-i vin în minte vorbitorului în momentul vorbirii; sensurile lui reies din context) a) Cu ușurință, ușor, repede, cu una cu două. Nu-l înjugi așa, cu buna. Pe vițel, și Rada-i slabă, Știu flăcăii! Și-și fac, seara, Pe-aici veșnic ceva treabă. COȘBUC, P. I 96. Făcu cunoștință cu toți fiii de domni și de boieri și învață de la dinții, ia, numai așa, auzind și văzînd, toate obiceiurile: cum să mînuiască sabia... cum să întinză arcul și să ochească. ISPIRESCU, L. 192. b) La întîmplare, la nimereală, într-o doară. Vorbește și el așa, ca să nu tacă. c) Oricum, după bunul plac. Fata nu-i de cele de pe drumuri, s-o luați numai așa, cum s-ar întîmpla. CREANGĂ, P. 262. d) (Exprimă o restricție, o rezervă, sau redă o afirmație vagă) Nu-i vorbă, că noi tot ne facem feliul, așa, cîte odată CREANGĂ, A. 4. Și-apoi ce mi-i cere așa, ca hurta? CREANGĂ, P. 156. e) Dintr-o dată, ca din senin. Mie mi-a venit, așa, să te îndemn să tai merii ăia. ISPIRESCU, L. 64. f) Pe nesimțite, fără a-și da seama. Și dus așa de-un gînd, Strîngea cuțitu-n pumn, cătînd Cu-atîta drag la el. COȘBUC, P. I 231. g) Pe degeaba, fără pretenții de răsplată. Ci-s copilă tinerea... Și dau gură num-așa. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 405.

DECRETA, decretez, vb. I. Tranz. A da un decret; a hotărî, a ordona, a orîndui prin decret. Prezidiul Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Romîne decretează:... B. O. 1953, 1. Poporul romîn decretă... independența sa administrativă. CAMIL PETRESCU, B. 98. ♦ Fig. A declara ceva în mod sentențios, a emite o părere categorică. Ai mei... mă decretau lacom, egoist, lipsit de caracter. CAMIL PETRESCU, U. N. 38. Tot ce făcea era așa nesăbuit și fără de noimă, că nu se putea să nu dai dreptate obșteștii păreri care-l decretase nebun. M. I. CARAGIALE, C. 47. – Prez. ind. pers. 3 și: decretă.

DREPTATE, (3, 4) dreptăți, s. f. 1. Principiu care cere să se dea fiecăruia ceea ce i se cuvine și să se respecte drepturile fiecăruia; echitate; faptul de a recunoaște drepturile fiecăruia și de a-i acorda ceea ce i se cuvine în mod legitim. Act de dreptate. Simțul dreptății. ▭ Și inima noastră Sub arme cînd bate, E tot pentru pace Și pentru dreptate. BANUȘ, B. 66. S-au ridicat cu toții pentru dreptate. PAS, Z. I 193. Nici sabia, nici mărirea nu prețuiesc cît dreptatea. SADOVEANU, D. P. 22. Care s-a întors de la ușa mea fără să cîștige dreptate și mîngîiere? NEGRUZZI, S. I 140. ◊ Loc. adv. Cu (sau după) dreptate = pe drept, după lege, cum se cuvine, în mod just, echitabil. [Bacii] își vor împărți cu dreptate mana pămîntului. CAMILAR, T. 43. Neamurile mele au plătit totdeauna cu dreptate. Au plătit nu numai cu bani și rod; au plătit cu sînge. SADOVEANU, Z. C. 234. Pe bună dreptate = cu drept cuvînt, în mod întemeiat. Pe bună dreptate s-a așteptat să fie răsplătit. ▭ Pe bună dreptate ar mai avea de luat, iar nu de dat. VLAHUȚĂ, la TDRG. ◊ Expr. A face dreptate (cuiva) = a repara o nedreptate (făcută cuiva), a face un act de justiție; a recunoaște dreptul cuiva într-o chestiune oarecare. Partidul a venit să le facă și lor dreptate. VINTILĂ, O. 27. Ți se va face și ție dreptate... deplină dreptate. CAMIL PETRESCU, T. III 39. Bată-vă crucea ciocoi, De-aș mai scăpa de la voi, Să mă trag la codru iară Și să fac dreptate-n țară. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 506. A avea dreptate = a fi întemeiat în ceea ce spune sau în ceea ce face. Grigoriță are dreptate și s-a gîndit bine, a început cuvînt ascuțit gospodina. SADOVEANU, N. F. 39. Pentru celelalte interese nu-ți prea bați capul, și ai dreptate. NEGRUZZI, S. I 63. A da (sau a găsi) dreptate (cuiva) = a) a recunoaște că ceea ce spune sau face cineva este întemeiat, îndreptățit, just. Nu se putea să nu dai dreptate obșteștii păreri care-l decretase nebun. M. I. CARAGIALE, C. 47. El se întrista, dar totdauna le da și dreptate. MACEDONSKI, O. III 51; b) (popular) a face dreptate (cuiva). Domnul Mircea greu ofta, Pe bătrîna o scula Mina dreaptă-i săruta Și pe loc dreptate-i da. ALECSANDRI, P. P. 199. ♦ Stabilire a justiției; judecată. Ziua dreptății se apropie... toate popoarele s-au mișcat... căci furtuna mîntuirei au început. RUSSO, S. 148. 2. (Numai în locuțiunea) Cu dreptate = (loc. adv.) cu devotament, cu cinste; (loc. adj.) devotat, fidel, cinstit. Nu putea pune pan-Valerie pe de altă parte nemți să prindă ori să prade solul, – cunoscînd noi prea bine pe pan-Valerie ca un șleahtic cu credință și dreptate. SADOVEANU, Z. C. 83. Și dacă-i apuca o dată a te deprinde cu mine, știu bine că n-am să pot scăpa ușor de d-ta, căci așa sînt eu în feliul mieu, știu una și bună: să-mi slujesc stăpînul cu dreptate. CREANGĂ, P. 203. Te-am iubit cu dreptate, M-ai lăsat cu strîmbătate. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 262. 3. (La pl.) Drepturi³ (3). Buciumă-n mine toate răscoalele țării! Toate obidele răzvrătite, Toate dreptățile jecmănite. DEȘLIU, G. 23. Vecinii, îndeobște colonizați, aveau scutirile și dreptățile lor. EMINESCU, N. 154. ◊ (La sg., învechit, în expr.) A avea dreptate să... = a avea dreptul să facă ceva, v. drept³ (3). Fieștecare moldovan are dreptate să călătorească unde-i place? KOGĂLNICEANU, S. 190. 4. (La pl.; regional) Acte justificative. Eu îs doftor, și anume care vindecă coarnele de la oameni, vin la înălțatul împărat să-i arăt dreptățile. RETEGANUL, P. II 78. N-avuși măcar un frate... Să îmble cu cărțile, Să-ți scoață dreptățile. ALECSANDRI, P. P. 238.

PUNCT s. n. (< lat. punctum, cf. fr. point, it. punto): semn de punctuație mic și rotund (.) care se pune la sfârșitul unei propoziții sau al unei fraze, pentru a marca pauza dintre propoziții sau fraze independente ca înțeles. Astfel, îl întâlnim la sfârșitul propozițiilor independente enunțiative neafective (propriu-zise, potențiale, optative, dubitative și chiar imperative), al propozițiilor interogative indirecte din cadrul frazei: „Căprarul vechi îi iese-n prag.” (G. Coșbuc); „În situația asta ai spune orice.”; „Aș citi-o și eu.”; „Va fi fiind un drac la mijloc.” (M. Sadoveanu); „Nu mai sta seara așa târziu.”; „M-a-ntrebat ce s-a discutat acolo.” P. apare și la sfârșitul frazelor formate prin coordonare, prin subordonare sau prin coordonare și subordonare: „Se duse mai întâi la han și-l găsi în proastă stare.” (N. Filimon); „Patria e zidul de care s-au sfărâmat secole întregi de vrăjmășie.” (Ion Lăncrănjan); „Aici e țara, unde nasc și mor / Cu țara-n gând, copiii României.” (Adrian Păunescu). Atunci când la sfârșitul propoziției există o paranteză în care e trecut un cuvânt sau un grup de cuvinte, p. se pune după paranteză: „E vorba aici de un adjectiv pronominal (posesiv).”; „Se pronunță buletin de identitate (nu buletin de indentitate).” Când însă la sfârșitul frazei există o paranteză în care e trecută o propoziție sau o frază, p. se pune atât înaintea parantezei, cât și în interiorul parantezei, la sfârșit: „Cu siguranță că nu are dreptate. (Dealtfel, i s-a explicat și altădată acest lucru.)” Ca semn grafic ce înlocuiește literele care nu se scriu, p. se pune și după unele tipuri de abrevieri: M.A.N., O.N.U., S.U.A.; art., cap., ibid., id., op. cit.; acad., arh., dr., ing., prof.; serg., slt., lt., cpt., mr., col., gen.; dv.; a.c., d.a., î.a., a.m., p.m., e. n., î.e.n.; nr., obs., etc., de ex. P. nu se pune după titlurile cărților, ale operelor literare și muzicale, după formulele de adresare din scrisori sau din cuvântări; de asemenea, el nu trebuie pus nici după abrevieri de tipurile d-ta, d-lui, d-lor; Tarom, Aprozar; km, kg, m, l; O, H, Fe, Cu; N, S, E, V etc.

TÎRÎ, tîrăsc, vb. IV. 1. Tranz. A mișca un lucru cu greu dintr-un loc într-altul, trăgîndu-l pe jos după sine; a trage un om, un animal, silindu-l să meargă după sine. Boii noștri erau mărunți, bătrîni. Abia tîrau plugul. STANCU, D. 229. Dis-de-dimineață o vezi pe drum, tîrîndu-și calul de căpăstru. AGÎRBICEANU, S. P. 68. Bistrița... curgînd mi se părea, în fantasmagoria dintre vis și aievea, că mă tîrăște, cu mal cu tot, pe cursul ei la vale. HOGAȘ, M. N. 62. Haina-i măturînd pămîntul Și-o tîrăște abia-abia. COȘBUC, P. I 224. ◊ Fig. Cu fruntea răzimată-n cer... Tîrăsc în urma mea trecutul. BENIUC, V. 54. Cele două partide tîrau după ele păcate grele. C. PETRESCU, C. V. 102. M-am deprins a tîrî după mine o viață ticăloasă. CREANGĂ, P. 234. ◊ Expr. A tîrî barca pe uscat = a o duce greu; a trage mîța de coadă. A tîrî pe cineva în noroi = a) a terfeli onoarea cuiva; b) a îndemna pe cineva la o faptă josnică, a-l antrena pe un drum greșit. ♦ A lua, a purta, a duce cu sine. Mă tîrăște seară de seară prin toate localurile. CAMIL PETRESCU, T. II 102. ♦ A îndemna, a împinge (spre ceva), a antrena. Dușmancele m-au urît, Tot la rele m-au tîrît. TEODORESCU, P. P. 317. 2. Refl. A merge, a înainta atingînd pămîntul cu genunchii, cu coatele; (despre anumite animale) a înainta prin mișcări specifice ale trupului, lipit de pămînt. Chemată adesea peste noapte de bolnav, se tîra pe brînci pînă la patul lui ca să-l ajute. CĂLINESCU, E. 40. M-am tîrît pe brînci, pe fundul șanțului. GALACTION, O. I 108. S-a trîntit la pămînt și s-a tîrît de-a bușelea, în lanul de peste drum. POPA, V. 177. Se tîrăsc rîmele pe pămînt. ȘEZ. IV 120. ◊ Fig. Un nor galben de praf se tîra... ca o uriașă vită ascultătoare cu trupul de fum auriu. DUMITRIU, N. 223. Trei catarge se deosebesc bine; ca trei suliți înălțate parcă anume să spargă norii ce se tîrăsc așa de jos. BART, S. M. 18. Neguri dese-ncep să cadă Se tîrăsc în jos pe plai. TOPÎRCEANU, B. 24. ♦ A merge încet, a înainta cu greu, abia mișcîndu-și picioarele. Cînd se apropie de casă, abia se mai tîra. DUMITRIU, N. 152. Florea s-a tîrît cu sacul lui cu linguri la mînăstire. PAS, Z. I 162. Printr-o sforțare de voință se tîrî pînă la fereastră. BART, E. 249. Unchiul îl cheamă în odaie; nepotul ascultă, d-abia tîrîndu-se pe picioare. CARAGIALE, P. 48. ◊ Fig. Cred că și judecata are să-mi găsească dreptate, deși nu m-am tîrît prin judecăți de cînd sînt. CREANGĂ, A. 145. 3. Refl. (Despre obiecte care atîrnă) A atinge pămîntul cu capătul de jos, a se freca de pămînt.

SLAB, -Ă, slabi, -e, adj. (Despre oameni și animale sau despre părți ale corpului lor, în opoziție cu gras) 1. Care nu are un strat de grăsime sub piele, uscat; uscățiv. În vacanța cea mare, după ce isprăvise clasa a șasea, Radu s-a întors acasă mai slab. VLAHUȚĂ, O. AL. 88. O umbră de om, un bătrîn... slab și pipernicit și cocoșat, de parcă mînca numai vinerea. ISPIRESCU, L. 101. Iarna pe pîrtie, caii de poștie mici și slabi ca niște pisici, zburau cu trăsura după ei cu o iuțeală de douăzeci și cinci de kilometri pe oră. GHICA, S. A. 40. Vine dorul despre seară... Și-mi grăiește și mă-ntreabă De ce sînt cu fața slabă? ALECSANDRI, P. P. 300. ◊ Expr. Slab de-l suflă (sau bate) vîntul sau slab de-i numeri coastele = foarte slab. Iată că iese din mijlocul hergheliei o răpciugă de cal grebănos... și slab, de-i numărai coastele. CREANGĂ, P. 194. ♦ (Despre carne) Fără grăsime, macră. 2. (Despre ființe, în opoziție cu puternic, tare) Cu puteri reduse, lipsit de forță fizică, de rezistență. Cine poartă arme să se împotrivească... Cei slabi, bătrînii, femeile, copiii să se ridice la munte. SADOVEANU, O. I 529. El e flămînd și e-nsetat Și-i slab, că e bătrîn. COȘBUC, P. I 227. Așa de slab... era... bietul om, că vedeam că fără ajutor nu s-ar mai fi putut întoarce acasă. RUSSO, O. 51. ♦ (Despre organe ale corpului, facultăți intelectuale etc.) Care e debil, care nu funcționează normal, care nu-și îndeplinește bine funcția. Memorie slabă. ▭ Bunica vedea în el un fel de neom, un băiețandru cu mintea slabă, care se ținea de fustele ei și nu-i ieșea din cuvînt. STANCU, D. 6. Bătrînul s-a-nălțat apoi Spre deal ca un copil privind... Bieți ochii, slabi și numai doi, Puține zări cuprind! COȘBUC, P. I 232. ◊ Expr. Slab de minte = căruia îi lipsește puterea de judecată, de înțelegere. Era odată o babă care avea trei feciori nalți ca niște brazi și tari de vîrtute, dar slabi de minte. CREANGĂ, P. 3. ♦ (Despre oameni și despre sufletul, caracterul lor) Lipsit de vigoare, de energie morală. Mircea e slab. Nu pleacă, pentru că n-are curaj. DEMETRIUS, C. 38. A fost slab, laș, fără voință. VLAHUȚĂ, O. AL. II 43. Cugetări amare! duceți negrul zbor Sufletelor slabe ce s-abat de dor. BOLINTINEANU, O. 127. ◊ Expr. Slab de fire (sau de caracter, de inimă, de duh) = lipsit de vigoare, de vlagă; ușor influențabil. Slab de înger = fricos, lipsit de energie morală. N-o putea împărtăși nimănui, nici nevestei sale, care era slabă de înger. REBREANU, R. I 192. Iar ești supărată, iar plîngi... slabă mai ești de înger. RETEGANUL, P. I 56. Nu te-aș fi crezut așa slab de înger... ești mai fricos decît o femeie. CREANGĂ, P. 222. 3. (Despre oameni și creațiile lor științifice, artistice) Lipsit de valoare, de merite; mediocru. Curios – cugetă Ana – atîtea poezii pe care le admiram ieri chiar, mi se par slabe, schimbate. VLAHUȚĂ, O. AL. II 87. ♦ (Urmat de determinări introduse prin prep. «la» și indicînd domeniul în discuție) Care este puțin pregătit, puțin înzestrat, fără cunoștințe îndestulătoare. Slab la matematică. ♦ (Despre lumină, sunete) Lipsit de intensitate; stins. Căsuțele din margine trimeteau raze de lumină slabe în amurgul vînăt. DUNĂREANU, CH. 7. [Luna] își trimetea din adîncuri spre lăuntrul întunecos al mănăstirii lumina slabă și piezișă a razelor sale. HOGAȘ, DR. 254. La pașa vine un arab Cu ochii stinși, cu graiul slab. COȘBUC, P. I 103. Și vîntu-n codri sună cu glas duios și slab. EMINESCU, O. I 97. ◊ (Adverbial) Apropiindu-se de estradă, Mirel auzea cuvintele sacagiului din ce în ce mai slab, acoperite de larma sălii. GALAN, Z. R. 23. 4. (În opoziție cu trainic, solid) Lipsit de trăinicie, puțin rezistent. Prostimea... înșirată pe marginea unui odgon întins ce n-o lasă să se grămădească. Slabă stavilă, dacă n-ar fi sprijinită de jandarmii poliției! NEGRUZZI, S. I 35. Mai bine voi pe o lină apă a mă arăta, Decît cu o barcă slabă pe mare a înota. ALEXANDRESCU, P. 53. ◊ Expr. Slabă nădejde! = puțin probabil, cu puține șanse de reușită. Dreptatea, dacă nu ești vrednic să ți-o cauți singur, slabă nădejde să vie altul! C. PETRESCU, Î. II 12. Meleli va cîștiga, căci e bun călăreț... – Slabă nădejde... căci n-are nicicum aer călăresc. NEGRUZZI, S. I 40. (Rar) Slab de gură = rău de gură, clevetitor, flecar. Cele babe slabe de gură-i scoaseră vestea c-ar fi chiar leneoasă. RETEGANUL, P. I 51. ♦ (Despre soluții, amestecuri etc.) Care cuprinde elementele caracteristice în cantitate redusă. Acid slab. Vin slab. ▭ Nu fumez [țigări] egipțiene. Sînt prea slabe și conțin opiu. C. PETRESCU, Î. I 6. ♦ (Despre pămînt) Puțin roditor.

ba av [At: COD. VOR². 40^v/₁₀ / E: bg, pn, ucr ба, srb ba] 1 După o propoziție negativă sau negativ-interogativă, exprimă opoziția față de ideea enunțată anterior. 2 Vorbitorul poate exprima opoziția față de un gând al său, neexprimat anterior. 3 (După o mustrare, un reproș) Vezi bine că da. 4 De ce nu? 5 (Irn; după o propunere nepotrivită) Nici gând. 6 (Irn; îe) ~ că chiar! N-ai prea nimerit-o! 7 (Înv; îe) ~ asta-i vorbă! Nicidecum. 8 (Înv; îe) ~ ce (se potrivește)? Nici vorbă. 9 (Înv; îlav) ~ nu! Într-adevăr! 10 (Îlav) Chiar așa? 11 (Îlav) ~ (nu), zău! Să fim serioși! 12 (Îlav) Să fim drepți. 13 (Îlav) Chiar așa este. 14 (Irn; îe) ~ bine (că nu)! Sigur că da! 15 (Înv; îe) ~ să (mai) zici! Așa se pare. 16 (Îe) ~ că bine zici! E o idee bună. 17 (Îae) Ai dreptate. 18 Hotărât nu! 19 (Îe) Da sau ~? Răspunde clar! 20 (Îe) Nici da, nici ~ Nu e hotărât. 21 În nici un caz. 22 (Îe) ~ da (sau, reg, ~ nu) Introduce o afirmație care contrazice o negație. 23 (Îe; în interogative, urmează după un verb afirmativ) au (sau, ori) ~? Pune în fața celui chestionat o alternativă. 24 (Înv; îe) Vodă vrea și Hâncu ~! A apărut o piedică de la cine nu te-ai fi așteptat. 25 (În antiteze) Imposibil. 26 (În legătură cu conjunctivul) Nu este permis. 27 Nici pomeneală! 28 (Îe; cu sens de hiperbolă) La soare te puteai uita, dar la... ~! E foarte frumos. 29 (Îae) E plin de calități. 30 (Irn; îae) E foarte înfumurat. 31 (Reg; îe) Ca mai ~! sau Nici (cam) mai ~! ori Nici ~! Nici nu poate fi vorba! 32 (Îe) A zice ~ A se împotrivi. 33 (Îae) A refuza. 34 (Introduce un nou argument) Unde mai pui că... 35 (În sprijinul unei afirmații anterioare) Mai mult decât atâta. 36 (îlcj) ~ și (sau chiar) Chiar și. 37 (Îae) Încă și. 38 (Îcrî; exprimă nehotărârea între mai multe alternative, având rol de conjuncție disjunctivă) ~... ~... Sau... sau... 39 (Îae) Când... când... 40 (Îae) Acum... acum. 41 (Îae) Aici... aici. 42 (Îae) Exprimă tergiversarea. 43 (Îe) ~ e albă, ~ e neagră (sau ~ e laie, ~ e bălaie) Nu știi ce să mai crezi. 44 (Îae) Se contrazice singur. 45 (Îe) A nu zice nici da, nici ~ A nu se pronunța într-o problemă Si: a se abține. 46 (Îe) ~ una, ~ alta Multe și de toate.

incitare (fr. inciter „a ațâța”), orice enunț elementar sau contextual prin care vorbitorul ne face să simțim cum cuvintele pot dezlănțui faptele, de obicei prin propoziții imperative violente, puternic motivate în prealabil (P): „Zdrobiți orânduiala cea crudă și nedreaptă, Ce lumea o împarte în mizeri și bogați! Atunci când după moarte răsplata nu v-așteaptă, Faceți ca-n astă lume să aibă parte dreaptă, Egală fiecare, și să trăim ca frați!” (Eminescu). „Nu căuta dreptatea domnească, frățioare, Ia pe ciocoi ca hreanul, și-l dă pe răzătoare.” (T. Arghezi)

părere sf [At: CORESI, EV. 3 / Pl: ~ri / G-D: ~ii și (rar) ~ei / E: părea¹] 1-2 (Înv) Fel în care (se prezintă sau) dă impresia că este ceva sau cineva Si: aparență, aspect, înfățișare. 3 (Îlav) La ~ În aparență. 4 (Îal) La prima vedere. 5 (Îlc) Cu ~ că Sub pretext că. 6 (Îal) Pe motiv că. 7 Convingere. 8 Credință. 9 Impresie neîntemeiată, care nu corespunde realității sau logicii faptelor Vz amăgire, înșelare, rătăcire. 10 Ceea ce înșeală simțurile sau mintea Vz iluzie, impresie, închipuire. 11 (Înv; îla) Fără (de) ~ Neîndoielnic. 12 (Îlav) Într-o ~ Într-o doară. 13 (Îal) Insistent. 14 (Îlav) Pe ~ Pe bază de simple impresii. 15 (Îal) Din auzite. 16 (Îls) O ~ de O cantitate infimă, abia perceptibilă din ceva. 17 (Reg; îlv) A-și ieși din ~ri A se convinge că nu avea dreptate. 18 (Ccr) Nălucire. 19 (Înv) Deșertăciune. 20 Ceea ce gândește, crede sau afirmă cineva asupra unui subiect. 21 Fel de a gândi. 22 Punct de vedere. 23 Opinie. 24 Concepție. 25 (Îlv) A fi de (sau, înv, întru) ~ A crede. 26 (Îlv) A(-și) da (sau, rar) a se da) (cu) ~a (ori câte o ~) A opina. 27 (Îe) A fi de aceeași ~ (cu cineva) sau a fi de (sau, reg, la) ~a cuiva A fi de acord cu cineva. 28 (Îe) A fi de altă ~ A crede altceva. 29 (Îae) A considera altfel un anumit lucru. 30 (Îae) A nu fi de acord cu cineva. 31 (Îls) ~ de bine sau (îrg) ~ bună (înv) bună ~ Sentiment de satisfacție, de bucurie. 32 (Îal; pex) Ceea ce provoacă satisfacție, bucurie. 33-34 (Îls) ~ de rău sau (îrg) ~ rea, (înv) ~ rău Sentiment (de regret sau) de remușcare. 35 (Îal) Sentiment de supărare. 36 Mimică, atitudine care exprimă sau trădează părerea (20) cuiva. corectat(ă)

