DAT², -Ă, dați, -te, adj., s. f. I. Adj. Pus la dispoziție, oferit; înmânat, transmis, prezentat, dăruit. ◊ Expr. La un moment dat = într-un anumit moment; în clipa aceea. În cazul dat = în acest caz, în cazul de față. Dat fiind (că...) = ținând seama de... (sau că...), având în vedere (că...); deoarece. Dat dracului (sau naibii) = deștept, isteț; șmecher, șiret. Dat uitării = uitat, părăsit. II. S. f. 1. Momentul, împrejurarea (repetabilă) când se produce un fapt; oară, rând. ◊ Loc. adv. Data trecută = cu prilejul anterior. Data viitoare = într-o împrejurare ulterioară. De data aceasta (sau asta) ori de astă dată = de rândul acesta, acum. Pe dată ce... (sau cum...) = îndată; pe loc, numaidecât. O dată = într-un singur caz. Nu o dată = de multe ori. Încă o dată = din nou. 2. (La pl.) Fapte stabilite (de știință), elemente care constituie punctul de plecare în cercetarea unei probleme, în luarea unei hotărâri etc. III. S. f. (Reg.) Soartă, destin. ◊ Cum (sau precum) e data = după cum e obiceiul, datina. – V. da².

FAȚĂ, fețe, s. f. I. 1. Partea anterioară a capului omului și a unor animale; chip, figură. ◊ Loc. adj. Din față = care se află înainte. De față = care se află prezent; care aparține prezentului. ◊ Loc. adv. În față = a) înainte; b) direct, fără înconjur, fără menajamente. Din față = dinainte. De față = în prezența cuiva. Pe față = direct, fără înconjur, fără menajamente; fără să se ferească. Față în față = unul înaintea (sau împotriva) celuilalt. ◊ Loc. prep. În fața (cuiva sau a ceva) = înaintea (cuiva sau a ceva). Din fața = dinaintea (cuiva sau a ceva). De față cu... = în prezența... Față cu... (sau de...) = a) în raport cu..., în ceea ce privește; b) pentru; c) având în vedere. ◊ Expr. A(-i) cânta (cuiva) cucul în (sau din...) față = (în superstiții) a-i merge (cuiva) bine. A fi de față = a fi prezent, a asista. A scăpa cu fața curată = a scăpa cu bine dintr-o situație dificilă. A face față (cuiva sau la ceva) = a rezista; a corespunde unei probe, unei sarcini. A pune (de) față (sau față în față) = a confrunta; a compara. A (se) da pe față = a (se) descoperi, a (se) demasca. A-și întoarce fața (de la...) = a nu mai vrea să știe de... A privi (sau a vedea, a zări pe cineva) din față = a privi (sau a vedea etc.) în întregime figura cuiva. Om (sau taler) cu două fețe = om ipocrit, fățarnic. A-i prinde (pe cineva) la față = (despre haine, culori) a-i sta bine, a i se potrivi. ♦ Expresie a feței (I 1); mină, fizionomie. ◊ Expr. A schimba (sau a face) fețe(-fețe) = a) a-și schimba subit fizionomia, culoarea obrazului (de jenă, rușine etc.); b) a se simți foarte încurcat la auzul sau la vederea unor lucruri sau situații neplăcute; a se tulbura, a se zăpăci; c) (despre mătăsuri) a-și schimba reflexele, culorile. A prinde față = a se îndrepta după o boală. ♦ Obraz. 2. Partea anterioară a corpului omenesc și a unor animale. Au căzut cu fața la pământ. 3. (Pop.; determinat prin „de om” sau „pământeană”) Om. 4. Persoană, personaj. Fețe simandicoase. ◊ Față bisericească = reprezentant al bisericii. II. 1. (Mat.) Fiecare dintre suprafețele plane care mărginesc un poliedru; fiecare dintre planele care formează un diedru. 2. Suprafață (în special a pământului, a apei). ◊ Expr. La fața locului = acolo unde s-a întâmplat (sau se va întâmpla) ceva. 3. Înfățișare, aspect. ♦ Partea de deasupra, expusă vederii și mai aleasă, a unor articole alimentare de vânzare. 4. Culoare. ◊ Expr. A-i ieși (unei pânze, unei stofe) fața (la soare, la spălat etc.) = a se decolora. 5. Partea lustruită, poleită, finisată atent etc. a unui obiect. ◊ Expr. A da față (unui lucru) = a lustrui, a polei, a netezi, a face să arate frumos (un lucru). ♦ Partea finită, expusă vederii, a unei țesături (în opoziție cu dosul ei). 6. (În sintagmele) Față de masă = material textil, plastic etc. folosit spre a acoperi o masă (când se mănâncă sau ca ornament). Față de pernă (sau de plapumă) = învelitoare de pânză în care se îmbracă perna (sau plapuma). 7. Prima pagină a fiecărei file. ♦ (Înv. și pop.) Pagină. 8. Fațadă. 9. (În sintagma) Fața dealului (sau a muntelui etc.) = partea dealului (sau a muntelui etc.) orientată spre soare sau spre miazăzi. – Lat. pop. facia (< facies).

NETED ~dă (~zi, ~de) 1) (despre suprafețe) Care nu are ridicături sau adâncituri. 2) (despre piele sau părți ale corpului) Care nu are zbârcituri; lipsit de riduri. Față ~dă. 3) (despre păr) Care este neondulat; lins. 4) fig. Care este ajustat; fără asperități. /<lat. nitidus, ~a

MACHIA vb. I. tr., refl. A(-și) da feței o anumită înfățișare cu ajutorul fardurilor; a (se) grima. [Pron. -chi-a, p. i. 3,6 -iază, ger. -iind. / < fr. maquiller].

da (dau, dat), vb. – 1. A dona. – 2. A slobozi, a se desprinde de. – 3. A împărți cărțile de joc. – 4. A atribui, a acorda. – 5. A oferi, a procura. – 6. A exprima, a comunica, a spune: a da bună ziua. – 7. A trimite,a expedia: a da o telegramă. – 8. A vinde, a pune un preț. – 9. A oferi, a propune un preț. – 10. A plăti, a suporta. – 11. A comanda, a însărcina. – 12. A crește o plantă. – 13. A produce, a face, a stîrni. – 14. A căsători, a încuvința căsătoria unei fiice. – 15. A lovi, a pălmui, a trage. 15. bis A imprima o mișcare unui obiect sau unei persoane: a da vînt, a da afară; a da drumul. – 16. A executa o mișcare în sensul indicat de complement: a da fuga; a da înapoi; a da în lături; a da cu piciorul. 16. bis A oferi, a pune: a da față; a da ochi. – 17. A prezenta: a da seama. – 18. (Cu prep. cu) A se servi de un instrument, a executa o acțiune prin intermediul unui obiect: a da cu bobii. – 19. (Cu din) A mișca, a clătina: a da din cap. 20. (Cu în) A cădea: a da în șanț; a da în gropi. – 21. (Cu în) A împinge, a pune în mișcare: a da în leagăn. 22. (Cu în) A fi pe punctul: a da în copt; a da în foc; a da în mintea copiilor. – 23. (Cu de) A se pomeni, a se găsi: a da de bine; a da de dracul. – 24. (Cu de) A provoca ceva: a da de furcă. – 25. (Cu de, drept) A (se) preface, a trece drept. – 26. (Cu peste) A lovi, a bate: a da peste nas. – 27. (Cu peste) A descoperi, a afla. – 28. (Cu în, spre, la) A comunica, a răspunde, a privi. – 29. (Cu prin, pe) A traversa, a trece peste. – 30. (Cu pe, peste) A așeza într-un anume fel, a situa. – 31. (Cu cu) A vopsi, a acoperi. – 32. (Cu conj. să) A fi gata de, a începe, a fi pe punctul de face ceva. – 33. (În construcția a-i da cu) A continua, a insista, a stărui, a bate la cap. – 34. (În construcția a-i da de) A ajunge la o rezolvare, a găsi pricina. – 35. (În construcția a o da pe) A vorbi în altă limbă, a o rupe pe altă limbă. – 36. A cădea, a surveni (vorbind despre intemperii). – 37. A ajunge, a veni. – 38. A năvăli, a se arunca, a asalta. – 39. (Refl.) A se așeza, a se pune. – 40. (Refl.) A se preda, a se declara bătut. – 41. (Refl.) A face o mișcare (indicată de complement): a se da jos. – 42. (Refl., cu pe, în) A se dedica exercitării a ceva sau a unui sport: a se da pe ghiață; a se da peste cap. – 43. (Refl.) A se obișnui. – 44. (Refl.) A exista, a se afla, a se produce. – 45. (Refl.) A se apropia de, a se familiariza cu. – 46. A se dedica, a se consacra. – 47. (Refl.) A adula. – 48. (Refl., cu la) A se repezi asupra, a se năpusti. – Mr. dau, ded, didei, dare, megl. dau, dare, istr. dǫu, dǫt. Lat. dāre (Pușcariu 487; Candrea-Dens., 470; REW 2476). Prez. presupune o formă lat. *dao în loc de do, cf. Densusianu, Hlr., 155. – Der. dare, s. f. (înv., dar, cadou; acțiunea de a da; donare; farmec; bir; contribuție, dijmă); dat, s. n. (donare; farmec, vrajă; obicei, uzanță; activ, la un bilanț sau buget); dătător, adj. (care dă, donator; comanditar); dătătură, s. f. (donare; vrajă; lovitură); datină, s. f. (tradiție, obicei vechi), pare a proveni din sl. dĕdina încrucișat cu dat, cf. dedină; îndătina, vb. (a avea drept de obicei, a fi de uzanță veche). Cf. dată, daravelă, deda, trăda.

CHERUBISM s. n. boală rară prin displazia fibroasă a maxilarului inferior, care dă feței unui copil aspectul bucălat de îngeraș. (< fr. chérubisme)

ginere (gineri), s. m. – 1. Soțul unei femei, în raport cu părinții acesteia. – 2. Mire. – Mr. dzinere, megl. ziniri, istr. žiner. Lat. gĕner (Pușcariu 720; Candrea-Dens., 745; REW 3730; DAR), cf. it. genero, prov. genere, fr. gendre, sp. yerno, port. genro. Cuvînt comun în toate regiunile (ALR, II, 259). Nu are sensul de „bărbat căsătorit” pe care Sandfeld 37 îl presupune, deducîndu-l din ngr. γαμβρός; indică numai persoana căsătorită, din punctul de vedere al înrudirii sale spirituale cu socrii, sau în cursul ceremoniei de nuntă. – Der. gineri, vb. (a face pe cineva să-i fie ginere, a-și da fata după cineva); ginerie, s. f. (gradul de rudenie al ginerelui cu socrii).

hălădui (-uesc, hălăduit), vb. – 1. (Înv.) A se refugia, a se adăposti. – 2. A scăpa, a se salva. – 3. A trăi, a locui, a sălășlui. – Var. (înv.) hălăstui. Mag. haladni „a merge în față” (DAR). – Der. hălăduință, s. f. (lăcaș).

răsfăța (răsfățat, răsfățat), vb. – 1. A alinta, a dezmierda. – 2. A linguși, a peria. – 3. (Refl.) A se desfăta, a huzuri, a se bucura de ceva. Origine incertă. Se consideră drept der. de la un lat. *re-ex-faciāre (Pușcariu 1442; REW 3130) sau direct de la față (Tiktin; Candrea), cu sensul inițial de „a mîngîia fața”; dar această der. nu este posibilă, dacă se are în vedere sensul luii ex-, cf. it. sfacciato. Mai probabil ar fi o var. de la desfăta, care are același sens, după paralelismul răsface = desface, răspica = despica etc.; pentru rezultatul t › ț cf. a înfăța. Der. răsfăț, s. n. (desfătare, plăcere, orgie, desfrîu; alintare); răsfățătură (var. înv. răsfățăciune), s. f. (dezmierdare, alint). Din rom. provine săs. resfetsîn.

fată s.f. 1 Persoană tînără de sex feminin, necăsătorită. ◊ Fată în casă = fată tînără, angajată ca femeie de serviciu într-o gospodărie. Fată bătrînă (sau stătută) = fată trecută de vîrsta măritișului și rămasă necăsătorită. (reg.) Fete (de) nune = fete care merg cu mirele după mireasă. Fete după masă = fete pe care le cheamă mireasa. Fată arăcită v. arăcit. Fată nemăritată v. nemăritată. Fată în păr v. păr. Tîrgul de fete v. tîrg. ◊ Compus: fată-mamă = tînără necăsătorită, cu un copil pe care îl crește singură. 2 (și fată mare sau, pop., curată, înv., vărgură) Fecioară (1), virgină. ◊ Fată fecioară v. fecioară. Muiere fată v. muiere. ◊ expr. (înv., reg.) A fi fată la cap = a) (despre tinere) a-și fi pierdut fecioria; b) (despre femei) a umbla cu capul descoperit ca fetele. (Pe) cînd era bunica fată (mare) v. bunică. De (sau pe) cînd era mama fată (mare) v. mamă. A ședea ca o fată mare v. ședea. 3 (în raport cu părinții) Fiică. ◊ Nume de fată v. nume. Fată vitregă v. vitreg. ◊ expr. A-și da fata din casă = a-și căsători fiica. A da o fată după cineva (ori cuiva) v. da. 4 Compus: (astron.; pop.; art.) Fata-Mare (sau reg., -cu-Cobilița) = constelația Orion. 5 (pop.; la pl.) Fetele cîmpului (sau codrului, pădurii) = zîne răuvoitoare. Fata pădurii v. pădure. 6 (pop.; la jocul de cărți) Damă. 7 (arg.; mai ales la pl.) Prostituată. ◊ expr. A merge la fete = a) (despre băieți) a avea prima relație sexuală; b) (despre bărbați) a merge la bordel. • pl. fete. /lat. fēta.

dúpă și (Munt. Pop.) dépă (lat. pe-post, după, apoĭ; it. dopo, pv. depos, fr. depuis, pd. depois). Pe urmă, înapoĭa cuĭva: venițĭ după mine, venițĭ de după zid, stațĭ după zid. Peste: după zece anĭ. Conform formeĭ, vorbeĭ, păreriĭ, științeĭ, gustuluĭ cuĭva: după scripturĭ, poezie imitată după cutare; pictură după natură, după fantezie (V. de 1); după mine, e maĭ bine să nu vă ducețĭ; lumea se îmbracă după Paris. În proporțiune, în raport: după cum (saŭ numaĭ: cum) îțĭ veĭ așterne, așa veĭ dormĭ (Prov); după lucru (adică: după cum e lucru), și plata. Pentru: om vițios moare (adică de dor, de poftă) după o țigară. A te uĭta după cineva, a te uĭta la ceva care se mișcă. A alerga după ceva, a urmărĭ ceva: alerg și eŭ după o pîne (ca să cîștig o pîne). Munt. De pe: dă-mĭ paharu după masă. A-țĭ da fata după cineva, a o mărita cu cineva. A te lua după cineva, a merge după el și (fig.) a-l imita, a face ce zice el. După ce e slută, o maĭ cheamă și Vlada, fiind slută, maĭ are și un nume urît; avînd deja un defect, i s’a adăugat și altu. – În vest (Ban. Olt.) dupe, vechĭ dupre (din de și pe), de pe: dupe fața pămîntuluĭ; după: dupe cum s’a văzut.

bitang, -i, (bditang, bitan), s.m. – 1. Străin: „Că o bditangă de om o dinit în sat…” (Papahagi 1925: 304). 2. Vagabond. 3. Bandit, șmecher, lotru. 4. Copil din flori, bastard; ștrengar: „Să nu-ș deie fetele / După tăți bdităngile” (Țiplea 1906: 455). – Din magh. bitang „bastard”.

domnișoară f. 1. fată nemăritată; 2. titlu de politeță dat fetelor nobile.

surată f. 1. titlu ce-și dau fetele și femeile dela țară; 2. prietenă tânără. [Formațiune paralelă cu fărtat].

DAT², -Ă, (I) dați, -te, adj., (II) dăți, s. f. I. Adj. Pus la dispoziție, oferit: înmânat, transmis, prezentat, dăruit. ◊ Expr. La un moment dat = într-un anumit moment; în clipa aceea. În cazul dat = în acest caz, în cazul de față. Dat fiind (că...) = ținând seama de... (sau că...), având în vedere (că...); deoarece. Dat dracului (sau naibii) = deștept, isteț; șmecher, șiret. Dat uitării = uitat, părăsit. II. S. f. Momentul, împrejurarea (repetabilă) când se produce un fapt; oară, rând. ◊ Loc. adv. Data trecută = cu prilejul anterior. Data viitoare = într-o împrejurare ulterioară. De data aceasta (sau asta) ori de astă dată = de rândul acesta, acum. Pe dată ce... (sau cum...) = îndată; pe loc, numaidecât. O dată = într-un singur caz; Nu o dată = de multe ori. Încă o dată = din nou. III. S. f. (Pop.) Soartă, destin. ◊ Cum (sau precum) e data = după cum e obiceiul, datina. – V. da².

DUDUCĂ, duduci, s. f. (Înv.) Termen de politețe care se dădea fetelor și femeilor tinere de la oraș sau din înalta societate. – Cf. tc. dudu „doamnă armeancă sau grecoaică”.

FAȚĂ, fețe, s. f. I. 1. Partea anterioară a capului omului și a unor animale, formată din oasele faciale, maxilarul superior și inferior, acoperite de mușchii faciali; chip, figură. ◊ Loc. adj. Din față = care se află înainte. De față = care se află prezent; care aparține prezentului. ◊ Loc. adv. În față = a) înainte; b) direct, fără înconjur, fără menajamente. Din față = dinainte. De față = în prezența cuiva. Pe față = direct, fără înconjur, fără menajamente; fără să se ferească. Față în față = unul înaintea (sau împotriva) celuilalt. ◊ Loc. prep. În fața (cuiva sau a ceva) = înaintea (cuiva sau a ceva). Din fața = dinaintea (cuiva sau a ceva). De față cu... = în prezența... Față cu... (sau de...) = a) în raport cu..., în ceea ce privește; b) pentru; c) având în vedere. ◊ Expr. A(-i) cânta (cuiva) cucul în (sau din...) față = (în superstiții) a-i merge (cuiva) bine. A fi de față = a fi prezent, a asista. A scăpa cu fața curată = a scăpa cu bine dintr-o situație dificilă. A face față (cuiva sau la ceva) = a rezista; a corespunde unei probe, unei sarcini. A pune (de) față (sau față în față) = a confrunta; a compara. A (se) da pe față = a (se) descoperi, a (se) demasca. A-și întoarce fața (de la...) = a nu mai vrea să știe de... A privi (sau a vedea, a zări pe cineva) din față = a privi (sau a vedea, a zări) în întregime figura cuiva. Om (sau taler) cu două fețe = om ipocrit, fățarnic. A-l prinde (pe cineva) la față = (despre haine, culori) a-i sta bine, a i se potrivi. ♦ Expresie a feței (I 1); mină, fizionomie. ◊ Expr. A schimba (sau a face) fețe(-fețe) = a) a-și schimba subit fizionomia, culoarea obrazului (de jenă, rușine etc.); b) a se simți foarte încurcat la auzul sau la vederea unor lucruri sau situații neplăcute; a se tulbura, a se zăpăci; c) (despre mătăsuri) a-și schimba reflexele, culorile. A prinde față = a se îndrepta după o boală. ♦ Obraz. 2. Partea anterioară a corpului omenesc și a unor animale. Au căzut cu fața la pământ. 3. (Pop.; determinat prin „de om” sau „pământeană”) Om. 4. Persoană, personaj. Fețe simandicoase. ◊ Față bisericească = reprezentant al bisericii. II. 1. (Mat.) Fiecare dintre suprafețele plane care mărginesc un poliedru; fiecare dintre planele care formează un diedru. 2. Suprafață (în special a Pământului, a apei). ◊ Expr. La fața locului = acolo unde s-a întâmplat (sau se va întâmpla) ceva. 3. Înfățișare, aspect. ♦ Partea de deasupra, expusă vederii și mai aleasă, a unor articole alimentare de vânzare. 4. Culoare. ◊ Expr. A-i ieși (unei pânze, unei stofe) fața (la soare, la spălat etc.) = a se decolora. 5. Partea lustruită, poleită, finisată atent etc. a unui obiect. ◊ Expr. A da față (unui lucru) = a lustrui, a polei, a netezi, a face să arate frumos (un lucru). ♦ Partea finită, expusă vederii, a unei țesături (în opoziție cu dosul ei). 6. (În sintagmele) Față de masă = material textil, plastic etc. folosit spre a acoperi o masă (când se mănâncă sau ca ornament). Față de pernă (sau de plapumă) = învelitoare de pânză în care se îmbracă perna (sau plapuma). 7. Prima pagină a fiecărei file. ♦ (Înv. și pop.) Pagină. 8. Fațadă. 9. (În sintagma) Fața dealului (sau a muntelui etc.) = partea dealului (sau a muntelui etc.) orientată spre soare sau spre miazăzi. – Lat. pop. facia (< facies).

