Definiția cu ID-ul 1003849:
Dicționare etimologice
Explică etimologiile cuvintelor sau familiilor de cuvinte.
merge S-au încercat mai multe etimologii pentru a merge: REW (5525), în ediția întîi, se gîndea la o încrucișare între meo și pergo, dar ambele verbe sînt necunoscute în limbile romanice. Candrea (BSF, II, p. 12, cf. și CDDE), urmat de DLR și de alte dicționare, pornește de la lat. mergo „a se scufunda”: înțelesul s-ar fi schimbat în timpul viețuirii românilor în munți, unde cel care se depărtează dispare, din cauza copacilor, a denivelărilor de teren. Pușcariu, EW, compară alb. mergoj „a se îndepărta” și atașează ambele verbe la lat. mergo, presupunind pentru schimbarea de înțeles în română seria mmătoare: „mă scufund” > „dispar” > „mă îndepărtez” > „plec” > „merg”. Și această filieră pare foarte complicată și, ce e mai curios, este că toate dialectele românești ar fi trebuit să o parcurgă. Rămîne însă alăturarea formei albaneze, care într-adevăr trebuie sa fie înrudită cu cea română. G. Daicoviciu, DR, V, p. 477-478, reproduce o inscripție latină unde apare fraza immargebam in quartum deeimumque annum, care ar însemna „mergeam pe anul al 14-lea”. Desigur, este o ipoteză, dar, chiar dacă o acceptăm, immergebam ar putea însemna; „mă scufundam”, adică „intram”, și nu e nevoie să fi ajuns la înțelesul de „a merge”. Aș zice că acest immargebam e un derivat de la margo „margine”, dar se ivește o mare dificultate în faptul că e verb de conjugarea a treia, care de mult nu mai era productivă, v. Pușcariu, Locul limbii române între limbile romanice, București, 1920, p. 35, explică schimbarea de înțeles, de la latină a la română, prin întoarcerea românilor de la munte la câmpie. Meyer-Lübke, REW, ed. a 3-a, arată că aceasta nu se potrivește pentru albaneză. Giuglea, DR, I, p. 486, atrage atenția, cu dreptate, asupra faptului că mergo are e scurt, care ar fi trebuit să se diftongheze. Un singur lucru rămîne cert: fiind verb de conjugarea a III-a, merge nu poate să vină din altă limbă decît din latină. Pînă astăzi, pe cît știu, nimeni nu a atras atenția asupra asemănării între rom. merge și fr. marcher. Acesta din urmă a fost și el explicat în diverse chipuri. O ipoteză multă vreme acceptată a fost cea pe care o găsim în ultimul rînd la Gamillscheg, EW: lat. marcare, derivat de la marcus „ciocan”; sensul primitiv ar fi fost „a marca o cadență”. Altă ipoteză, emisă de M. Gundermann (ZdW, VIII, p. 120) și admisă de REW, 5357, pornește de la un germanic marhan, care ar fi atestat ca termen de comandă militară in latinește. E. Holthausen, ZrPh., XXXIX, p. 494, socotește că marhan e neatestat și parte îndoielnic. De fapt, Ammianus Marcellinus, XIX, 11, 10, la care se trimite, spune numai că marha este strigătul de război al limiganților sarmați cum remarcă M. Brüch, ZrPh., XXXIX, p. 204, nimic nu dovedește că e un cuvînt germanic, nici că avea înțelesul de „a merge”. Pe de altă parte, germ. h nu devine ch în franțuzește. Dauzat-Dubois-Mitterand recurg la alt etimon germanic: markôn „a marca”, „a imprima pasul”. Mi se pare că a merge și fr. marcher sînt prea aproape unul de altul ea să ne putem permite să neglijăm asemănarea. N-avem decît să punem alături perechea (în)fige și fr. ficher. Dacă ne hotărîm să reconstruim un lat. mergo acesta ar putea fi comparat cu skr. mārgah „drum”. Acest verb latinesc ar fi avut o întrebuințare mai ales în graiuri rustice și s-ar fi păstrat în ariile laterale ale latinei.