CULMINAȚIE (PUNCT CULMINANT) (< fr. culmination < lat. culminațio, de la culmen, culme, vîrf) Culminație sau punct culminant, denumit și climax (< fr. climax < gr. klimax, scară), este, în acțiunea unei opere literare, în versuri sau proză, momentul de maximă încordare a relațiilor dintre personajele ei, cînd este vorba de opera epică sau dramatică, și momentul de maximă intensitate a emoției trăite de poet, în creația lirică. În balada El-Zorab de G. Coșbuc, conflictul dintre pașă și arabul sărac atinge culminația, cînd arabul își ucide calul. Ex. El scoate grabnic un pumnal Și-un val de sînge, roșu val De sînge cald a îzvorît Din nobil încomatul gît Și cade mortul cal. Exemple de culminație în proza noastră epică: uciderea boierilor în nuvela Alexandru Lăpușneanul de C. Negruzzi; înfruntarea dintre Tudor Șoimaru și boierul Stroe Orheianu din romanul Neamul Șoimăreștilor de M. Sadoveanu; sîngeroasa represiune a răscoalei din romanul Răscoala de L. Rebreanu etc.; în dramaturgie, încercarea boierilor potrivnici lui Ștefan de a-l impune ca domn pe Ștefăniță din drama Apus de soare de B.Șt. Dela- vrancea etc. Culminația intensității sentimentului în poezia lirică apare adesea în ultima strofă sau chiar ultimul vers. Ex. Doină zic, doină suspin, Tot cu doina mă mai țin. Doină cînt, doină șoptesc, Tot cu doina viețuiesc. (Poezie populară) Nu căuta dreptate domnească, frățioare, Ia pe ciocoi ca hreanul și dă-l pe răzătoare. (T. ARGHEZI, Pe răzătoare, din vol. 1907)

ba adv. 1 (fam.) În nici un caz, nicidecum. ♢ (negînd fraza întreagă) Ți-e sete? – Ba! ♢ (în interog.; urmînd după un vb. afirm., pune în fața celui chestionat o alternativă) Mănînci ori ba? – Ba! ♢ (arată că ceva poate fi și altfel decît s-a spus înainte) E lung pămîntul, ba e lat (COȘB.). ♢ Expr. Ca mai ba! sau nici (cam) mai ba!, nici ba! = nici nu poate fi vorba! nici pomeneală! A doua zi, Nică Oșlobanu ca mai ba să deie pe la școală (CR.). A zice ba = a) a se opune, a se împotrivi. Nu zi ba, de te-oi cuprinde, Nime-n lume nu ne vede (EMIN.); b) a refuza. Nu accept să zici ba. (A nu zice sau a nu spune) nici da, nici ba = a nu se pronunța (într-o problemă), a nu spune nimic. Da sau ba? = răspunde clar! Ba una, ba alta = multe și de toate. La soare te poți uita, dar la dînsa (sau la dînsul) ba v. soare. Vodă da (sau vrea) (și sau iar, dar) Hîncu ba v. vodă. ♢ Nici vorbă!, nici pomeneală! Bătu o dată. Dar ca să răspunză cineva, ba (ISP.). 2 (exprimă opoz. față de ideea din prop. anterioară; de obicei cu reluarea vb.) Nu vreau să merg. – Ba vrei! ♢ (întărind pe „nu”) Mă duc la film. – Ba n-ai să te duci! ♢ (întărind pe „da” prin care se răspunde la o prop. interog.-neg. sau se rectifică ideea din prop. neg. anterioară) N-ai voie. – Ba da, am. N-ai bani? – Ba da, am. 3 (arată o gradație, de obicei întărind adv. sau loc. adv. „încă”, „chiar”, „unde mai pui că...” etc.) Mai mult, în plus, pe deasupra. Ba să vezi... posteritatea este încă și mai dreaptă (EMIN.). ♢ Loc.conj. Ba și (sau chiar) = a) chiar și; b) încă și. 4 (în corelație cu el însuși, avînd rol de conj. disj.) Sau... sau; cînd... cînd; acum... acum; aci... aci. Îmi plutea pe dinainte cu al timpului amestic Ba un soare, ba un rege, ba alt animal domestic (EMIN.). ♢ Expr. Ba e albă, ba e neagră (sau ba e laie, ba e bălaie) = a) nu știi ce să mai crezi; b) se contrazice singur. Ba ceea..., ba ceea... v. cela. (Ba) că(-i) teacă, (ba) că(-i) pungă v. teacă. Ba (că) (e) tunsă, ba (că) (e) rasă sau c-o fi tunsă, c-o fi rasă v. tuns. 5 Expr. (cu slăbirea ideii de opoz.) Ba bine că nu! = sigur că da! evident! se-nțelege! Ba că chiar! = (iron.) n-ai prea nimerit-o! Ba asta-i vorbă! = nicidecum! deloc! nici nu mă gîndesc! Ba că bine zici! = a) este o idee bună; b) ai dreptate! Ba (nu) zău sau nu zău v. zău. • /<bg., ucr. ба, pol., srb. ba.

!or (așadar; însă) (livr.) conjcț. (Hotărârea a fost publicată; or, ea trebuie aplicată. A perorat mult. Or, nu avea dreptate.)

Nemesis – Zeița răzbunării și dreptății la greci. Spre deosebire de Themis, zeița justiției, Nemesis nu e legată la ochi și n-are balanță, ci compas. Nu cîntărește, ci măsoară; măsoară și răul și binele, și plata și răsplata. Dacă cineva – spune Plutarh – e fericit fără să merite, Nemesis îl lovește. E severă, dar dreaptă, pedepsind în genere orice abatere, orice exces. E zeița la care ținea cel mai mult Eschil, căci răzbună spre a face dreptate. O întîlnim deseori în scrierile clasicilor ruși, unde numele Nemesis apare și ca simplu substantiv cu înțeles de justițiară, întrucît scriind sub cenzură, ei preferau să recurgă la antonomază. Expresia „răzbunarea lui Nemesis” înseamnă deci un act de dreptate bazat nu pe lege și drept, ci pe echitate morală. „Ca și antica «Nemesis» – scria Proudhon – pe care nici rugile, nici amenințările n-o impresionau, Revoluția pășește înainte”… Bolintineanu, în dialogul satiric Banul Flenderiță și Nemesis, pune în gura zeiței însăși misiunea ei: „Primim în templul nostru pe cei ce se căiesc; Combatem împreună pe cei ce rătăcesc”. (Opere alese, B.P.T., vol I, pag. 379). MIT.

CĂUTA (caut), CĂTA (cat) I. vb. tr. 1 A umbla să afle, să găsească ceva pierdut sau rătăcit: îmi caut pălăria; (P): cine caută, găsește, a) cine stăruește, izbutește: b) cine lucrează, agonisește; (P): caută ziua de ieri, caută fără să știe ce, caută un lucru ce nu se poate găsi; 👉 AC, IAPĂ, PAPURĂ ¶ 2 A umbla să găsească pe cineva: s’a dus să-l caute pe frate-său ¶ 3 A umbla după ceva, a se sili să afle, să capete sau să descopere ceva: ~ o slujbă; ~ să se însoare; ~ bătaie; ~ ceartă; ~ soluțiunea unei probleme ¶ 4 A scotoci: ~ prin buzunare ¶ 5 A încerca, a se sili: ~ să scape; conștiința lui vinovată căută să se apere (VLAH.) ¶ 6 A cerceta un bolnav și a-l îngriji: căuta bolnavii din sat și mîngiia pe săraci (ODOB.) ¶ 7 A îngriji, a administra: își caută singur moșia ¶ 8 A ținea seama, a lua în considerație: Nu-i căuta chipul, nu-i căuta anii (PANN) ¶ 9 A veni într’un loc (cu intențiuni bune sau rele), a se duce într’un loc spre a face ceva: n’ai ce~ în casa mea ¶ 10 A-și îndrepta privirile spre a vedea sau cerceta ceva, a privi, a se uita: cînd o căutai, era cu ochii scăldați în lacrămi (ISP.); 👉 CAL. II. vb. intr. 1 A privi, a-și îndrepta privirile, a se uita: copilul, cîndu-l botezi, trebue să caute cu fața cătră răsărit (PRV.-MB.); cătă într’o parte și într’alta și nu văzu nicăiri lumină (ISP.) ¶ 2 A ținea seamă, a lua în considerație: nu caut la preț; judecătorii ... să nu-l caute căci e sărac, ci să-l judece pe dreptate (PRV.-MB.); cît sînt eu de blînd și cît ești de bătrînă, nu-ți caut, te cotonogesc! (CAR.) ¶ 3 A se îngriji, a avea grijă: ~ de casă; a-și ~ de drum, a-și urma drumul, fără a se ocupa de alții sau de altele; a-și~ de treabă, a sta de-o parte, fără a se amesteca în treburile altora ¶ 4 ~ la (sau în) stele, ~ în cărți, a umbla să ghicească norocul cuiva prin cercetarea stelelor, prin așezarea cărților de joc. III. vb. refl. A se îngriji (vorb. de un bolnav), a-și vedea de sănătate: s’a căutat cu doctori și cu babe, dar nimic nu i-a folosit; F: ai dreptate, numai nu te cauți, se zice, în ironie, cuiva care se plînge de o nedreptate (într’o chestiune de puțină importanță). IV. vb. unipers. CAUTĂ (mai adesea cată , trebue: cată să-l asculți, dacă-ți poruncește ceva [lat. *cautare < cautus; forma căta a rezultat din căuta < căota, întocmai ca făreca < făureca].

NĂDEJDE s. f. 1. (De obicei la sg.) Credința că ceea ce dorești este realizabil, speranță, (astăzi rar) nădăjduire, (învechit) nădăjduință; spec. (Bis.) una dintre cele trei virtuți teologice. Că tu, Doamne urul pre nădeajde sălășluitu-me-ai. psalt. 5. Aștepta cu nădeajde și cu lungă răbdare și cu credința dulcelui vraciu vindecare cu milă și dereptare. coresi, ev. 59, cf. 84, 127, 313. Și buna nădeajde și dulceața ce va să fie să aibî mîngîiare. id., ap. gcr i, 31/39. Credință curată și nădeajde direaptă. cod. tod. 223. Sămt oceiți și părăsiți de toată nedeajdea cea bună. varlaam, c. 13. Credință direaptă, nădeajde neîndoită, dragoste deplin (a. 1644). gcr i, 112/24. Să nu-i lasă să-și piardă nădejdia cea bună. herodot (1645), 490. Și unde biruia alții, nu perdea nădejdea, că știindu-se căzut jos, să rădica deasupra biruitorilor. ureche, l. 111, cf. 75, 81. Fără nice de o nedeajde să va omorî. prav. 216. Aduce înainte bunătățile sufletești, anume, credința, nădeajdea, dragostea. n. test. (1648), 181^v/18, cf. 205^r/29. Mai vârtos ca pentru răbdarea scripturilor, nădeajde să avem (a. 1651). gcr i, 153/8, cf. 184/34, 215/28. Și trupul mieu mărgînd la odihnă S-a răposa cu nedeajdia plinî. dosoftei, ps. 45/2. Murind omul dirept, n-au perit nădeajdea iară fala necuraților au perit. biblia (1688), 434²/10. Nu l-a lăsa și-i va da oaste. Acee nădejde căuta și o aștepta. neculce, l. 278. Din nedeajde în nenedeajde îl baga. cantemir, ist. 37. Acolo dar toate sfaturile să sfîrșise și toate nădejdile se tăiase și ale tuturor inemile încremenite era. r. greceanu, cm ii, 38, cf. 27, 76, 89. Atuncea împăratul acestuia cuvînt plecîndu-să, cu mari nădejdi și bunătăți au adeverit pre filozof (a. 1802). gcr ii, 189/6. Neputînd avea nici o nedejde în privirea familiei (a. 1819). URICARIUL, i, 127. Toate nădejdile lui s-au înnimicit. ar (1832), 7²/32. Amăgit de nădejdi plăcute, urnește întreprinderi nesocotite. marcovici, d. 8/5, cf. 2/20, 4/2. Raportul... au întrecut toate nădejdile sale, și spre a să încredința de starea lucrurilor însuș ar fi călătorit într-acolo. ar (1838), 349¹/8, cf. (1837), 771/13. Pofta, dragostea, iubirea, nădejde și bucurie... Lumei au fost dănuite. conachi, p. 279, cf. 276, mag. ist. i, 149/11. Vom fi osîndiți nu după greutatea vremilor, dar după patima nedejdilor, partizilor și a opiniei mulțimii. russo, s. 13. Nu te hrăni cu nădejdea și cu făgăduințele. negruzzi, s. i, 248. Un an vine, trece, ș-alt an îl moștenește, Și ce nădejdi dă unul, acelălalt le ia. alexandrescu, m. 4. Unde un tată pe un fiu plînge; Unde nădejdea toată-a-ncetat. id. ib. 65. Inimă făr’de nădejde, suflete bătut de gînd, Toată ziua la fereastră suspinînd nu spui nimică. eminescu, o. i, 82. Ia las, jupîneșică, nu te împuțina cu inima, că tot mai am o leacă de nădejde. creangă, p. 125. O, popor, tu ești trudit; Iar mișeii ți-au-ngrădit Drumul la dreptate. Dar nădejdea să nu-ți pierzi, Ține-te ca brazii verzi, Cînd furtuna-i bate. neculuță, ț. d. 44. Moșneag senin, eu tîmpla ta curată O cer, pe veci, nădejdii mele pază. goga, p. 26, cf. 40. Nici aceasta a doua încercare, reformată, nu aduse mai aproape de îndreptățitele nădejdi. f (1906), 21. Multe de la tine-aștept: Nădejdea-n tine mi-a rămas. iosif, v. 51. Dacă d-ta te plîngi și suferi de nedreptate, atunci gîndește-te ce trebuie să fie la țară, unde nu pătrunde nici o rază de nădejde. rebreanu, r. i, 64. Rola se închină cu evlavie..., plină de emoție și de nădejde. brăescu, a. 29. Moșneagul, amărît și înșelat în nădejdile lui, deveni întunecat și hursuz. sadoveanu, o. i, 450. Nădejdea îl făcea mai blajin. id. ib. v, 701. Și am rămas în pustiul mare, Singur, pe-o măgură călare, Cu brațele sumese și cu scule Și cu nădejdi aprinse îndestule. arghezi, f. 51, cf. id. b. 16. Noi trebuie să umplem trecerea timpului cu nădejdi. stancu, r. a. iii, 250, cf. id. u.r.s.s. 109. Cîte nădejdi nu se puteau lega de o carieră atît de strălucită? vornic, p. 179. Un cîntec pentru anii mei frumoși, Pentru toate nădejdile și izbînzile țării. deșliu, g. 24, cf. 23. El frumos și ea frumoasă, Două fire de mătasă, Să-mpletească voie bună Cu nădejdea dimpreună. contemp. 1962, nr. 795, 1/4. Bată-te, bădițo, bată, Inima mea cea stricată! Două stele d-îngă lună Și nădejdea mea cea bună. jarnik-bîrseanu, d. 262. Usucă-te, rufă, în cui, Că altă nădejde nu-i. zanne, p. iii, 339. Cu nădejdea, unul și în foc s-aruncă, id. ib. viii, 430, cf. 431, 432, 433, 434, iv, 587, v, 204. ◊ (Cu determinări arătînd obiectul speranței) Am nădejde, ...fraților, ca mai bună și aproapea spăsenie întru voi să fie. coresi, ev. 122. Perdu Petru Vodă nădejdea de a să mai ajutori de la craii ungurești. ureche, l. 109. Vasile Vodă îș pierdusă toată nădejdea de viiață. neculce, l. 20. El nu știe că nu trebui a să măguli cu această nădejde că va pute potoli măniii dumnezăoaii (a. 1750-1780). gcr ii, 83/38. Întărindu-te de față cu nădejdile bunătăților celor viitoare. mineiul (1776), 55^v2/11. Nădejdea lui era ca să agiungă în aceeași zi acasă. drăghici, r. 160/22. Atunci trebuie să moară, nădejdi de a scăpa nu-i. pann, e. i, 47/8. Cîtă bucurie, cîte nădejdi de fericire. negruzzi, s. i, 53. Lui Alecu i-i spune că te-ai dus la bal masche cu nădejde de a-l întîlni pe dînsul. alecsandri, t. i, 77. Depărtîndu-se de casa părintească, fără nici o nădejde de întoarcere. creangă, p. 286. Am bună nădejde să isprăvești cu bine slujba. ispirescu, l. 18. Voi singuri străjuiți altarul Nădejdii mele de mai bine. goga, p. 8, cf. 51. O dulce nădejde de zile și nopți frumoase îmi umplu sufletul. sadoveanu, o. vi, 336. ◊ Fig. Sufletul legănat în brațele unei nădejdi. marcovici, d. 8/27. În cîmpie crește, și pe deal iarăși crește o floare pentru popoarele chinuite..., nădejdea. russo, s. 144. Ațîța nădejdea care de mult era îngropată în cenușe. f (1897), 14. Surîd descurajat și palid, căci Nădejdea mea se teme Să bată La poarta groaznicului ce va fi. camil petrescu, v. 84, cf. 71. Dar nu se mai agăța de carul nădejdii, înfricoșat să nu se prăbușească în prăpastia ce-l amenința. rebreanu, nuv. 272. Păianjenul visării parc-ar sui cu frică Și ar călca, pe firul nădejdilor întins. arghezi, vers. 287. ◊ Expr. A trage nădejde (de la cineva) sau (rar) a se da nădejdii = a spera, a nădăjdui (3). Mai mult de la mine nu trage nădejde. mineiul (1776), 186^v1/32. Îți pot mai dinainte spune că degeaba tragi nădejde. caragiale, o. ii, 255. Răcnească furtuna de furie suptă, Și geamă ca iadul din basme oceanul. Tu dă-te cu totul nădejdii, și luptă. neculuță, ț. d. 39. Cine n-are nimic, ascultă la toate și trage nădejde. rebreanu, r. i, 238. (În proverbe și zicători) Înțeleptul făgăduiește, nebunul trage nădejde. negruzzi, s. i, 248. Trage nădejde ca ursul de coadă (sau ca spînul de barbă), se spune despre cel care speră zadarnic (dorința lui fiind irealizabilă). cf. zanne, p. i, 617, 683, vi, 518. Degeaba trage nădejde ca spînul de barbă. Nu, băiete, nu-l fac om. stancu, r. a. i, 163. A trage nădejde (de cineva) sau (regional) a-i trage (cuiva) nădejde = a) (complementul indică o ființă iubită) a spera să revezi, să ai aproape; spec. a spera să iei în căsătorie. De ți-a cînta cucu bine, Trage nădejde de mine. jarnik-bÎrseanu, d. 43. Frunzuliță usturoi! Că s-a dus badea de joi, Parcă-i dus d-un an, de doi! De s-ar fi dus călărește, Tot i-aș mai trage nădejde. ant. Lit. pop. i, 131. (Cu schimbarea construcției) Mărită-te, mîndră, dragă, Mărită-te, nu ședea. Nu ședea-n nădejdea mea. jarnik-bîrseanu, d. 238; b) (complementul indică copii) a spera să ai, să procreezi. De băieți nu mai trag nădejde, pentru că baba mea e o sterpătură. creangă, p. 118. (Regional) E nădejde să... (sau de...) = se poate, e probabil. De cînd s-a dus bădița, Mi-i pustie ulița, ...Mîndru-i codru și-nfrunzit, Nu-i nădejde de venit. jarnik-bîrseanu, d. 129. Auzi sbierînd o gaie, E nădejde s-avem ploaie, zanne, p. i, 464. În nădejdea... = în speranța..., bazîndu-se pe... În această nădejde nu mai învățăm nimic. brăescu, a. 132. (A fi) slabă nădejde sau (învechit) nădejde slabă (să... sau de...) = (a avea) prea puțină încredere, prea puțină speranță (în...); (a fi) puțin probabil, nesigur. Cînd să pornesc răii de sînt fără treabî, Atuncia-i de dînșii o nădeajde slabî. dosoftei, ps. 40/14. Să mergem dară... Că doară vom da de dînsa pe cale, Că aici, precum văd, îi nedejdea slabă. budai-deleanu, t. v. 94. E slabă nădejde să scape. ap. tdrg. Dreptatea, dacă nu ești vrednic să ți-o cauți singur, slabă nădejde să vie altul să-ți spuie. c. petrescu, l. ii, 12, cf. dl, dm. A(-și) lua nădejdea (de ... sau de la..., regional, despre...) = a nu mai avea nici o speranță, a renunța. Luase nădejdia toată. cod. vor. 88/23. Din partea lor, mi-am luat toată nădejdea. creangă, p. 193. De-a veni turturica mea înainte... ie-ți nădejdea despre mine, căci nu merg. id. ib. 273. De corăbieri Ne-am luat nădejdea. teodorescu, p. p. 164. 2. Încredere în sprijinul, în ajutorul cuiva sau a ceva, certitudine că cineva sau ceva va fi favorabil, priincios. Nedejdia a mea la Dumnedzeu e. psalt. hur. 51^r/17. Mai bine e nădeajde spre Domnul, decăt nădeajde spre omu. psalt. 247. Nădeajde în mila Tatălui sfînt (a. 1607). gcr i 41/6. Pre Hristos să iubești și de acela să te lipești cu toatî nedejde și cu credința. varlaam, c. 422. Niminea să nu nădăjduiască în putearea sa, ce întru Dumnezeu să-i fie nădejdea. ureche, l. 86. Cătră tine, Doamne, mi-i toatî nedeajdea. dosoftei, ps. 35/9, cf. 53/16, 65/3, 78/13. Pentru ce dar să-mi rădic eu nădejde de la această sfîntă pronie? drăghici, r. 163/28, cf. 166/9. Norodul pretutindene îl întîmpina cu bucurie și nădejde. negruzzi, s. i, 142. Nu-și perdu nădejdea în Dumnezeu, ci merse tot înainte. creangă, p 288, cf. 289. Nădejde pe el, ca pe un cui de tei. pamfile, j. ii, 156. ◊ loc. adj. De nădejde = în care poți avea toată încrederea. Acela e om bogat și de nădejde. bărac, t. 52/30. Le trămise un om de nădejde. ispirescu, m. v. 9. Din partea mea atîta știu: am pus oameni de nădejde. c. petrescu, r. dr. 50, cf. id. a. r. 53. La o anumită treabă se dovedise om de nădejde. camil petrescu, o. ii, 141, cf. iii, 159. Partidul Muncitoresc Român dă o înaltă prețuire muncii creatoare și activității obștești a scriitorilor patriei noastre, considerîndu-i drept ajutoare ale sale de nădejde în opera măreață pe care o durează poporul nostru. s ianuarie 1962, 7. Om de nădejde. Mat. dialect, i, 183. ◊ loc. adv. De (sau cu) nădejde = puternic; solid, temeinic. Poarta era închisă de nădejde. conv. Lit. xi, 144. Nici nu se mai mișcară din loc, fiindcă îi lovise cu nădejde. ispirescu, l. 123. Gîrneață o cetluise de nădejde. hogaș, dr. ii, 99. Și-a adunat toată averea în jachetă ca într-o raniță, ranița asta și-a așezat-o pe creștetul capului și, petrecîndu-și brîul de cîteva ori pe sub bărbie, a înțepenit totul de nădejde. galan, b. i, 188. ◊ Expr. A avea nădejde (sau a-și pune nădejdea) în... (sau la..., pe..., învechit, către..., pre..., spre...) = a se întemeia în așteptările sale pe..., a spera în sprijin, în ajutor de la...; a se încrede în..., a se bizui (pe cineva sau ceva). Dragostea... toate le primeaște, toate le creade, în toate are nădejde. coresi, ev. 338. Cine n-are nedeajde cătră Dumnedzeu. cod. tod. 211. Am nădejde pre Dumnezeu. antim, p. xxiv. Spre tine ne-am pus nădejdea. mineiul (1776), 198^r1/17, cf. 113^v2/32, 186^v2/33. Să-și puie nădejdea în Dumnezeu. marcovici, d. 14/6, cf. 6/8. Puneți nădejdea către Dumnezeu. drăghici, R. 93/14, cf. 91/10. Pentru că nu avea îndestulă nedejde în lăcuitorii politici, apoi au așezat într-însa un garnizon. ar (1837), 6¹/32. Eu sînt bătrîn și sărac, să n-ai la mine nici o nădejde. filimon, o. i, 127. Mai pot eu să am nădejde în voi? creangă, p. 146, cf. 20, 220. Aibi însă nădejde în Dumnezeu. ispirescu, l. 29. Ea-și pusese toată nădejdea în fericirea și viitorul lui. vlahuță, o. a. i, 102. N-ai nădejdea-n ce să-ți pui, N-ai în lume cui să spui Iadul vieții tale. neculuță, ț. d. 42. Zgîrcitul a fost, nu mai e om. E scos din omenie. Nici o nădejde să nu pui pe el. delavrancea, o. ii, 237. Ce te face să-ți pui asemenea nădejde în mine? sadoveanu, o. xviii, 604. Îl nedreptățise pe Stelian, punîndu-și toată nădejdea în Petre. il ianuarie 1962, 36. Foaie verde trei măsline, Bată-te crucea de fine; Eu aveam nădejde-n tine Că t-ei uita la ea bine. teodorescu, p. p. 334. A se lăsa în nădejdea cuiva = a conta pe..., a se bizui pe... Steaua aceasta să ne lumineze drumul, căci fînarele de pe uliți s-au lăsat în nădejdea lunei de astă sară. alecsandri, t. i, 87. ♦ (Concretizat) Ceea ce dă încrederea, certitudinea că se va realiza dorința cuiva. Că țirutul mieu și nădeajdea mea ești tu. psalt. 51. Tu ești nădeajde mie de scârbi ce mă țin (a. 1577). gcr i, 13/20. O, iubitul mieu fiiu..., nedeajdia și veseliia mia! varlaam, c. 86, cf. 85. Fereaște-mă, Doamne, de primejdie, că pre tine am de-mi ești nedeajde. dosoftei, ps. 43/8, cf. 39/16. Nedeajdea și folosirea și scăparea creștinilor... tu ești, născătoare de Dumnezeu (a. 1715). gcr ii, 15/32, cf. 116/26, 149/13. Scosese acuma pe tipsie și cloșca cu puii de aur, cea mai de pe urmă a ei nădejde, creangă, p. 99. – pl.: nădejdi. – Și: (învechit și regional) nedejde (alr ii 3 055/95, 414), (regional) nidejde (ib. 3 055/53, 310, 365, Mat. dialect. 1, 183) s. f. – Din v. sl. надежда.

căruță Un cuvînt care în aparență nu ridică nici o problemă: legătura cu car pare evidentă. Totuși, dacă pentru neutrul căruț dicționarele sînt unanime în a-l socoti diminutiv. format în romînește de la car, cu sufixul -uț, la căruță găsim divergențe între ele. DA și DLRM nu văd nici o dificultate să-l considere, ca și forma neutră, derivat romînesc cu sufixul -uță ; CADE nu ezită să reconstruiască fără nici o bază, un prototip latin *carrucea ; TDRG, ca de obicei cel mai prudent, trimite la lat. Carrus, comparînd și it. carrozza. Cuvîntul există, exact cu aceeași formă și cu același înțeles, în bulgărește, și sîntem deprinși să nu căutăm explicații diferite pentru bulgară și romînă, acolo unde întîlnim formații identice. РСБКЕ, fără să pomenească nici un cuvînt despre rom. căruță, explică cuvîntul bulgar prin italiană. Spuneam că Tiktin, prudent, trimite la italiană. Nu am înțeles prin aceasta că explicația formei romînești prin italiană, ar avea cea mai mică șansă să fie justă, ci numai că TDRG a văzut că în romînește există o problemă. Anume, nu există nici un feminin în -uță derivat de la un neutru (nici de la un masculin, cum era car la început). De aceea se pune întrebarea dacă nu are dreptate РСБКЕ, și în acest caz rom. căruță ar proveni din bulgărește. În principiu, nu se opune nimic la această soluție. Dar în practică sînt două obiecții : 1. Nu cred că. it. carrozza poate explica pe u din bulgară. 2. Nu putem rupe pe căruță de căruț, iar pe acesta n-avem nici un motiv să nu-l considerăm format în romînește. De aceea cred că bg. каруца e împrumutat din romînește (vezi însă și scr. kàruce „căruță”, karùcati se „carrozzarsi” din italiană), iar rom. căruță e refăcut din pluralul lui căruț. Cuvîntul se folosește destul de des la plural. Au putut influența și cuvintele cu înțeles apropiat : teleagă, teleguță (cf. expresia nici în căruță, nici în teleguță), brișcă, sanie, trăsură etc. Cf. și șarabană < rus. шарабан < fr. char à bancs.