ALTUL, ALTA, alții, -tele, pron. nehot. 1. (Ține locul unui nume de ființă sau de lucru care nu este aceeași sau același cu altă ființă sau alt lucra despre care s-a vorbit, care e de față sau care este cel obișnuit) Lasă să mai răspundă și altul! ◊ Acuma, în începutul acesta de primăvară, parcă se simte altul, o viață nouă îi năvălește în piept. SADOVEANU, O. VI 6. (Familiar) Altul la rînd (= următorul)! (În opoziție cu vorbitorul) Altul în locul meu și-ar fi pierdut răbdarea. ◊ N-aș vrea s-auză alții plînsu-mi. BENIUC, V. 10. Totdeauna supăra pe alții, iară mai ales pe frate-meu. CREANGĂ, P. 38. ◊ (În alternanță cu «unul») Unii supraveghează bagajele, alții scriu telegrame pe colțul meselor din sala de așteptare. C. PETRESCU, A. 277. Sînt cinci degete la o mînă și nu samină toate unul cu altul. CREANGĂ, P. 19. Care dincotro Îl ruga: unul să-i deie bănărit, cît a cere el, altul să-i deie fata și jumătate de împărăție, altul să-i deie fata și împărăția întreagă. CREANGĂ, P. 228. ◊ Expr. Unuia și altuia = orișicui. Cum se poate, zicea ea, să ajungă pe mîiniie unora și altora? ISPIRESCU, L. 26. Unii (și) alții = mulți. «O, asta nu se poate!» Zic unii, alții-n lume. ALEXANDRESCU, P. 127. Unul ca altul = la fel, deopotrivă, egal. Acolo găsi încă două femei, una ca alta de tinere. ISPIRESCU, L. 7. Unul mai... decît altul = fiecare la fel de,.. Doi copii, unul mai zburdalnic decît altul. Unul după altul = succesiv, pe rînd. ◊ (În alternanță cu «unul», exprimînd un raport de reciprocitate) Își jură credință unul altuia. CREANGĂ, P. 279. Groaza armiei întregi era atît de mare, incît, fără îndoială, cmd va sosi la locuri grele... se vor răni între sine ca să poată trece unul altuia înainte. BĂLCESCU, O. II 121. ◊ (La pl., alternînd de două sau, rar, de mai multe ori, corespunde alternanței «unii... alții...») Alții aduseseră donicioare și donițe. Alții, rogojini. PAS, L. I 58. ◊ (Cu formă feminină și sens neutru) Noi trimitem tocmai acuma la munte... doi ciobani... să ducă celorlalți de acolo făină și slănină și altele cîte le mai fac lor trebuință. SADOVEANU, N. F. 39. Amu a scornit alta: cică să-i aduc pe fata Împăratului-Roș. CREANGĂ, P. 234. ◊ Expr. între (sau printre) altele = printre alte lucruri. Între altele s-a hotărît ca aparatul de radio să fie folosit de clubul sindicatului. Alta (acum)! exprimă dezaprobare față de o propunere sau o veste neașteptată. ◊ (În alternanță cu «una», «unele», în expr.) Unul una, altul alta = fiecare cîte ceva, în felul lui. Mai ziseră unii una, alții alta. ISPIRESCU, L. 327. Una (și) alta = de toate, ceva. Duduca Leona se cam tînguie de unele și de altele. SADOVEANU, N. F. 42. Nici una nici alta = cu orice preț, fără a sta mult pe gînduri. Ei, nici una nici alta, voiau să vîneze tot lighioni sălbatice. ISPIRESCU, L. 382. Pînă una-alta = deocamdată. Pînă una-alta, ia să mă duc să văd, ales-au năsipul din mac? CREANGĂ, P. 265. Ba din una, ba din alta sau din una-n alta = din vorbă-n vorbă. Din vorbă-n vorbă, din una-n alta, ajung pînă acasă la cumătră. CREANGĂ, P. 32. Ba din una, ba din alta și de cole pînă colea, și-au plăcut unul altuia. CREANGĂ, P. 168. Nu de alta = nu din alt motiv. 2. (În alternanță cu «unul», «una») Celălalt, al doilea. Pîndea cînd unul, cînd altul. ISPIRESCU, L. 4. De-o fi una, de-o fi alta... Ce e scris și pentru noi, Bucuroși le-om duce toate, de e pace, de-i război. EMINESCU, O. I 146. La judecători, ce intră pe o ureche iasă pe alta. NEGRUZZI, S. I 248. ◊ Expr. Pe de o parte... pe de alta... (sau pe de altă parte...), exprimă o alternanță. Credinciosul împăratului, auzind aceste, pe de o parte l-a cuprins spaima, iară pe de alta s-a îndrăcit de ciudă. CREANGĂ, P. 256. – Forme gramaticale: gen.-dat. sg. altuia, alteia, gen.-dat. pl. altora.

ARĂTA, arăt, vb. I. 1. Tranz. A expune intenționat privirilor. Mi-a arătat ieri un răvaș de la dînsa. NEGRUZZI, S. I 65. Pe Bujor mi-l duc prin țară, De-l arată ca pe-o fiară. ALECSANDRI, P. P. 157. ◊ (Refl., în expr.) A se arăta doctorului (sau la doctor) = a se lăsa examinat de medic. ♦ A prezenta o caracteristică. [Ulițele Iașilor] înfățișînd la toți zece pași un nou punct de privire, arată o varietate drăgălașă. NEGRUZZI, S. I 70. ♦ A da la iveală, a lăsa să se vadă. Asculta lămuririle oamenilor și rîdea arătîndu-și dinții. DUMITRIU, B. F. 8. ◊ Fig. Cerul stelele-și arată. Solii dulci ai lungii liniști. EMINESCU, O. I 103. ◊ Expr. A-și arăta arama v. aramă. A-și arăta colții v. colț (II 1). 2. Intranz. A indica printr-un gest persoana sau lucrul asupra căruia se atrage atenția. Eliza arată spre curtea din dreapta. DAVIDOGLU, M. 10. Își mișcă puțin mîna și arătă la nora cea mare și la păretele despre răsărit. CREANGĂ, P. 15. ◊ Tranz. (în expr.) A arăta (cuiva) ușa = a da (pe cineva) afară, a goni. ◊ (Cu indicarea instrumentului acțiunii) Îmi arată din ochi pe frate-meu. SADOVEANU, O. I 434. Întrebă: Unde? Sublocotenentul nu răspunse. Îi arătă din cap înainte. SAHIA, N. 88. ◊ Expr. A arăta (pe cineva) cu degetul = a semnala (pe cineva) batjocurii publice. ◊ Tranz. A indica o măsură, o direcție etc. Steaua cea polară i-arată a lui cale. EMINESCU, O. I 92. ◊ (Subiectul este ceasornicul sau arătătoarele lui) A marca ora. Am privit ceasornicul: lăbuțele de gînganie arătau ora două jumătate. SADOVEANU, N. F. 57. Ceasornicul arăta patru. NEGRUZZI, S. I 53. 3. Tranz. A da o explicație, a face o demonstrație, o expunere, pentru a lămuri, pentru a dovedi sau pentru a convinge. Trebuie arătat, reluă Frunză, că prin gospodăria colectivă ne întărim patria... o facem bogată... puternică! CAMILAR, TEM. 18. Mă trudeam cu el arătîndu-i cum să rostească vorbele cele sucite străine. SADOVEANU, N. F. 36. Misia istoriei este a ne arăta... această transformație continuă, această mișcare progresistă a omenirii. BĂLCESCU, O. II 10. ◊ Expr. (Familiar) Îți (îi, vă etc.) arăt eu = te (îl, vă etc.) învăț eu minte. Lasă că-i arăt eu lui! striga Bucșan, bătîndu-se cu pumnul în piept. SADOVEANU, N. F. 150. 4. Tranz. (În opoziție cu ascunde, tăinui) A da pe față, a mărturisi, a destăinui. Partidul nu se teme să arate deschis maselor greutățile inerente unei asemenea prefaceri adînci cum este trecerea de la capitalism la socialism, greutăți trecătoare ce pot fi învinse prin lupta unită a poporului. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2690. ◊ A manifesta, a exterioriza prin vorbe, gesturi sau atitudini. Arăta totdeauna că disprețuiește mîncarea. SADOVEANU, N. F. 23. A ta iubire c-un suspin arat-o. EMINESCU, O. I 120. ◊ Refl. Moș Spînu, ca întotdeauna, se arăta nepăsător către toți. SADOVEANU, N. F. 101. Gheorghe s-a arătat a fi un om prea brutal și prea ursuz... suduia mereu și mormăia singur prin ogradă. CARAGIALE, O. 1 284. Sfînta Miercuri, auzind aceasta, s-a arătat cu mare părere de rîu. CREANGĂ, P. 91. ♦ (Urmat de o propoziție completivă directă) A servi ca indiciu, ca dovadă; a trăda. Fața lui roșie ca morcovul... arăta că pentru el viața n-avusese zile negre. NEGRUZZI, S. I 58. ◊ (Propoziția secundară este omisă; subiectul ei devine complement direct în propoziția principală) Trupul ei lungăreț o arăta [pe iapă] că e fugariță. NEGRUZZI, S. I 42. ♦ A da dovadă de..., a dovedi. În împrejurarea asta au arătat înțelepciune. SADOVEANU, P. M. 10. 5. Intranz. A părea (după chip sau înfățișare). Pădurile își pierdeau deosebirea și arătau deopotrivă. GALACTION, O. I 208. Aproape spîn, bălan, arăta mult mai tînăr. BASSARABESCU, V. 8. Pesemne că și straiele acestea pocite fac să arăți așa de sfrijit și închircit!. CREANGĂ, P. 148. ◊ Expr. A arăta bine (sau rău) = a avea o înfățișare sănătoasă (sau bolnăvicioasă). Mult se mai mira baba, nu numai de hărnicia fetei, dar mai cu samă cum de arată ea așa de bine. SBIERA, P. 213. ◊ Refl. unipers. Se arată a fi vreme bună. ◊ Expr. Pe (sau după) cît se arată = după cum pare, pe cît se poate vedea. 6. Refl. A apărea, a-și face apariția, a se ivi pe neașteptate. Lui Crișan, în vis, O strungă de lumină s-a deschis. Prin ea... Se arătase călare... Chivără-Roșie. BENIUC, V. 158. O dungă de soare s-arată. COȘBUC, P. II 9. Nănașul nostru și prietenul dumitale, cumătrul lup, se și arătă în prag. CREANGĂ, P. 27. Priveliștea se stinge, în negrul zid s-arată, Venind ca-n somn lunatec, în păsuri line ea. EMINESCU, O. I 95. În fund, pe cer albastru, în zarea depărtată, La răsărit, sub soare, un negru punct s-arată. ALECSANDRI, P. A. 118. ◊ Fig. (Subiectul este un abstract) Acum întîiași dată vedem ideea de unitate a se arăta. BĂLCESCU, O. II 13.

DAT², -Ă, dați, -te, adj. Pus la dispoziție, oferit, înmînat, predat, remis, transmis, prezentat, dăruit. ◊ Expr. La un moment dat = într-un anumit moment; în acel moment, în clipa aceea. În cazul dat = în acest caz, în cazul de față. Dat fiind (că...) = ținînd seama de (sau că...), avînd în vedere (că...); deoarece. Dat dracului (sau naibii) = deștept, isteț; șiret, șmecher. Are o trecere nebună... E dat dracului... Uite, la table... i-a smintit pe toți. CAMIL PETRESCU, U. N. 232. Dat uitării = uitat, părăsit de toți.

