SUPIN s. n. (cf. lat. supinum, fr. supin): mod al verbului (nepersonal, nepredicativ, simplu) care exprimă acțiunea într-un chip general, abstract (ca infinitivul), însă ca un deziderat. Este alcătuit din participiul verbului precedat de morfemele prepoziționale de sau la: de cântat, de lucrat, de avut, de spus, de venit, de sosit, de coborât; la arat, la semănat, la prășit, la cosit, la cules, la pescuit etc. Poate avea următoarele funcții sintactice: subiect („E ușor de vorbit, dar e greu de făcut”), nume predicativ („Dar era de temut ca vrăjmașii să nu izbutească a scoate pe ai noștri din strâmtoare” – N. Bălcescu), atribut („...putem găsi și la noi sujeturi de scris” – M. Kogălniceanu), complement direct („...pe bună dreptate, ar mai avea de luat, nu de dat” – A. Vlahuță), complement indirect („Sunt grei bătrânii de pornit...” – G. Coșbuc), complement circumstanțial de mod, de scop, de relație etc. („Să aibă tot cei lași ar vrea, / Pe neluptat” – G. Coșbuc; „...l-am văzut umblând cu cotul subsuoară, pentru cumpărat sumani...” – Ion Creangă; „De scris a scris, dar greu”).