BINE adv., s. n. sg. I. Adv. 1. În mod prielnic, în mod favorabil, avantajos, util. ◊ Expr. A(-i) prinde (cuiva) bine (un lucru, o învățătură, o întâmplare) = a-i fi de folos, a-i fi prielnic. A(-i) veni cuiva bine (să...) = a(-i) veni cuiva la îndemână; a fi avantajat de o situație prielnică. ◊ (În formule de salut) Bine ai (sau ați) venit (sănătos, sănătoși)! ◊ (Referitor la sănătate) A se simți bine. A(-i) face (cuiva) bine (mâncarea, băutura, plimbarea etc.). A dormi (sau a se odihni etc.) bine. (Ce), nu ți-e bine? = a) (ce), nu ești sănătos? ai o slăbiciune fizică?; b) (ce), ești nebun? nu ești în toate mințile? 2. În concordanță cu regulile eticii sociale, în mod cuviincios, cum se cere, cuminte. Să te porți bine cu oricine. ◊ Expr. (Fam. și ir.) Bine ți-a făcut! = așa trebuia, așa se cuvenea să-ți facă (pentru purtarea ta urâtă, condamnabilă)! ♦ În concordanță cu regulile sau canoanele esteticii; agreabil, frumos, minunat. Cântă și dansează bine. Cu rochia asta iți șade bine. ◊ Bărbat sau femeie bine făcut(ă) = bărbat sau femeie chipeș(ă). ♦ În concordanță cu adevărul, cu corectitudinea; clar, precis, exact. Vezi bine că așa stau lucrurile. Să știu bine că mor, și nu mă las până nu-mi aflu dreptatea! ◊ De-a binelea = de-adevărat, cu adevărat. ♦ (Având valoarea unei afirmații) Bine, am să procedez cum vrei tu! ◊ Expr. (Că) bine zici = (că) zici așa cum trebuie. Ei bine... = după cum spuneam... ♦ Cu grijă, cu atenție. Uită-te bine și învață. 3. Deplin, în întregime, complet. E cherchelit bine. ♦ (La comparativ) Mult. A fost plecat doi ani și mai bine. ♦ Mult și prielnic. A plouat bine. A mâncat și a băut bine. II. S. n. sg. 1. Ceea ce este util, favorabil, prielnic, ceea ce aduce un folos cuiva. ◊ Om de bine = om care acționează în folosul, în sprijinul, care ajută pe cei din jurul său. ◊ Expr. A face (cuiva un mare) bine sau a face (cuiva) bine (cu ceva) = a ajuta (pe cineva) la nevoie. Să-ți (sau să vă) fie de bine! = a) să-ți (sau să vă) fie de (sau cu) folos!; b) (ir.) se spune cuiva care a procedat (greșit) împotriva sfaturilor primite. A vorbi (pe cineva) de bine = a lăuda (pe cineva). 2. Ceea ce corespunde cu morala, ceea ce este recomandabil din punct de vedere etic. ◊ Expr. A lua (pe cineva) cu binele = a proceda cu blândețe, cu înțelegere, cu bunăvoință față de cineva supărat, irascibil sau îndârjit. 3. (Fil.; art.) Obiectul moralei ca știință. 4. (Adjectival; despre oameni) Armonios dezvoltat, plăcut la vedere. – Lat. bene (în sensul II 3, calc după gr. agathós, germ. das Gut).

PARIU ~ri n. Înțelegere între două sau mai multe persoane, care susțin lucruri contrare, ce-l obligă pe cel care nu va avea dreptate să dea o compensație materială (de obicei bănească) celuilalt; rămășag; prinsoare. /<fr. pari

PRINSOARE ~ori f. 1) Înțelegere între două (sau mai multe) persoane care susțin lucruri contrare, ce-l obligă pe cel care nu va avea dreptate să-i dea o compensație materială (de obicei bănească) celuilalt; rămășag; pariu. 2) înv. pop. Loc unde sunt închiși cei lipsiți de libertate. 3) rar Capcană de prins păsări sau animale. /prins + suf. ~oare

drept (-eaptă), adj. – 1. Direct, care merge de la un punct la altul fără ocol. – 2. Care are o poziție verticală. – 3. Întemeiat, justificat. – 4. Legitim, autentic. – 5. Situat în partea dreaptă. – 6. (Adv.) Direct, fără ocolișuri. – 7. (Adv.) Deschis, sincer. – 8. (Adv.) Tocmai, întocmai, exact. – 9. (Prep., înv.) Pentru. – 10. (Prep.) În loc de. – Var. (înv.) derept. Mr. (a)direptu, dreptu, megl. dirept. Lat. *derectus, în loc de dῑrectus (Pușcariu 550; Candrea-Dens., 513; REW 2648); cf. alb. d(ë)retjë (Philippide, II, 640), it. d(i)ritto, prov. dre(i)t, fr. droit, sp. derecho. Este dublet de la drit, s. n. (înv., Mold., drept, jurisprudență), din it. dritto. Der. drept, s. n. (totalitatea regulilor și normelor juridice care reglementează relațiile sociale într-un stat, în toate accepțiile sale); dreptul, s. m. art. (piciorul drept); dreapta, s. f. art. (mîna dreaptă; direcția spre dreapta; aripa dreaptă a unei adunări); dirip, prep. (Trans., pentru; în dreptul, în fața); dreptar, s. n. (echer, riglă; piuliță care reglează viteza roții la moara de grîu), după Cihac, I, 82 și Candrea-Dens., 514, ar proveni din lat. *directārium, dar mai probabil este un der. intern, cu suf. -ar; dreptate (var. înv. direptate, mr. (a)ndriptate), s. f. (justiție; rațiune; legalitate, legitimitate; înv., drept; înv., tribunal; Arg., minister fiscal), der. de la drept ca bunătate de la bun (*dreptaate › dreptate; după Pușcariu, Conv. Lit., XXXIX, 63 și Pușcariu 551, de la un lat. *direc(ti)tatem, ceea ce nu pare posibil); dreptăți, vb. (rar, a da dreptate, a face dreptate); dreptăție, s. f. (înv., justiție, echitate); îndreptăți, vb. (a da dreptate, a face dreptate; a autoriza, a da dreptul; refl., a se justifica, a se apăra); îndritui, vb. (Mold., a autoriza, a permite, a îngădui), format pe baza lui drit; nedrept, adj. (injust); nedreptate, s. f. (injustiție); nedreptăți, vb. (a face o nedreptate). Cf. drege, îndrepta. Comp. dreptunghiu, s. n. (patrulater cu toate unghiurile drepte și laturile opuse egale), traducere a fr. rectangle; dreptunghiular, adj. Din rom. provine mag. dreptál (Edelspacher 13), și bg. (rar) draptăno (Capidan, Raporturile, 229).

LES ABSENTS ONT TOUJOURS TORT (fr.) cei absenți nu au niciodată dreptate – Interesele celor care nu sunt de față sunt sacrificate.

cuvînt n., pl. cuvinte (lat. conventus, adunare, ca vorbă d. vsl. dvorĭba, curte, adunare; fr. convent, mînăstire. V. conventicul, convin). Vorbă, una sau maĭ multe silabe care-s supuse unuĭ accent și exprimă o ideĭe: freamăt e un cuvînt latin. Discurs: cuvînt funebru. Cuvîntare, vorbire articulată: animalele n’aŭ cuvînt. Rațiune, motiv: dacă eștĭ sărac, nu e un cuvînt să furĭ. Drept, dreptate: fără cuvînt nu te poțĭ face stăpîn pe lucru altuĭa. Ideĭe: în ainte de facerea lumiĭ era cuvîntu. Cer cuvîntu, cer prezidentuluĭ voĭe să vorbesc în adunare. Am cuvîntu, am voĭe să vorbesc în adunare. A nu avea cuvînt, a nu avea motiv saŭ voĭe să protestezĭ, să vorbeștĭ. A te ținea de cuvînt, a-țĭ împlini promisiunea. A nu ĭeși din cuvîntu cuĭva, a te ținea de cuvîntu cuĭva, a-ĭ urma sfatu, ordinu. Toțĭ la un cuvînt, într’un cuvînt, toțĭ de acord. A fi într’un cuvînt cu cineva, a fi în înțelegere. A sta la cuvînt, a te ținea de cuvînt (Vechĭ). A se ajunge la cuvinte, a se învoi. Cuvînt în doĭ perĭ, cuvînt ambiguŭ. Cuvînt supțire, perifrază, expresiune blîndă în formă numaĭ, dar gravă în fond. A tăĭa cuvîntu, a întrerupe. Cuvînt cu cuvînt, din cuvînt în cuvînt, neschimbînd nimica (ad litteram, mot à mot). Cu un cuvînt, cu alte cuvinte, în fine, în rezumat, ca să mă esprim alt-fel. Supt cuvîntu că, supt motivu saŭ pretextu că. Pentru cuvîntu că, fiind-că, pentru motivu că. De cuvînt (Mold. Rar), conform cuvîntuluĭ, îndată.

lecric, -uri, (lecrec), s.n. – Haină scurtă cu mâneci, tip jachetă, ce depășește mijlocul, purtată pe vremea rea (iarna). Se confecționează din stofă de lână, țesută în patru ițe. Suman, pieptar: „De nu grăiesc cu dreptate / Ardă-mi lecricu din spate” (Bârlea 1924 I: 268). – Cf. germ. Röckl, sas. reckel (Țurcanu).

BINE adv., s. n. I. Adv. 1. În mod prielnic, în mod favorabil, avantajos, util. ◊ Expr. A(-i) prinde (cuiva) bine (un lucru, o învățătură, o întâmplare) = a-i fi de folos, a-i fi prielnic. A(-i) veni cuiva bine (să...) = a(-i) veni cuiva la îndemână; a fi avantajat de o situație prielnică. ◊ (În formule de salut) Bine ai (sau ați) venit (sănătos, sănătoși)! Fii (sau fiți) bine venit (veniți)! Bine te-am (sau v-am) găsit (sănătos, sănătoși)! ◊ (Referitor la sănătate) A se simți bine. A(-i) face (cuiva) bine (mâncarea, băutura, plimbarea etc.). A dormi (sau a se odihni etc.) bine. (Ce), nu ți-e bine? = a) (ce), nu ești sănătos! te simți rău?; b) (ce), ești nebun? nu ești în toate mințile? 2. În concordanță cu regulile eticii sociale, în mod cuviincios, cum se cere, cuminte. Să te porți bine cu oricine. ◊ Expr. (Fam. și ir.) Bine ți-a făcut! = așa trebuia, așa se cuvenea să-ți facă (pentru purtarea ta urâtă, condamnabilă)! ♦ În concordanță cu regulile sau canoanele esteticii; agreabil, frumos, minunat. Cântă și dansează bine. Cu rochia asta îți stă bine ◊ (Adjectival; despre oameni) Armonios dezvoltat, plăcut la vedere. ♦ În concordanță cu adevărul, cu corectitudinea; clar, precis, exact. Vezi bine că așa stau lucrurile. Să știu bine că mor, și nu mă las până nu-mi aflu dreptatea! ◊ De-a binelea = de-adevărat, cu adevărat. ♦ (Având valoarea unei afirmații) Bine, am să procedez cum vrei tu! ◊ Expr. (Că) bine zici = (că) zici așa cum trebuie. Ei bine... = după cum spuneam... ♦ Cu grijă, cu atenție. Uită-te bine și învață. 3. Deplin, în întregime, complet. E cherchelit bine. ♦ (La comparativ) Mult. A fost plecat doi ani și mai bine. ♦ Mult și prielnic. A plouat bine. A mâncat și a băut bine. ◊ Compuse: bine-crescut = care a primit o bună educație, cu maniere frumoase, cuviincios; bine-cunoscut = celebru; bine-venit = care vine la momentul potrivit, agreat, oportun; a cărui sosire face plăcere. II. S. n. 1. Ceea ce este util, favorabil, prielnic, ceea ce aduce un folos cuiva. ◊ Om de bine = om care acționează în folosul, în sprijinul celor din jurul său, care ajută pe cei din jurul său. ◊ Expr. A face (cuiva un mare) bine sau a face (cuiva) bine (cu ceva) = a ajuta (pe cineva) la nevoie. Să-ți (sau să vă) fie de bine! = a) să-ți (sau să vă) fie de (sau cu) folos!; b) (ir.) se spune cuiva care a procedat (greșit) împotriva sfaturilor primite. A vorbi (pe cineva) de bine = a lăuda (pe cineva). 2. Ceea ce corespunde cu morala, ceea ce este recomandabil din punct de vedere etic. ◊ Expr. A lua (pe cineva) cu binele = a proceda cu blândețe, cu înțelegere, cu bunăvoință față de cineva supărat, irascibil sau îndârjit. 3. (Fil.; art.) Obiectul moralei ca știință. – Lat. bene (sensul II 3, calc după gr. agathós, germ. das Gut).

ÎNTOARCE, întorc, vb. III. I. 1. Refl. A veni înapoi de unde a plecat; a reveni, a se înapoia. Se prefăcuse a merge la tîrg, dar se-ntorsese pe ocolite, prin cine știe cîte păpușoaie. CAMILAR, TEM. 263. Treceau oamenii care se întorceau de la lucru și cîntecele lor umpleau amurgitul. SADOVEANU, O. I 268. Omul acesta se-ntoarce astăzi către sat. ARGHEZI, P. T. 9. ◊ (Întărit prin adv. «înapoi») Acei nobili din Ardeal, care fugiseră și acum cereau iertare, voind a se întoarce înapoi. BĂLCESCU, O. II 271. ♦ Tranz, fact. (Cu privire la ființe) A face să revină (la locul) de unde a plecat, a aduce înapoi, a readuce. L-au luat; da îl întoarcem noi... n-ai grijă. SADOVEANU, Z. C. 339. Simțise el bine că pe fugar nu-l întoarce nimic din calea lui. POPA, V. 112. Alexandru Jpsilante, cu mare nevoie, făgăduieli și scutiri putu a-i întoarce [pe țărani] iarăși la muncă. BĂLCESCU, O. I 142. ♦ Tranz. A lovi (pe cineva) din nou o boală, a-i reveni boala (sub formă de acces). S-a năpustit asupra bunătăților, căci îi era foame, însă pînă seara l-a întors boala. PAS, Z. I 218. În vară l-au prins niște friguri de care a scăpat în puțină vreme, dar care, pe toamnă, l-au întors iarăși. VLAHUȚĂ, O. A. 101. În primejdie de a-l întoarce boala, subofițerul se tîrîise pînă la spițerie. RUSSO, S. 30. 2. Refl. A se îndrepta spre un punct, schimbînd direcția inițială, a o lua în altă parte, a-și schimba direcția. Plutoanele se întoarseră într-acolo. CAMILAR, N. I 378. Toată lumea se întoarse spre uliță. REBREANU, I. 22. Privitorii... îi urau drum bun, ori încotro s-a întoarce. CREANGĂ, P. 307. ◊ Tranz. Fig. Ea este o ceară moale, pe care o întorc cum mi-e voia. NEGRUZZI, S. I 77. 3. Tranz. Fig. A convinge, a determina (pe cineva) să-și schimbe părerea, hotărîrea, să revină asupra unei păreri sau hotărîri luate. Oricît ar fi vorbit cu el, nu-l puteau întoarce. DUMITRIU, N. 168. N-a fost putință să-l întoarcă din hotărîrea sa. ISPIRESCU, L. 3. ♦ Refl. A-și schimba părerea; a se răzgîndi. Dar iar mă întorc și zic: mai știi cum vine vremea? CREANGĂ, P. 248. Era cît p-aci s-o omoare; da s-a întors... că-i era milă. ȘEZ. III 74. ♦ (Complementul indică vorba, promisiunea, hotărîrea, învoiala etc.) A lua înapoi, a reveni asupra... Tot drumul m-am temut să nu-și ia seamă și să nu-și întoarcă vorba. C. PETRESCU, R. DR. 253. ◊ Refl. pas. Nu este cu dreptate și cuviință să se întoarcă o hotărîre. SADOVEANU, D. P. 45. 4. Intranz. A se preface, a se transforma, a se modifica. Începe a bura, apoi o întoarce în lapoviță. CREANGĂ, A. 30. ◊ Expr. (Regional) A i se întoarce (cuiva) mînia = a-i trece supărarea; a se împăca. Du-te, maică, și te-ntoarce, Doar mînia i s-o-ntoarce. TEODORESCU, P. P. 519. (Neobișnuit) A se întoarce inima cuiva = a se îmblînzi, a se înmuia. Mult se întoarse inima Vitaliei de cuvintele maicii starițe. STĂNOIU, C. I. 207. ◊ Tranz. Nu-mi întoarce vorbele în cabazlîc. ALECSANDRI, T. I 68. 5. Tranz. (Determinat prin «cuvînt», «vorbă» etc.) A răspunde, a replica. Mă rog, Dimitri Mateevici, întoarse cuvînt Pietruga. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 156, 9/2. II. 1. Tranz. A învîrti, a răsuci. Întoarce, te rog, cheia... Așa, să nu ne mai tulbure nimeni. VLAHUȚĂ, O. AL. II 42. Băgă cheia în broasca ușii și întorcînd-o nițel, scîrț! ușa se deschise. ISPIRESCU, L. 50. ◊ Expr. (Neobișnuit) A(-i) întoarce (cuiva) șurubul = a umbla cu viclenii, cu înșelătorii, cu minciuni; a înșela. Mi-o întors șurubu pușchiu cel de Pepelea? ALECSANDRI, T. I 326. A o întoarce sau (regional) a o întoarce la șurub = a-și schimba atitudinea (spre a ieși dintr-o încurcătură). Spune-mi ce să mai fac, cum s-o mai întorc? RETEGANUL, P. I 68. Văzînd bietul popă că s-a pus în cîrd cu nebunii, începe s-o întoarcă la șurub. CREANGĂ, A. 95. (Regionai) A o întoarce la viclenie (sau la șiretlic) = a recurge la viclenii. Văzu... că de astă dată nu i se prinde vorba, o întoarse la viclenie. ISPIRESCU, L. 66. O întoarse și dînsa la șiretlic. id. U. 81. ◊ Refl. Fusu-i răpide se-ntoarce, Iute-n aer sfîrîind. ALECSANDRI, P. A. 37. ◊ Expr. (Regional) A se întoarce într-un călcîi, se spune despre o persoană sprintenă, harnică. Se întorcea numai într-un călcîi cînd poruncea și așeza lucrurile de călătorie. ISPIRESCU, L. 13. ♦ A strînge arcul unui ceas pentru a-i pune în mișcare mecanismul. Ceasul să-l întorci întotdeauna seara la opt. Asta-i rînduiala lui. C. PETRESCU, A. 433. 2. Tranz. (Complementul indică o parte a corpului sau corpul întreg, p. ext. privirea) A schimba poziția, făcînd o mișcare în direcția opusă celei de mai înainte; a îndrepta în altă direcție, într-o anumită direcție. Întorcea capul în dreapta și în stînga pe gîtul său lung și se uita înăuntru pe fiecare fereastră. DUMITRIU, N. 159. Ne întorceam privirile la dreapta și rămîneam uimiți. O pînză lată de apă... s-aruncă de la o înălțime amețitoare într-o copcă de piatră. VLAHUȚĂ, O. AL. I 159. A întors ochii în altă parte, să nu-l vază. CARAGIALE, O. III 77. A-ntors fața la părete. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 147. ◊ Expr. A întoarce (cuiva) capul (sau mințile) = a zăpăci (pe cineva), a face să-și piardă capul, a-i suci capul. Fata, bună mehenghe, îi întoarce capul și Ipate vede că nu-i de lepădat. CREANGĂ, P. 165. A întoarce (cuiva) spatele (sau dosul, ceafa) = a pleca brusc și în mod nepoliticos de lîngă cineva, a părăsi pe cineva, a nu mai sta de vorbă cu cineva în semn de desconsiderare. Se hotărî și le întoarse spatele. DUMITRIU, N. 100. Și fluturînd din mînă, îmi întoarse spatele necăjit. VLAHUȚĂ, O. AL. II 24. A-și întoarce fața de la (sau de către) cineva v. față. ◊ Refl. Se întoarse pe marginea laviței și se pregăti s-asculte. SADOVEANU, B. 58. Se tot întorcea de se uita înapoi. ISPIRESCU, L. 36. ◊ Expr. (Familiar) A i se întoarce (cuiva) mațele sau stomacul (pe dos) = a i se face (cuiva) scîrbă, greață. 3. Refl. (Despre ființe) A da tîrcoale, a se învîrti în jurul... Se tot întorcea pe lîngă dînsul și se tot uita. ISPIRESCU, L. 72. 4. Tranz. (Regional) A castra, a scopi. III. Tranz. 1. A schimba poziția (firească) a unui obiect, așezîndu-l într-o poziție opusă celei vechi; a răsturna. Răstoarnă albinele frumușel din pălărie în buștihan, îl întoarce binișor cu gura în jos. CREANGĂ, P. 238. ◊ Expr. A întoarce casa pe dos = a face mare dezordine în casă, a răscoli totul în casă. A (o) întoarce și pe-o parte (sau față) și pe alta = a examina amănunțit, a discuta în detaliu. ♦ A da filele unei cărți sau unui caiet înainte sau înapoi. V. răsfoi. Întorc paginile în urmă. Găsesc iscălituri în arabă, în persană, în georgiană, în ebraică. STANCU, U.R.S.S. 202. Aș dori să întorc și cealaltă pagină. SAHIA, N. 118. Întoarse și ea foaia și ceti. ISPIRESCU, L. 50. Vîntu-ntoarce-o filă Din cartea ce am deschis. EMINESCU, O. IV 193. ◊ Expr. A întoarce foaia sau a o întoarce pe foaia cealaltă = a-și schimba atitudinea sau purtarea față de cineva, devenind mai aspru. Dacă e însă vorba de pistol și de asasinate lașe, atunci va întoarce și el foaia și va răspunde cu vîrf și îndesat. CAMIL PETRESCU, O. II 230. Mai tîrziu după ce se vor fi calmat spiritele, va întoarce el foaia. REBREANU, R. IIn 151. ♦ (Cu privire la obiecte de îmbrăcăminte) A transforma cosînd din nou, astfel ca partea de pe dos (neuzată) să devină față. ♦ (Cu privire la fîn, paie etc.) A învîrti în așa fel ca partea umedă de la pămînt să vină deasupra. A întors fînul. ♦ (Cu privire la ogoare) A ara (din nou). 2. A da îndărăt, a restitui. Străinul a cerut pîrcălăbiei să împlinească întocmai zapisele și șmecherii să-i plătească ce i se cuvine și să-i întoarcă ce i-au luat. SADOVEANU, D. P. 161. I-au întors cele trei pungi de bani. SBIERA, P. 245. Ai pierdut? Te împrumut: îmi vei întoarce banii cînd vei avea. BOLINTINEANU, O. 368. ◊ Expr. A întoarce vizita = a răspunde printr-o vizită unei vizite primite anterior. Și fiindcă de mult trebuia să întoarcă vizita unei prietene, a ieșit repede. REBREANU, R. I 246. ♦ Fig. A răsplăti (pe cineva) pentru o faptă bună sau rea. Nu ai adus cu tine pe făcătorul tău de bine, ca să-i întoarcem binefacerea. RETEGANUL, P. V 7. – Forme gramaticale: perf. s. întorsei, part. întors.