DA³, dau, vb. I. I. Tranz. (Folosit și absolut) 1. A întinde cuiva un obiect; a înmîna, a oferi. Mama lui Abu-Hasan... le-a dat trei feluri de mîncări. CARAGIALE, O. III 63. Cînd văzui a lor mulțime, cîtă frunză, cîtă iarbă... Am jurat ca peste dînșii să trec falnic, fără păs, Din pristolul de la Roma să dau calului ovăs. EMINESCU, O. I 147. ◊ Expr. A da o masă, o petrecere etc. = a oferi o masă, a organiza o petrecere etc. Am dat cina asta ca să-l onorez pe Spallazini. CAMIL PETRESCU, T. II 191. Acum să dăm o petrecere, la care... să chemăm și pe Ber-Căciulă! VISSARION, B. 74. A da (cuiva) o gură (sau o guriță) = a săruta pe cineva. Să rîzi mai bine și să-mi dai O gură, numai una. EMINESCU, O. I 174. A da (cuiva) mîna sau a da mîna cu cineva v. mînă. A da cuiva mură-n gură v. mură. A-și da bucățica de la gură v. bucățică. A da bună ziua (bună seara, binețe etc.) = a saluta pe cineva. Și mai dau bun-întîlniș cu unul. SADOVEANU, O. I 564. Dai domnului strein bună seara. Întinzi mîna. Îți spui numele. C. PETRESCU, A. 285. Cînd oamenii se-ntoarnă-n sat Și-mi dau, pe rînd, binețe. IOSIF, PATR. 30. A da față cu cineva = a se vedea, a se întîlni cu cineva. ♦ A pune cuiva ceva la dispoziție, la îndemînă, a face rost de ceva, a procura. Te rog s-mi dai bani de cheltuială, straie de primeneală, arme și cal de călărie, ca să și pornesc fără zăbavă. CREANGĂ, P. 184. Dați-mi, dați-mi aripioare, Să zbor iute pe sub soare. ALECSANDRI, P. II 102. 2. A împărți, a distribui, a repartiza. Știu că s-a împărțit la companii rachiu. L-ai dat oamenilor? CAMILAR, N. I 161. Dînd două-trei cărți [de joc]. NEGRUZZI, S. I 85. ◊ Expr. A da ceva în (sau pe din) două = a împărți în două părți egale; a înjumătăți. Ești mama lui Iorgovan, Mîndrul nostru căpitan. Să ne fii mamă și nouă Care-am dat cu el în două Munca noastră de mulți ani, Împărțind grămezi de bani. TEODORESCU, P. P. 559. A-i da (cuiva) un număr oarecare de ani = a atribui (cuiva) o anumită vîrstă. Eu de-abia ți-aș fi dat șepte, mult opt ani. CREANGĂ, P. 148. A da cuiva cîștig de cauză = a face pe cineva să cîștige (într-un diferend). ♦ A repartiza cuiva un lucru spre executare, a însărcina pe cineva cu ceva, a obliga la ceva. Profesoara ne-a dat să scriem despre Delta Dunării. ▭ Părinții pustnici... mi-au dat canon să mănînc lapte numai de la o vacă. CREANGĂ, P. 116. ◊ Expr. A da (cuiva) de lucru = a însărcina pe cineva cu o muncă, a-i procura o ocupație; a pricinui cuiva multă bătaie de cap, a-l face să o scoată greu la capăt, să se căznească mult. După obicei, ea le dă de lucru cu măsură. CREANGĂ, P. 7. Hai la treabă, cumătriță, că lupul ți-a dat de lucru! id. ib. 29. 3. (Cu privire la persoane, de obicei urmat de determinări ca «pe mîna», «în seama», «în paza», «în grija» etc.) A încredința, a preda. Dete pe fiu-său acestui vînător ca să-l învețe meșteșugul său. ISPIRESCU, L. 183. Pornește spre casă, urmat de cîțiva ostași, în paza cărora l-a dat împăratul. CREANGĂ, P. 84. ◊ Expr. A da (pe cineva) în judecată = a chema pe cineva în fața justiției a intenta (cuiva) un proces. ♦ (Cu privire la obiecte) A preda (pentru a se descărca de o îndatorire). A dat în primire, aceluiași copil, costumul și jobenul. SAHIA, N. 103. Spune-i că te prinzi să-i dai în girezi tot grîul cît îl are semănat. CREANGĂ, P. 155. 4. A preda ceva cuiva (uneori la cererea acestuia), a pune pe cineva în posesia unui lucru (fără a cere sau a primi ceva în schimb), a face cuiva parte de... Țara... s-a gîndit să vă deie pămînt. CAMILAR, N. I 247. Plîngem și dăm – căci ni se cere. Trebuie să deie toți – căci le cerem. SADOVEANU, Z. C. 247. ♦ (Uneori determinat prin «în dar», «de pomană», «plocon» etc.) A dărui. Murise un flăcău... și-mi «dase mă-sa lui» pantaloni de pomană. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 11. [Era] gata totdeauna să-și ia bucata de la gură sau haina de pe dînsa ca s-o dea. M. I. CARAGIALE, C. 134. Îl întîmpină în pragul ușii cerșitoarea, căreia îi dăduse el un ban de pomană. CREANGĂ, P. 213. ◊ Fig. Dă-mi-i mie ochii negri... nu privi cu ei în laturi. EMINESCU, O. I 155. ◊ Expr. A-și da cuvîntul (de onoare) v. cuvînt. ♦ A pune ceva la dispoziția cuiva contra plată. Dă odăi cu chirie. STANCU, D. 245. ♦ (Mai ales determinat prin «împrumut», «cu camătă», «cu dobîndă», «pe datorie» etc.) A împrumuta pe cineva (cu ceva). Ar mai fi cerut, dar știa că Busuioc nu-i dă pe datorie, fiindcă mai e scris acolo la catastif. REBREANU, R. II 57. (Fig.) Lelișoară de pe plai, Spune-mi gura cui o dai? Dă-mi-o mie-n datorie. ȘEZ. I 270. ◊ Expr. A da (pămîntul) în parte v. parte. A da (pămîntul) în arendă v. arendă. ♦ (Uneori determinat prin «înapoi») A întoarce cuiva ceva primit de la el sau ceea ce i se cuvine; a restitui. Băgați de seamă, aveți timp să dați înapoi ce-ați furat. CAMIL PETRESCU, U. N. 295. Uite, maică, urîtul, Cum îmi poartă inelul; Eu i-l tot cer să mi-l deie, El zice c-o să mă ieie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 274. 5. (Cu privire la persoane) A pune la dispoziția cuiva, a repartiza; (popular, cu sensul reueșind din context) a mărita o fată (cu cineva). Ne-am îngrijit de plecarea cuvioșiei-sale și-i dăm slujitori care să-l petreacă pînă la Dunăre. SADOVEANU, Z. C. 168. Dete fetelor pentru grădină un paznic neadormit. ISPIRESCU, U. 13. Îmi dai pe Măndica? ALECSANDRI, T. I 332. ◊ Expr. (Popular) A da (o fată) după cineva = a mărita (pe o fată) cu cineva. Am auzit că ai tăi ar fi glăsuit Că te-or da după mine, fiindcă-s sărac. VINTILĂ, O. 41. Mămucă, să nu mă dai după urît și după bătrîn, ca să mă bucur și eu de viață, cum te-ai bucurat dumneata. SADOVEANU, B. 30. Împăratul... a făcut sfat și a găsit cu cale să deie fata după feciorul moșneagului. CREANGĂ, P. 85. (Rar) A da unei fete (de bărbat) pe cineva = a căsători o fată cu cineva. Tecla se îndrăgi de Stoicea pe viață și pe moarte; și boier Rovin, neavînd ce face, îi dădu pe Stoicea. GALACTION, O. I 51. Împăratul... dete de bărbat fie-sei pe argat. ISPIRESCU, L. 169. 6. (Uneori urmat de determinări introduse prin prep. «pentru», «în locul», «pe» etc.) A oferi ceva în schimbul, în locul... (spre a plăti sau a răscumpăra ceva); a schimba cu... Bătrînețe, bătrînețe, cum te-aș da pe tinerețe! POP. ◊ Expr. A da cinstea pe rușine v. cinste. (Mold.) A da toate pe una = a nu mai avea încotro, a nu-i rămîne altceva decît... Căci și împăratul, cît era de împărat, le dăduse acum toate pe una, și nici macar aceea nu era bună: frica! CREANGĂ, P. 86. (Familiar) A nu da pe cineva pe (sau pentru) altul, se zice pentru a arăta că prețuim pe unul mai mult decît pe celălalt. Nu-l dau pe Ion pe cinci ca Gheorghe. (Refl.) A nu se da pe cineva = a se crede mai grozav decît altul, a nu se lăsa învins sau întrecut de altul, a nu se lăsa schimbat cu altul. Hei! pipiric, pipiric, dară voinic, nu se dă pe orișicine! SBIERA, P. 178. Nu m-aș da pe zece ca d-al de ăștia. ISPIRESCU, L. 15. (Refl., rar) A nu se da pentru mult = a se considera foarte mulțumit de sine sau de situație. E rău la părău, cu geta feciorul de împărat, toate ca toate dar de asta să mă văd o dată scăpat, apoi nu m-aș da pentru mult. BOTA, P. 7. ♦ A oferi (în schimb, drept plată), a plăti. Cît dă de-o căruță? – Cum cît dă?... – Cît plătește? a răspuns tare Miai. PREDA, Î. 120. Nu te mulțumești de simbria ce-ți dau? ISPIRESCU, L. 231. Noră-mea vrea să meargă la Piatră. Cît să-ți dau ca să mi-o duci? CREANGĂ, P. 113. ◊ Expr. A da ortul popii v. ort. A da bir cu fugiții v. bir. ♦ A vinde. Mergem la Pațanghel, să vedem cum a dat porumbul. PREDA, Î. 74. Dau numai pe bani CAMILAR, N. I 166. Cine are un petic de pămînt, din sărăcime, îl dă pe ce pe apă nu curge, ca să scape de foamete. STANCU, D. 102. 7. A jertfi, a sacrifica. N-avem soți, nici fii de dat. BANUȘ, B. 123. Cîinele acesta zece ani a dat din viața lui ca să sară la porunca mea. ISAC, O. 178. ◊ Expr. A-și da viața = a-și jertfi viața din devotament pentru cineva sau pentru ceva. Să nu uităm pe acei care și-au dat viața pentru transformarea revoluționară a patriei. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 371, 3, 1. Mi-aș da viața ca să te apăr. CAMIL PETRESCU, T. II 23. Îmi dau capul, spune cineva care afirmă un lucru cu energie, cu deplină siguranță. 8. (Cu sensul reieșind din context) A arunca, a azvîrli. Să iei pielea cea de porc și în foc s-o dai. CREANGĂ, P. 87. Alelei! tîlhari păgîni, Cum o să vă dau la cîni! ALECSANDRI, P. P. 88. ◊ Expr. A da vina pe cineva = a învinui. A da afară v. afară. A da pe gîrlă = a renunța la un lucru, a-l lepăda. Amu uite cum fac ei: se lăcomesc la două și dau pe gîrlă optsprezece. GALAN, Z. R. 286. A da uitării = a nu se mai gîndi la..., a uita, a părăsi. Singura mea rugă-i uitării să mă dai. EMINESCU, O. I 127. (Formulă de ocară sau de blestem) A da (pe cineva sau ceva) dracului (sau la dracul, naibii, corbilor), a-l da încolo (sau în plata domnului) = a se dezinteresa de cineva sau de ceva, a nu-și mai bate capul cu cineva sau cu ceva. Dă-l încolo de proces-verbal. SEBASTIAN, T. 247. 9. A așeza altfel, în altă poziție. Își dăduse pe ochi pălărioara rotundă. SADOVEANU, O. VI 359. Avea un fel al ei de a-și da capul pe spate. BART, E. 48. Își netezi părul de pe frunte și-l dete pe spate. EMINESCU, N. 12. ◊ Expr. A da la o parte (sau într-o parte) = a îndepărta. Dînd într-o parte ghimpoasele creci ale verdelui mărăciniș, se strecură... pînă la rădăcina celui mai înalt dintre ulmi. MACEDONSKI, O. III 7. A da ochii peste cap = (a fi pe punctul de) a muri; fig. a face fasoane. Începea să cînte de dor și amor, cu ofuri și ochii dați peste cap. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 31. Fata își dădu de cîteva ori ochii peste cap, răsuflă greu și flacăra tainică a vieții se stinse. SANDU-ALDEA, D. N. 277. Indignat grozav și dîndu-și ochii peste cap: «O, doamnă, e teribil ce se petrece!». VLAHUȚĂ, O. AL. II 8. A da (ceva) peste cap = a face un lucru de mîntuială, a lucra superficial. A da (pe cineva) peste cap v. cap (I 1). A da (ceva) după spate = a lăsa la o parte, a trece cu vederea. Mane, fîrtate! Dă-ți mînia după spate. ALECSANDRI, P. P. 73. A da ușa (poarta etc.) de perete = a împinge în lături, a deschide larg. Dete poarta de părete și trecu înainte. ISPIRESCU, L. 359. A da cărțile pe față v. carte. ♦ A petrece prin sau pe după ceva. Un domn scurt și gras, cu ochelari dați după ureche. C. PETRESCU, Î. I 12. ♦ (Complementul indică o băutură sau o cantitate de băutură; determinat prin «pe gît», «de dușcă», «peste cap», «pe spate») A bea (lacom, dintr-o dată sau în cantități mari), a goli bînd, a turna pe gît. Dădu restul de ceai călduț pe gît. C. PETRESCU, C. V. 130. Baba dădu rachiul pe gît. SANDU-ALDEA, D. N. 194. Și d-ta ai cîntec: «Ipate care da oca pe spate Și face cu mîna să-i mai aducă una». CREANGĂ, P. 150. 10. (În diverse procese de muncă, sensul reieșind din context) A da găuri = a găuri. Începu să... dea găuri cu un burghiu. C. PETRESCU, Î. II 183. A da (un obiect tăios) pe piatră = a(-l) ascuți. Scoate bulicheriul din teacă, îl dă pe amînari. CREANGĂ, P. 125. Paloșul scotea, Pe amnar îl da, De și-l ascuțea. TEODORESCU, P. P. 450. A da (un lemn) la rindea = a netezi cu ajutorul rindelei. (Mold.) A da (o țesătură) în undă = a spăla, a clăti. Numai de două ori pîn-acu am dat-o [pînza] în undă. ALECSANDRI, T. 259. ◊ (În legătură cu alte acțiuni ale omului) A da lecții = a preda lecții. Am un băiet, Karl, și aș vrea să-i dați d-voastră lecții. HOGAȘ, DR. II 63. A da o telegramă = a expedia o telegramă. Dați-i o telegramă din partea mea să se intereseze ce e cu depozitul. CAMIL PETRESCU, U. N. 66. A da la ziar = a publica sau a face să se publice în ziar. Și voi la ziar puteți da tot ce știți. C. PETRESCU, C. V. 131. A da foc = a aprinde. Buntași care au de gînd să deie foc tîrgului în astă-noapte! ALECSANDRI, T. I 70. A da bici = a lovi cu biciul. A dat bici calului și-a plecat însoțit de argați. STANCU, D. 22. A da la mînă = a pune la dispoziția cuiva, a înmîna cuiva (un act, un obiect de folosință imediată etc.). I-a... dat la mînă hîrtie de danie. CARAGIALE, O. III 48. A da (refl. a se da) o luptă, o bătălie = a avea loc o luptă. Bătălia în care Tomșa fusese înfrînt... se dăduse dimineață. SADOVEANU, O. VII 154. Luptele se dau acum în Carpați. CAMIL PETRESCU, U. N. 419. A da un spectacol = a reprezenta un spectacol. Spectacolele le da în aer liber. SAHIA, N. 67. A da (pe cineva) dezertor = a face cunoscut în mod oficial că cineva este dezertor. 11. (Despre sol, plante, animale etc.) A produce, a emite, a scoate din sine însuși. Oile dau lînă și lapte. ▭ Ca moarte ramuri vestejite, Sătule să mai deie rod, Își lasă brațele s-atîrne Sărmanul istovit norod. TOMA, C. V. 60. N-am învățat știința ierburilor, dar. pe cît mă taie capul, sacul n-a dat niciodată trandafiri. DELAVRANCEA, A. 93. Mugurii dau frunză și cîmpii dau verdeață. ALECSANDRI, P. III 241. ♦ (Mai ales despre persoane, cu complementele: «glas», «chiot», «țipăt», «răcnet» etc.) A emite, a face să se audă. Stați să deie badea un chiot spre caii ceia. CAMILAR, N. I 309. Ea dă glas și bate cu bățul în poartă. SADOVEANU, B. 35. Le-a pătruns prin piept, ca fierul, Strigătul ce-a dat străjerul. TOMA, C. V. 139. ◊ Expr. A da dintr-însul o vorbă (sau niște vorbe) = a spune lucruri, de obicei minunate, înțelepte. Cînd da cîte-o vorbă dintr-însul, vorba era vorbă. CREANGĂ, P. 142. Are un duh cît șăpte și dă dintr-însa niște vorbe! ALECSANDRI, T. I 129. ♦ A produce, a crea. Eminescu a dat o operă de valoare universală. ◊ Expr. A da la lumină (sau la iveală) = a descoperi ceea ce este ascuns; (cu privire la scrieri) a publica. Săpăturile au dat la iveală ruinele unei vechi cetăți. ▭ Am arătat cartea me la mulți profesori... și ei m-au îndemnat ca să o dau la lumină. KOGĂLNICEANU, S. 102. A da viață = a naște, a da ființă, a făuri; fig. a anima, a însufleți. Bătrînul Dan trăiește ca șoimul singuratic... Privind cu veselie cum soarele răsare Dînd viață luminoasă cu-o caldă sărutare. ALECSANDRI, O. 206. A da (ceva) în vileag (sau tîrgului) = a divulga. Cum de să știe el ceva și să n-o deea tîrgului? ISPIRESCU, U. 112. A da de veste (sau de știre) = a aduce la cunoștință, a vesti. Mică lacrimă fierbinte, Ce te-ncerci cînd n-ai cuvinte... Să dai altui suflet veste De cît dor în tine este. TOMA, C. V. 93. Să cerc a da de știre Marghioliții, după chipul obișnuit... să-i cînt pe sub ferești. ALECSANDRI, T. I 78. A da însemnătate = a acorda atenție. Cred că ea nu dădea nici o însemnătate jocurilor deputatului. CAMIL PETRESCU, U. N. 53. A da semne de... = a indica, a arăta că..., a lăsa să se vadă că... A-și da (refl., familiar, a se da cu) părerea = a-și exprima punctul de vedere. Au să vă vină oaspeți... își dădu părerea dascălul Iov. SADOVEANU, P. M. 27. Așteaptă pe franțuz să-și deie părerea în limba lui străină. id. Z. C. 46. Poate sosește acum, se dădu cu părerea portarul binevoitor. C. PETRESCU, C. V. 123. A da gata = a) a termina, a lichida. Au dat gata patru curcani fripți. SADOVEANU, O. I 297; b) a impresiona puternic, a cuceri (pe cineva). (Sport) A da startul = a anunța plecarea printr-un semnal. La ora 4 s-a dat startul în prima serie a cursei de 100 m plat. 12. A provoca, a prilejui, a pricinui, a cauza, a stîrni. Zeama de mahorcă slăbește și dă căldură. CAMILAR, N. I 143. [Pajul Cupidon] dă gînduri ne-nțelese Vrîstei crude și necoapte. EMINESCU, O. I 108. Un an vine, trece, ș-alt an îl moștenește, Și ce nădejdi dă unul acelălalt le ia. ALEXANDRESCU, P. 77. 13. (Mai ales urmat de verbe ca: «a cunoaște», «a înțelege» etc. la conjunctiv sau la moduri nepredicative) A îngădui, a permite, a lăsa, a face posibil. Îi ședea ghimpe de foc în creier, gîndindu-se că fuga lui putea să deie crezut pînă și coanei Tasica, ba chiar și Rusandei, că el e ucigașul. POPA, V. 80. Începu a horcăi, dînd să cunoască că el a adormit. RETEGANUL, P. I 76. Baba se culcă... dînd a înțelege nurori-sa că are s-o privegheze. CREANGĂ, P. 6. ◊ Expr. A-i da (cuiva) mîna să... = a dispune de mijloace materiale pentru a..., a fi în stare să..., a avea posibilitatea să...; a-i veni bine la socoteală, a-i conveni. Vă impunea mult respect faptul că ei... veneau acasă... cu trăsura, și știați că pentru asta le dă mîna să plătească un leu. PAS, Z. I 110. 14. (Adesea legat de ideea divinității) A rîndui, a destina, a sorti, a hărăzi. Și dînd dumnezeu un vînt bun, corăbiile mergeau ca săgeata. ISPIRESCU, L. 24. Of, jupîneșică, of! Ce-a fost să nu dea dumnezeu să mai fie! CREANGĂ, P. 119. ◊ (Impersonal) Ploi de lumină Mi-i dat să sărut. BENIUC, V. 57. Ți-a fost dat... să-nduri toată durerea Pe care lumea n-o mai simte. VLAHUȚĂ, O. A. 50. Se înduioșa la gîndul că îi va fi dat să trăiască în liniște! MACEDONSKI, O. III 23. ◊ Expr. Ș-apoi dă doamne bine! = apoi a fost strașnic! După aceasta se începe nunta, ș-apoi dă doamne bine! CREANGĂ, P. 279. Ce-o (sau cum a) da tîrgul și norocul = cum se va întîmpla să fie, cum se va nimeri. Apoi dă, tată, cum a da tîrgul și norocul. CREANGĂ, P. 197. (Bine că) a dat dumnezeu! = în sfîrșit, după atîta așteptare, în cele din urmă. A dat dumnezeu de ne-a scris o scrisoare. 15. (Cu privire la oameni, urmat de determinări introduse prin prep. «la») A așeza sau a trimite într-un loc pentru o îndeletnicire determinată. Îl deteră pe la școli și filosofi. ISPIRESCU, L. 2. ◊ Expr. A da (pe cineva) pe brazdă v. brazdă. ♦ (Cu privire la animale) A mîna. Au dat oile la păscut. SBIERA, P. 37. Drăguțule bace, Dă-ți oile-ncoace La negru zăvoi, Că-i iarbă de noi Și umbră de voi. ALECSANDRI, P. P. 1. 16. (Împreună cu obiectul formează locuțiuni verbale) A da sfaturi = a sfătui. A da răspuns = a răspunde. Flăcăul dădea răspuns că așteaptă pe tatăl său cu paralele, ca să împace pe ciobani și pe stăpînul bălții. SADOVEANU, B. 15. A da ordin (sau poruncă) = a ordona, a porunci. M-am necăjit și am dat poruncă să dea gazeta înapoi. CAMIL PETRESCU, U. N. 29. Prefectul i-a dat ordin să plece la expoziție «pe puțin cu trei sute de suflete». SP. POPESCU, M. G. 22. A da bucium = a vesti. Și de acolo din margini de zări, Din creieri de culme, din inimi de luncă, Dau bucium și zvoană spre depărtări, Să-și strîngă tovarăși de rodnică muncă. DEȘLIU, G. 28. A da crezare (sau crezămînt) v. crezare. A-și da (popular a da) sfîrșitul (sau sufletul, duhul) = a muri. Într-o seară, bolnava își dădu sfîrșitul. DUNĂREANU, CH. 10. I-a venit și lui rîndul să-și dea duhul. ANGHEL, PR. 129. Bătrînul a dat sfîrșitu și, după ce l-au înmormîntat, feciorii săi au pornit de au vînat toți munții. POPESCU, B. IV 4. (Prin exagerare) Eram sfîrșit de oboseală, nu mai puteam; îmi dădeam sufletul. SADOVEANU, O. VI 66. A da dovadă = a dovedi. Lenin și Stalin ne învață că membrii de partid trebuie să dea dovadă de inițiativă creatoare în muncă. LUPTA DE CLASĂ, 1951, nr. 11-12, 101. A da prilej (sau ocazie) = a prilejui. Eliberarea poporului nostru a dat prilej miilor de talente... să se afirme, să se dezvolte, să atingă culmi nebănuite în creații. CONTEMPORANUL, S. ii, 1953, nr. 353, 1/2. Eu am apelat la dumneata numai ca să-mi dai ocazie să muncesc. C. PETRESCU, C. V. 134. Natura psihică a lui Eminescu a dat prilej multor aprecieri greșite asupra poetului. IONESCU-RION, C. 65. A da ocol (sau tîrcoale), a da raita (sau o raită) = a se învîrti în jurul unui loc, a cerceta un loc. Pînă seara a clocotit tot tîrgul Nomoloasei de vestea nebunului bătrîn, care dădea tîrcoale la marginea orașului. POPA, V. 150. El poartă calul, dînd ocol... Și ochii pașei mari s-aprind. COȘBUC, P. I 109. A da năvală (sau buzna) = a năvăli. Se așeză jos pe prispă; păsările flămînde dădură buzna la căuș. VLAHUȚĂ, O. AL. I 48. (Eliptic) A venit vestea că dau tatarii. SADOVEANU, O. I 515. A da roată = a se roti. Se zbuciumă vîntu-n mînie, Iar corbii-n pribeagul lor drum Dau roate prin zarea pustie. COȘBUC, P. II 47. A da informații (sau referințe, relații) = a informa, a referi, a relata. Îți voi da relație de călătoria me. KOGĂLNICEANU, S. 41. (Rar) A da răscoală = a răscoli. Doar vîntul nopții-n ierburi dă răscoală! IOSIF, P. 24. A-și da truda (sau osteneala) = a se trudi, a se osteni. Toate chipurile și toate trudile ți le-ai dat, numai ca să mă vezi norocit și însămnat între moldoveni. KOGĂLNICEANU, S. 54. A da luciu (sau lustru) = a lustrui. Vezi luciul ăla de la bielă? Eu l-am dat. SAHIA, N. 30. Ema, dîndu-și lustru la unghii: A venit multă lume? CAMIL PETRESCU, T. II 41. A da raportul = a raporta. Am venit să dau raportul săptămînii. SEBASTIAN, T. 155. A(-și) da demisia = a demisiona. Se înturnă la Iași și îi dete demisiunea. NEGRUZZI, S. I 111. ◊ Expr. A da (un) examen = a se prezenta la un examen, a susține un examen în fața unui examinator; fig. a trece cu succes printr-o încercare. A da seamă (sau socoteală) = a răspunde de ceva, a fi tras la răspundere. Dacă va fi să dau cuiva socoteală, voi istorisi tot ce-am văzut. CAMILAR, N. I 425. Ți-am cerut să-mi dai samă ce cauți la hotar. SADOVEANU, F. J. 152. Eu n-am teamă De-a mele fapte-n viață să dau în ceruri seamă. ALECSANDRI, T. II 192. A-și da seama (rar seamă) = a se dumeri, a pricepe, a se lămuri. Din analiza lucrărilor Congresului ne putem da seama de uriașele sarcini care stau înaintea noastră. DAVIDOGLU, M. 7. Ne-am dat seama că fără popor nu putem face revoluția. CAMIL PETRESCU, B. 67. Fiecine cum i-e vrerea despre fete samă deie-și, – Dar ea seamănă celora îndrăgiți de singuri ei-și. EMINESCU, O. I 79. II. Intranz. 1. (Urmat de determinări introduse prin prep. «din» sau «cu») A face o mișcare (de obicei repetată), conștientă sau reflexă. Ion dădu încet din cap, în semn că da, și ieși. DUMITRIU, N. 158. Dă din aripi, iar se urcă, iar coboară fluturele roșu. ISAC, O. 254. Privind la mine, Ai tot da cochet din cap. EMINESCU, O. IV 369. ◊ Expr. A da din umeri = a înălța ușor din umeri pentru a-și manifesta neștiința, nedumerirea, nepăsarea. Toți pe cîți îi întrebă dădeau din umere, neștiind ce să răspundă. CREANGĂ, P. 307. A da din gură = a vorbi mult. ♦ (Cu arătarea instrumentului) A face mișcări repetate (în procesul muncii). De mînecate, dă-i cu grebla, cu tătăbonțul. POPA, V. 135. ♦ A o ține într-una, a nu se mai opri (din mers, din vorbă etc.). Face ca și atunci cînd îi curgea sîngele șiroi și el îi da că n-are nimic. SADOVEANU, O. I 87. Călușeri de pe Tîrnavă... Dați, măi, dați, Nu vă lăsați! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 416. ◊ Expr. (Familiar) Dă-i cu..., dă-i cu..., se zice pentru a arăta o succesiune de acțiuni. Din vorbă-n vorbă, tura-vura, ne-am abătut pe la o țuică... una-două-trei... pe urmă dî-i cu bere, dă-i cu vin, dă-i cu vin, dă-i cu bere. CARAGIALE, O. I 119. A da cu paharul = a bea mult. A dat cu paharul pîn’ s-a îmbătat. PANN, P. V. I 118. ♦ (În practicile superstițioase, urmat de determinări introduse prin prep. «cu» sau «în») A spune viitorul, a ghici, a prezice. Safta da în cărți și ghicea în palmă și cafea. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 32. Dați-mi ceva, cît de puțin, să vă dau cu norocul. RETEGANUL, P. II 38. 2. (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu», sensul reieșind din context) A spăla, a spoi, a unge a vopsi (cu...). Au nu îți e rușine Să-ți dai cu dresuri și sulemenele? TOMA, C. V. 260. Să-mi dau cu apă de izvor pe față. D. BOTEZ, P. O. 16. ◊ Tranz. [Compoziția] trebuie topită întîi în apă, or s-o dea pe păr așa simplu? CARAGIALE, O. VII 5. 3. A lovi, a izbi; a bate. Nu da, păgînule, că-i copilul meu. ALECSANDRI, T. II 14. ◊ (Cu determinări arătînd instrumentul, locul acțiunii sau persoana asupra căreia se răsfrînge acțiunea) Dacă mai spunea o vorbă, dam în el, că am eu socoteală veche. DAVIDOGLU, M. 64. Văzu o muscă înainte, dete cu pălăria în ea și pică la pămînt. RETEGANUL, P. III 80. Mi-ai dat cu frîul în cap, să mă prăpădești. CREANGĂ, P. 196. (Cu construcția schimbată) Îl prinde de brăcinar și dă cu el de pămînt. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 134. ◊ Expr. (Despre două sau mai multe persoane) A-și da coate (sau cu cotul) = a se atinge cu cotul pentru a-și atrage atenția, a-și face semne. Unii dintre flăcăi își dădură cu cotul și-ncepură să zîmbească. DUNĂREANU, CH. 21. A(-i) da (cuiva) peste nas = a pune pe cineva la locul lui printr-o vorbă usturătoare. A da (cuiva) la cap = a lovi, a omorî; fig. a ataca (pe cineva) cu violență, pentru a-i distruge situația, bunul nume etc. Vreau să-mi leg numele de o operă de purificare. Vreau să le dau la cap tîlharilor. C. PETRESCU, C. V. 108. A da (cuiva sau la ceva) cu piciorul = a respinge (pe cineva sau ceva), a nu voi să știi (de cineva sau de ceva); a scăpa un bun prilej, a nu profita de... Ai dat cu piciorul la avere. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 77. Bogătași ce cu piciorul dați la inimi în gunoi... N-am cu voi nici un amestec. MACEDONSKI, O. I 97. Sîntem încredințați că tu nu ni-i da cu piciorul, mai ales aducîndu-ți aminte de prieteșugul nostru. SBIERA, P. 271. Unde dai și unde crapă! v. crăpa. ◊ Tranz. (Folosit și absolut; complementul indică persoana lovită, lovitura sau instrumentul întrebuințat la lovit) Te-a bătut?... – Nu... Mi-a dat numai o palmă. CAMIL PETRESCU, T. II 29. N-am fost slab și nici fricos: Pe opt ți-i dam grămadă jos. COȘBUC, P. I 199. Fata dete călcîie calului. ISPIRESCU, L. 17. Nu pot eu s-o ajung să-i dau o scărmănătură bună. CREANGĂ, P. 268. Dăsagii pe cal punea, Una bună că-i dedea. TEODORESCU, P. P. 503. (Fig., în amenințări; construit cu dativul) Vai... Mădălină... gemu Costache prin somn. – Îi dau eu Mădăline... Eu strig... și el visează Mădăline. CAMILAR, N. I 222. Stăi tu, vulpe vicleană ce ești! Las’ că ți-oi da eu ție. SBIERA, P. 186. ♦ (Instrumentul este o armă de foc) A pune în acțiune, a trage. Eram băiat de vreo treisprezece ani cînd am învățat să dau cu pușca. ODOBESCU, S. III 21. Îmi vine să poruncesc să deie cu tunurile în prostimea aceea. NEGRUZZI, S. I 153. ◊ Tranz. (Complementul indică proiectilul) Se luă după un iepure, dete o săgeată, dete două și nu-l nimeri. ISPIRESCU, L. 8. ♦ A se lovi, a se atinge (de ceva). Calul fugea de da cu burta de pămînt. ISPIRESCU, L. 129. Ajunse la un munte mare... al cărui vîrf da la nori. id. ib. 216. 4. (Urmat de determinări locale sau modale; uneori (tranz.) construit cu pron. «o», care are valoare neutră) A o lua, a o porni, a o apuca, a se duce. Stoicea dădu spre iaz, sprijinindu-se în ciomag. GALACTION, O. I 47. Caii, obosiți și ei, simțind că li se slobod frînele, o deteră în pas domol de tot. SLAVICI, O. I 215. După ce ieși din sat, dete cătră casă prin o pădure. RETEGANUL, P. I 13. Dă soarele după deal și noi tot pe loc stăm. CREANGĂ, P. 128. ◊ Fig. Nevasta n-au știut încotro să deie de bucurie. SBIERA, P. 229. Nu mai știa ce să facă și încotro s-o deie, ca să nu greșească tocmai acum la dică. CREANGĂ, P. 270. ◊ Expr. A da încolo, încoace (sau pe ici, pe colo sau la deal, la vale) = a merge de colo pînă colo; fig. a se frămînta, a încerca în toate chipurile, a-și da osteneală. Dau încolo, încoace; dară nime nu poate chibzui... încotro să fie drumul spre casă. SBIERA, P. 67. Baba... dă la deal, dă la vale, dar n-are ce face; și, de voie, de nevoie, nunta s-a făcut, și pace bună. CREANGĂ, P. 8. A o da pe... = a o aduce altfel, a o întoarce, a o schimba. Cînd însă i se întîmpla să pomenească de ceva din trecutul neamului nostru, o da pe romînește. M. I. CARAGIALE, C. 78. ♦ A se abate, a trece (pe la...), a intra (undeva) pentru puțin timp. Părăsise cu totul gîndul de a mai da pe la universitate. VLAHUȚĂ, O. A. 257. Trecînd Dunărea, dete prin satele turcești și bulgărești. ISPIRESCU, M. V. 17. Părintele mai în toată ziua da pe la școală și vedea ce se petrece. CREANGĂ, A. 2. ◊ Expr. A-i da cuiva în (sau prin) gînd, prin (sau în) cap, în (sau prin) minte = a-i veni cuiva o idee. Cum de i-a dat în cap imbecilului să-mi trimită telegrama? C. PETRESCU, C. V. 111. 5. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» sau «peste») A ajunge la..., a găsi, a afla, a întîlni, a nimeri. Oriunde ar apuca-o, dă peste oameni. CAMILAR, N. I 316. Ne-a împrăștiat furtuna tocmai cînd dăduserăm peste ursoaică. GALACTION, O. I 50. La moară dau de prieteni. COȘBUC, P. I 76. ◊ Expr. A da de fund = a ajunge pînă la fund; p. ext. a ajunge la margine, la capăt, la sfîrșit. Am făcut datorii peste datorii. Cum dam de fund, nenea Scarlat... îmi făcea numaidecît rost de împrumut cu dobînzi sălbatice. M. I. CARAGIALE, C. 88. Cercați voi marea cu degetul, dar ia! să vedem, cum i-ți da de fund? CREANGĂ, P. 260. A da de capăt v. capăt. A(-i) da (cuiva) de urmă = a găsi pe cel căutat. A da peste cineva cu caii (sau cu căruța etc.) = a veni din mers peste cineva, lovindu-l, răsturnîndu-l. Dedeau cu caii preste oamenii lui Ercule. ISPIRESCU, U. 52. Cine e acesta ce a să deie piste noi cu droșca. NEGRUZZI, S. I 238. A da de dracu = a o păți. A da cu ochii de cineva v. ochi. A-și da cu socoteala că... v. socoteală. ◊ (Urmat de determinări ca: «rușine», «primejdie», «necaz» etc.) Ia cupa cea largă și-ai grijă ce faci; Ascunde-o bine, Căci Mufti... ne-o ia... Și dăm de rușine! COȘBUC, P. I 210. Avem să dăm peste o primejdie mare. ISPIRESCU, L. 6. Cînd este să dai peste păcat, dacă-i înainte, te silești să-l ajungi, iară dacă-i în urmă, stai și-l aștepți. CREANGĂ, P. 223. ♦ Tranz. (Regional) A băga de seamă, a prinde de veste, a observa. Băgînd sacii în moară, au dat că într-înșii nu-i grîu. SBIERA, P. 16. Cînd a dat de copilă că nu-i, a început a-și smulge părul din cap. CREANGĂ, A. 20. 6. (Despre întîmplări sau împrejurări neplăcute; de obicei urmat de determinări introduse prin prep. «peste») A veni peste cineva pe neașteptate, a surprinde pe cineva. Acolo, la Cotnari, am fost demult la culesul viilor, pe cînd încă nu dăduse molima filoxerei. SADOVEANU, O. VIII 233. Deodată dete preste ei o căldură, încît leșinau de sete. RETEGANUL, P. III 75. N-au mers mult și iată c-au dat altă nevoie peste dînsa. SBIERA, P. 208. De multe ce dăduse peste dînsul, se făcuse cam hurșuz. CREANGĂ, P. 111. ◊ Expr. A da strechea într-însul, se spune despre un animal care fuge orbește pentru că a fost mușcat de streche, sau (fig.) despre un om care fuge cuprins de spaimă. 7. (Despre persoane, în legătură cu verbe de mișcare) A ajunge într-un punct, a nimeri într-un loc; (despre drumuri) a intra în alt drum, a se împreuna cu alt drum. Ivancea coti îndărăt ca să iasă prin fundul curții pe drumul ce da în șosea, fără să treacă prin sat. DUMITRIU, N. 53. Fac înapoi, pe același drum, cu gîndul... să dea în Calea Victoriei. SP. POPESCU, M. G. 62. Ieșiră acum din pădure și dădură într-o poiană frumoasă. RETEGANUL, P. I 46. Dacă prin codri pătrunzi, dai de-o vale frumoasă și verde, Pe-al căreia deal se întinde o mîndră grădină. EMINESCU, O. IV 179. ♦ (Rar, despre locuri, terenuri) A ajunge sau a se întinde pînă la... Nimerise în grădini tăcute care dădeau în cîmp. CAMILAR, N. I 102. Făt-Frumos vede că șirul munților dă într-o mare verde. EMINESCU, N. 13. ♦ (Despre ferestre, uși, încăperi etc.) A fi cu fața spre..., a avea vederea spre..., a se deschide spre... Mai la dreapta o ușă cu geam... dă înspre peron. SEBASTIAN, T. 188. Din odăile neluminate ce dădeau în larga încăpere din mijloc se auziră șoapte, rîsete înfundate. M. I. CARAGIALE, C. 120. 8. A nimeri în..., a cădea în... S-azvîrlea, nu s-azvîrlea, Drept în paloșe că da. TEODORESCU, P. P. 443. ◊ Expr. A da în gropi (de prost ce e) = a fi foarte prost. De cînd ai luat zestre o casă, trei cai și-o sanie, te-ai prostit de dai în gropi. GALAN, Z. R. 266. A da din lac în puț = a nimeri din rău în mai rău. A-și da în petic v. petic. A da în brînci v. brîncă. ♦ (Despre păr) A intra, a cădea, a ajunge în... Pletele îi dădeau în ochi. ♦ (Despre lumină) A cădea într-o direcție oarecare. Baba... s-a ghemuit... cu spatele la lună, să nu-i dea lumina-n ochi. CARAGIALE, S. N. 255. Tainicele raze [ale lunii], dînd pieziș pe o zidire... Mîngîie a ei ruină. ALEXANDRESCU, P. 136. 9. (În legătură cu o acțiune în desfășurare; urmat de determinări introduse prin prep. «în») A începe, a trece în..., a intra. Vremea dădu în cald. DELAVRANCEA, S. 50. Copacii dau în mugur. VLAHUȚĂ, O. A. 342. Soarele dă în asfințit. ISPIRESCU, L. 34. ◊ (Impersonal) Dădea în toamnă și-o amorțise frigul. PAS, Z. I 88. ◊ Expr. A da în undă (sau în clocot) = a începe să fiarbă, să clocotească. (Fig.) S-a depărtat al ploii ropot, Dar Rîul Mic a dat în clocot Și spumegă de-a lungul văii. DEȘLIU, M. 35. A da în pîrpăra însuratului = a fi stăpînit de dorința însuratului. Dă, ce să-i zici! dăduse și el în pîrpăra însuratului. CREANGĂ, P. 166. (Despre cereale sau fructe) A da în copt (sau în pîrg) = a începe să se coacă, să se pîrguiască. Acasă perele de vară dau în copt. CAMILAR, N. I 83. Pomul înflorea în fiecare zi... rodul creștea și seara da în pîrg. ISPIRESCU, L. 73. Vezi d-ta, colo departe, niște lanuri frumoase de grîu care dă în copt? CREANGĂ, P. 155. A da în spic = a lega spic. Holdele au dat în spic mai devreme ca în alți ani. ♦ (Despre frunze, muguri, păr) A ieși, a se ivi, a apărea. Le dădea puful pe obraz. SADOVEANU, O. I 271. Am fugit repede la oglindă să cercetez dacă nu mi-au dat fire albe. C. PETRESCU, Î. II 63. A suflat vîntul de primăvară, au încolțit mugurii, a dat frunza. DELAVRANCEA, A. 34. De-ar veni luna lui mai, Să-mi aud cerul tunînd, Să văd norii fulgerînd, Ierbulița-n șesuri dînd. ANT. LIT. POP. I 72. ◊ (Despre sînge, lacrimi etc.) Îmi dau lacrimile și plîng încet de bucurie. CAMIL PETRESCU, U. N. 186. Avea o senzație de durere fizică așa de intensă, că-i da lacrămile în ochi. BART, E. 212. ◊ Expr. A da inima (sau duhul) din cineva, se zice despre acela care e gata să se sufoce în urma unui efort prea mare. Aleargă săraca, de dă inima din ea, ș-o trec amețeli. VLAHUȚĂ, O. A. 369. Începe a striga, de da duhul dintr-însa: «Ioane, Ioane, Ioane!» și Ion – pace! CREANGĂ, A. 64. ♦ (Despre lichide, determinat prin «afară» sau «pe din afară») A trece peste buzele vasului, a ieși afară din vas. Apa numai cît nu da afară din fîntîni. RETEGANUL, P. I 27. ◊ Expr. (Despre lichide în fierbere) A da în foc = a se umfla, a curge afarî din vas. S-a întîmplat să dea laptele în foc. GALAN, Z. R. 38. 10. (Despre anotimpuri, fenomene atmosferice) A veni, a se face a se lăsa, a se porni. Aici, în locul mărului, era o salcie cu scorbură arsă... și stăteau la adăpost în scorbură pescari cînd da cumpăna. CAMILAR, TEM. 195. Ciobanii de demult, cînd plecau cu oile, intrau ca în mănăstire: nu-i mai vedeau fetele și nevestele decît cînd da zăpada. GALACTION, O. I 64. Peste o lună dă primăvara. C. PETRESCU, C. V. 149. 11. (Cu valoare de auxiliar, urmat de un verb la conjunctiv) A începe să..., a se apuca de..., a avea de gînd, a se pregăti pentru o acțiune, a fi pe punctul de a... Rizea dădu să plece. DUMITRIU, B. F. 27. Dragoș dădu să coboare scara, dar iute o sui înapoi, căci Geoiana era cît pe ce să-l umfle în corne. HOGAȘ, DR. II 96. A dat el să se supere și să ne ocărască, dar a priceput îndată că cel mai bun lucru ce-i rămînea de făcut era să rîdă și el cu noi. VLAHUȚĂ, O. A. 456. Dă el să descuie ușa, nu poate; dă s-o desprindă, nici atîta. CREANGĂ, P. 256. III. Refl. și (rar) intranz. 1. (Urmat de determinări locale) A se duce, a merge, a veni. Dă-te mai încoace. ▭ Ian, măi oameni, dați-vă la o parte. CAMILAR, N. I 208. Dă-te la o parte să treacă domnu doctor. C. PETRESCU, C. V. 35. ◊ Expr. A (se) da îndărăt (sau înapoi) = a) a se retrage (mai înapoi). Tuspatru deterăm un pas înapoi. M. I. CARAGIALE, C. 25. Dacă murgu-i sprinten da-n lături sforăind, Viteazul cu blîndeță îl dezmierda. ALECSANDRI, O. 207; b) a se codi, a se sustrage de la ceva, a căuta să scape, a se retrage (într-o luptă). Nu, Ioane, noi nu trebuie să dăm înapoi! Pentru nimic în lume, nici un pas înapoi! CAMILAR, TEM. 85. Teama de necunoscut era de neîndurat. Dar, negreșit, asta numai la cei hotărîți să nu dea, în nici un caz, înapoi. CAMIL PETRESCU, U. N. 337. Cum văd eu, nici de asta nu te-ai da în lături. CREANGĂ, P. 166. ◊ (Locuțiune verbală) A se da jos = a coborî. (Tranz.) De ce m-ați dat jos din tren? SEBASTIAN, T. 232. (Fig.) Prometeu... adesea mustra pe Joe pentru nelegiuirea ce săvîrșise dînd pe tat’său jos de pe scaun. ISPIRESCU, U. 82. Dînd jos pe Lăpușneanul, urcăm pe cine-n loc? ALECSANDRI, T. II 112. ♦ A se așeza undeva. Se dete p-o pernă, răzimîndu-și cotul. PANN, P. V. I 58. 2. (Urmat de determinări introduse prin prep. «la») A se năpusti, a se arunca, a năvăli asupra cuiva. Cînd se da armăsarul la Galben-de-Soare, mușca din pieile de bivol, iară cînd se da acesta la armăsar, mușca din carne vie. ISPIRESCU, L. 28. Ține-l [pe cîine] să nu se dea la mine. CARAGIALE, O. II 267. Iarna... ursul ajunge de să dă la vite și la oameni. SLAVICI, la TDRG. ◊ Intranz. V-aștept, ca să nu dea la voi cîinele. SADOVEANU, P. M. 261. Zîna... dă deodată la dînsul, să-i scoată ochii. SBIERA, P. 38. ◊ Expr. A da fuga = a se repezi. Eu am dat fuga la brad și m-am suit în brad. SADOVEANU, V. F. 27. A da de-a dreptul = a veni drept la țintă, fără a face ocol. Golătatea încunjură, iară foamea dă de-a dreptul. CREANGĂ, A. 69. 3. A se deda la..., a fi înclinat spre... Leneșa lor minte, dată pe gîndiri ușoare, Se împiedică de-o muncă ce-o cutremură ș-o doare. VLAHUȚĂ, P. 134. El din mica copilărie au fost dat către aceste. DRĂGHICI, R. 73. 4. (În jocuri, urmat de determinări ca «de-a rostogolul», «pe gheață», «în leagăn» etc.) A aluneca, a se rostogoli, a se legăna etc. Fă-te dar tu o roată de lemn și eu una de fier, să ne dăm unul pe un deal, altul pe alt deal. RETEGANUL, P. III 73. În scrînciobul din culme se dau flăcăi și fete. ALECSANDRI, P. III 143. ◊ Expr. A se da peste cap v. cap. A se da de-a tumba (sau de-a dura) = a se da peste cap, a se rostogoli. A se da de rîpă = a se prăpădi. Porumbo, iubește-mă că mă dau de rîpă, pre legea mea! ALECSANDRI, T. 157. A se da în vînt după... = a) a-și da toată osteneala. Ilinca bocea pe la toate pragurile și se da-n vînt după leacuri. VLAHUȚĂ, O. A. 129. Și merg eu acum fără păsare prin păpușoi pînă în dreptul ogrăzii și mă uit printre gard și văd pe mama cum se da în vînt după trebi. CREANGĂ, A. 68; b) a ține foarte mult la cineva, a face orice pentru... 5. (Urmat de determinări introduse prin prep. «pe lîngă») A se lua cu binele pe lîngă cineva, a încerca să intre sub pielea cuiva. Slutul se dete pe lîngă fată și începu s-o lingușească cu vorbe mierloitoare și să se ia cu binele pe lîngă dînsa. ISPIRESCU, L. 47. Dacă... vrun tinerel viteaz S-ar da pe lîngă mine... Atunci cu voie bună I-aș da sufletu-n dar. ALECSANDRI, T. 156. 6. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» sau «în») A trece în altă parte, în altă tabără sau grupă. Lasă legea creștinească Și te dă-n legea turcească. ALECSANDRI, P. P. 211. ◊ Expr. A se da în (sau de) partea (cuiva) sau a se da cu cineva = a se alătura de partea cuiva (într-o discuție, într-un diferend etc.). Of, of... te-ai dat cu năpîrca de Eftimie. DUMITRIU, N. 238. Stă la chibzuri în care parte să se de. ISPIRESCU, U. 28. ♦ A se acomoda cu cineva, a se lua după cineva sau ceva. Eu gîndesc că s-a da după mine și s-a face și ea bună. CREANGĂ, P. 164. ◊ Expr. A se da pe (sau la) brazdă v. brazdă. 7. (Despre persoane) A se lăsa în voia cuiva. Lasă-ți lumea ta uitată, Mi te dă cu totul mie. EMINESCU, O. I 209. ♦ A se lăsa stăpînit, copleșit de... Dragul meu... învață-te a munci, nu te da lenii. HOGAȘ, DR. II 47. Se dete cu totul la această patimă. NEGRUZZI, S. I 20. Inima i se sfîrșea, Dar îndat’ se stăpînea Și durerii nu se da. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 488. 8. (Mai ales în forma negativă) A ceda, a nu opune rezistență, a se supune. [Cîinii] nu se da să li tai cozile. SBIERA, P. 15. Fricosule... nu mi te da, păcătosule. ALECSANDRI, T. I 117. ◊ Expr. A nu se da cu una cu două = a nu ceda ușor. Flăcăul era chitit la capul său și nu se da cu una cu două. CREANGĂ, P. 142. ♦ (Întregit printr-un participiu, cu sensul determinat de acesta) A se lăsa (nemaiavînd încotro). N-a mai avut ce spune și s-a dat bătut. SADOVEANU, P. M. 205. Cum nu se dă scos ursul din bîrlog... așa nu mă dam eu dus din Humulești. CREANGĂ, A. 116. ♦ (Învechit și familiar; despre armate, cetăți, comandanți) A se preda, a se supune. Numai Timișoara mai este în mîna împotrivnicului, dar întru atîta înconjurată că în puțintică vreme trebuie să se dea. GHICA, A. 306. Aceștii, după puțin, s-au dat robi și cetățuia s-au ars de franțezi. KOGĂLNICEANU, S. 13. Dă-te de voia tea. Să ne scapi de vreo belea. TEODORESCU, P. P. 292. 9. (Urmat de determinări introduse prin prep. «la», rar «spre») A începe să..., a se apuca de..., a se pune pe... După cină să dau la culcare. RETEGANUL, P. III 83. Se deteră spre odihnă, dar pîndea cînd unul, cînd altul. ISPIRESCU, L. 4. Satul văzînd că acest om nu se dă la muncă nici în ruptul capului, hotărî să-l spînzure. CREANGĂ, P. 329. La lucru s-au pornit Și la lucru mi s-au dat; Mi s-au dat la secerat. TEODORESCU, P. P. 150. ◊ Expr. A se da (rar, intranz., a da) în vorbă cu cineva = a intra în vorbă. Mai de una, mai de alta, apoi dădură în vorbă cu Pahon. RETEGANUL, P. V 14. Numai cît în vorbă se da, Secerele și gătea. TEODORESCU, P. P. 142. 10. (Numai în expr.) A se da drept (învechit, de) cineva = a voi să treacă drept altcineva, a face să se creadă că e altcineva. [Agenții] s-au ivit în aceeași zi la han la Brătulescu, dîndu-se drept negustori de covoare. POPA, V. 95. M-oi duce la curtea împăratului și m-oi da de doftor. SBIERA, P. 301. Am să mă dau și eu de baroană, cum oi trece granița. ALECSANDRI, T. I 181. 11. (Mai ales în forma negativă) A se pomeni, a se ivi. Înc-așa schilodeală nu mi s-a dat în cale! RETEGANUL, P. III 62. Turbare de cap și frîntură de limbă ca la acești nefericiți dascăli nu s-a mai dat a vedea! CREANGĂ, A. 84. Nu s-a dat pe fața pămîntului o jupîneasă mai iscusită decît Anghelușa. ALECSANDRI, T. I 105. – Forme gramaticale: prez. ind. dau, dai, dă, dăm, dați, dau; imperf. dădeam și dam; perf. s. dădui (regional dedei și detei); m. m. perf. dădusem și dasem (regional dedesem și detesem); prez. conj. pers. 3 să dea (regional să deie).