lecric, lecricuri, (lecrec), s.n. – (reg.) Haină scurtă cu mâneci, tip jachetă, ce depășește mijlocul, purtată pe vreme rea (iarna). Se confecționează din stofă de lână, țesută în patru ițe. Suman, pieptar: „De nu grăiesc cu dreptate / Ardă-mi lecricu din spate” (Bârlea, 1924, I: 268). – Cf. germ. Röckl, sas. reckel (Țurcanu); var. a lui leric (et. nec.) (MDA).

vorbă sf [At: (a. 1654). NEAGOE, ap. GCR I, 168/14 / V: ho~, voar~, voarvă, vorvă / Pl: ~be / E: ns cf slv дворьва] 1 (Lpl) Șir de cuvinte care exprimă o cugetare Si: (îrg) voroavă (12). 2 Idee exprimată în cuvinte Si: (îrg) voroavă (13). 3 (Prc) Cuvânt (1). 4 (Îs) ~ goală (sau seacă) Vorbă (2) lipsită de sens, de temei (într-un context). 5 (Îas) Vorbă (2) lipsită de importanță. 6 (Îs) ~ de clacă Vorbă (1) fără rost Si: flecăreală. 7 (Îs) ~ în doi peri Vorbă (2) cu sens ambiguu. 8 (Îs) ~ bună Vorbă (1) amabilă. 9 (Îas) Intervenție în favoarea cuiva Si: recomandare. 10 (Îs) ~ de duh (sau de spirit, rar, sărată) Vorbă (1) inteligentă, spirituală. 11 (Și irn; îs) ~ adâncă Vorbă (2) înțeleaptă. 12 (Îs) ~ dulce Vorbă (1) care alină. 13 (Îas) Vorbă (1) care încântă. 14 (Îas) Vorbă (1) care ademenește. 15 (Irn; îas) Vorbă (1) aspră, jignitoare. 16 (Îs) ~ rea Vorbă (2) neîntemeiată. 17 (Îas; șîs ~ de rău) Vorbă (2) supărătoare. 18 (Îas) Calomnie (1). 19 (Îs) ~ piperată Vorbă (1) sarcastică. 20 (Îas) Vorbă (1) indecentă. 21 (Îs) ~ nesărată Vorbă (1) nepotrivită. 22 (Îas) Vorbă (2) anostă, fără haz. 23 (Îs) ~be grele Mustrare. 24 (Îas) Injurie. 25 (Pop; îs) ~ proastă Vorbă (1) jignitoare. 26 (Pex; îas) Vorbă (2) fără sens. 27 (Îs) ~ de taină (sau, reg, ferită) Secret. 28 (Îs) ~ de pace Propunere de pace. 29 (Reg; îs) ~ încornorată Minciună. 30 (Îs) ~ subțire Vorbă (2) greu de înțeles. 31 (Pex; îas) Șiretlic. 32 (Îas) Vorbă (3) rafinată. 33 (Îs) ~ groasă Vorbă (1) grosolană Si: mitocănie. 34 (Îs) ~ (spusă sau aruncată) în vânt Vorbă (2) lipsită de importanță, care nu trebuie luată în seamă. 35 (Îlav) Din (sau, rar, în) două ~be sau dintr-o ~ Repede. 36 (Îlav) Fără nici o ~ sau fără (multă) ~ Fără (multe) comentarii. 37 (Îal) Pe neașteptate. 38 (Îvr; îlav) În scurte ~be Pe scurt. 39 (Îlav) ~ cu ~ Fiecare cuvânt. 40 (Îlav) Fără nici o modificare. 41 (Îe) ~ba vine (sau, rar, merge) Exprimă îndoiala în privința exactității unei afirmații. 42 (Îae) Avertizează că cele spuse nu trebuie luate ca atare. 43 (Îe) ~ să fie! Nu cred așa ceva Si: nici gând! nici pomeneală! 44 (Îe) (I)auzi ~! Exprimă surprinderea față de afirmațiile cuiva. 45 (Îae) Exprimă indignarea față de afirmațiile cuiva. 46 (Îe) Cum vine ~ba asta? sau ce ~ e asta? Ce vrei să spui? 47 (Îae) Cum e posibil așa ceva? 48 (Îe) A înțelege (sau a pricepe) unde bate ~ba cuiva A înțelege la ce face aluzie sau pe cine vizează cineva. 49 (Rar; îe) A bate cu ~ba pe departe A face aluzii (vagi). 50 (Îvr; îe) A-și deschide ~bele către cineva A încredința (cuiva) un secret. 51 (Rar; îe) A ieși cu ~ba înaintea cuiva A contrazice pe cineva. 52 (Îe) A-i scoate (cuiva) ~ba cu cleștele (din gură) A determina cu greu pe cineva să vorbească. 53 (Îe) A(-și) cântări (sau măsura) ~ele A(-și) alege cu grijă cuvintele. 54 (Îae) A vorbi adecvat. 55 (Îe) Măsoară-ți ~ele! Fii atent cum vorbești (cu mine)! 56 (Fam; îe) Nici o ~! Liniște! 57 (Îe) A lua (cuiva) ~ba din gură A spune tocmai ceea ce voia să zică altul în momentul respectiv. 58 (Îae) A întrerupe pe cineva când vorbește. 59 (Îe) Cu alte ~be, (rar) cu o ~ sau în puține ~be Exprimând același lucru altfel. 60 (Îae) În rezumat. 61 (Îae) Prin urmare. 62 (Îe) A arunca (cuiva) (câte) o ~ (sau două ~be) A spune (cuiva) ceva în treacăt. 63 (Îe) ~ba e ~ Cele spuse sunt semnificative. 64 (Îae) Cele spuse rămân valabile. 65 (Îae) A pune o ~ (bună) la … (sau pentru …) A interveni în favoarea cuiva. 66 (Reg; îe) A nu-i putea întâlni ~ba Se spune despre un om nesincer. 67 (Dep; lpl) Vorbă (1) lipsită de temei Si: palavră. 68 (Îvr) Verb (1). 69 (Îvr; îs) ~ ajutătoare Verb auxiliar. 70 Ceea ce comunică (oral) cineva Si: istorisire, mărturie, povestire, relatare, (îrg) voroavă (15). 71 Afirmație făcută de cineva într-o împrejurare Si: spusă, voroavă (16). 72 (Îe) A-și lua ~ba înapoi A retracta. 73 Discurs (1). 74 Subiect al unei expuneri (orale). 75 Predică. 76 (Îe) A lua ~ba (sau ~) A lua cuvântul. 77 (Îe) A cere ~ba A cere cuvântul. 78 (Îe) A avea ~ba A avea cuvântul. 79 (Îvp; lpl) Text (rimat) al unui cântec. 80 (Trs; lpl) Snoavă. 81 Constatare exprimată printr-o formulare revelatoare și concisă Si: (îrg) voroavă (20). 82 (Pop; îe) ~ba ceea (sau aia) Expresie stereotipă care introduce un proverb, o expresie consacrată. 83 (Îe) ~ba cântecului Cum se spune din bătrâni (într-un cântec vechi, cunoscut). 84 (Construit cu verbul a fi) Problemă importantă. 85 (Construit cu verbul a fi) Situație. 86 (Îs) (A fi) altă ~ (A fi) altă situație. 87 (Îe) A înțelege (sau a pricepe, a vedea etc.) despre ce este ~ba A înțelege care este realitatea. 88 (Îe) Dacă (sau fiindcă) (ți-)e ~ba (de- sau pe-) așa sau dacă așa ți-i ~ba Dacă situația se prezintă astfel. 89 (Îe) Dacă e ~ba, (reg) când e ~ba La drept vorbind. 90 (Îae) De fapt. 91 (Fam; îe) Așa ți-i ~ba Ăsta mi-ești? 92 Intenție. 93 Scop. 94 (Îe) Cu ~ (sau cu ~ba) că... Zicând că... 95 Sfat. 96 Poruncă. 97 (Îe) A veni (sau a ajunge) la ~ba cuiva A recunoaște că cineva a avut dreptate. 98 (Îe) A nu ieși din ~ba (sau, rar, din ~bele) cuiva ori a nu-i ieși (cuiva) din ~ A îndeplini întocmai ordinul, hotărârea cuiva. 99 (Îae) A se supune dorinței cuiva. 100 (Îe) A călca ~ba cuiva A nu respecta sfatul cuiva. 101 (Îe) A înțelege (sau a pricepe, a asculta) de ~ (bună) A se conforma îndemnului, ordinului cuiva, fără nici o constrângere. 102 Părere. 103 Convingere (2). 104 Hotărâre (4). 105 (Îe) A nu asuda de ~ba cuiva A nu ține seama de părerile cuiva. 106 (Îrg; îe) A fi pe (sau la) o ~ (cu cineva) A fi de aceeași părere cu cineva. 107 (Îae) A fi în înțelegere cu cineva. 108 (Reg; îe) A-i vorbi în ~ (cuiva) sau a-i da ajutor la ~ (cuiva) A aproba pe cineva. 109 (Reg; îae) A măguli pe cineva. 110 (Reg; îe) A nu se potrivi la ~ A avea păreri diferite. 111 Promisiune. 112 Angajament (2). 113 (Reg; îe) A se prinde cu ~ba A promite. 114 (Îvr; îe) A sta la ~ele lui (lor etc.) A se ține de cuvânt. 115 (Îe) A purta (sau a duce, a ține, rar, a aduce) (pe cineva) cu ~ba (sau, îvr, cu ~bele) A înșela pe cineva, prin amânarea la nesfârșit a îndeplinirii unor promisiuni. 116 (Îe) A-și lua (sau, înv, a-și trage) ~ba înapoi A-și retrage promisiunea Si: a retracta. 117 (Pop; mai ales îcn; îe) A zice (sau a spune) ~ mare (ori, rar, ~be mari) A-și lua un angajament. 118 (Îae) A vorbi demagogic. 119 (Îe) ~ba-i ~ Cuvântul dat trebuie respectat. 120 Înțelegere. 121 Negociere. 122 (Reg; îlav) Pe ~ Conform înțelegerii. 123 (Îe) Așa (ne-) a fost ~ ? Formulă prin care se reproșează cuiva că nu a respectat o înțelegere. 124 (Îrg; îe) A se ajunge (sau a se afla) în ~be cu cineva A cădea de acord cu cineva. 125 (Îe) A fi în ~ (cu cineva) A fi în tratative pentru încheierea unui acord (de căsătorie, de afaceri etc). 126 (Pop; îe) A intra (sau, reg, a se da) în ~ cu cineva A lega relații de prietenie, de dragoste cu o persoană de sex opus. 127 (Pop; îe) A-i face (cuiva) ~ba (sau ~) (cu cineva) A mijloci cuiva o întâlnire, o relație cu o persoană de sex opus. 128 (Îrg; îe) A face ~ba (sau ~ ori ~bele (cu cineva) A se înțelege cu cineva în vederea căsătoriei. 129 (Îrg; pex; îae) A se logodi. 130 (Reg; îe) A face ~bele (sau a pune ~) ori a băga ~bele la părinți A peți. 131 (Reg) Logodnă. 132 Știre. 133 Zvon. 134 Presupunere. 135 (Îe) Umblă ~ba (sau, rar, ~be, ~bele) ori merge ~ba că ... Se zvonește că ... 136 (Pop; îe) A face (ori a da) ~ sau (reg) a lăți ~ba A răspândi un zvon. 137 (Reg; îe) A da cu ~ba de cineva A înștiința pe cineva (de ceva). 138 Mesaj (1). 139 (Îe) A trimite (cu) ~ (sau, rar, ~be) A transmite un mesaj. 140 (Îe) A lăsa ~ A lăsa un mesaj. 141 (Îae) A anunța ceva înainte de a pleca undeva. 142 Bârfă. 143 Calomnie. 144 (Îe) A purta (sau a duce) ~ba (sau ~be ori ~bele) A colporta știri false, calomnioase. 145 (Îe) A (se) face de ~ A (se) face de râs. 146 (Îe) A(-i) ieși (cuiva) ~ (sau ~ba ori ~be) A deveni subiect de bârfe. 147 (Îe) A-și auzi ~be A-i ajunge cuiva la cunoștință lucruri neplăcute, bârfe, pe care le spun alții despre el. 148 Conversație. 149 Taifas. 150 (Îvr; îs) Împreunare (sau comunicare) de ~ Discuție (2). 151 (Îlav) Din ~ în ~ Din discuție în discuție. 152 (Îe) A fi ~ba (sau ~) de … (sau despre …, înv, pentru) A forma obiectul discuției. 153 (Îae) A se pune problema. 154 (Îe) Nu poate fi ~ba (ori ~) de ... (sau, rar, despre …) Nu este plauzibil (să se vorbească despre …). 155 (Îrg; îe) A avea ~ asupra (sau pentru, de) ceva (sau cineva) A discuta despre cineva sau ceva. 156 (Îae) A aminti de cineva sau ceva. 157 (Îe) A fi ~ba să ... (sau de a ...) A urmări să ... 158 (Îae) A se impune să ... 159 (Îe) Nu-i (sau nu e) ~ (sau ~ba) ori nu (mai) încape (sau poate încăpea) ~ E de la sine înțeles. 160 (Îae) Fără îndoială. 161 (Îae) E adevărat. 162 (Îe) Ce vorbă! Se înțelege de la sine. 163 (Îae) Bine spui. 164 (Îe) Nici ~ (nu-i) (că …) Desigur. 165 (Îae) Cu siguranță. 166 (Îe) Mai e (sau încape) ~! În mod sigur. 167 (Îe) Nici ~ (despre …, de … ori să …) sau nici ~ nu (mai) poate fi (ca… ori de …, să …, a …) Nici pomeneală (despre așa ceva). 168 (Îae) Nicidecum. 169 (Îae) În nici un caz. 170 (Îe) (Să) fie ~ba între noi (sau între noi fie ~ba) Formulă adresată interlocutorului, care însoțește o observație confidențială. 171 (Îe) A deschide ~ (despre sau de ceva) A aborda un subiect de discuție. 172 (Îe) A sta (sau a ședea) de (ori, îrg, la, înv, în) ~ (cu cineva) sau (îvr) a se împreuna la ~ A discuta (cu cineva). 173 (Pex; îae) A petrece un timp discutând cu cineva Si: a tăifăsui. 174 (Îe) A intra în ~ (cu cineva) sau (reg) a se da în (sau la) ~ ori a se lua în (ori la) ~ (cu cineva) A începe o conversație cu cineva. 175 (Îe) A lungi ~ba (sau, înv, cu ~ba) ori a se lungi la ~, a se întinde la ~ (lungă) (sau cu ~ba), a întinde (multă, atâta) ~ (lungă), a întinde ~ba (sau ~be), a o întinde la ~bă A prelungi inutil o discuție. 176 (Îe) A se pune la (sau pe) ~ A se apuca de vorbit. 177 (Îae) A zăbovi cu cineva la discuție. 178 (Îe) A avea o (sau de) ~ (cu cineva) A avea de comunicat cuiva ceva (secret). 179 (Îae) A fi necesar să se lămurească cu cineva într-o problemă. 180 (Îe) A-și face de ~ (cu cineva) A căuta prilej de discuție (cu cineva). 181 (Pop; îe) A da (cuiva) pricină de ~ A da cuiva prilej de discuție. 182 (Îe) Ce mai atâta ~? Să curmăm discuția! 183 (Îe) A se amesteca (sau a intra) (nepoftit sau nechemat) în ~ (sau în ~ba altora) A interveni (în mod inoportun) într-o discuție. 184 (Îe) A lua (pe cineva) cu ~ba (înainte) A distrage atenția (cuiva). 185 (Îe) A lua (pe cineva) cu ~ba pe departe A aduce indirect un subiect în discuție. 186 (Îe) A se lua cu ~ba A se antrena într-o conversație, uitând de treburi. 187 (Îe) A aduce ~ba despre … (ori de …) sau (pop) a lua (cu cineva) ~ba (despre ceva), a se lua de ~ (cu cineva) (despre ceva) A îndrepta discuția asupra cuiva sau a ceva. 188 (Îae) A aborda un subiect anume. 189 (Îae) A face aluzie la... 190 (Îe) A veni ~ba (sau, înv, ~) (despre ... sau de ..., că..., înv, pentru ..., rar, la ...) A ajunge cu discuția la un anumit subiect. 191 (Îae) A discuta (în continuare). 192 (Îe) A schimba o ~ (-două) sau a schimba două (-trei ori câteva) ~be A discuta (puțin) cu cineva. 193 (Îae) a dicuta în grabă. 194 (Îs) Schimb (sau schimburi) de ~be Discuție sumară. 195 (Spc; îae) Schimb violent de replici. 196 Ceartă (1). 197 (Îe) Să nu am ~be Să nu apară discuții neplăcute, motiv de ceartă. 198 (Reg; îe) A se mâna în ~be sau a se mânca din ~ A se ciorovăi (1). 199 (Îrg; îe) A întoarce (sau a înturna) (cuiva) ~ba A riposta. 200 (Îrg; îae) A contazice. 201 Subiect de discuție. 202 (Îe) A schimba (sau a-și întoarce) ~ba ori a lua (sau, rar, a intra în) altă ~ A schimba subiectul discuției. 203 (Îe) A se depărta cu ~ba A se abate de la subiectul discuției. 204 (Îe) Să venim (sau să ne întoarcem) la ~ba noastră Să revenim la subiectul discuției. 205 (Fam; îe) Să nu-ți uiți ~ba! Formulă prin care cineva intervine într-o discuție, întrerupându-și interlocutorul. 206 (Fam; îe) Să nu-mi uit ~ba! Mi-am amintit ce voiam să spun. 207 (Lsg) Vorbire (10). 208 (Îlav) Cu (sau, înv, prin, reg, din) ~ Prin viu grai Si: oral. 209 (Îlv) A face ~ A vorbi (3). 210 (Îal) A discuta (2). 211 (Îe) A tăia (sau a curma cuiva) ~ba A întrerupe discursul cuiva. 212-213 (Pop; îe) A (nu) da cuiva pas la (sau, îvr, de) ~ A (nu) permite cuiva să vorbească. 214 (Îe) (Lasă) ~ba! Tăcere! 215 (Îe) A se întrece cu ~ba sau a se înnădi la ~ A vorbi prea mult și fără rost. 216 (Îe) A(-i) da cu ~ba A vorbi întruna. 217 (Îae) A certa (pe cineva). 218 (Reg; îe) A-i ține calea cu ~ba A îngâna (pe cineva). 119 (Îrg) Facultatea de a vorbi. 220 (Lsg) Mod de a se exprima. 221 (Reg; îe) A aduce ~ba cu bățul A vorbi răstit, nepoliticos. 222 (Reg; îae) A vorbi batjocoritor. 223 (Îe) (A fi) scump (sau zgârcit, scurt, reg, strâns, rar, împuținat) la ~ A fi necomunicativ. 224 (Îe) A fi lung la ~ sau (reg) a fi cu ~ multă A fi comunicativ. 225 (Îc) ~-lungă Palavragiu. 226 Elocvență (1). 227 (Îrg) Voce (1). 228 (Îrg) Timbru al vocii. 229 Pronunțare. 230 Zgomot produs de voci. 231 (Lsg) Limbă (a unui popor).

bine adv., s.n. (în opoz. cu „rău”) I 1 adv. În mod prielnic, în mod favorabil, avantajos, util; după cum își dorește cineva, spre mulțumirea cuiva; în concordanță cu regulile eticii sociale, în mod cuviincios, cum se cere. Cîtu-i lumea pe sub soare, Nu-i bine ca-n șezătoare (POP.). ◊ expr. A trăi bine = a duce o viață plăcută, ușoară, lipsită de griji. Pînă codrul frunza-și ține, Toți voinicii trăiesc bine (POP.). A(-i) merge (treburile) bine = a prospera, a avea succes, noroc. Nu i-a mers bine în acea zi (CR.). A sta bine = a fi bogat, avut. A(-i) fi cuiva bine sau a fi bine de cineva = a avea parte de liniște, de mulțumire, de bunăstare etc. A(-i) prinde (cuiva) bine (un lucru, o învățătură, o întimplare) = a-i fi de folos, a-i fi prielnic. A-i veni (cuiva) bine (să..., ca să..., de..., de a..., a...) = a-i fi bine (să...); a-i fi pe plac, comod, convenabil (să...); a-i fi (cuiva) la îndemînă (să...), a găsi momentul prielnic (să...); a fi avantajat de o situație prielnică. A fi (sau a trăi) bine cu cineva = a fi în relații de bună înțelegere, apropiate cu cineva; a se înțelege, a o duce bine cu cineva. A primi bine pe cineva = a primi prietenește, cu dragoste, (fam., iron.) Bine ți-a făcut! = așa trebuia, așa se cuvenea să-ți facă (pentru purtarea ta urîtă, condamnabilă)! A ajunge bine v. ajunge. Cu atît mai bine v. atît. A se avea bine cu cineva v. avea. A-i cădea bine v. cădea. A fi bine de cineva sau a-i fi cuiva bine v. fi. A o începe bine v. începe. Bine născut v. născut. A-i părea (cuiva) bine v. părea. A-i pica (cuiva) bine (ceva) v. pica. A fi bine situat v. situat. (A fi) bine văzut v. vedea. A-i veni (cuiva) bine cu... (sau că...) v. veni. ◊ (în formule de salut, de întîmpinare, de urare) Bine ai (sau ați) venit (sănătos, sănătoși)! Fii (sau fiți) bine venit (veniți)! Bine te-am (sau v-am) găsit (sănătos, sănătoși)! △ expr. Mai rămîneți cu bine v. mai. Îmi pare bine (de cunoștință) v. părea. Rămîi cu bine! v. rămîne. Umblă cu bine! v. umbla. (A fi) bine venit v. venit. 2 Mult și prielnic. A mîncat bine. ◊ Bine hrănit v. hrănit. ◊ expr. Hăt și bine v. hăt. Mult și bine v. mult. 3 expr. A se face bine = a se însănătoși. A se simți bine = a fi sănătos. A(-i) face (cuiva) bine (mîncarea, băutura, plimbarea etc.). (Ce), nu ți-e bine? = a) (ce), nu ești sănătos? ai o slăbiciune fizică?; b) (ce), ești nebun? nu ești în toate mințile? 4 În concordanță cu regulile sau canoanele esteticii; agreabil, frumos, minunat. Cîntă și dansează bine. ◊ expr. A o aduce (bine) din condei v. aduce. A (se) îmbrăca bine v. îmbrăca. A(-i) sta (cuiva) bine v. sta. A (nu)-i suna bine la (sau în) urechi (sau ureche) v. suna. ♦ (fam.; adj.; despre oameni) Armonios dezvoltat, plăcut la vedere. Un bărbat bine. ◊ expr. A arăta bine v. arăta. A-și purta (sau duce) bine anii v. an. A se ține bine v. ține. 5 În concordanță cu adevărul, cu corectitudinea; clar, precis, exact. ◊ expr. A vedea bine = a-și da seama. Văd eu bine că nu vrei să mă ajuți. Să știu bine că mor, și nu mă las pînă nu-mi aflu dreptatea! Ba bine că nu! v. ba. A fi bine inspirat v. inspirat. Bine intenționat v. intenționat. A judeca bine despre sine v. judeca. Nu-l vede bine de drag v. vedea. 6 (avînd val. unei afirm.) Da, desigur. Bine, am să procedez cum vrei tu! ♦ De acord cu ceva. Bine, Maria, poți să pleci. ◊ expr. Ei bine... = după cum spuneam... Ba că bine zici! v. ba. (Că) bine zici v. zice. ♦ Cu grijă, cu atenție. Uită-te bine și învață. 7 Deplin, în întregime, complet. E cherchelit bine. Cămașă bine călcată. ♦ (la compar.) Mult A fost plecat doi ani și mai bine. II s.n. sg. 1 Ceea ce este util, favorabil, prielnic; ceea ce aduce mulțumire sau folos cuiva; ceea ce este conform unui ideal, moralei; ceea ce este recomandabil din punct de vedere etic. ◊ Om de bine = om care acționează în folosul, în sprijinul celor din jurul său, care ajută pe cei din jurul său. Facere de bine v. facere. ◊ Loc.adv. De bine de rău v. rău. ◊ expr. A face (cuiva) (un mare) bine = a ajuta (pe cineva) la nevoie. A face cuiva bine cu ceva = a împrumuta pe cineva cu ceva. A vorbi (pe cineva) de bine = a lăuda (pe cineva). Să-ți (sau să vă) fie de bine! = a) să-ți (sau să vă) fie de (sau cu) folos!; b) (iron.) se spune cuiva care a procedat (greșit) împotriva sfaturilor primite. A i se urî cu binele sau a da binelui cu piciorul = a disprețui o situație bună. A nu face a bine = a nu fi semn bun. Parcă nu faceți a bine! (CR.). A lua (pe cineva) cu binele v. lua. A se lua pe lîngă cineva cu binele v. lua. A nu fi a bine v. fi. A-i gîndi cuiva bine v. gîndi. A grăi (de) bine (de cineva) v. grăi. A-i ieși cuiva de bine v. ieși. A învăța de bine pe cineva v. învăța. A lua (ceva) în nume de bine v. lua. A meni a bine v. meni. A nu(-i) mirosi (a) bine v. mirosi. A lua în nume de bine (pe cineva) v. nume. A vrea (cuiva) binele (sau bine) v. vrea. A zburda de bine v. zburda. ♦ Faptă bună. Binele ades vine pe urmele mîhnirii (ALEX.). ◊ Loc.adv. De-a binele(a) = așa cum trebuie; bine de tot. Afară se întunecase de-a binelea (SADOV.). Cu binele = cu blîndețe. ◊ expr. A întoarce binele făcut v. întoarce. 2 (filos.; art.; calc după gr. „άγαθός”, germ. „das Gut”) Obiectul moralei ca știință. • /lat. bĕne.