BASMA, basmale, s. f. 1. Bucată de pînză sau de mătase, de obicei colorată, de formă pătrată, care se întrebuințează de femei spre a-și înveli capul sau spre a lega și duce în ea ceva. V. tulpan, năframă, maramă. Îi legase și părul într-o basma neagră lucitoare. DUMITRIU, B. F. 142. O săteancă bătrînă o îmbrobodea pe Hanora cu o basma țărănească. CAMILAR, N. I 103. Își luă într-o basma lucrușoarele lui, mai nimic, și ieși. CARAGIALE, O. I 326. Fata... luă cu dînsa o gresie, o basma cu chenar pe margine și o perie. ISPIRESCU, L. 194. ◊ Expr. A scoate (pe cineva) basma curată = a scăpa (pe cineva) de o învinuire. A ieși (sau a scăpa) basma curată = a ieși cu bine dintr-o încurcătură. Hoții o scăpat basma curată... și tot noi și cu vina și cu gloaba (= amenda). HOGAȘ, M. N. 198. 2. (Regional) Batistă. [Banii] care-i mai rămăseseră ii păstra într-un nod al basmalei. PAS, L. I 10. Fetele dădeau pe ascuns flăcăilor basmale și inele, jurîndu-le că nu o să se mărite, că o să-i aștepte. BUJOR, S. 39. – Variantă: (învechit) băsma (KOGĂLNICEANU, S. 112) s. f.

BĂNĂRIT s. n. (Mold., cu sens colectiv) Sumă mare de bani, bani mulți; bănet. Boierul acela, de mult bănărit ce avea, nu-i mai știa numărul. CREANGĂ, P. 67. Care dincotro îl ruga: unul să-i deie bănărit cît a cere el, altul să-i deie fata și jumătate de împărăție... pentru asemenea odoare. CREANGĂ, P. 228. Ian privește bănărit, de unde eram afif de parale... ALECSANDRI, T. 146.

FACE, fac, vb. III. A. Tranz. I. (Complementul e un substantiv concret; verbul exprimă acțiunea de a realiza, de a produce ceva). 1. (Cu privire la obiecte) A întocmi, a alcătui, a făuri, a fabrica. Am dat să-mi facă o pereche de pantofi. Copilul își face o jucărie. ▭ Ercule făcu un laț cu meșteșug. ISPIRESCU, U. 40. Îndată i se aduc cele cerute și tălpoiul [iadului] face iute o darabană. CREANGĂ, P. 310. ◊ Expr. A face cuie v. cui. (Cu privire la obiecte de îmbrăcăminte) A executa, a confecționa. Fă-mi cămașă de fuior, Că mi-i gîndu să mă-nsor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 365. ♦ A procura un obiect, dispunînd confecționarea lui de către altcineva. Făcîndu-i haine frumoase, se cunună cu ea. ȘEZ. V 67. Mîndrulița de pe deal Cere ca să-i fac caftan. SEVASTOS, N. 277. 2. (Cu privire la construcții) A construi, a clădi, a dura². Și-a făcut casă. Făcu gard în jurul grădinii. ▭ Împăratul a dat de știre... că oricine s-a afla să-i facă... un pod de aur... aceluia îi dă fata. CREANGĂ, P. 77. Aice își făcură o colibă. ȘEZ. II 201. ◊ Fig. Cînd (îți faci gard cu norocul, Dacă el nu-și schimbă locul, Scîrbă-n casă dacă nu-i, Toți copiii ți-s sătui. BELDICEANU, P. 88. ◊ Expr. A face zid în jurul cuiva v. zid. ♦ (Cu privire la clăi, stoguri etc.) A ridica, a așeza, a clădi. Unii secerau, alții legau snopi, alții făceau clăi. CREANGĂ, P. 158. Făcea căpiți din iarba cosită. ȘEZ. I 85. 3. (Cu privire la mîncări, alimente etc.) A găti; a prepara. Gospodina face de mîncare. ▭ Cînd a veni bărbatu-tău de la drum, vom face plachie cu costițe de porc. CREANGĂ, P. 5. Făce brînză din lapte. DRĂGHICI, R. 149. Io-i fac zeamă pipărată. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 173. ◊ Expr. A nu face brînză (cu cineva) v. brînză. ◊ Refl. pas. Ușor îi a zice plăcinte, da mult îi pîn’se fac. ȘEZ. I 219. 4. (Cu privire la lucrări scrise, mai ales literare) A compune, a scrie. Face versuri. ▭ Îndată ce Iancu Văcărescu, Eliad, Alexandrescu sau Anton Pann făceau o poezie, a doua zi el [Filimon] o știa pe dinafară. GHICA, S. A. 79. Ca să nu uite curgerea zililor, au socotit să facă un calendari. DRĂGHICI, R. 54. ♦ (Cu privire la opere artistice) A executa, a realiza. A făcut un portret. 5. (Cu privire la legi) A crea, a stabili, a institui. În cămeși cu mîneci lunge și pe capete scufie, Ne fac legi și ne pun biruri, ne vorbesc filozofie. EMINESCU, O. I 150. Puterea d-a face legi... sta în adunarea sau soborul a toată țara. BĂLCESCU, O. II 13. 6. (Cu complementul «foc») A ațîța, a aprinde. Ca să facem foc și să aprindem lampa, e nevoie înainte de toate să avem lemne și petrol! C. PETRESCU, A. 279. Își fac foc, își fac de cină. RETEGANUL, P. II 71. Să facă un foc la marginea cetății. ISPIRESCU, L. 199. 7. (Cu complementul «praf») A stîrni, a ridica. Nu mai săriți atîta prin casă, că faceți praf. 8. (Cu complementul «urmă», «dîră») A lăsa. Unde calci, Urmă nu faci. BIBICESCU, P. P. 367. 9. (Cu privire la bani, la avere) A cîștiga, a agonisi, a strînge. Cînd faci avere, începi să păcălești lumea. DUMITRIU, N. 270. Înțelege-te cu moș Alexa baciul și vindeți cît trebuie din oile canarale (= bătrîne și grase), ca să faceți bani. SADOVEANU, B. 44. Lapte, brînză, unt și ouă de-am putea sclipui să ducem în tîrg, ca să facem ceva parale, căci casa s-a mai îngreuiat cu un mîncău. CREANGĂ, P. 6. II. (Complementul e un substantiv concret; verbul exprimă acțiunea de a produce din sine). 1. (Despre femei) A naște. Nu se împlinește bine anul, și femeia lui Ipate face un băiet. CREANGĂ, P. 169. Împărăteasa făcu un fecior. EMINESCU, N. 4. L-a făcut mă-sa dormind se spune despre omul fără vlagă sau leneș. ◊ Expr. De cînd l-a făcut mă-sa = de cînd s-a născut. Nu ieșise din casă de cînd o făcuse mă-sa. ISPIRESCU, L. 17. Parcă era de-acolo, de cînd l-a făcut mă-sa. CREANGĂ, P. 153. ◊ Absol. Bătu la portiță, se rugă să o lase înăuntru să se odihnească nițel, mai cu seamă că îi și abătuse să facă. ISPIRESCU, L. 55. Mai umblu prin oraș... pîn-o face. – Cine să facă? – Nevastă-mea. – Ce? – O apucase aseară durerile. CARAGIALE, M. 199. ♦ (Despre soți) A procrea. Numai un copil o să faceți. ISPIRESCU, L. 2. ♦ (Despre mamifere) A făta; a puia. Vaca vecinului a făcut un vițel frumos. 2. (Despre păsări; de obicei cu complementul «ou») A oua. Baba atunci se duce cu fuga, să afle ce i-a făcut găina. CREANGĂ, P. 70. 3. A produce, a da. În fundul grădinii avea și un măr care făcea mere de aur. ISPIRESCU, L. 81. Pomul care nu face roadă, se taie și în foc se aruncă. CREANGĂ, P. 118. Nu toate muștele fac miere. ♦ (Despre plante, cu privire la muguri, frunze, flori etc.) A scoate, a-i crește. Hai, mîndro, pe deal în sus, C-a făcut făsuiu fus. TEODORESCU, P. P. 315. 4. (Despre oameni, animale, plante; complementul indică o boală, o rană, o excreție etc.) A i se ivi, a-i apărea. Nenorocitul domn se zvîrcolea în spasmele agoniei; spume făcea la gură. NEGRUZZI, S. I 165. Popușoii vor face tăciune. ȘEZ. I 191. Purceii mici hrăniți cu cir fac păduchi. ib. V 51. ◊ Expr. A nu face purici (mulți) într-un loc (sau nicăieri) v. purice. A face spume (la gură) v. spumă. A face zîmbre v. zîmbre. ♦ (Franțuzism) A se îmbolnăvi de... A făcut scarlatină. 5. (Cu privire la părți ale corpului; în expr.) A face o gură cît o șură = a deschide, a căsca gura mare. A face ochi = a) (despre puii unor animale) a deschide ochii (la cîteva zile după naștere). Cînd fată Griva opt-nouă căței, noi îi lăsăm să sugă o săptămînă pînă fac ochi. STANCU, D. 15. (Glumeț, despre oameni) Cunoaștem meșteșugul acesta de cînd am făcut ochi. C. PETRESCU, Î. II 138; b) (familiar) a se trezi, a se scula (din somn). În vremea asta coloniștii făceau ochi și se grăbeau să se adune la sfatul de dimineață. SADOVEANU, P. M. 249. Mai era vreme pîn’ la ziuă, cînd Andrieș se simți scuturat de mîna lui Morocine: – Ei, tinereță, încă n-ai făcut ochi? Scoală, scoală: trebuie s-o pornim. id. O. I 501. A face burtă (sau pîntece) = a căpăta burtă, a-i crește burta. [Cocoșul] a făcut un pîntece mare, mare, cît un munte. CREANGĂ, P. 66. A face față (cuiva sau la ceva) v. față. A face fețe-fețe v. față. A face mutre v. mutră (4). (Despre pantaloni) A face genunchi = a se vedea, după multă purtare, urmele genunchilor pe pantaloni. III. (Folosit și absolut; exprimă acțiunea de a provoca ceva; urmat de o propoziție completivă sau consecutivă uneori cu nuanță finală). 1. A aduce (pe cineva sau ceva) în situația de a..., a întocmi, a potrivi lucrurile astfel ca să...; a da (cuiva) posibilitatea de a... Eu oi face ca să nu te vadă nime. SBIERA, P. 201. Am venit să te întreb... dacă ai ceva leacuri, care să ne facă să avem copii. ISPIRESCU, L. 1. C-un zîmbet faci gîndirea-mi să se-mbete. EMINESCU, O. I 200. ◊ (Eliptic) Nu mă faceți, că ia acuși vă ard cîteva jordii! CREANGĂ, A. 128. ◊ Intranz. Lovi cu ciomagul coarnele cerbului, care și picară, și făcu de șarpele îl putu înghiți. RETEGANUL, P. II 42. Pesemne că și straiele acestea pocite fac să arăți așa de sfrijit. CREANGĂ, P. 148. ◊ Refl. Această împărăteasă, cu rostul ei cel blajin... se făcu de o iubiră pînă și cumnatele ei. ISPIRESCU, L. 40. 2. A determina; a convinge. Pînă la vremea asta, nici el de la sine, nici prietenii... tot nu l-au putut face să se însoare. CREANGĂ, P. 142. Cu umbre, care nu sînt, v-a-ntunecat vederea Și v-a făcut să credeți că veți fi răsplătiți. EMINESCU, O. I 59. M-ai făcut de te crezui. ALECSANDRI, P. P. 357. 3. A obliga, a sili, a constrînge, a pune (pe cineva) să... Nu mă face să-ți zic pe nume! ALECSANDRI, T. 750. Oh! părinte! Ce mă făcuși să fac! NEGRUZZI, S. I 163. 4. A predispune (la ceva); a îndemna. Susurul acestor izvoare o făcea să se uite galeș la ele și-i plăcea să le vadă curgerea lor. ISPIRESCU, L. 17. Eu te fac s-auzi în taină Mersul cîrdului de cerbi. EMINESCU, O. I 110. IV. (Exprimă acțiunea de a da sau de a atribui unei ființe sau unui lucru o altă stare, însușire, formă sau menire decît cea pe care o avea sau o are). 1. (Urmat de un nume predicativ exprimat printr-un adjectiv, o locuțiune adjectivală, un participiu etc.) A aduce (pe cineva sau ceva) într-o anumită stare. Stătea pe gînduri și se uita la lampă. O făcu iarăși mai mică. DUMITRIU, N. 277. Eu l-aș face într-o noapte căzut în Dunăre. BART, E. 287. Ieri mi te-am făcut scăpată; Azi nu-mi scapi nesărutată! COȘBUC, P. I 99. Stăpîne, dacă-i numai atîta, apoi lască te fac eu cu grîu. CREANGĂ, P. 155. Stăi, măi Fulgo, barbă neagră, Să te fac cu mintea-ntreagă. ALECSANDRI, P. P. 56. ◊ Expr. A face (refl. a se face) bine (sau sănătos) = a (se) însănătoși, a (se) vindeca. Se jură că într-un ceas îl face bine. VLAHUȚĂ, la TDRG. A face (pe cineva) cunoscut = a aduce (pe cineva) în situația de a fi cunoscut (de alții), de a fi renumit. A face (ceva) cunoscut = a vesti, a da de știre (prin lume). A face (ceva) de vînzare = a destina (ceva) vînzării. A face calea întoarsă = a se întoarce din drum. Dar acu, vei vrea cu oaste și război ca să ne cerți, Ori vei vrea să faci întoarsă de pe-acuma a ta cale. EMINESCU, O. I 146. A face pe dracu-n patru v. drac. A face (refl. a se face) de ocară sau, de poveste, de rîs, de rușine v. c. A face (pe cineva sau ceva) una cu pămîntul v. unu. 2. (Urmat de un nume predicativ; numele ființei sau al lucrului care suferă transformarea stă în cazul acuzativ sau este introdus prin prep. «din») A aduce (pe cineva sau ceva) dintr-o stare în alta; a preface, a schimba, a transforma în... Însuși Sinan-pașa cel grozav... venise să facă țara pașalîc. ISPIRESCU, M. V. 25. I-a mai rămas o bucățică de mămăligă îmbrînzită și făcînd-o boț, a zis... CREANGĂ, P. 143. Faceți din piatră aur și din îngheț văpaie. EMINESCU, O. I 94. Și în sine împăcată stăpînea eterna pace!... Dar deodat-un punct se mișcă... cel întîi și singur. Iată-l Cum din haos face mumă, iară el devine tatăl. id. ib. 132. Negru-i, doamne, pămîntu, Da-i mai negru urîtu; Din om te face neom. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 212. ◊ Expr. A face din țînțar armăsar sau, mai rar, a face calul armăsar = a exagera, a da lucrurilor o importanță mai mare decît au în realitate. Că dușmanul e dușman, Face calul armăsar, Și se pune pe cărbuni, Umple satul cu minciuni. TEODORESCU, P. P. 316. A face (pe cineva) din cal măgar = a-și bate joc de cineva; a înjosi. Nu mă faceți din cal măgar, că vă veți găsi mantaua cu mine. CREANGĂ, P. 253. A face (pe cineva) cuc (sau tun) = a îmbăta pe cineva. Cucoana însă tot îndesa paharele boierului... pînă îl făcu cuc. ISPIRESCU, L. 181. A face (cuiva) coastele pîntece = a bate pe cineva tare. Și-i da piste un omușor, care ți-a face coastele pîntece. NEGRUZZI, S. I 250. A face noaptea (sau din noapte) zi = a nu dormi, a veghea toată noaptea. Biata femeie nopțile le făcea zi. ISPIRESCU, L. 58. A-l face (pe cineva) în două sau (în) patru = a despica (pe cineva) în două sau în patru, a tăia (pe cineva) în bucăți; a sfărîma, a ucide. Dacă nu se da în lături lupul, în două îl făcea cu paloșul. ISPIRESCU, L. 17. Pe butuc Că-l așeza, Cu baltac Patru-l făcea. TEODORESCU, P. P. 589. A face (refl. a se face) bucăți sau bucățele, fărîme, grămadă, praf, pulbere, scrum, țăndări etc. v. c. A face (cuiva) capul călindar v. calendar. A (-i sau a i se) face (cuiva) gura pungă v. gură (2). A-și face urechea toacă v. toacă. A-și face coada bîrzoi v. bîrzoi. A face (cuiva) pîntecele (sau spinarea) tobă v. tobă. A face (cuiva) chica topor v. topor. ◊ Refl. Lovi cerbul de trei ori în burtă și îndată se făcu dintr-însul o căruță cu doisprezece cai de foc. ISPIRESCU, L. 116. Dar atuncea greieri, șoareci, Cu ușor-măruntul mers, Readuc melancolia-mi, Iară ea se face vers. EMINESCU, O. I 106. Răul se face fire, simțirea amorțește. ALEXANDRESCU, P. 79. 3. (Urmat de un substantiv sau de un adjectiv predicativ) A zice, a spune (despre cineva) că este..., a învinui, a acuza (pe cineva) de... Credea că cei ce-l fac urît îl iau numai în batjocură. SBIERA, P. 228. A început a te lua lumea la ochi și a te face prost. ȘEZ. V 130. Vorbă-ndată-i trimetea Și netrebnic că-l făcea. TEODORESCU, P. P. 640. ◊ Expr. A face (pe cineva) cum îi vine la gură = a ocărî pe cineva rău, fără a-și alege cuvintele. Își adusese aminte Borțosul... că ea te-a adus la atelier, și a făcut-o cum i-a venit la gură. PAS, Z. I 276. ◊ Refl. Da ia lasă-mă la pîrdalnicul, stîpîne... Nu te mai face așa de bătrîn, că doar nu ți-i vremea trecută. CREANGĂ, P. 154. V. (Complementul e un substantiv concret; verbul exprimă acțiunea de a da unui lucru o formă definitivă sau potrivită destinației sale). 1. A aranja, a potrivi (ceva) pentru un anumit scop, a pregăti. Gospodina făcu paturile devreme. SADOVEANU, B. 102. Se întreceau care de care să facă baia mai potrivită de caldă stăpînului său. ISPIRESCU, L. 31. Făcu un culcuș stăpînului său. id. ib. 287. Preferanțul giucăm?... Eu fac cărțile. ALECSANDRI, T. I 74. Abia aveam vreme a-mi face toaleta. NEGRUZZI, S. I 53. ◊ Expr. A-și face ghetele (sau pantofii) = a-și lustrui ghetele (sau pantofii). 2. (Cu privire la păr, unghii, buze, sprîncene) A îngriji, a aranja, a drege. [Chirița:] Să mă arăte la o mulțime de boieri, cum m-am troienit în Păcurari, și cum îmi fac sprîncenile! ALECSANDRI, T. I 158. Haide, apucă-te de-ți fă părul, că acuși însărează. id. ib. 37. VI. (Complementul e un abstract; verbul are sens foarte larg, exprimînd acțiunea de a lucra, de a săvîrși ceva). 1. A săvîrși, a făptui. De cîte ori se lumina orizontul, ea făcea sforțări ca să poată privi în larg. BART, E. 387. Ce mi-ai făcut cu atîta sumedenie de oștire...? ISPIRESCU, M. V. 31. Toate trebile cîte le făcea, le făcea pe dos. CREANGĂ, P. 39. Mergînd ea acum zi și noapte, nu știu ce făcu, că se rătăci. id. ib. 288. Tu ești, Pepelaș? Ce faci acolo? ALECSANDRI, T. I 332. ◊ Absol. Dănilă face, Dănilă trebuie să desfacă. CREANGĂ, P. 46. Cine face, lui își face. Capul face, capul trage. Tace și face. ◊ Expr. A face abstracție de... = a ignora, a lăsa la o parte, a nu lua în considerare. Avînd un obiect de studiat, fie de ordine materială, fie de ordine psihică, [metafizicienii] fac abstracție de toate elementele lui, de toate condițiunile lui de existență reală. GHEREA, ST. CR. II 33. Face ce face (sau ce poate) și... = încearcă în toate felurile și izbutește să...; nu știu ce face, vorba e că... Muma zmeului făcu ce făcu și trecu muntele. ISPIRESCU, L. 25. Dar nu știu ce face dracul, că face el ce face și, cu mare greu, scapă din labele lui moș Ursilă. CREANGĂ, P. 53. Ce face și cum face... sau ce (sau cum) face și ce (sau cum) drege... = ce pune la cale și cum o învîrtește că... (sau ca să...). Nu știa cum să facă, cum să dreagă, ca să împlinească voia acelui împărat. ISPIRESCU, L. 11. El știe ce face, ce drege, de-mi aduce din cînd în cînd așa cîte puține [salate], de poftă. CREANGĂ, P. 211. A nu avea ce face (sau ce să facă) = a) a nu avea ocupație. Dracul cînd n-are ce face, știți ce face... Intră înlăuntru și începe a-și purta codița cea bîrligată pe la nasul unchiașului. CREANGĂ, P. 53; b) a nu-i rămîne nimic de schimbat într-o situație, a nu avea posibilitatea să se împotrivească, să obiecteze, să ajute cu ceva; a nu avea încotro. Boierul acela cică era cam zgîrcit, dar, văzînd că Ivan este om împărătesc, n-are ce să facă. CREANGĂ, P. 301. Vai de mine, cam m-aș duce Seara la guriță dulce!... N-am ce face, sus îi locul, Inima-mi arde ca focul. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 133; c) a face o gafă, o imprudență, o prostie, o trăsnaie. A nu avea ce face cu... = a nu avea (nici o) trebuință de..., a nu-i trebui; a nu avea (nici un) folos de... N-are ce face cu atîta avere. RETEGANUL, P. IV 33. Iți dau și dumitale punga asta, că eu n-am ce face cu dînsa. CREANGĂ, P. 45. Ce (mai) faci? = cum îți merge? cum o mai duci? Feciorul meu ce mai face? – Face bine, că-i sănătos. RETEGANUL, P. II 62. Dar tu, dragă, ce mai faci? BIBICESCU, P. P. 61. A face totul sau a face tot posibilul (sau toate chipurile) să (sau ca să)... = a încerca tot posibilul, a se căzni în toate felurile spre a... Nu putem trăi în casa aceasta, de n-om face toate chipurile să scăpăm de hîrca de babă. CREANGĂ, P. 12. Ce face? = ce? cum? (exprimînd surpriza sau faptul că nu sîntem de acord cu cele auzite). Iartă-mă! – Ce face? Să te iert?- Eu, o tigoare, o scorpie? NEGRUZZI, la TDRG. Ce (tot) faci (sau ce ai făcut) de...? = ce ți s-a întîmplat că...? care e cauza că...? Vai, mîndruță de departe, Ce tot faci de nu scrii carte? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 142. Ce-i de făcut (cu cineva sau cu ceva)? = cum să se procedeze (cu cineva sau cu ceva)? Să lăsăm toate la o parte și, pănă la una alta, hai să vedem ce-i de făcut cu cerbul. CREANGĂ, P. 224. N-am făcut nimic = n-am realizat nimic, nu m-am ales cu nimic, n-am nici un folos. Ai fost ieri la tîrg? – Da, dar n-am făcut nimic. Fă bine și... (sau de...) v. bine² (3). Văzînd și făcînd = procedînd conform situației, împrejurărilor, fără un plan stabilit dinainte. [De cel mai mic copil] nu se despărțea, îl ținea lîngă dînsa, și mai tîrziu – «văzînd și făcînd». MACEDONSKI, O. III 23. A avea a (sau de-a) face cu cineva sau cu ceva = a avea de lucru cu cineva (sau cu ceva), a avea ceva comun cu cineva (sau cu ceva). Așa mi ți-a fost povestea? zise el încetișor, stai măi, dară, să-ți arăt eu cu cine ai a face. ISPIRESCU, L. 377. (Amenințător) O să ai de-a face cu mine. Ce are a face? = ce legătură este (între un lucru și altul)? ce interesează? și ce-i cu asta? și ce dacă? Harap-Alb, Gerilă, Ochilă și Păsări-Lăți-Lungilă se pun ei de ospătează și beu cît le trebuie. Dar ce are a face? parcă nici nu se cunoștea de unde au mîncat și au băut. CREANGĂ, P. 260. N-are a face! = nu interesează! n-are importanță! A-și face apariția v. apariție. A face caz (de ceva sau de cineva) v. caz. A face cunoștință (cu cineva) v. cunoștință. A(-și) face loc v. loc. A-și face mendrele v. mendre. A face moarte (de om) v. moarte. A face parte din... v. parte. A face pasul... v. pas. A face pași mari v. pas. A face rost (de ceva) v. rost. ◊ Refl. (În expr.) S-a făcut = ne-am înțeles, s-a aranjat, fii fără grijă. Adu-mi cărțile împrumutate. – S-a făcut! ◊ (Învechit și popular; în locuțiuni verbale) A-și face închipuire = a-și închipui. A-i face trebuință = a-i trebui. A face tocmeală = a se tocmi etc. A-și face joc = a se juca. Apoi ca-n glumă el le prinde De mînecă, și-aprins de dor, Își face joc prin părul lor. COȘBUC, P. I 88. A face o știre = a înștiința. Ieremia-vodă... făcu o știre cardinalului, că Mihai-vodă voiește a intra în Ardeal. BĂLCESCU, O. II 222. A face monopol = a monopoliza. Monopol fac azi de drepturi. ALEXANDRESCU, P. 139. A face întrebare = a întreba. Moșul iarăși... face întrebare. PANN, P. V. I 12. 2. A provoca, a da naștere la..., a cauza. Cine știe ce încurcătură vei face p-acolo! ISPIRESCU, L. 13. Începe a face un tărăboi, de s-a sculat toată ograda în gura lui. CREANGĂ, P. 304. Acel soi ciudat de barzi... Sînt cîntați în cafenele și fac zgomot în saloane. EMINESCU, O. I 137. ◊ Expr. Nu face nimic = (formulă de politețe cu care se răspunde celui ce-și cere scuze pentru un neajuns sau o supărare pricinuită fără să vrea) n-are nici o importanță. A o face lată v. lat. ◊ Refl. Mare vîlvă se făcu în împărăție. ISPIRESCU, L. 31. De la o vreme se face tăcere. CREANGĂ, P. 227. ♦ (Cu determinări în dativ, indicînd persoana care e interesată în acțiune) A pricinui, a cășuna. Și-o întreb, și nu-mi răspunde! Și mă mir ce i-am făcut! COȘBUC, P. I 49. Își ceru iertăciune pentru relele ce-i făcuse. ISPIRESCU, L. 144. Să nu cumva să te împingă păcatul să-i faci vrun neajuns! CREANGĂ, P. 87. De astă dată nu-ți fac nemica. EMINESCU, N. 15. Nu-mi mai face supărare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 16. ◊ Expr. A i-o face (bună sau lată sau cu vîrf) sau a-i face (cuiva) una (și bună) = a aduce cuiva un rău, o vătămare; a învăța minte (pe cineva). Stăi, măi, că ți-o fac eu. ISPIRESCU, U. 41. Taci! că i-oi face eu cumătrului una, de și-a mușca labele, CREANGĂ, P. 29. Eu i-am făcut-o cu vîrf. TEODORESCU, P. P. 656. A face (cuiva) bine cu ceva v. bine² (3). A-i face (cuiva) bine (sau rău) v. bine² (3), rău. A face sfîrșit sau capăt (cuiva sau unui lucru) v. sfîrșit. A face (cuiva) zile fripte v. fript ◊ Refl. (Cu pronumele în dativ și formînd, împreună cu complementul care indică o stare sufletească locuțiuni verbale cu sensul determinat de complinire) A-și face gînduri sau griji ( = a se îngrijora). A-și face inimă rea ( = a se întrista). ▭ Bătrîna a ieșit clătind din cap și zicînd: maica domnului să-și facă milă de fata mea! NEGRUZZI, S. I 27. Și-au făcut curaj, urmîndu-și drumul. DRĂGHICI, R. 91. Tot vin beau și tot mîncau, Voie bună își făceau. BIBICESCU, P. P. 302. Întru-n casă la copile, Ele-și fac spaimă de mine, Parcă-i ursul din pădure. ȘEZ. I 49. (Expr.) A-și face de lucru (cu cineva) v. lucru. A-și face de lucru (cu ceva) v. lucru. A-și face osîndă (cu cineva) v. osîndă. A-și face (singur sau însuși) seama v. seamă. ♦ A arăta, a manifesta, a acorda. (Refl. pas.) Negustorul se minună de atîta cinste ce i se făcu. ISPIRESCU, L. 277. 3. A aduce la îndeplinire, a realiza, a îndeplini, a împlini. Nu știau ce voie să-i facă. ISPIRESCU, L. 11. Și-a făcut datoria de ostaș. CREANGĂ, P. 297. Piste o săptămînă... voi face poronca d-tale. KOGĂLNICEANU, S. 47. ◊ Expr. A face tîrg = a încheia tîrgul, a cădea de acord. Nouă ne-a plăcut de d-voastră și am făcut tîrg. SEVASTOS, N. 62. ♦ A executa. Facem o partidă de șah? 4. (Complementul indică o ocupație, o meserie) A exercita, a practica. Face avocatură. ▭ Mai făcea el, nu-i vorbă, și alte negustorii. CREANGĂ, P. 112. ♦ (Complementul indică un obiect de studiu sau o formă de învățămînt) A studia, a urma. Face medicina la București. 5. (Cu complementul «semn»; adesea urmat de determinări introduse prin prep. «cu» sau «din», indicînd o parte a corpului) A atrage cuiva atenția printr-un gest; a da cuiva să înțeleagă ceva printr-un semn. Copiii... nu mai îndrăzneau să se apropie, cînd ea le făcea semn. PAS, Z. I 87. Face semn dracului cu mîna. CREANGĂ, P. 52. N-au avut decît cu ochiul ori cu mîna semn a face. EMINESCU, O. I 146. ◊ (Cu elipsa complementului) A face din cap că da. ▭ Ipate care da oca pe spate Și face cu mîna, să-i mai aducă una. CREANGĂ, P. 150. Cînd treci tu pe lîngă noi, Nu face cu pălăria, Să priceapă dușmănia. HODOȘ, P. P. 69. C-o mînă pe carte scrie Și cu alta-mi face mie Să merg în cănțelărie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 26. ◊ Expr. A face (cuiva) cu degetul = a amenința (pe cineva) cu degetul arătător. Zărindu-l în slava cerului printre stolul de corbi, începu a-i face cu degetul și-i zise... dă-te jos d-acolo, omule! ISPIRESCU, L. 46. A face (cuiva) cu mustața = (despre bărbați) a cocheta (cu cineva). Într-o zi se încumese a-i face cu mustața, dară cam cu sfială. ISPIRESCU, L. 391. A face (cuiva) cu ochiul (sau, mai rar, din ochi) = a) a face (cuiva) un semn ascuns sau cochet. Tovarășul își puse degetul la buze și face cu ochiul, arătînd mutește la cei care dormeau în jurul focului. BART, E. 279. S-auzi zornetul de pinteni și foșnirile de rochii. Pe cînd ei sucesc musteața, iară ele fac cu ochii? EMINESCU, O. I 157. Poftim! ca și cînd eu, Balașa, la vîrsta me, aș face cu ochiu logofeților! ALECSANDRI, T. 942; b) fig. a atrage, a îmbia. [Copiilor] le face cu ochiul hambarul. BENIUC, V. 84. Am un pui de cotnari, care face cu ochiul. ALECSANDRI, T. I 328. 6. (Complementul indică un drum sau o distanță) A străbate, a parcurge. Trenul face 50 km pe oră. Am făcut un drum lung. 7. (Complementul exprimă o noțiune temporală) A petrece; a împlini. Aci se așeză, ca... să-și facă amiazul. RETEGANUL, P. I 63. A făcut, atîția ani de slujbă. ȘEZ. II 60. Pe toate le-aș culege, Să-mi fac traiul și să mor, Legănat pe sînul lor! ALECSANDRI, P. P. 337. 8. (Cu privire la prietenie, tovărășie) A lega, a întreține. Cine-a mai dori să facă tovărășie cu tine aibă-și parte și poarte-ți portul, că pe noi știu că ne-ai amețit. CREANGĂ, P. B. Intranz. I. (Urmat de determinări modale) 1. A proceda, a se comporta. Se coborî cel mijlociu și făcu și el ca cel dintîi. ISPIRESCU, L. 84. Apoi dar fă cum știi, moș Nichifor, numai să fie bine. CREANGĂ, P. 128. Cine-a face altă dată ca mine, ca mine să pățească. CREANGĂ, P. 253. Așa mi-ai poroncit, așa am făcut. ALECSANDRI, T. I 179. Cu scurteica de atlaz, Face multora-n necaz. TEODORESCU, P. P. 314. ◊ Expr. A face bine (sau rău) că (sau de...), exprimă o aprobare sau o dezaprobare a acțiunilor cuiva. Bine faci că nu te arăți mic la suflet. DRĂGHICI, R. 91. A face bine (sau a nu face rău) să..., (numai la modul optativ) se spune pentru a da cuiva un sfat. Ai face bine să mai înveți. N-ați face rău să veniți deseară la noi. A-și face de cap v. cap¹ (I 5). A face (ceva) de (sau din) capul său v. cap¹ (I 4). A face frumos v. frumos. ◊ (Determinat de o onomatopee prin care se imită o mișcare repede și zgomotoasă sau vîjîitoare) Să faci cu el zup! în fundul pămîntului. RETEGANUL, P. III 55. Voinicul face harști! cu sabia și-i taie capul. SBIERA, P. 125. Talpa iadului atunci face țuști! înlăuntru și dracii tronc! închid poarta. CREANGĂ, P. 311. ♦ (În comparații în care o acțiune se compară cu ea însăși e întrebuințat în locul verbului care exprimă acea acțiune și care îl precedă, îl urmează sau se înțelege din context) A proceda, a lucra (în felul cum obișnuiește... ). Mă rugați... să cînt cum cîntă cocoșii, să fac cum latră cîinii? CAMIL PETRESCU, T. II 105. Ele începură a zîzîi într-un chip scîrbos așa cum face o mare mulțime de... țînțari. ISPIRESCU, U. 100. Judecau... pricinile de vini mari politice, cum fac camerele lorzilor. BĂLCESCU, O. II 13. ♦ Refl.(Sens contaminat cu acela de «a făptui», «a săvîrși»; apare în construcții interogative și interogative indirecte, cu un complement exprimat prin pron. «ce»; uneori cu determinări introduse prin prep. «cu», indicînd persoana sau lucrul cu care cineva nu știe cum să procedeze, alteori cu determinări introduse prin prep. «de», indicînd cauza care face pe cineva să nu știe cum să procedeze) Ce mă fac cu tine, dacă te îmbolnăvești? ▭ Nu știa ce să se mai facă de frică. SEVASTOS, N. 272. E! Ce te faci tu acum? căci seara se apropie, și loc de repaos nu este, și casă de găzduit, nici pomeneală. ISPIRESCU, L. 389. 2. (Popular; determinat prin «bine» sau «rău») A-i merge, a o duce. Ce mai face lelița Anica?... – Face bine, mi-a răspuns el. SADOVEANU, N. F. 13. 3. (Determinat prin «a bine», «a rău», «a ploaie» etc.; uneori în superstiții) A prevesti (ceva). Iaca, și acuma fac nourii a ploaie. SADOVEANU, M. 180. Parcă nu faceți a bine, de nu vă mai astîmpără dracul nici la vremea asta. CREANGĂ, P. 254. Vuia în sobă tăciunele aprins, care se zice că face a vînt și vreme rea. id. A. 34. 4. (În superstiții; de obicei urmat de determinări introduse prin prep. «de») A vrăji, a fermeca, a lega prin vrăji. [Usturoiul] e bun de făcut de dragoste. SEVASTOS, N. 4. Băbătia lui, de la o vreme încoace, nu știu ce avea, că începuse a scîrțîi; ba c-o doare ceea, ba c-o doare ceea, ba-i e făcut de năjit, ba că-i e făcut pe ursită, ba că-i e făcut de plînsori. CREANGĂ, P. 111. Îți face cu ulcica, se vede... cela... Știi tu?... ALECSANDRI, T. 144. Nu ți-am făcut ca să mori, Ți-am făcut ca să te-nsori. ȘEZ. II 10. II. (Echivalează cu verbe care conțin ideea de «valoare») 1. A valora, a prețui. L-au prețuit că face mai mult decît o împărăție. SBIERA, P. 44. Nu face băietul ista atîția husăși, cu straie cu tot, cîți am dat eu pentru dînsul pînă acum. CREANGĂ, A. 16. ◊ Expr. Nu face fața cît ața v. ață. ♦ (În operațiile aritmetice) A fi egal cu... Doi cu doi fac patru. 2. A costa. Cît face untul? ▭ Murgulețu tare-mi place, Spune-mi mie, cîți bani face? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 487. 3. (La pers. 3, cu valoare impersonală; de obicei urmat de o propoziție subiectivă) A fi vrednic (de a...), a merita (să...). Face să vezi spectacolul acesta. ◊ Expr. Fie, că face! sau scump, dar face! se exclamă în fața unui lucru scump, greu de dobîndit, dar valoros (bun, frumos etc.). În adevăr, mobilarea-i prea frumoasă, dar și ține cam scump. – Fie, că face! ALECSANDRI, T. 802. Face parale v. para. Nu face parale sau nu face nici o para (chioară) sau nici două parale v. para. 4. (În expr.) Nu face pentru... = a) nu e potrivit, nu corespunde pentru... E iute! N-are cumpăt... nu face pentru un prefect. CARAGIALE, O. I 111; b) nu e de prestigiul cuiva. Domnule Iancule, nu face pentru d-ta să stai între boccii. CARAGIALE, M. 285. III. (Întrebuințat în locul altor verbe) 1. (Determinat printr-un adverb, o locuțiune adverbială sau un complement circumstanțial de loc care indică o direcție) A se îndrepta, a merge, a porni, a o apuca, a o lua. Fă-ndărăt, bărbate, – i-a mai zis nevasta. VISSARION, B. 97. Cînd noi voiam să facem hoisa, ne sfătuiai să luăm ceala, pentru ca să nu putem da de urma tîlharilor. ALECSANDRI, T. 233. Mi-am pus șaua pe cal Și-am făcut pe Olt la deal. ȘEZ. I 78. Bădiță, la chip frumos, Fă-n pădurea cea din dos, Că-i găsi un păltinel Să durezi luntre din el. ALECSANDRI, P. P. 51. ◊ Expr. (Învechit) A nu avea încotro face = a nu se putea împotrivi, a se resemna. La vîrsta me să duc dorul... nebuniilor? eu, o babă cuminte... Căci sînt babă... n-am încotro face... și cuminte... de nevoie. ALECSANDRI, T. 1198. ♦ Refl. (Familiar; cu determinări locale) A se abate, a se da, a se duce (sau a veni). Fă-te-n lături! ▭ Vai, sărace poloboace, de te-ai face mai încoace. CREANGĂ, A. 139. 2. A zice; a spune. Alinierea! face. Nu ești aliniat. DUMITRIU, B. F. 24. «Am să-ți rup oasele», făcea el. PREDA, Î. 52. De unde vii, măi Toadere? făcu Serafim Mogoș, ieșind în uliță. REBREANU, R. II 67. C. Refl. I. (Exprimă faptul de a apărea, de a se produce, de a se ivi) 1. (Despre zi, noapte, întuneric etc.) A se produce, a se ivi. În sufletul lui Melchior se făcuse însă furtună, o furtună pe care n-o mai avusese și nici nu știa cum s-o stingă. V. ROM. martie 1952, 145. Se făcea întunerec pe pămînt. ISPIRESCU, U. 43. Cînd începu a se face ziuă, Mihai-vodă ridică tabăra. BĂLCESCU, O. II 96. ◊ (Poetic) Albastru e cerul pe luncă Și-n suflet se face senin. CORBEA, A. 67. ◊ Expr. A i se face (cuiva) negru (sau roșu, verde, galben) înaintea ochilor = a vedea negru (sau roșu etc.) înaintea ochilor, v. vedea. I se făcea galbăn înaintea ochilor. VLAHUȚĂ, N. 12. ♦ Impers. (Arătînd că acțiunea se petrece în vis sau în fantezie) A se arăta, a apărea înaintea ochilor. Se făcea că e toamnă și că începe culesul porumbului. PREDA, Î. 176. Deseori mi se întîmplă să mă răsucesc în somn... Se face că plutesc pe o apă albastră, fără hotare. STANCU, D. 128. Se făcea că vede [în vis] pe Nechifor Lipan călare, cu spatele întors cătră ea, trecînd spre asfințit o revărsare de ape. SADOVEANU, B. 19. 2. (Despre drumuri, văi etc.) A se forma, a începe. Se face o cărare la stînga. ▭ Se făcea nu departe de poștă o vale lungă și răpide. ALECSANDRI, T. 51. 3. (Despre senzații sau sentimente; construit cu dativul persoanei) A se naște, a se produce (în cineva) deodată starea de..., a fi cuprins de... I s-a făcut sete. I s-a făcut frig. ▭ Pe urmă i se făcea somn. SBIERA, P. 140. I s-a făcut așa de jele, încît a început a plînge. CONTEMPORANUL, III 656. I se făcu frică. ȘEZ. I 162. ♦ Impers. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» sau prin conj. «să») A fi cuprins de o atracție puternică spre ceva, a simți dorul de... I s-a făcut de ducă. I s-a făcut de însurat. ▭ Du-te o dată, ori ți s-a făcut pesemne de vun conflict. CARAGIALE, O. I 71. Că mie mi s-a urît Și mie mi s-a făcut Să mînînc carne de cuc. TEODORESCU, P. P. 615. ◊ (Metaforic) În mirosul fără asemănare de dulce pe care-l dă cîmpului sulcina cînd e coaptă și iarba cînd i s-a făcut de coasă, în acest farmec măreț și liniștit al singurătății, inima lui atît de trudită la vîrsta de optusprezece ani, ușura de povara tuturor durerilor pămîntești. VLAHUȚĂ, N. 23. 4. A se întîmpla. «De asin dară, să se facă urechile lui Midas-împărat!» Și cum zise el, așa și se făcu. ISPIRESCU, U. 110. ◊ Expr. Ce s-a făcut (cineva)? = ce s-a ales (de cineva)? ce a devenit? cum s-a descurcat? Tovarășe... ce ne-am fi făcut noi, dacă nu era partidul? CAMILAR, TEM. 107. Nu știu ce s-a făcut omul meu. Am început să am grijă. SADOVEANU, B. 39. Furnicile parcă intrase în pămînt, s-au mistuit de nu se știe ce s-au mai făcut. CREANGĂ, P. 264. Ce s-a făcut cu...? = ce s-a întîmplat cu...? Au venit împăratul... și n-am știut ce s-au făcut cu dînșii. SBIERA, P. 191. Cum se face că... (sau de... )? = cum se poate întîmpla că...?, cum e posibil că...? Fata nu se putea domiri cum se face de bărbatu-său ziua este porc și noaptea om. ISPIRESCU, L. 54. Nu știu cum s-a făcut, că ori chersinul a crăpat, ori cumătrul a strănutat. CREANGĂ, P. 24. II. (Exprimă faptul de a deveni, de a ajunge într-o anumită stare) 1. A ajunge, a deveni. De ce creștea copilul, d-aceea se făcea mai isteț. ISPIRESCU, L. 2. Nici frumos pînă la douăzeci de ani, nici cuminte pînă la treizeci și nici bogat pînă la patruzeci nu m-am făcut. CREANGĂ, A. 71. Cu întemeierea acestor state evoluțiile istorice ale romînilor se fac mai lămurite. BĂLCESCU, O. II 12. Să te faci, grîule, faci, Să te faci, grîule, nalt Și să stai la secerat Ca mîndra la sărutat! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 377. ◊ Expr. A se face stăpîn pe ceva = a lua un lucru în stăpînire cu forța. (Despre un drum) A se face în două = a se despărți, a se bifurca. Cînd ajung la moara nouă Calea lor se face-n două. COȘBUC, P. I 131. A se face dunăre (turbată) v. dunăre. A se face foc v. foc. A se face oale și ulcele (sau ulcioare) v. oală. A se face trup și suflet cu cineva v. trup. A se face (tot) una cu cineva v. unu. ◊ (Urmat de adjective predicative, împreună cu care formează locuțiuni verbale echivalente cu verbele derivate de la adjectivele respective) Moșul se făcu galben. DUNĂREANU, CH. 22. Dragii mei copii, v-ați făcut mari; mergeți de vă căutați ursitele. ISPIRESCU, L. 33. Cînd văzu pe voinic, se făcu... vînăt. ȘEZ. I 69. Du-te-acasă, fa buhoasă, Și te lă, te fă frumoasă. ib. V 16. ♦ A ajunge la vîrstă de..., la numărul de... la un total de... Tata se făcuse de șaizeci de ani cînd a murit. ▭ Mai am unu, mai am doi [ibovnici], Cu Fălică se fac trei. ȘEZ. I 174. ♦ (Urmat de determinări care indică o profesiune) A îmbrățișa cariera de..., a deveni. Cînd voi fi mare, poate mă fac Inginer sau sondor. CASSIAN, H. 37. ◊ Tranz. Tata zicea că să mă facă profesor. SADOVEANU, P. M. 54. ♦ (Determinat prin «la loc» sau «iară») A ajunge din nou (ceea ce a fost înainte), a redeveni. Se făcuseră iară oameni. ISPIRESCU, L. 88. [Țugulea] se dete iară de trei ori peste cap și se făcu om la loc. id. ib. 315. ♦ (Despre preparate culinare etc.) A ajunge în starea potrivită pentru a fi folosit. V. reuși. Dulceața nu s-a făcut bine. ▭ Încetul cu-ncetul se face oțetul. 2. (Urmat de un nume predicativ exprimat printr-un infinitiv sau de o propoziție predicativă introdusă prin conj. «că», «să» sau loc. conj. «ca și cum») A se preface, a simula. Întoarse capul făcîndu-se că nu s-a întîmplat nimic și păși voinicește înainte. DUMITRIU, N. 150. La vorbă-n drum, trei ceasuri trec – Ea pleacă, eu mă fac că plec. COȘBUC, P. I 118. Mănîncă el acolo, bea bine, să ospătează, dar o dată se face ca și cum și-ar scăpa pălăria, și atunci toți îl văd. RETEGANUL, P. II 75. De vorbiți mă fac că n-aud, Nu zic ba și nu vă laud. EMINESCU, O. IV 201. ◊ (Urmat de un adjectiv predicativ) Se făcu bolnavă și sta zile întregi lîncezind în pat. BART, E. 61. Împăratul se făcu supărat. RETEGANUL, P. I 33. S-au făcut ca mort. SBIERA, P. 96. Toți ciobanii că fugea! Numai unul rămînea, Lîngă foc se întindea, Bolnăvior că se făcea. ALECSANDRI, P. P. 87. ◊ Expr. A se face niznai v. niznai. ◊ Intranz. (Popular, rar) Cînd a mai dezbrăca voinicul calul și o pune pielea jos, atunci fata împăratului să facă că se întinde și să împingă pielea cu picioarele în foc. SBIERA, P. 44. ♦ Intranz. (Urmat de determinări substantivale introduse prin prep. «pe») A-și lua înfățișarea de..., a se arăta, a-și da aere de... A face pe grozavul. A face pe prostul. ▭ Cocheta face pe nevinovata. NEGRUZZI, S. I 65. ♦ Intranz. (Urmat de determinări substantivale introduse prin «pe») A juca rolul de..., a împlini funcția de... Fusese șofer la oraș și acum făcea pe mecanicul. DUMITRIU, V. L. 130. – Part. și: (învechit și regional) fapt (PĂSCULESCU, L. P. 39, TEODORESCU, P. P. 29).