Acarul Păun nu este numele vreunui erou de roman, snoavă sau baladă. Acarul Păun a existat într-adevăr și ar fi rămas desigur necunoscut, anonim, dacă o gravă ciocnire de trenuri întîmplată acum patru decenii, în stația Vintileanca (astăzi Săhăteni), de pe linia Ploiești-Buzău, nu i-ar fi adus o tristă celebritate. Ancheta asupra catastrofei de cale ferată – așa cum se făceau cercetările în acea vreme – scoțînd basma curată pe adevărații culpabili, oameni cu trecere, a găsit ca singur vinovat al nenorocirii pe... acarul din stație, anume lon Păun! De atunci – datorită scriitorilor și presei – expresia „acarul Păun” indică persoana asupra căreia se aruncă greșelile altora, sau, cum îl caracterizau ziarele: „țapul ispășitor al isprăvilor celor mari și tari, subiect de revistă bulevardieră, de distracție în parlament”. În piesa Schimbarea la față (sau Parada păcatelor) de George Mihail Zamfirescu, personajul Profiriu spune, în tabloul 8, scena III: „mă gîndeam și eu... la acarul lon Păun, care se zbate și țipă, dar nu se dă învins. Umblă de ani de zile, ca Diogene, cu felinarul în mînă, după o fărîmă de dreptate, pe care nu se îndură nimeni să i-o dea…” Alt exemplu: „Acarul Păun va fi comperajul, pentru că a fost prea anemic sau prea gras, sau prea… sau prea…” (Contemporanul, nr. 1008). LIT.

lecríc, lecricuri, (lecrec), s.n. (reg.) Haină scurtă cu mâneci, tip jachetă, ce depășește mijlocul, purtată pe vreme rea; suman, pieptar; se confecționează din stofă de lână, țesută în patru ițe: „De nu grăiesc cu dreptate / Ardă-mi lecricu din spate” (Bârlea, 1924, I: 268). – Cf. germ. Röckl, sas. reckel (Țurcanu); var. a lui leric (MDA).

MUTA vb. I. I. (Predomină ideea deplasării) T r a n z. și r e f l. (Învechit și popular) A (se) mișca, a (se) urni (din loc); a (se) clătina. Și-i va goni pre dînșii glas de frunză mutîndu-se (f o ș n e t u l u n e i f r u n z e c l ă t i n a t e d e v î n t B 1938). BIBLIA (1688), 91²/34. Zoroastru . . . făcea ca stelele să se mute din loc. EMINESCU, N. 60. Vasîle Baciu se mută de pe un picior pe celălalt. REBREANU, I. 343. El mîna punea, Șaua că mișca, Șaua că muta, Dar n-o ridica, Că nu mi-și putea. TEODORESCU, P. P. 495. Furnica nu răstoarnă muntele, dar îl poate muta din loc. SLAVICI, O. I, 54. ♦ R e f l. (Prin Transilv.; despre membrele corpului) A ieși din încheietură; a se scrlnti. Cf. ALRM I/I h 206. ♦ R e f l. P. e x t. A porni la drum, a pleca; a merge, a umbla, a se deplasa (apropiindu-se sau depărtîndu-se de un punct). Nu se va muta (nu a p r o p i e-s e PSALT.) cătră tinre hicleanulu. PSALT. HUR. 3^v/4. Și de acolo mutămu-nă (v ă n s l ă m u N. TEST. 1648, m e r g î n d BIBLIA 1688) . . . sosimu întru Anticrihei. COD. VOR. 18/11. Puținelu se mutară (m a i m e a r s e r ă N. TEST. 1648, d e p ă r t î n d u-se BIBLIA 1688). ib. 90/29. Rădicîndu-se se mute-se fiii lui se ceară. PSALT. 235, cf. 117. Dară că ce, Doamne, te mutași departe ? DOSOFTEI, PS. 32/1. 2. T r a n z. A mișca, a scoate din locul în care se găsește și a așeza în alt loc; a deplasa, a strămuta, a transfera. Muta-te-va de satul tău. PSALT. HUR. 44^r/11. Viniile diîntru Eghypet mutași (a d u s e ș i H). PSALT. 166. Muta-vă-voi mai departe decît în Vavilon. CORESI, PS. 30/10, cf. URICARIUL, VII, 64. Și sfătuia undi vor rădica Ioniia, să o mute, și în ce locu . . . să o pui. HERODOT (1645), 506. Oboară domni și giudeațe și împărății mută de la o semenție la altă semenție. VARLAAM, ap. GCR I, 105/25. Să mute vreun hotar den locul său. PRAV. 280, cf. 40, 199. Oameni mutați pre aceste locuri. N. COSTIN, L. 142. Neamuri carile ellinii cu nume de varvari le poreclia . . . de pre țări, pre carile lăcuia și de pe furtuna carea după vremi îi muta. CANTEMIR, HR. 75, cf. 297. Împărăția au mutat pe Mîrza Pașa la Tighinea. AMIRAS, LET². III, 138. Ca nu cumva [grîul] să se aprindă, va fi bine de a-l muta din loc, amestecîndu-l cu lopețile. I. IONESCU, C. 177/8. Vezi tu buțite aste două ? Una-i cu apă, alta cu putere. Să le mutăm una-n locu alteia. EMINESCU, N. 10. După războiul cu Radu Vodă Basarab, măria sa Ștefan mutase hotarul de la apa Trotușului cu mult mai la vale, pînă la apa Milcovului. SADOVEANU, F. J. 692. Perne albe i-a mutat Cînd la cap, cînd la picioare. ALECSANDRI, P. P. 112, cf. DOINE, 8, RETEGANUL, TR. 124. Dă-mi-l, Doamne,-n mîna mea, Să-l lovesc o dată bine, Să-i mut punga-n sîn la mine. ȘEZ. I, 140, cf. 12, 247, ANT. LIT. POP. I, 114. ◊ E x p r. (Familiar) A-i muta (cuiva) fălcile (sau căpriorii) = a bate (pe cineva) tare, lovindu-l peste obraz. Jandarmii vă suduie și vă mută căpriorii. C. PETRESCU, Î. II, 92. Simțiîn inimă o pornire cumplită. Să se ducă la Bădîrcea . . . și numaidecît să-i cîrpească o palmă grea, să-i mute fălcile. PREDA, D. 77. ◊ R e f l. p a s. Toate lucrurile pe cari le au prășitorii cu dînșii . . . se numesc bulendre . . . Aceste bulendre se mută înaintea prășitorilor. PAMFILE, A. R. 81. Piatra care se mută din loc în loc nu prinde rădăcină. ZANNE, P. I, 249, ◊ R e f l. Ce ieși iară, nu den loc și să se mute, nici îmblă Dumnezeu den loc pe alt loc, ca trupul, ce pretutindinea iaste. CORESI, EV. 354. Se vor muta dentr-un loc într-altul. PARACLIS (1639), 255. Și au socotit cum, de nu vor da perșii război într-aceia zi, să să mute lângă un ostrov. HERODOT (1645), 486. Mutîndu-se și într-o aripă și într-alta, unul den copiei [sic !] lui ce-l păziia . . . i-au zis. M. COSTIN, ap. GCR I, 200/16. Se vor muta [albinele] la fagurii în carii se plămădesc și scot trîntorii. ECONOMIA, 181/6. Apele primblărețe de ici colea s-au mutat. CONACHI, P. 212. Mă scol, mă mut de-aicea, duc păsurile mele . . . în fundul unui crîng. ALEXANDRESCU, O. I, 250. Așa numai să se mute de pe vatră pe cuptiori, știe și hleabul de baba mea de-acasă. CREANGĂ, A. 130. Ș-apoi m-au sărit caii, și s-a mutat bătălia mai departe. DELAVRANCEA, O. II, 224, cf. 58. Așa trăiau acești eroi parazitari ai vechilor noastre gospodării, mutîndu-se din loc în loc, unde îi ducea fantezia. ANGHEL, PR. 110. Stă și-așteaptă fără glas, Parcă să măsoare, Cum se mută ceas cu ceas Umbra după soare. TOPÎRCEANU, B. 10. Coco s-a mutat pe vergele de cîteva ori, s-a suit pe trapez, a ieșit din colivie. ARGHEZI, P. T. 110. Se mixta de pe mormînt pe mormînt, plîngînd și văietîndu-se. RETEGANUL, P. IV, 65. ♦ A b s o l. (La imperativ, pers. 2 sg.) Termen folosit pentru a îndemna un animal să schimbe piciorul (la muls, la potcovit etc.). Com. MARIAN, cf. A VI 26. ♦ A numi (pe cineva) cu serviciul în altă parte, a transfera într-un post. Era mutat la Curtea de Apel din București. C. PETRESCU, C. V. 10. ♦ (Învechit, rar) A alunga, a izgoni. Au mutat pre d[u]mn[e]zăii cei streini den mijlocul lor. BIBLIA (1688), 182²/2. ♦ (Jur.; învechit) A transmite. Lucrul său . . . nu cu bună dreptate mutat din stăpînirea celui ce l-au avut în stăpînirea celui ce l-au luat. PRAVILA (1814), 27/17. (R e f l. p a s.) Nu poate să se mute acest drit . . . asupra unui al treilea. ib., ap. TDRG. ♦ R e f l. (Prin Transilv. și Ban.; despre boli) A fi contagios; a se transmite de la om la om. Am căpătat boala de la al [ = alt] biteag, s-o mutat boala. ALR II 4 182/2, cf. ALRM II/I h 163. ♦ F i g. (Învechit, rar; cu determinări introduse prin prep. „la”) A pune pe seama, pe socoteala cuiva; a atribui. Cela ce piierde, fiește cîndu nu va să afle vina sa, ci mută la altul. URECHE, L. 162. ♦ R e f l. (Învechit, rar) A se referi. Piatra ce nu o socotiră ziditorii, acea fu în capul unghiului. Acesta cuvînt să mută la Domnul Hristos. DOSOFTEI, PS. 8/19. ♦ (Regional; cu complementul „vinul”) A pritoci. ALR SN I h 246. ♦ (Complementul indică piesele jocului de șah) A schimba locul pe tabla de joc; a mișca (II). Mut regele . . . Iar eu am să mișc doi pași pionul damei. SADOVEANU, O. XI, 675. 3. T r a n z. F i g. (învechit și popular; cu determinări de felul „din viață”, „dintre cei vii”, „din această lume” etc.) A omorî; a pune capăt vieții cuiva. Ne-u zisu marele giudețu . . . să te mutăm din aceasta lume (cca 1550). CUV. D. BĂTR. II, 450/21. O au mutat dintr-această viață trecătoare. DOSOFTEI, V. S. septembrie 20/8. S-au părut D[o]mnului nostru să-mi mute copilașii . . . spre lăcașurile ceale de acolo. MINEIUL (1776), 180^v1/17. Și domniră în pace și în liniște, pînă ce, vrînd Dumnezeu, i-a mutat din lumea aceasta. ISPIRESCU, L. 145. ♦ R e f l. A muri¹ (1). Doamna Alexandra . . . s-au mutat cătră Christos (începutul sec. XVIII). MAG. IST. V, 28. Generalul pensionat Ioan de Seetal, care de la 1814 petrecea aici, s-au mutat din aceasta lume. GT (1841), 1¹/8. Fiecare om, mutîndu-se din viața aceasta, trebuie să treacă peste o mulțime de rîuri și pîraie. MARIAN, L. 300, cf. 128. Îndată ce s-a mutat dintre cei vii, clopotele vestesc întregului sat moartea. PRIBEAGUL, P. R. 138. După tată, fiii toți se mutarâ-ntre cei morți, reteganul, p.- iv, 63.Refl. (De obicei cu determinări locale introduse prin prep. „în”, „la” sau „pe”) A se așeza (cu locuința) în alt loc, a se stabili în altă parte, a-și schimba domiciliul sau sediul.Muta-me-voiu în satul tău în veaci. PSALT. HUR. 50^v/8. Se mută cu toată ruda lui, cu cîți scăpase, în țara Veneției. MOXA, ap. GCR I, 58/15. Vor părăsi pre împăratul și se vor muta într-alt loc, la alt împărat. PARACLIS (1639), 255. Și de acolo mutîndu-sâ la ostrov, ș-au cumpăratu ocine. SIMION DASC., ap. GCR I, 143/33. Și așea mutîndu-sâ crăiasa cu pruncul Ștefan crai . . ., boierii și tot Ardealul au adus pruncului daruri la Lipa. M. COSTIN, O. 301. Și-ntr-acea sară s-au mutat în cetate. NECULCE, L. 127, cf. 362. Domnul cu toată curtea se mută la Cotnăru. NEGRUZZI, S. I, 106. Era bine în casa în care sta pînă acuma, dar. . . în casa-n care se mută, o să fie mai bine. CVARAGIALE, O. IV, 12, cf. 10, 11. Îmbrăcîndu-se, începu să observe cu atenție odaia, în care numai de cîteva zile se mutase. VLAHUȚĂ, O. A. III, 18. Dar tot în acel an, revista se mută în București. RALEA, S. T. III, 185. Și astfel au tot vorbit pînă cînd el s-a mutat la ea. V. ROM. aprilie 1955, 256. A doua zi s-au mutat la curți care acuma erau ale lor. RETEGANUL, P. V, 72. ◊ T r a n z. Și mută (s ă l ă ș l u i d) în fsatele lor gerunchile lu Israil. PSALT. 161. Acesta au mutat scaunul domniei în Roman. N. COSTIN, L. 177. Orhan . . . mută tahtul împărătesc la Brusa. VĂCĂRESCUL, IST. 251. Face cunoscut cinstitului public că fabrica sa de ciorapi . . . acum a mutat-o la Podul Calicilor. CR (1832), 350²/37. Pe mine mă mută acum într-altă casă. BĂLCESCU, ap. GHICA, A. 560. Măi bădițo, buze moi, Mută-ți casa lîngă noi. JARNIK-BÎRSEANU, D. 48, cf. 74, 204, ȘEZ. I, 12. Păsăruicâ, mută-ți cuibu, Unde-o fi badea cu plugu. ANT. LIT. POP. I, 144. 5. T r a n z. F i g. (Învechit) A transpune în altă limbă, a traduce. (R e f l. p a s.) Nu lipsesc a zice că cu neputință iaste a să muta filosofia și in limba rumânească (a. 1826). GCR II, 252/17. 6. T r a n z. (învechit și regional) A amîna. Au zis cum vor răspunde a doa zi . . . mutănd lucrul den zi în zi. HERODOT (1645), 471. Nu te zăbăvi a te întoarce către D[u]mn[e]zeu și nu muta den zi în zi pocăința ta. CHEIA ÎN. 57^v/18. Mută muceniia lor pînă la altă vreame. MINEIUL (1776), 144^r2/8. Mutînd punerea în lucrare a acei hotărîri până a doa zi, au făcut bine. DRĂGHICI, R. 163/7, cf. PANN, E. II, 75/21. II. T r a n z. (Învechit și popular; predomină ideea transformării, a schimbării) 1. A înlocui, a schimba (cu altceva sau cu altcineva); a modifica; a transforma. Supt vreame stăm, cu vreame ne mutăm viața. M. COSTIN, ap. GCR I, 203/17. Dumnăzău mută și iară întărește și întemeiază împărățiile. N. COSTIN, L. 76, cf. 142, 596. Pustiindu-se toată lllirie și Misia . . ., au scos din cetățile și din locurile ei pe români și i-au așezat în mijlocul Misiii, și i-au mutat numele, zicîndu-i Dachiia. CANTEMIR, HR. 151, cf. 72. Nici corbul negreața nici pardosul pestriciunea a-și muta poate. id. IST. 105. Mutați pentru dragostea mea meșteșugul cel pescăresc. ANTIM, P. 3. Blestemul cel omenesc l-au mutat întru blagoslovenie. MINEIUL (1776), 49^r1/8, cf. 31^v1/19. Subt pretext de a-și muta aerul, lăcuiește preste an, în șese sau șepte luni, în Tîrgovești. ȘINCAI, HR. III, 235/16. Și fiecare pe unde trece Păraie de sînge turcesc varsă, Somnu dulce mutând în moarte rece. BUDAI-DELEANU, Ț. 256. Pontiful . . . au mutat hotărîrea morței în pedeapsa închiderei pe viață. AR (1829), 188²/27. Fire-ai de rîs, mîndră lele, Că-mi mutași numele mele, Și-mi puseși altele rele, De nu pot trăi cu ele. DOINE, 264. ◊ R e f l. p a s. Mai pe urmă din Flachia să se fie mai primenit în Valahia, adecă mutîndu-sâ slova F în V și K în H. CANTEMIR, HR. 113, cf. MAIOR, IST. 161/28. De aci înainte dansurile-ți s-or ciuntă, porturile s-or muta. COM. SAT. V, 13. ◊ R e f l. Și dzice Domnul lui Cainu, că ce te-ai măniatu și fața ta s-au mutatu ? PALIA (1581), 24/8. Pealea lor se va muta în mai întunecat vînătă. ECONOMIA, 217/16. Dregătorii să mută în omide Care rod cu multă lăcomie Frunza pomului cetățenesc. BUDAI-DELEANU, Ț. 380. Că m-o bătut bărbatul Și mńi s-o mutat graiul. ȚIPLEA, P. P. 32. ◊ R e f l. i m p e r s. Unde va Dumnezeu, cu anevoie se poate muta cu sfatul. MUSTE, LET² III, 95, cf. ZANNE, P. VI, 645. ♦ R e f l. A se reincarna, a se întrupa. Cînd umbra ta, ca umbră încă, va începe a vorbi, ea va fi atotștiutoare, și-ți va spune ce trebuie să faci: cînd te vei muta tu în firea ei, atunci vei fi tu atotștiutor. EMINESCU, N. 55. ◊ T r a n z. Și țărnea mea, tu, Doamne, în țărn-ai s-o arunci ? Dar eu ce nu sînt țărnă, unde-o să fiu atunci ? Muta-mă-vei într-altul ? VLAHUȚĂ, P. 27. 2. A da altă direcție, alt curs, a a b a t e; a schimba. Și eu încă mă întorcu și sfatul îl mut. HERODOT (1645), 367. L-au mai mutat de la gîndul lui. M. COSTIN, LET². I, 332. Inima-i va dzîce să nu-și mute pașii. DOSOFTEI 32/20. După a sa părere întorcîndu-se iarăș, mută socoteala. CANTEMIR, HR. 129. Tăind apei o gură, am mutat curgerea ei (a. 1773) GCR II, 93/8. ◊ E x p r. A (-și) muta gîndul = A renunța (la o idee, la un proiect etc.), ; a de răzgîndi. N-au vrut Nicolai Vodă să mute gîndul cel bun ce pusăse din început pentru dînșii. AXINTE URICARIUL, LET. II, 151/18. Dacă văzu care încotro merge treaba, își mută gîndul și plecă în ale sale. ISPIRESCU, U. 69, cf. id. L. 127, 254. Totuși faptul că Tudorache, în timpul din urmă, nu-i vorbise nimic de casă dăduse moșului o nădejde, fâcîndu-l să creadă că poate și-a mutat gîndul cel rău. DUNĂREANU, CH. 27, cf. I, 278. (Cu parafrazarea expresiei) Astfel ai zis. Dar acum ai gînduri mutate, tu, tată. COȘBUC, AE. 16. A muta vorba (sau cuvîntul) = a da o interpretare greșită celor spuse de a răstălmăci. L-au pusu-l mai mare, toate să-l asculte, Cîte sînt pre lume cuvînt să nu-i mute. DOSOFTEI, PS. 28/8. Mă rog să mă ascultați, Vorba să nu mi-o mutați. SEVASTOS, N. 324. – Prez. ind.: mut. – Lat. mutare.

NEDREPT, NEDREAPTĂ, nedrepți, -te, adj. 1. (Adesea adverbial) Care nu este drept, obiectiv cu cei din jur; care nu este conform cu dreptatea, cu normele stabilite; incorect, ilegal; abuziv. ◊ Loc. adv. Pe nedrept sau (substantivat) pe nedreptul = în mod silnic, samavolnic; în mod neîntemeiat, fără temei. 2. (Înv.; gram.; despre complemente sau propoziții completive) Indirect. – Ne- + drept.

lectică (lectice), s. f. – Litieră. – Var. (înv.) leftică, leptică. Lat. lectica (sec. XVII). Candrea, Elemente, 404, presupune, nu știm cu cîtă dreptate, că mag. laptika „car cu două roți” provine rom.

nomenclatură s. f. (pol.) Clasa dominantă, prin funcțiile în partid, în Uniunea Sovietică; prin extensie, și în celelalte țări comuniste ◊ „[...] la încheierea lecturii îmi amintesc că nu i-am dat dreptate autorului, în a cărui pesimistă viziune nomenclatura urma să producă în liniște, netulburată de nimeni și de nimic, la infinit ca să zic așa, nomenclaturiști.” R.lit. 3 V 90 p. 3. ◊ „Se impune epurarea nomenklaturii din administrația centrală de stat.” Alianța civică 4 X 91 p. 4. ◊ „Nomenclatura înseamnă nu numai marii oficiali care trăiau la București, ci mii de posturi aflate pe lista Comitetului Central.” ◊ Rev. 22 40/93 p. 4; v. și 30 XII 92 p. 6; v. și bișnițar, inocenta, nomenclaturist, totalitarism [scris și nomenklatură] (din rus. nomenklatura, răspândit mai ales după traducerea în 1980 a cărții lui N. S. Voslensky Nomenklatura; fr., it. nomenklatura; DEX, DN3 – alte sensuri)

viitorologie s. f. Știința viitorului ◊ „Spuneți, și pe bună dreptate, că viitorologia încă nu are contururi clar definite. În ce fel credeți că poate contribui sociologia, știința analitică a prezentului (sau a trecutului istoric), la cercetarea evoluțiilor viitoare?” Cont. 15 IX 72 p. 8. ◊ „Azi, în secolul prognozei și al viitorologiei [...]” Cont. 23 II 73 p. 4. ◊ „Revista [...] a publicat nu de mult un articol al președintelui unui institut de viitorologie [...]” Fl. 13 VIII 82 p. 22. ◊ „În cadrul viitorologiei, dvs. v-ați ocupat de problema societăților civile.” ◊ Rev. 22 47/95 p. 8; v. și R.l. 26 IX 79 p. 1, Sc. 9 IV 81 p. 8 (din viitor + -logie, după fr. futurologie, engl. futurology; PR 1968; DP; Th. Hristea în R.lit. 18 III 77 p. 8; DEX, DN3)

GUITRY [ghitry], Sacha (1885-1957), actor și dramaturg francez. Reprezentant al curentului Belle Epoque. Autor al unor piese ce cultivă verva și savoarea cuvântului („Tata avea dreptate”, „Să visăm”, „Doamnelor, nu trageți cu urechea”).

NEDRÉPT, -EÁPTĂ adj. (< drept) adj. 1. (Și adv.) Care nu este conform cu dreptatea; inechitabil; incorect, injust; ilegal. ◊ (Dr.) Nedreaptă luare = infracțiune care constă în folosirea de către un funcționar, în exercițiul funcțiunii, a oricăror mijloace pentru a determina o persoană să-i dea o sumă de bani sau un alt lucru, pretinzând că-i este datorată. ◊ (Substantivat, n.) Pe nedrept(ul) = fără nici un drept, în mod samavolnic, abuziv. 3. (GRAM.; despre complemente și propoziții completive) Indirect.

țărán, -că s. (d. țară). Locuitor de la țară (saŭ și de la marginea orașuluĭ) din clasa de jos. Fig. Om necĭoplit, mojic: nu fi țăran! Trans. Cîmpean. – Țăranu nostru e bun, dar și viclean. Gorki îl caracterizează așa pe cel din Rusia: „Țăranu nu e blînd și nu ĭubește adevăru și dreptatea. E un realist sever și șiret care, cînd e vorba de interesele luĭ, afectează admirabil simplicitatea. Pin natura luĭ nu e prost și o știe prea bine” (VR. 1926, 2-3, 369). V. clăcaș, moșnean, răzăș, sătean, vecin; boĭer.

NEDREPT, NEDREAPTĂ, nedrepți, -te, adj. 1. (Adesea adverbial) Care nu este drept, obiectiv cu cei din jur; care nu este conform cu dreptatea, cu normele stabilite; incorect, ilegal; abuziv. ◊ Loc. adv. Pe nedrept sau (substantivat) pe nedreptul = în mod silnic, samavolnic; în mod neîntemeiat, fără temei. 2. (Înv.; gram.; despre complemente sau propoziții completive) Indirect. – Pref. ne- + drept.