FATĂ, fete, s. f. 1. (În opoziție cu fecior, băiat) Persoană tînără de sex feminin, nemăritată. Florica era fată îndrăzneață, pe cît era și de frumoasă. BUJOR, S. 27. Vin cîntînd în stoluri fete De la grîu. COȘBUC, P. I 47. Peste capul blond al fetei zboară florile ș-o plouă. EMINESCU, O. I 154. ◊ Fată în casă = fată tînără angajată pentru dereticatul camerelor și alte treburi casnice, în afară de cele ale bucătăriei. Jupîneasa Lina de la curte o spus prin sat că tată-tău s-ar fi lăudat că o să te bage și pe tine fătă-n casă la boieriu ceala. BUJOR, S. 63. ◊ (În opoziție cu nevastă și femeie) Frunză verde, foaie lată, Pîn-eram la maica fată, Ori lucram, ori nu lucram, Tot draga maichii eram. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 176. De la noi a treia casă Este-o fată ș-o nevastă. id. ib. 394. ◊ Fată mare = fecioară; fată la vîrsta măritișului. N-am putea duce l-alde biata Bălașa ceva curmeie de viță... zicea mama Arghirița către fata mare ce învîrtea mămăliga între genunchi. DELAVRANCEA, S. 183. De întîlnea pe drum neveste și fete mari, cînta cîntece șăgalnice. CREANGĂ, P. 108. Rîdeam de dînsul că șede ca o fată mare, cu ochii plecați. NEGRUZZI, S. I 63. Fată bătrînă v. bătrîn. ◊ Expr. (Pe) cînd era bunica fată (mare) v. bunică. ◊ Compus: (Astron.) fata-cu-cobilița v. cobiliță. 2. (În raport cu părinții) Fiică. Ileana, fata lui Dumitru Ciulici, se culcase la ușa Nadinei, în odăița dintre dormitor și sufragerie. REBREANU, R. II 113. Dar ca Săgeată de bogat Nici astăzi domn pe lume nu-i, Și-avea o fată, – fata lui – Icoană-ntr-un altar s-o pui La închinat. COȘBUC, P. I 53. Să te găsesc sănătos! – Cale bună, fata mea, îi zise tată-său. ISPIRESCU, L. 16. Împăratul-Verde... sare de bucurie că i-a venit nepotul și pe dată îl face cunoscut curții și fetelor sale. CREANGĂ, P. 208. Șede baba supărată Cu fata nemăritată. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 447. ◊ Fata mamei = nume dat fetelor alintate. Pentru că era «fata mamei», se alinta cum s-alintă cioara-n laț. CREANGĂ, P. 283.