DESCOPERI, descopăr, vb. IV. Tranz. 1. A dezvălui ceva ochilor dînd la o parte ceea ce-l ascunde sau ceea ce îl ferește de priviri, a scoate la lumină. Infirmierul a descoperit rana. ♦ Refl. A-și scoate pălăria, căciula etc. El pășește pragul casei, se descoperă și se așază. BOGZA, C. O. 118. Armașul se descoperise, c-o închinăciune. SADOVEANU, Z. C. 93. Lumea, copleșită de priveliștea celor morți și prăbușiți pe trepte, se descoperă. CAMIL PETRESCU, B. 124. ♦ Tranz. Fig. A da pe față, a dezvălui. Nimene nu-l putu face să-și descopere gîndul ascuns, în privința vinovaților. SADOVEANU, Z. C. 167. ♦ A lăsa neocrotit, neapărat, expus unui atac. A descoperi aripa dreaptă a armatei. ◊ (Șah) A descoperi o figură. 2. A găsi un lucru căutat, necunoscut sau ascuns; a afla. Avem noroc! anunță fericit șeful haltei. Am mai descoperit ceva pe fundul cutiei. C. PETRESCU, A. 283. Cineva toca pe aproape. Îl descoperirăm: o ciocănitoare suia și cobora pe trunchiul unui copac. IBRĂILEANU, A. 155. Este o ușcioară pe care o vei descoperi căutînd-o cu una din aceste lumînări. ISPIRESCU, L. 143. ◊ Fig. Curînd... am descoperit mîndra lume din «Nunta Zamfirii». GALACTION, O. I 19. ◊ Expr. A descoperit America, se spune în bătaie de joc despre cineva care se laudă că ar fi făcut o mare descoperire, făcută de alții mai înainte. Mare scofală! Ai descoperit America! CAMILAR, N. I 79. ♦ A dezvălui, a arăta. (Cu privire la abstracte) Tînărul Herdelea nu pricepea despre care dreptate vorbește secretarul, căci el în toate... își descoperea dreptatea lui. REBREANU, R. I 299. Bine c-ai venit... pentru că am să-ți descopăr niște lucruri care au să te-ngrozască din talpă păn-în creștet. ALECSANDRI, T. I 69. ♦ A pătrunde o taină, un mister. Și-a pus în gînd să descopere vicleșugul babei. CREANGĂ, P. 99. ♦ Refl. A se trăda. Îi dete povețele împărătești... cum să facă ca să nu se descopere că e fată. ISPIRESCU, L. 13. – Forme gramaticale: prez. ind. pers. 3 descoperă.

DISCUȚIE, discuții, s. f. 1. Conversație, convorbire, schimb de vederi. Am avut o lungă discuție... cu președintele congresului. CAMIL PETRESCU, T. III 242. Lîngă el, la masă, discuția era în toi. REBREANU, R. I 222. Adela lucra la o broderie cu capul plecat pe gherghef. Uneori îmi arunca o privire pe sub gene, de cîteva ori a luat parte la discuție. IBRĂILEANU, A. 142. ♦ Conversație animată, în contradictoriu (care poate să degenereze în ceartă); controversă, dispută. În cursul discuțiilor animate, cei care vorbesc se ridică pătimaș în picioare. CAMIL PETRESCU, B. 104. După plecarea prietenului se iscase o discuție aprinsă. C. PETRESCU, C. V. 98. ◊ Loc. adv. Fără discuție = fără îndoială, neîndoios, indiscutabil. Are dreptate, fără discuție. ◊ Expr. Nu (mai) încape discuție = desigur, în mod sigur. Veniți sigur mîine? – Nu mai încape discuție! 2. (Mai ales la pl.) Schimb de păreri, de critici și de propuneri referitoare la o chestiune, cu scopul de a o studia mai bine și a o soluționa; cercetare, dezbatere, examinare minuțioasă a unei chestiuni. Cel puțin pe mine mă amuzau enorm discuțiile de principiu. CAMIL PETRESCU, U. N. 29. – Variantă: discuțiune (pronunțat -ți-u-) (GALACTION, O. I 225) s. f.

CONTESTA, contest, vb. I. Tranz. A nu recunoaște dreptul sau valoarea cuiva sau a ceva; a nu recunoaște existența sau necesitatea unui lucru; a tăgădui. Nu contest că ai dreptate. – Prez. ind. și: (învechit) contestez (NEGRUZZI, S. I 243).

INSISTA, insist, vb. I. Intranz. A stărui, a persista, a persevera. Și voi insista ca să vi se facă dreptate. DUMITRIU, B. F. 33. Nu-ți aduci aminte? Comănășteanu se gîndea. Doctorul insistă: – Ia vezi. Știi că sîntem în război. D. ZAMFIRESCU, R. 268. Dă scrisoarea alăturată lui Costică și insistă să nu mă lase fără răspuns. CARAGIALE, O. VII 54. ♦ (Urmat de determinări introduse prin prep. «asupra») A pune accentul pe..., a scoate în relief. Președintele comitetului artelor a insistat asupra realizărilor teatrului de artă. STANCU, U.R.S.S. 78. ◊ Refl. Impers. Cu prilejul consultațiilor s-a insistat asupra sarcinilor ce revin oamenilor muncii din industrie. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2374.

SERIOZITATE s. f. 1. (În opoziție cu superficialitate) Însușirea de a fi serios, de a adînci lucrurile, de a le privi cu atenția și cu conștiinciozitatea necesară, de a nu lua nimic în glumă; p. ext. comportare, ținută care denotă această însușire. În multe privințe, șeful de aci se asemăna cu cel de la «Minerva», prin seriozitate, bună purtare și spirit de dreptate. PAS, Z. I 300. Nu putea să-și creadă ochilor văzînd cu ce seriozitate s-așterne pe lucru din prima zi. VLAHUȚĂ, O. AL. II 52. În van vorba ta blînd povățuiește, La seriozitatea ta surîd! EMINESCU, O. IV 68. ◊ Loc. adv. Cu seriozitate sau cu toată seriozitatea = a) cu atenție, cu conștiinciozitate, temeinic. Întreprinderile industriei noastre grele au datoria să se preocupe cu toată seriozitatea și de sporirea producției, și de lărgirea sortimentului bunurilor de larg consum. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2880. Nu cumva... să-i vină răul gînd de a lepăda cartea ta din mînă, mai nainte chiar de a fi intrat în materia ei, tratată cu seriozitate. ODOBESCU, S. III 11; b) cu convingere, cu tărie, dinadins, fără glumă. Și ți-ai închipuit vreodată, băiete, cu toată seriozitatea, că te iubesc? DEMETRIUS, C. 52; c) (în construcție cu verbe ca «a spune», «a zice» etc.) cu ton profund, convins; cu pătrundere, cu greutate. Maică-sa se opri din rîs și vorbi cu seriozitate. MIHALE, O. 244. Copilul cel mărunțel îmi vorbea cu seriozitate și cu durere, ca un om mare. SADOVEANU, O. VIII 122. Da! făcu bătrînul cu seriozitate. REBREANU, R. I 157. ♦ Expresie a figurii lipsită de veselie, de zburdălnicie. Seriozitatea contrastează totdeauna plăcut cu fața de copil. EMINESCU, N. 35. ♦ (În opoziție cu frivolitate) Atitudine ponderată, sobră; cumințenie. 2. Profunzime, intensitate; temeinicie, autenticitate. Dacă n-ar fi la mijloc seriozitatea și solemnitatea sentimentului ce mi-ați inspirat, ar trebui să rîd. GALACTION, O. I 335. ♦ Calitate a ceea ce necesită o deosebită atenție, o deosebită grijă; gravitate. Se potrivea prea puțin cu seriozitatea clipei. CAMIL PETRESCU, O. II 275. ♦ Calitate a ceea ce este lucrat, executat cu conștiinciozitate, cu atenție. Seriozitatea unei lucrări științifice. ▭ Dezbaterile au avut un ton susținut de seriozitate. SADOVEANU, E. 41.

SLUJI, slujesc, vb. IV. Intranz. I. (În concurență cu servi) 1. A munci ca slugă în gospodăria sau în familia cuiva, a fi slugă; (învechit) a ocupa o funcție publică (ca dregător) sau a servi în armată (ca oștean). Apoi am rămas singur, slujind pe la unii și pe la alții la viței și la mioare, după puterile mele. SADOVEANU, P. M. 55. Știi cui slujești? DELAVRANCEA, O. II 111. Da cum... să slujești tu degeaba? – zise baba cea vicleană – cum să nu-ți iei tu dreptul tău? EMINESCU, N. 22. Ai copii? – Trei băieți și o fată. – Și unde sînt? – Doi slujesc în oaste. NEGRUZZI, S. I 59. M-au întrebat pe care sfetnic... cunosc eu, că au ajuns în cea mai înaltă treaptă, făr’de a sluji întîi la cea mai mică. GOLESCU, Î. 138. ♦ Tranz. (Folosit și absolut) A munci pentru altul, a fi în serviciul cuiva. Din trei-patru vorbe tîrgul fuse gata, că adecă: copilul babei să slujească pe bătrîni un an pentru 30 bani de argint. BOTA, P. 44. Știu una și bună, să-mi slujesc stăpînul cu dreptate. CREANGĂ, P. 203. ◊ (Ironic) Nu te-am știut eu, că-mi ești de aceștia, că de mult îți făceam feliul!... Dar trăind și nemurind, te-oi sluji eu, măi badeo!... Paloșul ista are să-ți știe de știre. CREANGĂ, P. 236. ◊ Fig. Patru oameni, tăcuți și gravi, pătrunși parcă de marea lege a lumii pe care o slujesc, apar din timp în timp la gura ferăstrăului, trăgînd înăuntru trunchiurile cărora le-a venit rîndul. BOGZA, C. O. 130. ◊ Expr. A sluji la masă = a aduce, a servi mîncările și băuturile la masă. Fetele împăratului s-au pus cu rugăminte pe lîngă spîn să deie voie lui Harap-Alb ca să slujească și el la masă. CREANGĂ, P. 231. (Refl. pas., parafrazînd expresia) Știam [că e dimineață] după ciocolata ce ni se slujise cu puțin înainte. M. I. CARAGIALE, C. 97. ♦ Refl. A se servi de cineva sau de ceva. Nu mă pot sluji de mîna stîngă. CAMIL PETRESCU, U. N. 404. Paloșul și sulița să le ții la îndemînă, ca să te slujești cu dînsele cînd va fi de trebuință. ISPIRESCU, L. 4. ♦ Refl. A se servi pe sine. De ce te scumpești pentru nemica toată și nu-ți iei o slugă vrednică, ca să-ți fie mînă de ajutor la drum? – Acum deodată, încă tot nu... m-oi mai sluji și eu singur, cum oi putea. CREANGĂ, P. 201. ♦ Tranz. Fig. A servi, a ajuta pe cineva. Mai pasă de ține minte toate cele și acum așa, dacă te slujește capul, bade Ioane. CREANGĂ, A. 41. Dacă videa și videa că norocul nu-l slujea... ALECSANDRI, P. P. 86. 2. (Despre obiecte sau despre abstracte, de obicei urmat de determinări arătînd scopul) A servi la ceva, sau drept ceva. Nu-i slujea la nimic voinicia. STANCU, D. 5. Ușa odăii care slujea de sufragerie, salon și birou era dată de perete. REBREANU, I. 64. ◊ Fig. Inimă... Ce-ți slujește de a plînge, De-a vărsa lacrimi de sînge? ALECSANDRI, P. II 101. II. A oficia o slujbă religioasă. Oamenii se adunară în grabă și aflară pe părinte în odăjdii, slujind. SADOVEANU, O. VII 113. Măi! al dracului venetic și ceapcîn de popă... vedea-l-am dus pe năsălie la biserica Sfîntului Dumitru de sub cetate, unde slujește. CREANGĂ, A. 43.

STOARCE, storc, vb. III. Tranz. 1. (Complementul indică un obiect îmbibat cu un lichid) A strînge, a presa, a răsuci sau a strivi cu mîna sau cu mașina (ca să iasă lichidul). Alba zînă din apa de pe vale Sub lună-și stoarce părul în rîul de argint. MACEDONSKI, O. I 24. După ce cașul a fost stors de zăr, se frămîntă. ȘEZ. III 18. ◊ (Subînțelegîndu-se lichidul obținut) De sus își stoarce Lacom poamă neagră-n gură. EMINESCU, O. IV 118. I-au stors și alămîie. DRĂGHICI, R. 70. Măr în gură storsu-mi-au. BIBICESCU, P. P. 234. ◊ Fig.. Poate s-aveți voi dreptate... dar eu unul nu cred. Îmi storc de opt ceasuri mintea... și nimic. BARANGA, I. 180. Smulge-ți inima, stoarce-o de gînduri și pune-o la loc uscată, ca pe-un lucru străin aruncat la margine de drum... DAVIDOGLU, M. 25. 2. (Complementul indică ceea ce se obține sau se elimină prin stoarcere) A scoate, a extrage. Toamna se duceau, fumăreau stupii, storceau mierea din faguri. STANCU, D. 21. (Refl. pas.) La Șiraz... se află Valea-Trandafirilor și se stoarce vinul cel mai bun din lume. SADOVEANU, D. P. 8. ◊ Fig. Boiangiu se adresă mai domol celorlalți: Mă, spuneți care ați furat! Spune, mă, cu binele, că vă bat pînă storc și sufletul din voi! REBREANU, R. I 112. ◊ Expr. A stoarce lacrimi (mai rar plîns) = a face (pe cineva) să plîngă, a provoca plînsete. Să-și uite de sclavie cu toții împreună De lanțul care-adese atîta plîns le-a stors. MACEDONSKI, O. I 257. Textul acesta... e însoțit de o melodie frumoasă și duioasă, încît stoarce lacrimi de la toți cei ce o ascultă. MARIAN, Î. 229. V-oi povesti eu o întîmplare atît de dramatică, că ea vă va stoarce lacrimi din ochi, fără voie! ALECSANDRI, T. I 296. 3. Fig. A obține, a smulge ceva (prin forță, constrîngere, șiretenie etc.); a estorca. Îi va pune prietenos mîna pe umăr să-l felicite pentru iscuselile cu care a stors tot ce era de aflat. C. PETRESCU, A. R. 46. Locul lor l-a luat arendașul care stoarce arenda pentru boieri. REBREANU, R. I 37. N-au știut a se folosi de ocazie spre a stoarce de la boieri și de la cei bogați vreun milion de galbeni. GHICA, A. 746. ◊ (Complementul indică persoana sau colectivitatea de la care se estorchează) Bandiții ăștia de patroni... te exploatează și te storc ca pe o lămîie. C. PETRESCU, C. V. 158. Să-i stoarcă făr’ de milă... nici o para să nu le ierte. DELAVRANCEA, O. II 373. S-a trecut vremea aceea pe cînd numai boierii făceau totul în țara aceasta ș-o storceau după plac. CREANGĂ, A. 163. (Expr.) A stoarce (pe cineva) de puteri (sau de vlagă) = a face (pe cineva) să-și epuizeze puterile, a slei, a secătui, a istovi de puteri. 4. A obține ceva cu un anumit efort. Tipul acesta, desigur foarte interesant, e utilizat de Alecsandri mai mult pentru a stoarce un efect comic din chipul de a vorbi stricat al grecilor din vremea aceea. IBRĂILEANU, SP. CR. 142. Mii de secerători cu capetele-n soare, cu piepturile goale, storcînd bogățiile pămîntului cu mîinile lor pîrlite și zgîriate. VLAHUȚĂ, O. AL. II 62. – Forme gramaticale: perf. s. storsei, part. stors.

nedrept, ~eaptă [At: PSALT 62 / V: (înv) ~derept, ~dirept / Pl: ~pți, ~e / E: ne- + drept] 1 a (D. oameni) Care nu este drept cu semenii săi. 2 a (D. oameni) Care judecă și apreciază în mod subiectiv pe cineva, aducându-i prejudicii morale sau materiale. 3 a (D. oameni) Care nu vrea să recunoască dreptatea cuiva. 4 a (D. oameni) Care nedreptățește pe cineva. 5 a (Bis) Păcătos. 6 a (Înv; îs) Mărturie ~eaptă Martor mincinos. 7 a (Înv; îas) Sperjur. 8 a Care aparține unui om nedrept . 9 a Comis de un om nedrept (1). 10 a Care trădează pe un om nedrept (1). 11 a Care arată lipsă de obiectivitate a cuiva Si: subiectiv. 12 a Care nedreptățește pe cineva, aducându-i prejudicii morale sau materiale. 13 a Care nu este conform cu principiile de dreptate, de obiectivitate sau de cinste. 14 a (Îs) Război ~ Război purtat pentru anexiuni, pentru cotropirea, jefuirea și subjugarea altor popoare. 15 av (Îvr) (Cu sens de superlativ) Extrem de... 16 sn (Îlav) Pe (sau, înv, cu) ~ sau (pop) pe (sau cu) ~ul sau (nob) prin ~ În mod silnic Si: samavolnic. 17 sn (Îal) În mod subiectiv, nedreptățind pe alții. 18 sn (Îal) În mod neîntemeiat. 19 a (Îvr, d. lucruri materiale) Care este însușit, agonisit în mod incorect, abuziv. 20 a (Grm; înv; îs) Complement ~ Complement indirect. 21 a (Grm; înv; îs) Cădere ~eaptă Caz oblic.

ȘUPIRE s.f. (ȚR) Răpire. Hištenie. Șupire, jefuire. MARDARIE, 273. Să nu bag nici într-un chip mîntuitoarea sămînță să o puiu să fie de răpire și de șupire pasărilor și gadinelor. VI 1671, 52^r. Eu sînt Dumnezeu cela ce iubesc dreptate si cela ce nu iubesc șupirea cu nedreptate. P. 7^v; cf. VI 1700, 31^v; VI 1745, 424^v. Etimologie: șupi. Vezi și șupi, șupitor.

Périssent les colonies plutôt qu’un principe! (fr. „Mai bine să piară coloniile decît un principiu!”). În Adunarea constituantă franceză (ședința din 13 mai 1791), se discutau decretele asupra coloniilor și emancipării oamenilor de culoare. Frica de a pierde coloniile se dovedea mai tare decît principiul „libertății, egalității și fraternității”. În atmosfera generală de nehotărîre, a luat cuvîntul deputatul Dupont de Nemours care a cerut răspicat: „Dacă e vorba de ales între a sacrifica interesul sau dreptatea, mai bine sacrificăm coloniile decît un principiu”. Dar nici această declarație n-a reușit să risipească ezitarea adunării. Atunci s-a ridicat Robespierre care, amintindu-și de principiul Fiat iustitia, pereat mundus, a sprijinit poziția lui Nemours, exclamînd categoric: „Piară mai degrabă coloniile decît să facem compromisuri cu onoarea și libertatea”. Întrucît însă Robespierre era un nume mai cunoscut, posteritatea a combinat ambele fraze în una singură: „Piară coloniile decît principiile” și a pus-o în seama „Incoruptibilului”, cum era poreclit Robespierre. Se citează spre a arăta că nu trebuie să sacrificăm dreptatea în fața interesului. IST.

‡FĂȚĂRNICEȘTE adv. Ca un fățarnic, în mod părtinitor: nu judecareți ~, ci pe dreptate PRV. -MB..

NETREBNIC, -Ă adj. 1. Care este lipsit de valoare, de folos, de utilitate sau de însemnătate: inutil, (învechit) ponetrebnic. Și iaste în chipul smochinului, ce nu face nici un rod de trebuință oamenilor și dobitocului, ce tot iaste netreabnic rodul lui. coresi, ev. 452. Domnul care nu va judeca pre dreptate... va fi ca un vas netrebnic, gătit spre pierzare. neagoe, ap. gcr i, 168/39. Nimenea nu-i poprea... pentrucă-i închidea cu zidul și făcea netrebnice zidurile lor (a. 1773). gcr ii, 92/29, cf. cod. Silv. Pecurarii... au obicinuit a le afuma... părul, coama, lina cea netrebnică. economia, 89/5. Ai cheltuit averea ta în lucruri netrebnice. maior, p. 130/3, cf. Țichindeal, f. 224/2, CARAGEA, L. 19/16, HELIADE, O. II, 352. Au socotit să arunce în mare toate cîte la așa primejdie le era netrebnice precum: tunuri, coleturi de marfă. drăghici, r. 11/14. Războiul cel mai norocit în Asir nu este altcevaș decît o vărsare de sînge netrebnică. gt (1839), 4¹/41. Afară de aceasta fieștecare soi de pămînt priește mai mult creșterei unor buruieni netrebnice decît altora. i. ionescu, c. 174/5. Jumătate arătură și jumătate loc netrebnic, pietriș, id. p. 502. Țesetură de netrebnice cuvinte. conachi, p. 277. Cea întîi nevoie a omului este a înțălege și a fi înțăles. Cît de clasic ar fi un om neînțăles, munca lui e netrebnică. russo, s. 83. Să contribuiți prin influența d-voastre la curățirea ortografiei de acea literă parazită care servă de umplutură netrebnică. alecsandri, s. 6. Armele unui soldat învins, dovedite netrebnice, gane, n. ii, 200. Viața mea se scurge întocmai ca viața unei gîze netrebnice, rebreanu, nuv. 250. Își scosese paltonul, căciula și șoșonii, ca pe niște lucruri netrebnice, sadoveanu, o. vi, 633. Vorba a rămas aici – ca un ou răscolit: stă netrebnic și n-a mai ieși din el pui pînă la învierea a doua. id. ib. xiii, 659. Aceste „invincibile” mașini de război au devenit, în cîteva clipe, numai prin curajul unui om, două netrebnice mormane de fier vechi, stancu, u.r.s.s. 130. ◊ (Substantivat) Dacă ne supără rima... s-o azvirlim ca pe o netrebnică și să ne apucăm să scriem versuri albe. macedonski, o. iv, 32. ♦ (Urmat de determinări introduse prin pre. „de”) Incapabil, inapt. Chitul... icni corabia dintr-însul însă mai de tot zdrobită și cu totul netrebnică de plutit, gorjan, h. ii, 12/32. ♦ (Învechit) Ilegal; care este lipsit de temei. Numai aceaia să zice netreabnică diiată carea iaste făcută împotriva pravililor. pravila (1814), 129/16. Schimbul urmat s-au cunoscut netrebnic de vreme ce însuși afierositoriul oprește pe episcopie... să nu înstrăineze afierosirea sa (a. 1815). uricariul, ii, 20. Pricinuirea pîriților vameși... este cu totul netrebnică (a. 1825). doc. ec. 359. Întocmirea ce arată cinstita agie că au făcut unii din neguțători... să socotește netrebnică și nu poate fi cunoscută nicicum stăpînirii (a. 1837). ib. 676. 2. (Învechit; adesea în formule stereotipe) Vrednic de milă¹ (I 1), mizerabil (1); umil, modest (1), smerit; p. ext. (sens curent) incapabil, nevrednic. Cînd veți face aceastea toate, ziceți că netrebnici robi sîntem, că ce-am fost datori să facem făcut-am. coresi, ev. 19. Mă rog cu umilenie, nu mă uitareți la svănta rugă, pre un mișel și netriabnic șerb lui Dumnezău și dumilorvostre svinți creștini, dosoftei, în bv i, 245. Al blîndeaților mării[i] tale nevreadnic și netreabnic rob, Constandin (a. 1700). gcr i, 340/27. Nu înceta a te ruga... pentru netreabnicii robii tăi, ca să aflăm har. mineiul (1776), 176^vl/6. Rumpe iubirea de sine și depărtează-i lucrare Și omul de viu rămîne intr-o netrebnică stare. conachi, p. 276. I se istovește sub ochi odorul fără preț al vieții ei netrebnice și întunecate. vlahuță, n. 94. Ce poate fi mai trist decît să te simți netrebnic, să vezi că sufletul tău nu se leagă prin nimic de marele suflet al neamului tău. id. o. a. 502. Învață, îi zise, privindu-l încruntat, căci altfel rămîi prost și netrebnic, sadoveanu, o. ix, 30. Cu zîmbet voi părăsi banchetul În care mi-a fost rolul de simplu privitor. Setos, flămînd, netrebnic și veșnic visător. beniuc, c. p. 47. Sînt netrebnică și nevoiașă, Și ție mă rog, maica Domnului. păsculescu, l. p. 139. ◊ (Substantivat) De ce altul să facă ceea ce el nici cu gîndul nu gîndise, necum să se fi apucat să facă, netrebnicul. ispirescu, u. 83. Iată o moară plină de înțelepciune și de mare folos pentru netrebnici ca tine. hogaș, dr. i, 53. Ce puțin îi trebuie unui netrebnic din mahalaua cu nume rușinos ca să fie fericit, g. m. zamfirescu, sf. m. n. i, 278. ◊ (Prin analogie) Se zice că vulpile s-ar apropia numai de stîrvurile acelor cîni care au fost răi. Dacă, însă, cînele a fost netrebnic, vulpile nici n-au de gînd să se apropie de stîrvul lor. gorovei, cr. 48. ♦ (Regional) Leneș. com. din straja-rădăuți. 3. Condamnabil, reprobabil; ticălos, păcătos, nemernic (3), (învechit și popular) nebun (I 1), (învechit) nebunesc (1). Toți ucloniră-se preură și nu fură op (și nu fură trebnici c, și netrebnici fură c²); nu e făcătoriu bine. psalt. 102. Și netreabnicul rob aruncați-l întru întunearecul de afară. Aciia va fi plîngere și scrîșnirea dinților. coresi, ev. 318. Obiceiurile cele rele și netrebnice și păgubitoare de obștie (a. 1768). uricariul, i, 339. Gînd netreabnic. mineiul (1776), 44^rl/1. Țin niște netrebnice libovnice. ist. am. 70^v/13. Moștenirea va fi lăsată la o față netreabnică și defăimată. pravila (1814), 148/19. Scoate-mă dintr-un prepus, Pe acest netrepnic prințip spune-mi unde l-ai răpus. beldiman, o. 56/24. Pornirile cele netrebnice și desfrînarea năravurilor. marcovici, d. 163/11. L-au rugat ca să-l ierte pentru netrebnicile cugetări în care mai înainte căzusă. drăghici, r. 75/1. Omul face mai multe jertfe pentru o femeie netrebnică decît pentru una cinstită, filimon, o. i, 130. Eu te las a cugeta, Că... lovind pe-un domn netrebnic, vei scăpa chiar țeara ta. hasdeu, r. v. 129. Ființă netrebnică și păgubitoare omenirii..., dă-mi paloșul ce mi-ai furat, ispirescu, l. 227. El a purtat de grijă robului său netrebnic, galaction, o. 186. Această gogire în îndoială îi păru lui însuși netrebnică, camil petrescu, o. ii, 31, cf. reteganul, p. ii, 32. ◊ (Substantivat; de obicei ca termen de apostrofare) Păcatul și sufletul și mintea netreabnici și ticăiți face. coresi, ev. 426. Tu, victimă de-o oarbă prigonire, Ai fost ca un netrebnic lăsat în părăsire! alecsandri, poezii, 471. Vreau să fie pedepsiți Toți acei netrebnici, davila, v. v. 71, cf. teodoreanu, m. ii, 193. Cît a lucrat mînă-n mină cu Răghină, fusese un netrebnic! galan, b. ii, 118. Tocmai el ia apărarea unui netrebnic care n-a ostenit un singur ceas în viața lui. v. rom. aprilie 1957, 81. Stanca greu se supăra Și de mumă-l suduia, Vorbă-ndat-i trimetea Și netrebnic că-l făcea. teodorescu, p. p. 640. Auzind aceasta, netrebnica de maică s-au bucurat foarte, socotind că în chipul acesta se va putea curăți mai lesne de ficior. sbiera, p. 24, cf. șez. iii, 115, zanne, p. viii, 409. ♦ (Învechit, rar) îngrozitor, cumplit. Cătră neîmputatei și netreabnicei boale și chinuirei și neîncetatei muncă tras iaste și osîndit. coresi, ev. 307. – pl.: netrebnici, -ce. – Și: (învechit) netrepnic, -ă, (regional) netremnic, -ă (bul. Fil. iii, 180), nitrevnic, -ă (șez. iii, 83) adj. – Din slavonul нетребниц.

FI, sunt, vb. IV. Intranz. A. (Verb predicativ) 1. A exista, a avea ființă. A fi sau a nu fi. ◊ Expr. De când sunt (sau ești etc.) = (în legătură cu o negație) de când mă aflu (sau te afli etc.) pe lume, dintotdeauna; niciodată. E ce (sau cum) e sau a fost ce (sau cum) a fost, dar... = fie! să zicem că se poate! treacă-meargă!. 2. A se afla, a se găsi într-un anumit loc, la o anumită persoană. Cine-i acolo? ♦ A-și avea originea, a se trage, a proveni. De unde ești? 3. A trăi, a viețui, a o duce; (despre lucruri, situații, acțiuni etc.) a dura, a dăinui, a ține. Vechi obiceiuri care sunt și astăzi. ◊ Expr. Cât e lumea și pământul = totdeauna; (în construcții negative) niciodată. ◊ (Impers.; urmat de determinări temporale, fixează momentul unei acțiuni, sugerează trecerea timpului etc.) Era într-o seară. E mult de atunci. 4. A se îndeplini, a se întâmpla, a se petrece, a avea loc. Mi-a spus cum a fost. ◊ Expr. Ce-o fi, o fi exprimă indiferența, neputința sau resemnarea cuiva în fața unei situații. Fie! = a) accept să se facă așa cum susții; b) merită, nu e păcat! O fi! = se poate, posibil (dar eu n-aș crede)! Așa a fost să fie = așa a trebuit să se întâmple, era inevitabil ca lucrurile să se petreacă în alt chip. (Fam.) Este? = nu-i așa (că am dreptate, că se confirmă ceea ce spun)? 5. A avea prețul...; a costa, a valora. Cât sunt vinetele? 6. (În superstiții, ghicitori etc.) A însemna, a prevesti, a fi semn că... Ce e când ți se bate tâmpla? ◊ Expr. A nu fi bine (sau a bună) = a prevesti ceva rău. B. (Cu funcție copulativă) 1. (Formează, împreună cu numele predicativ, predicatul) El este vesel. ◊ Expr. A fi bine de cineva sau a-i fi cuiva bine = a se găsi într-o situație prielnică, favorabilă, a avea parte de liniște, de mulțumire. A fi cu cineva = a fi de partea cuiva, a sprijini pe cineva (într-o dispută). 2. (construit cu dativul; împreună cu un nume predicativ, exprimă o stare sau o acțiune arătate de numele predicativ respectiv) Mi-e prieten. ◊ Expr. Ce mi-e (sau ți-e etc.)... = ce importanță are, ce folos decurge din... (Fam.) Ți-o (sau i-o etc.) fi = ajunge! destul! 3. (În construcții impersonale, cu subiectul logic în dativ; în legătură cu noțiuni exprimând un sentiment, o senzație, o stare sufletească) A simți. Mi-a fost greu. ◊ Loc. vb. A-i fi cuiva drag (cineva sau ceva) = a-i plăcea, a îndrăgi, a iubi. ◊ Expr. Mi-e (sau ți-e etc.) = (urmat de un infinitiv, un supin sau o propoziție secundară cu verbul la conjuctiv) îmi pasă, îmi vine (greu sau ușor); port grija, sunt interesat. ◊ Expr. Mi-e (sau ți-e etc.) că... (sau să nu...) = mă tem (sau te temi etc.) că... (sau să nu...). 4. (Impers.; urmat de un verb la infinitiv sau la conjunctiv sau urmat ori precedat de o noțiune temporală) A urma (să se facă), a trebui (să se facă). Când a fost să plece. 5. (De obicei impers.; la imperfect și urmat de un verb la conjunctiv) A avea putința, posibilitatea, ocazia să...; a se afla pe punctul de a..., a nu mai lipsi mult până să... Era să moară. 6. (Impers.; urmat de un supin) A putea, a trebui, a considera că este cazul să..., a se cuveni. E ceva de făcut. C. (Verb auxiliar) I. (Construit cu un participiu, servește la formarea diatezei pasive) Faptele sunt cunoscute. II. (Construit cu un participiu invariabil, formează timpuri compuse ale diatezei active). 1. (Cu viitorul I formează viitorul anterior) Voi fi terminat. 2. (Cu condiționalul prezent formează perfectul optativ-condițional) N-ar mai fi plecat. 3. (Cu conjunctivul prezent formează perfectul conjunctivului) Să fi spus. 4. (Cu infinitivul formează perfectul infinitivului) Se poate lăuda a fi învățat totul. 5. (Cu viitorul I sau cu perfectul conjunctivului formează prezumtivul prezent și perfect) Să se fi aflând mulți în lume? III. (Construit cu un participiu invariabil sau cu un gerunziu, servește la alcătuirea unor forme perifrastice de perfect compus, mai mult ca perfect sau imperfect) Te-ai fost dus. [Forme gramaticale: prez. ind. sunt (fam. și pop. îs, prescurtat -s), ești (pr. iești), este (pr. ieste, prescurtat e, îi, i), suntem (acc. și: suntem); imperf. eram (pr. ieram); perf. s. fui (reg. fusei); m. m. ca perf. fusesem; conjunctiv să fiu; imper. pers. 2 sg. fii (negativ nu fi); part. fost] – Lat. sum, *fui, *fire (= fieri).

așa adv. – 1. Astfel, în acest fel (adv. de mod). – Așa e, astfel stau lucrurile. – Așa o fi, e posibil. – Așa să fie, astfel să fie. – Nu-i așa? adevărat?, am dreptate?. – Și așa, în orice caz. – Nici așa, așa nu se poate. – Cam așa, mai așa, bineînțeles. – Așa da, bine. – Cum așa?, nu se poate. – Tot așa, la fel. – A fi cam așa, a fi într-o ureche. 2. Astfel stînd lucrurile (adv. conclusiv). – Așa zicînd, pentru a spune astfel. – Așa că, așa încît, astfel încît. – 3. Astfel, atît (adv. comparativ) – Așa de, atît. – Așa zis, numit astfel (pe nedrept), autointitulat. – 4. Astfel, puțin (adj. de atenuare). – Ia așa, numai așa, într-o doară, fără motiv. – Așa într-o doară, la nimereală, fără motiv. – 5. Atît de, asemenea (adj. în funcție adj.) – Așa ceva, asemenea lucru. – Așa fel (de), astfel (de). – Var. (Mold.) așe, așa, așea. Mr. acși, așițe, megl. șa, istr. (a)șo. Lat. ac sῑc (Cipariu, Arhiv, 109; Pușcariu 133; REW 7879; DAR), cu -a propriu formațiilor adv. Cf. it. cosí (moden. acsé, bol. acusé, roman. accusi, bar. acsi, genov. así), engad. sa, v. fr. issi (fr. ainsi), sp. así, asá, prov. aissi, port. assim. – Comp. așiși adv. (la fel; imediat), conservat sporadic în limba populară.

CEDA, cedez, vb. I. 1. Tranz. A lăsa cuiva un bun (gratuit sau prin vînzare), renunțînd la dreptul de posesiune. 2. Intranz. A da cuiva dreptate într-o discuție, a nu se mai împotrivi; a se supune. ♦ (Sport) A se recunoaște învins (renunțînd la luptă). 3. Intranz. (Med.; despre manifestările unei boli) A scădea, a se ameliora. 4. Intranz. (Despre lucruri) A nu rezista unei presiuni; a se încovoia; a se rupe. – Fr. céder.

ZICE, zic, vb. III. Tranz. (În concurență cu spune) 1. A exprima în cuvinte, a spune cu voce tare; p. ext. a vorbi; a rosti, a pronunța, a articula. ◊ Expr. Cît ai zice pește = într-o clipită, imediat. A zice zău = a se jura. A zice nu (sau ba) = a refuza, a tăgădui, a se opune, a rezista. A zice da = a afirma, a accepta, a consimți. Vrea (sau va, vra) să zică = a) înseamnă, are sensul, semnificația, valoarea. Ce va să zică aceea să plătesc? întrebă dînsul (ISPIRESCU); b) deci. Va să zică pleci. ◊ Mai bine zicînd = mai exact, mai precis exprimat. ♦ A se adresa cuiva cu cuvintele..., a spune. ♦ (Despre texte) A cuprinde, a scrie, a relata. ♦ (Reg.) A comunica, a transmite, a face cunoscut. 2. A afirma, a declara, a spune (ceva); a susține, a pretinde. ♦ A promite, a afirma. Zis-a maica că mi-a face Un pieptar (JARNÍK-BÎRSEANU). ♦ A răspunde, a riposta; a opune. Nu-i așa jupîneșică? – Mai zi dacă ai ce (CREANGĂ). ♦ A reproșa, a obiecta. Bun suflet de om este, n-am ce zice (CREANGĂ). ◊ Expr. Să nu zici că... = să nu-mi reproșezi că... ♦ A contesta. Fosta-i și d-ta la tinerețe, nu zic (CREANGĂ). ♦ A sfătui, a îndemna; a porunci, a ordona. 3. (Pop.) A cînta (din gură sau dintr-un instrument); a doini, a hori. 4. A-și da o părere, a se pronunța într-o chestiune; p. ext. a gîndi, a socoti, a crede. ◊ (Intranz.) Boierii toți vor zice cum zice domnitorul (ALECSANDRI). ◊ Expr. (Că) bine zici! = bună idee! ai dreptate. Ce-am zis eu? = nu ți-am spus? vezi că am avut dreptate? Zi... = a) judecă, socotește, dă-ți părerea. Dumneata cum crezi să facem, zi, nea Ioane? (DUMITRIU); b) așadar, prin urmare. Doarme... – Zi, doarme... murmură Rizea (DUMITRIU). Ce-ai zice...? = ce părere ai avea, cum ți-ar părea? Să zicem = a) să presupunem, să admitem. Să zicem că da, dar le trebuie vreme (DELAVRANCEA); b) de exemplu. Vino la ora zece, să zicem. ♦ (La optativ sau la conjunctiv) A avea sau a lăsa impresia că... Așa numai ca să zică și el că face ceva, bălăcea cu nuiaua prin apă (ISPIRESCU). 5. A se adresa cuiva rostindu-i numele; a numi un obiect cu numele lui. ◊ Impers. Au fost odată un voinic ce-i zicea Tei-Legănat (SBIERA). ◊ Expr. Cum (sau precum) s-ar (mai) zice = cum s-ar exprima, cum s-ar traduce (cu alte cuvinte). – Lat. dicere.

îndreptățésc v. tr. (d. dreptate). Daŭ drept, autorizez: sărăcia nu te îndreptățește să furĭ.

*rațiúne f. (lat. rátio, -ónis, d. reri, ratus sum, a crede, a socoti; fr. raison. V. rată, ratific, rezon). Judecată, facultatea de a distinge adevăru: a perde rațiunea, omu e un animal dotat cu rațiune, rațiunea se opune instinctuluĭ. Bun simț, judecată dreaptă: un avar fără rațiune, un om cu rațiune. Argument, cauză, motiv, drept, dreptate: dacă n’aĭ reușit, nu e o rațiune să nu maĭ încercĭ. Cauză, motiv, socoteală, considerațiune, interes: a fost expulsat din rațiunĭ de stat (V. rezon). Cantitate saŭ porțiune socotită (măsurată), vorbind de mîncare și băutură (fr. ration): rațiunea zilnică a unuĭ soldat, a unuĭ cal. (Uniĭ zic ráție, ca și náție, d. rus. ráciĭa, náciĭa). Com. Rațiune socială, numele asociaților așezațĭ în ordinea determinată de societate p. iscălirea actelor, polițelor ș. a. Mat. Rațiune directă, raport între doŭă cantitățĭ care se măresc orĭ se micșorează în aceĭașĭ proporțiune. Rațiune inversă, raport între doŭă cantitățĭ dintre care una se micșorează, pe cînd cea-laltă se mărește în aceĭașĭ proporțiune (V. progresiune).

FI, sunt, vb. IV. Intranz. A. (Verb predicativ) 1. A exista, a avea ființă. A fi sau a nu fi. ◊ Expr. De când sunt (sau ești etc.) = (în legătură cu o negație) de când mă aflu (sau te afli etc.) pe lume, dintotdeauna; niciodată. E ce (sau cum) e sau a fost ce (sau cum) a fost, dar... = să zicem că se poate! treacă-meargă!. 2. A se afla, a se găsi într-un anumit loc, la o anumită persoană. Cine-i acolo? ♦ A-și avea originea, a se trage din..., a proveni. De unde ești? 3. A trăi, a viețui, a o duce; (despre lucruri, situații, acțiuni etc.) a dura, a dăinui, a ține. Vechi obiceiuri care sunt și astăzi. ◊ Expr. Cât e lumea și pământul = totdeauna; (în construcții negative) niciodată. ◊ (Impers.; urmat de determinări temporale, fixează momentul unei acțiuni, sugerează trecerea timpului etc.) Era într-o seară. E mult de atunci. 4. A se îndeplini, a se întâmpla, a se petrece, a avea loc. Mi-a spus cum a fost. ◊ Expr. Ce-o fi, o fi! exprimă indiferența, neputința sau resemnarea cuiva în fața unei situații. Fie! = a) accept să se facă așa cum spui; b) merită, nu e păcat! O fi! = se poate, posibil (dar eu n-aș crede)! Așa a fost să fie = așa a trebuit să se întâmple, era inevitabil ca lucrurile să se petreacă în alt fel. (Fam.) Este? = nu-i așa (că am dreptate, că se confirmă ce spun)? 5. A avea prețul...; a costa, a valora. Cât sunt vinetele? 6. (În superstiții, ghicitori etc.) A însemna, a prevesti, a fi semn că... Ce e când ți se bate tâmpla? ◊ Expr. A nu fi bine (sau a bună) = a prevesti ceva rău. B. (Cu funcție copulativă) 1. (Formează, împreună cu numele predicativ, predicatul) El este vesel. ◊ Expr. A fi bine de cineva sau a-i fi cuiva bine = a se găsi într-o situație favorabilă, a avea parte de liniște, de mulțumire. A fi cu cineva = a fi de partea cuiva, a sprijini pe cineva (într-o dispută). 2. (Construit cu dativul; împreună cu un nume predicativ, exprimă o stare sau o acțiune arătate de numele predicativ respectiv) Mi-e prieten. ◊ Expr. Ce mi-e (sau ți-e etc.)... = ce importanță are, ce folos decurge din... (Fam.) Ți-o (sau i-o etc.) fi = ajunge! destul! 3. (În construcții impersonale, cu subiectul logic în dativ; în legătură cu noțiuni exprimând un sentiment, o senzație, o stare sufletească) A simți. Mi-a fost greu. ◊ Loc. vb. A-i fi cuiva drag (cineva sau ceva) = a-i plăcea, a îndrăgi, a iubi. ◊ Expr. Mi-e (sau ți-e etc.) = (urmat de un infinitiv, un supin sau o propoziție secundară cu verbul la conjunctiv) îmi pasă, îmi vine (greu sau ușor); port grija, sunt interesat. Mi-e (sau ți-e etc.) că... (sau să nu...) = mă tem (sau te temi etc.) că... (sau să nu...). 4. (Impers.; urmat de un verb la infinitiv sau la conjunctiv sau urmat ori precedat de o noțiune temporală) A urma (să se facă), a trebui (să se facă). Când a fost să plece. 5. (De obicei impers.; la imperfect și urmat de un verb la conjunctiv) A avea posibilitatea, ocazia să...; a se afla pe punctul de a..., a nu mai lipsi mult până să... Era să moară. 6. (Impers.; urmat de un supin) A putea, a trebui, a considera că este cazul să..., a se cuveni. E ceva de făcut. C. (Verb auxiliar) I. (Construit cu un participiu, servește la formarea diatezei pasive) Faptele sunt cunoscute. II. (Construit cu un participiu invariabil, formează timpuri compuse ale diatezei active). 1. (Cu viitorul I formează viitorul anterior) Voi fi terminat. 2. (Cu condiționalul prezent formează perfectul condițional-optativului) N-ar mai fi plecat. 3. (Cu conjunctivul prezent formează perfectul conjunctivului) Să fi spus. 4. (Cu infinitivul formează perfectul infinitivului) Se poate lăuda a fi învățat totul. 5. (Cu viitorul I sau cu perfectul conjunctivului formează prezumtivul prezent și perfect) Să se fi aflând mulți în lume? III. (Construit cu un participiu invariabil sau cu un gerunziu, servește la alcătuirea unor forme perifrastice de perfect compus, mai mult ca perfect sau imperfect) Te-ai fost dus. [Forme gramaticale: prez. ind. sunt (fam. și pop. îs, prescurtat -s), ești (pr. iești), este (pr. ieste, prescurtat e, îi, i), suntem (acc. și: suntem); imperf. eram (pr. ieram); perf. s. fui (reg. fusei); m. m. ca perf. fusesem; conjunctiv să fiu; imper. pers. 2 sg. fii (negativ nu fi); part. fost] – Lat. sum, *fui, *fire (= fieri).

DEPINDE, depind, vb. III. Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de») 1. (Despre lucruri, fapte, acțiuni, atitudini) A fi legate cu necesitate de..., a fi în funcție de..., a atîrna de..., a fi în puterea cuiva. Nu se poate ca adevărul, dreptatea, fericirea popoarelor să depindă de un singur om, oricare ar fi el. CAMIL PETRESCU, B. 49. De rezultatele ce le va obține depinde viitorul familiei. REBREANU, R. I 165. ◊ (Unipersonal) Depinde mult și de capriciul soartei. REBREANU, R. II 76. ◊ (Ca răspuns neprecis la o întrebare) Cînd se poate termina lucrarea? – Depinde! 2. (Despre persoane, instituții, regiuni, ținuturi) A fi sub autoritatea, sub ordinele, sub conducerea cuiva, a fi subordonat cuiva. Era liber, nu datora nimănui nimic, nu depindea de nimeni. VLAHUȚĂ, O. AL. II 62. – Forme gramaticale: perf. s. depinsei, part. depins.

DESTUL¹ adv. 1. (Adesea urmat de un adjectiv introdus prin prep. «de») Atît cît trebuie, atît cît ajunge, în cantitate suficientă; de ajuns, suficient. Timpul se încălzise destul, pentru ca Sîmbotina să poată sta peste zi afară. MIHALE, O. 503. Încerc să fiu destul de profund. SEBASTIAN, T. 64. Deși am iubit-o pînă la idolatrie, tot mi se pare că n-am iubit-o destul. M. I. CARAGIALE, C. 73. Nu-s destul de legate dulcețile. ALECSANDRI, T. I 31. ◊ A fi destul = a ajunge. Da, sîntem brațe și guri însetate, Nimic, nimic nu-i destul. De pîine, de soare, de aspră dreptate Nici unul din noi nu-i sătul. BANUȘ, B. 77. Dar oare viața-mi întreagă nu-i destul să-ți dovedească În toată clipa că Vidra știe și ea să iubească? HASDEU, R. V. 127. E destul o măciucă la un car de oale. (Eliptic) Ivane, destul de-acum; ți-ai trăit traiul și ți-ai mîncat mălaiul. CREANGĂ, P. 319. ◊ (Întrebuințat ca adverb predicativ) Tu lasă, măi Grigore. Destul că eu mă duc... Ai grijă de pușcă și de scripcă. CAMILAR, N. I 273. Ce-mi pasă a cui ești? zise el. Destul că te iubesc. EMINESCU, N. 9. ♦ (Cu valoare de interjecție) Ajunge! încetează! Destul!... îl întrerupse colonelul. CAMILAR, N. I 349. O, bunul meu domn! viteazul meu soț! urmă ea, destul! Ajungă atîta sînge vărsat, atîte văduvii, atîția sărimani. NEGRUZZI, S. I 146. 2. Mai mult decît trebuie, prea mult. M-a apăsat destul personalitatea marelui profesor. CAMIL PETRESCU, T. III 290. Destul ți-ai făcut mendrele pînă acum. CREANGĂ, P. 242. Destul m-am supărat Și nimic n-am căpătat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 215. ◊ Loc. adv. Din destul = din belșug, în mare cantitate. Porunci să mai aducă [mîncare], ca să fie din destul. ISPIRESCU, L. 216. ♦ (Regional) De multe ori, adesea. Cînd eram la mama fată, Mă culcam destul pe vatră. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 443. 3. (Exprimă ideea de scădere a calității pozitive indicate prin adjectivul sau adverbul pe care-l însoțește, echivalînd cu un diminutiv format de la adjectivul sau adverbul care urmează) Aproape..., suficient de... S-au înțeles destul de bine cu gospodarii localnici. SADOVEANU, P. M. 9. O răzeșie destul de mare, casa bătrînească cu toată pojijia ei, o vie cu livadă frumoasă... alcătuiau gospodăria babei. CREANGĂ, P. 3. ◊ (Exprimă ideea de sporire a calității negative indicate prin adjectivul sau adverbul pe care-l însoțește) Prin unghere, se află celelalte obiecte pe care păstorii le-au adus cu ei din sat... Sînt destul de puține și de ciudat împerecheate. BOGZA, C. O. 69. Ei!... și ce-a făcut Destul de rău a fost. COȘBUC, P. I 229.

HA interj. 1. (Uneori repetat) Exclamație care exprimă surprindere, mulțumire sau satisfacție răutăcioasă. Ha, ha! măi badeo, mi-ai căzut la mînă acu? ALECSANDRI, T. 234. Ha! vezi, ast cîntec îmi place. PANN, P. V. I 20. 2. (În propoziții interogative, familiar, pentru a arăta că nu s-au auzit sau nu s-au înțeles bine spusele interlocutorului) Poftim? ce? cum? De-i vorbea maică-sa, ea tot răstit răspundea, întrebînd: ha? ce zici? La TDRG. ♦ (Arată că se așteaptă din partea interlocutorului un răspuns, de obicei afirmativ) Nu-i așa? n-am dreptate? Te boldești la mine, ha? SADOVEANU, O. VI 127. Ian spuneți, ce-ați mai cerut?... fote și inele? sau numai drăgostele, ha? și drăgostele tot cu de-alde cei tineri? ha? ALECSANDRI, T. 215. Îmi vine să poruncesc să deie cu tunurile în prostimea aceea. Ha, cum socoți și dumneata? NEGRUZZI, S. I 153. 3. (De obicei repetat) Onomatopee care redă rîsul puternic și zgomotos, în hohote. Jupîn Dumitrache (care la fiece accent al lui Ipingescu a dat mereu din cap, în semn de aprobare, îl întrerupe cu entuziasm): Ha ha ha ha! i-a-nfundat! CARAGIALE, O. I 54.

EXPRESIE s. f. (< fr. expression, lat. expressio): 1. totalitatea elementelor de ordin fonetic care țin de forma cuvântului; înfățișare a unui cuvânt, formă a acestuia (v. și formă). E. reprezintă semnificantul unui cuvânt. Între e. și conținutul unui cuvânt (v.) există un raport de interdependență. 2. îmbinare fixă de cuvinte, care exprimă figurat o idee și formează în mod obișnuit o unitate lexicală (uneori și gramaticală, apropiindu-se foarte mult sau chiar identificându-se cu o locuțiune): negru pe alb, de bine de rău, apă de ploaie, cal de bătaie, de joi până mai apoi, de amorul artei, după chip și asemănare, cu atât mai bine, atâta și nimic mai mult, nu de alta etc. ◊ ~ idiomatică (frazeologică): e. cu structură complexă, specifică unui anumit idiom (limbă, dialect sau grai), care amintește prin întindere, de cele mai multe ori, de aspectul unei propoziții sau al unei fraze foarte sudate și care, datorită înțelesului figurat al întregii structuri, nu poate fi tradusă cuvânt cu cuvânt în alte limbi decât prin perifraze aproximative. I se mai spune și idiotism (v.). De exemplu: lat. tenere lupus de auribus („a ține lupul de urechi” = „a ieși din încurcătură”); rom. e cu ochi și cu sprâncene, nu-i sunt boii acasă, nu e nici o afacere, i-a ajuns cuțitul la os, nu-i ajungi cu prăjina la nas, s-a ales praful și pulberea, e la mare ananghie, scoate apă și din piatră seacă, nu e în apele lui, a feștelit iacaua, a pus-o de mămăligă, s-a dus pe apa Sâmbetei, i-a venit apa la moară, e la mintea cocoșului, e c-un picior în groapă și cu unul afară; a ales pân-a cules, s-amestecă unde nu-i fierbe oala, bate șaua să priceapă iapa, bate apa să s-aleagă untul, n-are nici după ce bea apă etc. V. Alecsandri a ridiculizat încercările unora de a dezmembra asemenea expresii și a le reda „ad litteram” într-o limbă străină, ca de exemplu fr. comme l’eau (care ar corespunde rom. „ca pe apă”) și tambour de livre (care ar corespunde rom. „tobă de carte”). ◊ ~ verbală: e. în structura căreia intră obligatoriu un verb (de obicei a fi) și care reprezintă fie numai o unitate lexicală (ca în cazul celor de mai jos), fie o unitate lexicală și gramaticală (ca în cazul expresiilor verbale impersonale – v. mai departe): mi-e foame, mi-e sete, mi-e dor, mi-e milă, mi-e frig, mi-e cald, mi-e necaz, mi-e teamă; e nevoie; e timpul, e cazul, e ceasul, e clipa, e momentul, e vremea etc. ◊ ~ verbală impersonală: e. verbală cu sens impersonal alcătuită din verbul copulativ a fi și un adverb, o locuțiune adverbială (de mod), un alt verb la supin sau chiar un substantiv. În cadrul propoziției reprezintă un predicat nominal, iar în cadrul frazei o propoziție regentă insuficientă, după care poate urma o subordonată subiectivă (cele două ipostaze sunt date de modul personal la care se află verbul a fi din structură, deoarece altfel întreaga structură reprezintă o parte de propoziție în cadrul unei propoziții regente): e adevărat, e bine, e rău, e faimos, e urât, e imposibil, e posibil, e sigur, e greu, e ușor, e important, e convenabil, e interesant etc. (că, să etc.); e fără importanță, e de mirare, e cu putință, e peste putință, e tot aceea etc. (că, să, dacă etc.); e de dorit, e de neconceput, e de neînțeles, e de neimaginat, e de preferat etc. (să, cum, cine etc.); e un făcut, e o întâmplare, e o ciudățenie, nu-i chip etc. (că, să etc.). ◊ ~ arhaică: e. învechită, specifică unei perioade vechi din dezvoltarea limbii, ca a (-i) fi aminte, op este („e necesar”) etc. ◊ ~ dialectală: e. care aparține unui dialect, ca dr. de comun acord, arom. pi ună parte („de aceeași părere”), tu turnată („la întoarcere”); megl. pită di ghieps („cuib de viespi”), istr. ca și uzanța nostra („după obiceiul nostru”) etc. ◊ ~ artistică: e. care presupune măiestrie, care corespunde gustului estetic și exigențelor artei (adeseori ea poate fi echivalată cu anumite figuri de stil folosite de scriitori). Astfel: lanțuri de aramă, floarea Apusului, regina nopții, vis de lumină etc. (M. Eminescu). ◊ ~ curentă: e. care circulă în mod obișnuit, uzuală, ca de florile mărului, din adâncul inimii, ca la ușa cortului, din lac în puț etc. ◊ ~ echivocă: e. neclară, confuză, ambiguă, dacă este scoasă din context, ca i-a ajuns cuțitul la os („nu mai poate răbda” sau „s-a tăiat atât de rău”?), apă de ploaie („fără importanță” sau este vorba de „apă strânsă din căderea ploilor”?) etc. ◊ ~ eliptică: e. la baza căreia stă o elipsă, ca de exemplu de când cu lupii albi („erau”, „s-a-ntâmplat”), de când lumea („există”) etc. ◊ ~ demnă: e. cu un conținut cuviincios, ales, fin, admis de simțul cultivat al limbii; expresie care nu jignește sensibilitatea interlocutorului, a cititorului sau a auditorilor, ca de exemplu face un act de dreptate, a ajuns la liman, nu știe în ce ape se scaldă etc. ◊ ~ vulgară: e. cu un conținut necuviincios, neadmis de simțul cultivat al limbii; expresie jignitoare, grosolană, ordinară, josnică, degradantă pentru cel care o folosește.

ÎNSETAT, -Ă, însetați, -te, adj. 1. (Despre oameni și animale) Care suferă de sete, care este chinuit de sete, căruia îi este sete. El e flămînd și e-nsetat Și-i slab, că e bătrîn. COȘBUC, P. I 227. Iată vine Pîrlea-vodă Înfocat și-mbujorat Dintre toți domnii din lume Cel mai roș, mai însetat. ALECSANDRI, T. I 395. Hai cu mine, hai în grabă Und’ ți-e casa de-mi arată, Că-s străin și însetat, Ostenit și nemîncat. TEODORESCU, P. P. 619. ◊ (Substantivat) Înălțimea-sa este tata flămînzilor și al însetaților. CREANGĂ, P. 258. ♦ (Despre plante și fructele lor) Lipsit de apă, avid de apă. Lanurile tăcute de grîu, cu spicele goale și însetate, s-aprind parcă sub ploaia soarelui dogorîtor. CAZABAN, V. 136. 2. Fig. Stăpînit de o dorință puternică, foarte dornic, doritor. Da, sîntem brațe și guri însetate, Nimic, nimic nu-i destul. De pîine, de soare, de aspră dreptate Nici unul din noi nu-i sătul. BANUȘ, B. 77. Prin frunze aiurează șoptirile-i alene, Cînd gurile-nsetate în sărutări se-mpreun. EMINESCU, O. I 97. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» sau «după») Erau, în felul vremii, însetați de a se lumina. CAMIL PETRESCU, O. II 71. Și totu-mi pare veșted, căzut și uniform, Sînt însetat de somnul pămîntului s-adorm. EMINESCU, O. IV 432.

PARTE, părți, s. f. I. (Cu sens cantitativ) 1. Porțiune, fracțiune, fragment dintr-un întreg; bucată. Tata... aducea în traistă o pîine mare albă, o jimblă. Mama o frîngea cu mîinile ei tremurătoare în nouă părți. SAHIA, N. 32. Și eu sînt mică parte din trista omenire. ALEXANDRESCU, P. 77. Nimic nu-i făr’ de-atîrnare, ci părțile lumii toate Se împărtășesc din totul, cu totul fiind legate. CONACHI, P. 290. ◊ (În corelație cu sine însuși) a) (Despre persoane) Unii... alții. Vreo zece sau cincisprezece bărbați, parte în picioare, parte așezați pe mese ori pe scaune, fumau, vorbeau, se certau, glumeau. GALAN, B. I 24. b) (Despre lucruri) Atît... cît și... Averea, moș Ilie a cîștigat-o parte prin negoț, parte prin contrabanda ce-o face și acuma. GHEREA, ST. CR. I 178. ◊ Loc. adv. În parte = a) în oarecare măsură, parțial. Eu nu spun că n-ai dreptate, dar numai în parte. DEMETRIUS, C. 23. Nici bun, nici rău este omul, decît purure în parte. CONACHI, P. 285; b) (întărit prin «fiecare», «oricare», «oricine») în mod individual, separat, unul cîte unul. Să privim în parte fiecare din aceste categorii. CARAGIALE, O. III 219. Va fi greu a socoti folosul ce va avea fiecare în parte. ODOBESCU, S. II 110. Oricare din aceste frumuseți în parte ar fi fost de ajuns ca să deștepte un simțimînt de mirare. NEGRUZZI, S. I 44; c) (învechit, în opoziție cu în general) în special, în mod deosebit. Numit pentru a treia oară vistier și apoi la 1780 spătar, el se ocupă, în parte, a regula seama acestor dregătorii și, în general, a da puternicul său ajutor domnitorului. ODOBESCU, S. I 271. Eu nu îți cer în parte nimica pentru mine; Soarta-mi cu a mulțimii aș vrea să o unesc. ALEXANDRESCU, P. 78. În bună parte v. bun⁴. O bună parte din (sau dintre) v. bun⁴. În cea mai mare parte = în majoritate. Cea mai mare parte = majoritatea. Cea mai mare parte dintre invitați plecaseră. CAMIL PETRESCU, U. N. 118. A treia (a patra etc.) parte = o treime (o pătrime etc.). Pentru sprîncene-mbinate, Umblu țara jumătate Și Moldova-a treia parte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 18. 2. Element constitutiv, bine delimitat, din structura unui organism, a unui mecanism; element indisolubil legat de componența sau de esența unui lucru. Corpul omenesc se compune din trei părți: capul, trunchiul și membrele. ◊ Parte sedentară v. sedentar. ◊ Expr. A face parte din... = a fi unul dintre elementele componente ale unui tot, ale unui complex. Ești amic sau tu faci parte din cumpliții ani de rele. ALECSANDRI, P. A. 87. A lua parte la... = a participa; a contribui la... Boierii stau și se uită; și... nu iau parte la năcazul obștei. SADOVEANU, E. 89. Prin lumea rumenă de apunerea frumoasă trece călugărul nostru, neluînd parte la fermecata stare a firii. EMINESCU, N. 50. Numai tu să nu iei parte la obșteasca înfrățire, La obșteasca fericire, La obștescul viitor? ALECSANDRI, P. A. 82. ♦ Diviziune a unei opere literare, muzicale etc. «Dumbrava minunată» are mai multe părți, mai multe «momente». IBRĂILEANU, S. 3. ◊ Parte de vorbire sau (în vechea terminologie gramaticală a limbii romîne) de cuvînt = categorie de cuvinte grupate după sensul lor lexical fundamental și după caracterul modificărilor morfologice. În limba romînă, cuvintele se împart în zece categorii numite părți de vorbire. GRAM. ROM. I 107. Parte de propoziție = element component al propoziției, exprimînd o noțiune și avînd o anumită funcțiune sintactică în cadrul propoziției. Părțile propoziției sînt: subiectul, predicatul, atributul și complementul. GRAM. ROM. II 61. 3. Ceea ce revine cuiva printr-o împărțire, printr-o învoială, dintr-o moștenire etc. Totuși, n-am putut să-mi iau întreaga parte de moștenire cuvenită. CAMIL PETRESCU, U. N. 33. Vrem să cumpărăm noi moșia... ca s-o muncim fiecare cît ne-o veni partea. REBREANU, R. I 142. Din partea mea cea din casă Fă, maică, masă frumoasă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 198. Ai carte, ai parte v. carte. Cine-mparte parte-și face, se zice despre cel care, făcînd o împărțeală, își oprește partea cea mai bună. ◊ Expr. (Livresc) Partea leului = partea cea mai mare din ceva, folosul sau cîștigul cel mai de seamă pe care cel mai puternic și-l ia la împărțeală prin abuz. Văd că... partea leului e pusă la o parte, mormăi cu ironie. VORNIC, P. 167. (Familiar) A face (cuiva) parte de ceva = a-i face (cuiva) rost de ceva. De bună slujbă ei să vă facă parte. BOLINTINEANU, O. 165. A fi la parte (cu cineva) = a beneficia împreună cu altul de pe urma unei afaceri sau a unui cîștig. [Avocatul] se bucura cînd putea să-i înfunde, ca și cum ar fi fost la parte cu stăpînul. PAS, Z. I 151. ♦ (La origine avînd un caracter mistic) Ceea ce e hărăzit sau sortit (în bine sau în rău) cuiva; soartă, destin. De ce boala și moartea să fie partea voastră? EMINESCU, O. I 59. ◊ Expr. A avea parte de ceva = a-i fi hărăzit cuiva ceva, a-i fi dat de soartă, de împrejurări. Ea a avut parte de altă soartă. SADOVEANU, E. 102. După trei ani era licențiat în drept, dar bieții părinți n-au avut parte să se bucure de succesele lui universitare. VLAHUȚĂ, O. A. 258. Nici în anu acesta n-o să aibă parte de merele lui cele aurite. ISPIRESCU, L. 83. Tot de stăpîni calici mi-am avut parte. CREANGĂ, P. 200. (Mai ales în construcții negative) A avea parte de cineva = a se bucura de prezența cuiva, a avea în viață pe cineva drag. Vai de ea, sărmana-i mamă, Milă mi-e de ea acu, – Căci așa de scurtă vreme Parte de copil avu! COȘBUC, P. II 272. [Copilul] o să fie Făt-Frumos și drăgăstos și parte n-o să aveți de el. ISPIRESCU, L. 2. Trandafir de pe cetate, Spune mîndrii sănătate, Că de mine n-are parte, Că-mpăratul ne desparte! HODOȘ, P. P. 80. (Familiar, ca formulă de jurămînt) Știi d-ta... – Să n-am parte de Joițica, dacă știu. CARAGIALE, O. I 124. ♦ (De obicei în construcție cu verbul «a avea») Noroc, șansă. Ea vede bine că ei are să-i iasă nume rău și că n-are să mai aibă nici o parte. MIRONESCU, S. A. 93. Și-a cumpărat și el bilet și am intrat cu toții... Om fără parte! Domnișoara Henriette nu juca. CARAGIALE, N. S. 126. Măi soață și măi fîrtate! Se vede că n-avem parte; Partea și cu binele Ni l-au luat. ȘEZ. V 47. ♦ (Concretizat) Persoană în legătură cu care se face un proiect de căsătorie. Cînd aș da peste o parte bună, aș face poate și eu pasul acesta. CREANGĂ, P. 161. Te-am îndrăgit de pe mers, Că ți-i mersul leganat, La inimă mi-ai picat, – Cum dragă nu ți-oi pica Dacă tu ești partea mea. SEVASTOS, C. 48. Unele nu se mărită; pentru că, după cum crede poporul, le-a murit ursitul sau nu le-a sosit încă partea. MARIAN, NU. 15. ♦ (Popular) Zestre. Ia, tu june, fata mea, Că parte cu ea ț-oi da. HODOȘ, P. P. 148. 4. (Mai ales în construcție cu verbele «a avea», «a intra», «a fi») Contribuție în bani sau în muncă la o întreprindere, dînd drept la o cotă corespunzătoare din beneficiu; cota respectivă care îi revine fiecărui participant. Ai merge la aceste terenuri parte dreaptă cu societatea noastră. C. PETRESCU, R. DR. 187. [Spiridon] intră și el cu parte în prăvălie, se însoară și se face «negustor». GHEREA, ST. CR. I 336. Onorabil băiat! îl fac tovarăș la parte. CARAGIALE, O. I 48. ◊ Fig. Faceți ca-n astă lume să aibă parte dreaptă, Egală fiecare și să trăim ca frați. EMINESCU, O. I 60. ◊ Expr. Parte și parte = în părți egale. La cîștig mergeau parte și parte. CAMIL PETRESCU, O. I 224. A da sau a munci (un pămînt) în parte = a da sau a munci (un pămînt) în dijmă. Dă la oameni să-i muncească în parte, iar el doarme. DUMITRIU, N. 167. Greutățile vieții l-au silit într-un timp să-și părăsească starea de om liber și să se ducă la muncă «în parte». SADOVEANU, E. 92. Dau în parte [pămîntul], să-l muncească. STĂNOIU, C. I. 65. II. (Cu sens spațial) 1. Regiune, ținut, loc. De prin părțile noastre la răscoală mulți s-au dus. STANCU, D. 8. A văzut umblînd pe acolo oameni îmbrăcați ca și prin părțile ei. SADOVEANU, B. 76. Noi sîntem de prin partea muntelui. BART, S. M. 35. În orice parte-a lumii străin eu mă găsesc. ALECSANDRI, O. 78. ◊ (Determinat prin «loc») Ia spune-mi, flăcăule, din ce parte de loc ești? ISPIRESCU, L. 298. La alegerea comitetului în anul 1850 vor lua parte toți aderenții șezători în orice parte de loc. GHICA, A. 798. Cele patru părți ale lumii = cele patru puncte cardinale. Căci din patru părți a lumii împărați și-mpărătese Au venit ca să serbeze nunta gingașei mirese. EMINESCU, O. I 85. Din tus-patru părți a lumii se ridică-nalt pe ceruri... nouri negri. ALECSANDRI, P. A. 111. ◊ Loc. adv. În ce parte? = unde? În ce parte De tine să fug departe? ALECSANDRI, P. II 102. În toate părțile = peste tot, pretutindeni. Bătrîna aruncă priviri speriate în toate părțile. STANCU, D. 158. L-au căutat în toate părțile. VLAHUȚĂ, O. A. 216. Purcelul zburda și se tologea numai pe covoare, în toate părțile. CREANGĂ, O. A. 169. În altă parte = în alt loc. M-a zărit și el, dar s-a făcut că se uită într-altă parte. VORNIC, P. 20. În nici o parte = nicăieri. Tu te duci, bade, departe, Să n-ai bine-n nici o parte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 264. În (sau prin) partea locului = în (sau prin) regiunea despre care se vorbește. Sînt niște rămășițe de fundamente despre care se zice, în partea locului, că ar fi fost o întăritură. ODOBESCU, S. II 213. ◊ Loc. adj. și adv. Din (sau de prin) partea locului = din regiunea despre care se vorbește. Cu ceea ce am auzit de la bătrînii din partea locului m-am putut întoarce în anii duși. SADOVEANU, O. VII 271. Fiind din partea locului, putea să fie de mare folos. CAMIL PETRESCU, O. II 12. De prin partea locului viu. DELAVRANCEA, O. II 19. 2. Margine, latură (indicînd, de obicei, un raport de opoziție între lucruri sau între părțile unui lucru). Arde-te-ar focul, cetate! Pe trei părți cu lemne verzi... Pe de-o parte cu uscate. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 313. ◊ (Urmat de determinări) În parte de denainte mă vor apăra copacii, iar cătră cea dinapoi, muntele. DRĂGHICI, R. 49. ♦ Fiecare dintre cele două laturi (dreapta și stîngă) ale corpului unei ființe sau (prin analogie) ale unui obiect. Întoarce-te pe partea cealaltă. SADOVEANU, B. 56. «Mircea» deodată se culcă într-o parte, așa că apa năvălește înăuntru pe punte. BART, S. M. 19. Vindea cîte-o iapă chiar în mijlocul drumului și atunci rămînea oiștea goală pe de o parte. CREANGĂ, O. A. 113. ◊ Loc. adv. (Pe) departe... (pe) de altă parte... (sau (pe) de alta...) = a) într-un loc... într-alt loc, dincoace și dincolo de ceva. De o parte și de alta a munților atît portul cît și datinile și limba sînt impresionant de asemănătoare. SADOVEANU, E. 92. Dete de o cîmpie frumoasă, pe de o parte cu iarbă înflorită, iar pe de altă parte pîrlită. ISPIRESCU, L. 5. Într-un buc au și ales năsipul de o parte și macul de altă parte. CREANGĂ, O. A. 258; b) într-o privință... în altă privință; dintr-un punct de vedere... din alt punct de vedere... Pe de o parte îți vine a rîde și pe de alta îți vine a-l plînge. CREANGĂ, P. 243. Pe de o parte l-a cuprins spaima, iară pe de alta s-a îndrăcit de ciudă. id. ib. 256. Dacă pe de o parte răul a ne trage se silește, Pe de alta iarăși mintea la bine ne hotărăște. CONACHI, P. 295. Într-o parte = într-o latură. Căci perdelele-ntr-o parte cînd le dai, și în odaie Luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie... EMINESCU, O. 130. La o parte = a) (de obicei în construcție cu verbul «a da») într-o latură, mai departe, mai la margine. Fata voi să-i ajute; ea o dădu la o parte cu cotul. SADOVEANU, B. 62. Se grăbiră să dea ajutor primarului strigînd: La o parte! REBREANU, I. 23. Încet perdeaua de arbori se trage la o parte, deschizînd ochilor una din cele mai încîntătoare priveliști. VLAHUȚĂ, R. P. 31; b) (de obicei în construcție cu verbul «a sta») departe, izolat. Să-nlemnim stînd la o parte, nemișcați ca un buștean. HASDEU, R. V. 125. ◊ Expr. A fi de partea cuiva = a) (despre unele abstracte) a reveni cuiva de drept, a aparține cuiva. Mi-au spus că dreptatea e de partea mea. CAMIL PETRESCU, U. N. 38; b) (despre persoane) a ține cu cineva, a fi alături de cineva. Tu de partea cui ești? DEMETRIUS, C. 18. Eu, deși nu sînt de partea imitatorilor, îi dau cuvînt. BOLINTINEANU, O. 358. A lua (sau a ține) parte (sau partea) cuiva = a susține pe cineva, a sprijini, a încuraja. Văzînd că flăcăii țin totuși partea lui Ion, se simțea umilit. REBREANU, I. 31. În fața sau în lipsa mea, el totdeauna îmi ținea parte. GANE, N. III 66. Unii-l iau grăbit la vale, Alții-n glumă parte-i țin. COȘBUC, P. I 225. A se da (sau a trece) de partea cuiva = a se alătura la acțiunea cuiva, sprijinind-o. Spre nedumerirea mea îndurerată, mama și surorile mele au trecut de partea lui. CAMIL PETRESCU, U. N. 37. A semăna (sau a se arunca) în partea cuiva = a semăna cu cineva sau cu cei din familia cuiva. V. arunca. Au început a vorbi ele înde ele, că spînul de feli nu samănă în partea lor. CREANGĂ, P. 210. Din partea mamei (a tatălui etc.) = din familia, neamul, spița mamei (a tatălui etc.). Unchiul din partea mamei. Din (rar despre) partea cuiva (sau a ceva) = a) în ceea ce privește pe cineva sau ceva; de la cineva sau ceva. Despre partea asta n-am nici o grijă, Simioane. VORNIC, P. 173. Fiți pe pace din partea mea. ISPIRESCU, L. 334. Are voie din partea mea să se ducă. CREANGĂ, P. 184. Despre partea închinării însă, doamne, să ne ierți. EMINESCU, O. I 146; b) în numele cuiva sau a ceva; trimis de cineva. Vin din partea Ministerului Industriei. DEMETRIUS, C. 26. Spînul se înfățișează înaintea împăratului cu cartea din partea craiului. CREANGĂ, P. 208. A lăsa la o parte = a renunța la..., a ignora, a nu se mai ocupa de... Ia las’ șaga la o parte, măi omule. CREANGĂ, P. 127. (Familiar) A fi (cam) într-o parte = a fi țicnit, smintit, a nu fi în toate mințile. ♦ Înfățișare, aspect, unghi sub care pot fi privite problemele, faptele, fenomenele. Partea comică a unei întîmplări. 3. Direcție, sens (indicînd orientarea în spațiu). Îi auzea glasul din partea bucătăriei. BASSARABESCU, V. 20. ◊ Loc. adv. Dintr-o parte = dintr-o latură. Mi-a aruncat o privire dintr-o parte. SADOVEANU, N. P. 62. Bate vîntul dintr-o parte, Iarna-i ici, vara-i departe. EMINESCU, O. I 214. Într-o parte = pieziș, oblic. Șlicul de samur, pus cam într-o parte, era împodobit cu un surguci alb. NEGRUZZI, S. I 145. Într-o parte... într-alta (sau într-o parte și într-alta) = în direcții diferite. Apa eleșteului se trase într-o parte și într-alta. ISPIRESCU, L. 37. Au plecat... unii-ntr-o parte, alții-ntr-alta. CARAGIALE, O. III 41. III. (Urmat de determinări arătînd felul, componența) 1. Categorie socială sau profesională. V. tagmă. S-a hotărît ca de-acum înainte să aibă a face mai mult cu parte negustorească. CREANGĂ, O. A. 116. Cică... s-ar fi jurat cu jurămînt ca să nu mai aibă a face cu parte duhovnicească. id. ib. 115. ◊ Parte bărbătească = individ de sex masculin; bărbat; bărbătuș; mascul. Din cele trei împărătese ce mi-au slujit de soții, n-am avut parte de parte bărbătească. DELAVRANCEA, S. 86. Parte femeiască = femeie; femelă. Așa sîntem noi, partea femeiască. ALECSANDRI, T. I 341. Această lamă, fiind parte femeiască și întîmplîndu-se a ave doi miei, îi urma maicei lor. DRĂGHICI, R. 99. ◊ Loc. adj. De parte(a) bărbătească = de sex masculin. N-avea copii de partea bărbătească. SBIERA, P. 73. De parte(a) femeiască = de sex feminin. 2. Fiecare dintre persoanele sau grupurile de persoane interesate într-o afacere sau într-un proces. Parte adversă. ◊ Parte civilă v. civil.