FAȚĂ, fețe, s. f. I. 1. Partea anterioară a capului omului; chip, figură. Fața îi era deschisă, ochii mari, limpezi; fruntea largă îi era plină de zbîrcituri, pînă către creștetul gol al capului. CAMILAR, TEM. 15. Parcă te-ai cam aburit la față, nu știu cum. CREANGĂ, P. 163. Iar fața ei frumoasă ca varul este albă. EMINESCU, O. I 88. Cînd mă uit în fața lui, Parcă-i spuma laptelui! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 37. ◊ Loc. adv. În față = (uneori în opoziție cu în spate, în urmă, în dreapta, în stînga etc.) înainte. În zadar flamura verde o ridică înspre oaste, Căci cuprinsă-i de pieire și în față și în coaste. EMINESCU, O. I 148. Sfîrșind această deșănțată cuvîntare... se înturnă spre norod, în față, în dreapta și în stînga. NEGRUZZI, S. I 149. ◊ Loc. prep. În fața (cuiva sau a ceva) = înaintea (cuiva sau a ceva). Căruța era împodobită cu pietre nestemate de sclipeau în fața soarelui ca cine știe ce lucru mare. ISPIRESCU, L. 38. Ivan dezleagă turbinca în fața tuturor. CREANGĂ, P. 306. Și mii de suvenire mă-ncungiură-ntr-o clipă în fața unui tainic și drăgălaș portret. ALECSANDRI, P. A. 111. (Învechit) În față cu = de cealaltă parte (a unei despărțituri, a unui hotar, a unui obstacol etc.). Haidar-Pașa este numele unui cîmp lat și frumos ce se găsește în Asia... în față cu Stambulul. ALECSANDRI, P. P. 109. ◊ Din față = a) (loc. adv.) dinainte. (Expr.) A(-i) cînta (cuiva) cucul din față = a se lăsa cîștigat de mijloace necinstite; (în superstiții) a-i merge bine. Dac-ar fi pretutindene tot asemene judecători ce nu iubesc a li cînta cucul din față... cei ce n-au dreptate n-ar mai năzui în veci și în pururea la judecată. CREANGĂ, A. 150; b) (loc. adj.; uneori în opoziție cu din dos) de dinainte. Privirea lui căzu din întîmplare asupra ferestrei din față. NEGRUZZI, la TDRG. ◊ Loc. prep. Din fața = dinaintea (cuiva sau a ceva). Vartolomeu Diaconu înțelese din surîsul trist și absent că omul din fața lui este, din cine știe ce tăinuite pricini, un nefericit. C. PETRESCU, A. 283. ◊ De față = a) (loc. adv.; învechit) fără înconjur, sincer, fățiș. Mihai-vodă... le răspunse îndată de față «că el nu va lăsa Ardealul». BĂLCESCU, O. II 275; b) (loc. adv.; învechit) în prezența cuiva. Toată dorința me este... să mă întorc în Moldova și să-ți pot zice de față că sînt al d-tale pre plecat și supus fiu. KOGĂLNICEANU, S. 76; c) (loc. adv.; învechit; în legătură cu verbe ca «a se lupta», «a se bate», «a se lovi») în luptă dreaptă, piept la piept. Nemernicii nu se bat de față. ISPIRESCU, M. V. 50. Buzeștii, mai căpătînd ajutor de oaste de la Mihai, le ieșiră întru întîmpinare și se loviră de față. BĂLCESCU, O. II 49; d) (loc. adj.; cu sens temporal, în opoziție cu trecut sau viitor) prezent, actual. De la asta atîrnă soarta ta de față și viitoare. NEGRUZZI, S. I 230. Această ochire [asupra istoriei] ne va da înțelegerea revoluțiilor ei de față și a revoluțiilor ei viitoare. BĂLCESCU, O. II 11. (Expr.) A fi de față = a fi prezent, a asista. M-am rugat de vecinul meu, ăsta, care e de față. ISPIRESCU, L. 180. (Eliptic) Fetele împăratului, întîmplîndu-se de față... li s-au făcut milă. CREANGĂ, P. 208. ◊ Loc. prep. De față cu (cineva) = în prezența (cuiva). Poți să-mi vorbești de față cu prietenul meu. Față cu (sau față de) (cineva sau ceva) = a) în raport cu... în ceea ce privește... În toată purtarea ei față cu Radu punea un fel de căldură. VLAHUȚĂ, N. 15. State mai bătrîne și puternice nu-și stăpînesc expresia unei fățișe invidii față cu succesele noastre. CARAGIALE, N. F. 78. Veți plăti cu capul obrăznicia ce ați întrebuințat față cu mine. CREANGĂ, P. 263; b) pentru. Dragoste față de patrie; c) avînd în vedere. Față de concluziile trase, nu mai am nimic de adăugat. ◊ Expr. Față-n față = unul către altul, unul înaintea altuia (în imediata apropiere). Se așezară față-n față la masă; între ei, lampa scotea un fir de fum negru. CAMILAR, TEM. 10. Și în buimăceala ceea, trezîndu-se cu Ion față-n față, unde nu se încinge între dînșii o bătaie crîncenă. CREANGĂ, A. 112. Eu departe, el departe, Un deal mare ne desparte; Și nici apa nu mă lasă Să fiu cu el față-n față! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 128. A scăpa cu fața curată = a scăpa fără rușine, fără a o păți, dintr-o situație anevoioasă. Calul spuse fetei cu ce tertipuri îmblă tată-său să-i încerce bărbăția și o povățui ce să facă ca să scape cu fața curată. ISPIRESCU, L. 16. A da față (cu cineva) v. d a. A face față (cuiva sau la ceva) = a rezista, a ține piept. Dar nu știi cît ne costă seratele lor? Cu ce să mai fac față acestor risipe! DELAVRANCEA, S. 111. A pune (oameni sau lucruri) (de) față (sau față-n față) = a pune în prezență, a așeza alături pentru a stabili o comparație sau a trage o concluzie; a confrunta. A fost pus față cu pîrîtul. ▭ Punînd față în față nevinovăția copiilor și soarta lor tragică, autorii și regizorul au făcut din această tristă și dezolantă seară de Crăciun... un adevărat simbol al vieții... oamenilor simpli. CONTEMPORANUL, S. II, 1954, nr. 384, 4/2. Mă rog ție, cine e măgarul ăsta, aș vrea să-l știu... De ce să nu mi-l spui, dacă zici că mi-ești amic sincer? – Ca să mă pui de față?... N-am poftă. CARAGIALE, O. II 127. A fi (sau a se întîmpla) față (la ceva sau undeva) = a fi prezent, a asista (la ceva), a fi martor. Față la nuntă au fost: fiarele pădurii, copacii cei măreți. ISPIRESCU, L. 388. Ce viclenie! Să mă uite pentru că nu mai sînt față! NEGRUZZI, S. I 66. A spune (cuiva) în față = a spune cuiva în mod direct, deschis, lucruri neplăcute. I-am spus în față tot ce gîndesc despre el. A spune pe față = a spune sincer, fără înconjur. Spune-mi lucrurile pe față. A (se) da pe față = a (se) descoperi, a (se) demasca. Spînul, văzînd că i s-a dat vicleșugul pe față, se răpede ca un cîne turbat la Harap-Alb. CREANGĂ, P. 278. A lucra pe față = a lucra fără ascunzișuri, deschis, cinstit. [Mihai] umbla cu inima deschisă, lucra pe față și fără vicleșug. ISPIRESCU, M. V. 56. A-și întoarce fața (de la cineva sau de către cineva) = a abandona (pe cineva), a nu mai vrea să știi de cineva. Nu vor să-și mai cunoască frații, își întoarce fața de cătră ei. SADOVEANU, E. 107. A privi (pe cineva) în față = a privi drept în ochi, deschis. Fără să-l privească în față, scoase cămașa împăturită a dosarului din buzunar. C. PETRESCU, A. 357. A privi (sau a vedea, a zări etc. pe cineva) din față = a privi, a vedea etc. în întregime figura cuiva. A-l prinde la față = a-i sta bine (cuiva) o haină, o rochie etc. ♦ Expresie a figurii; mină, fizionomie. V. mutră. Față acră. Față înviorată. ▭ Cosciugul era purtat de juni nobili și înconjurat de toți boierii romîni... Apoi venea Mihai însuși cu fața întristată. BĂLCESCU, O. II 260. ◊ Expr. A schimba fețe sau a face fețe-fețe = a te simți foarte încurcat la auzul sau la vederea unor lucruri care te pun într-o situație neplăcută. Se înfuriase de tot și schimba numai fețe. SBIERA, P. 114. Musafirii și mai ales musafirele făceau haz; iar bietul Kir Ianulea... făcea fețe-fețe. CARAGIALE, O. III 35. Ivan atunci lasă capul în jos și, tăcînd, începe a face fețe-fețe. CREANGĂ, P. 318. Ea îndată schimbă fețe, Țipă cu de spaimă glas. VĂCĂRESCU, P. 169. A prinde față = a se întrema după boală. ♦ Obraz. Gerul... pe fețe de copile înflorește trandafirii. ALECSANDRI, P. A. 113. Iară fața mi-o voi da La Turda la rumenele, Părul la făcut inele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 236. 2. Partea dinainte a corpului omenesc. Baba se culcă pe pat, cu fața la părete. CREANGĂ, P. 6. Între făclii de ceară, arzînd în sfeșnici mari, E-ntinsă-n haine albe, cu fața spre altar, Logodnica lui Arald. EMINESCU, O. I 88. Slăbindu-i puterile, au căzut cu fața la pămînt. DRĂGHICI, R. 42. A pus fața la pămînt Și n-a pus-o să-nflorească, Ci-a pus-o să veștejească. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 148. ◊ Expr. A da dos la față v. dos. A sta față = a se împotrivi, a rezista, a ține piept (unei primejdii). Iară Ercule se întorcea într-un călcîi și sta față totdauna unde era primejdia mai mare și războiul mai înverșunat. ISPIRESCU, U. 52. 3. (Adesea determinat prin «de om» sau «pămînteană») Om. Îndată vin vreo douăzeci de zîne... și încep a-l întreba: Cum ai cutezat tu, față pămînteană, să intri-n țara noastră? RETEGANUL, P. II 12. Șarpele, neputîndu-se sui iar în nouri, fuge prin munți și, îndată ce-l vede față de om, piere. ȘEZ. I 244. 4. (Învechit) Persoană, personaj. Față bisericească. ▭ În casa acestor nași regăseam... înalte fețe bucureștene. GALACTION, O. I 13. Am mai îmblat eu c-o mulțime de cucoane, cu maice boieroaice și cu alte fețe cinstite. CREANGĂ, P. 115. 7200 de galbini de la mai multe fețe, pentru deosebite posturi și cinuri. ALECSANDRI, T. 1354. II. 1. Partea suprafeței unui corp, mărginită de muchiile lui. Cubul are șase fețe. ◊ Expr. (Om sau taler) cu două fețe = (om) fățarnic, ipocrit. 2. (Mai ales despre ape și despre pămînt; uneori în opoziție cu fund) Suprafață. Rar un pescăruș vînăt fîlfîia pe deasupra: parcă pierduse ceva pe Moldova și acuma umbla, cercetînd cu luare-aminte fața undelor. SADOVEANU, O. V 61. Buzduganul... căzînd jos, cu mare strășnicie, s-a cufundat în fundul pămîntului... – Ia zvîrle-l și tu acum... – L-oi zvîrli eu, nu te îngriji; dar scoate-l mai întîi la fața pămîntului. CREANGĂ, P. 56. Apele-ncrețesc în tremur străveziile lor fețe. EMINESCU, O. I 142. Dar vîntul crunt deodată, suflînd cu vijelie, Schimbă a mării față în munți îngrozitori. ALECSANDRI, P. A. 71. ◊ Expr. Pe fața pămîntului v. pămînt. La fața locului = acolo unde s-a întîmplat ceva. Cocostîrci, pe catalige, Vin la fața locului. TOPÎRCEANU, S. A. 64. Prea luminatul Bogdan s-a făgăduit că va merge însuși la fața locului. DELAVRANCEA, A. 66. Li s-au zis să facă cercetare la fața locului. NEGRUZZI, S. I 226. 3. Înfățișare, aspect. Grădinile în mii de fețe În cinstea voastră înfloresc. CERNA, P. 14. Grîulețul lui de vară De departe că-nverzea, Iar d-aproape-ngălbenea, Față de copt își făcea. TEODORESCU, P. P. 142. ◊ Fig. Cărțile binefăcătoare ale culturii adevărate sînt... singurele care au schimbat fața lumii. SADOVEANU, E. 23. ♦ Partea de deasupra, exterioară, aleasă a articolelor alimentare, îndeosebi expuse spre vînzare. Fața mărfii. 4. Culoare. Suspinînd privea balconul Ce-ncărcat era de frunze de îi spînzur’ prin ostrețe Roze roșie de Șiras și liane-n fel de fețe. EMINESCU, O. I 152. Înlăuntru erau grămădite o mulțime de tinere... gătite și împodobite cu toate fețele curcubeului. ODOBESCU, S. I 384. Leac pentru închiderea feții părului. PISCUPESCU, O. 317. ◊ Expr. A ieși (unei pînze, unei stofe) fața (la soare, la spălat, la purtat etc.) = a se decolora. (Mai ales despre mătăsuri) A face (sau a juca) fețe-fețe = a schimba culorile (cînd mătăsurile sînt mișcate). 5. (În opoziție cu reversul, dosul) Partea lustruită, poleită etc. a unui obiect. Stofă cu două fețe. ◊ Față de plapumă = partea de deasupra a plăpumii (opusă celeilalte părți pe care se pune cearșaful). ◊ Expr. A juca (cu cărțile) pe față = a-și arăta deschis gîndurile și intențiile, a nu ascunde nimic. A da față unui lucru = a-l lustrui, a-l polei, a-l netezi. ♦ Partea din afară a unei haine îmblănite. Am cumpărat stofă pentru față. 6. (Adesea determinat prin «de masă» sau, mai rar, «mesei») Material anume țesut sau cusut, folosit spre a acoperi masa. Tovarășul meu îmi prinse mîna peste fața albă a mesei și mi-o strînse încet. C. PETRESCU, S. 152. Două fețe de masă bune, vrîstate. SEVASTOS, N. 46. Mesele însă erau goale-goluțe... nici furculițe, linguri, ba nici fețe nu erau pe mese. RETEGANUL, P. II 15. ♦ (Adesea determinat prin «de pernă») Învelitoare de pînză în care se îmbracă perna. 7. Fiecare dintre cele două părți ale unei foi de hîrtie; pagină. O hîrtie scrisă pe toate fețele. CREANGĂ, A. 157. Scriu franțuzește... fără a face mai mult decît șepte-opt greșale pe față. NEGRUZZI, S. I 9. 8. Fațadă. Acolo între petre se află o bortă mare, ca fața unei case. ȘEZ. V 8. 9. (Numai în expr.) Fața dealului, a muntelui etc. = partea dealului sau a muntelui întoarsă spre soare sau spre miazăzi. Fața soarelui (sau a lunii, a vîntului, a focului) = locul unde bate soarele (sau luna, vîntul, focul); bătaia soarelui (a lunii, a vîntului sau a focului). Să-i spulberăm dară precum se spulberă praful înaintea feței vîntului. ISPIRESCU, M. V. 22. Codrul... troienindu-și frunza toată, își deschide-a lui adîncuri, fața lunei să le bată. EMINESCU, O. I 83. Se topește ceara de fața focului. TEODORESCU, P. P. 360.

BOIEREASĂ, boierese, s. f. (învechit) Soție de boier. Boierul... era prea bucuros să-și dea fata după așa ginere, și boiereasa tot atît. GALACTION, O. I 71.

FIRE, firi, s. f. 1. Natura înconjurătoare; lume. Peste firea mută doarme Cerul plin de stele. TOPÎRCEANU, S. A. 38. Firea toată părea cuprinsă de o solemnă încremenire. HOGAȘ, M. N. 156. Nu-i nimic, nimic în fire Mîngîios ca glasul lor! COȘBUC, P. I 263. Jos s-așterne covorul, văpsit cu mii de văpsele Ce singură firea-l țese din ierburi și floricele! HASDEU, R. V. 61. ◊ Loc. adv. Peste fire = extraordinar, în cel mai înalt grad. Amenințarea ei revolta peste fire pe doamna Herdelea. REBREANU, I. 95. 2. Factură psihică și morală; caracter, temperament. Toarce-n sat cu ziua fata, Dar e veselă din fire. COȘBUC, P. I 96. Simțea o depărtare enormă... altă fire, altă creștere, cu totul alte gînduri. VLAHUȚĂ, O. AL. II 75. Dar l-am prins într-o cercare Să vedem ce fire are. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 66. 3. Minte, cuget; cumpăt. Pacostea de zmeu băgă de seamă că voinicul se frămîntă cu firea pentru sănătatea mă-sii. ISPIRESCU, L. 128. ◊ Loc. adj. În toată firea = a) matur, ajuns la dezvoltare deplină. Iacă, sînt și eu om în toată firea, dar d-astea n-am pomenit. REBREANU, R. I 238. Cum de-o putut să se orbească așa de tare d-lui, care-i om în toată firea? ALECSANDRI, T. 586; b) în deplinătatea facultăților mintale, cu mintea întreagă, serios. Haidem cu toții în tîrg, să ne cumpărăm haine frumoase... și deseară să mergem la teatru... – Se vede că nu ești în toată firea. VLAHUȚĂ, O. AL. II 18. ◊ Expr. A-și veni în fire = a se reculege, a se dezmetici. Cei de față stăteau încremeniți, încă nu-și veniseră în fire. SADOVEANU, N. P. 386. Vino-ți în fire și nu mai face una ca asta! ISPIRESCU, L. 382. Îmbărbătîndu-se, și-a mai venit puțin în fire. CREANGĂ, P. 27. A-și ieși din fire v. ieși. A scoate (pe cineva) din fire = a scoate (pe cineva) din sărite, din răbdări, din minți. Trandafir ș-un fir supțire, Rău m-ai scos, dragă, din fire. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 29. (Popular) A-și face fire = a-și recîștiga sîngele rece, a prinde curaj. Cum l-au zărit, l-au și săgetat nu-ș’ ce pin inimă, dară, făcîndu-și fire, i-au dat bună demineața. SBIERA, P. 254. S-a cutremurat de frică, însă își făcu fire, ca să nu-și arate frica. ȘEZ. V 35. A-și ține (sau a-și păstra) firea = a-și păstra cumpătul, a se stăpîni. Stimată doamnă... ține-ți firea. SAHIA, N. 49. A-și pierde firea sau a se pierde cu firea = a-și pierde cumpătul, a se descuraja. Stai, pașă, o vorbă d-aproape să-ți spun... Dar pașa-și pierduse și capul și firea! COȘBUC, P. I 206. Calul, dacă simți că fata se perde cu firea, o îmbărbătă iarăși. ISPIRESCU, L. 18. A se prăpădi cu firea = a se strădui, a face eforturi mari, a face tot posibilul, a lupta pentru înlăturarea oricăror piedici. Noi ne-am prăpădit cu firea și dumneata habar n-ai. BASSARABESCU, V. 41.

CALE, căi, s. f. I. 1. Fîșie de pămînt umblată, folosită pentru deplasările dintr-un loc în altul; drum. Deodată calea coti pe o costișă, printr-un făgițel tînăr. SADOVEANU, O. I 13. Tu ești pe-aici? Eu te-am crezut Cu oile prin vale! De-aș fi știut că ești pe deal, Mergeam pe altă cale! COȘBUC, P. I 107. [împăratul] iese înaintea fecioru-său, pe altă cale, și se bagă sub un pod. CREANGĂ, P. 185. Noaptea-i mică, stele-s multe Și-oi perde calea prin munte! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 141. ◊ (În numiri de străzi) Calea Victoriei. Cale ferată. v. ferată. Calea lactee sau calea robilor sau calea laptelui v. lactee. (La pl.) Căile respiratorii = aparatul respirator. ◊ Loc. adv. Din cale-afară sau afară din cale = peste măsură, foarte, neobișnuit de... Adormea, ș-a doua zi se deștepta în aceeași priveliște dureroasă a vieții lor, din cale-afară chinuită. VLAHUȚĂ, O. A. 255. Încă n-am văzut așa femeie, să plîngă de toate cele: era miloasă din cale-afară. CREANGĂ, O. A. 44. Era un vis misterios Și blînd din cale-afară. EMINESCU, O. 1185. ◊ Expr. A ieși (sau a se duce) în calea cuiva = a-i ieși înainte, a-l întîmpina. Și ca la mîndre nunți de crai, Ieșit-a-n cale-ales alai. COȘBUC, P. I 56. Țugulea se duse mai întîi în calea zmeului celui mai mare. ISPIRESCU, L. 316. A fi (sau a sta, a se izbi, a se pune) în calea cuiva = a fi piedică cuiva, a i se împotrivi. A, tu nici visezi, bătrîne, cîți în cale mi s-au pus! EMINESCU, O. I 146. A găsi (sau a afla) cu cale = a socoti că este potrivit, nimerit. Mă-nroșește singur gîndul Că tu ai aflat cu cale Tocmai azi să pui la probă Inima nevestei tale. COȘBUC, P. I 73. A găsit cu cale să deie fata după feciorul moșneagului. CREANGĂ, P. 85. Calea-valea= treacă-meargă, fie, mai merge. De-ar fi fost, cel puțin, așternută pădurea pe jos cu jir în loc de cucuruzi de brad, calea-valea. HOGAȘ, M. N. 98. Toate ca toate, dar urîtul îi venea de hac. În zile de lucru, calea-valea; se lua cu treaba și uita de urît. CREANGĂ, P. 140. Celelalte, calea-valea, dar o guriță? cît lumea. EMINESCU, N. 88. Ce mai calea-valea = ce mai încoace-încolo, ce să mai lungim vorba. Ia să-mi iau eu merticul meu, nu de-altceva, da... să am eu treaba mea, aia e, ce mai calea-valea. PREDA, Î. Ce mai calea-valea, casa trecea cu forme, în stăpînirea Cazangiului. PAS, Z. I 152. A pune la cale = a) (cu privire la lucruri) a pregăti ceva, a se îngriji de ceva, a aranja, a hotărî. Apoi, după aceea, lucrurile s-au pus repede la cale. SADOVEANU, M. 117. Chiar în acea zi, cătră sară, baba începu să puie la cale viața nurori-sa. CREANGĂ, P. Puse toate alea la cale pentru drum. ISPIRESCU, L. 140. Toate trebile și le punea la cale singurel. CREANGĂ, P. 16. Să punem la cale o cununie. ALECSANDRI, T. 768; b) (cu privire la persoane) a sfătui, a îndruma, a povățui, a îndemna (de obicei la rău). Baba pune la cale și pe feciorul cel mijlociu, și-și ia un suflet de noră întocmai după chipul celei dintîi. CREANGĂ, P. 7; c) a aplica cuiva pedeapsa cuvenită, a învăța minte pe cineva. Pe urs l-am pus eu la cale. CREANGĂ, P. 215. Așteaptă... Cocolitule... te-oi pune eu la cale și pe tine acuși. ALECSANDRI, T. I 209. A fi pe cale de a... (sau să...) =a fi gata să..., a fi aproape de a...2. Călătorie, drum. Sfioasă, își lăsă ochii în pămînt, urmîndu-și calea spre șipot. BUJOR, S. 83. Se oprește, sfărîmat de cale, Și cheamă somnul care l-a uitat. CERNA, P. 167. Calul, ud de cale, Pămîntu-n loc îl frămînta. COȘBUC, P. I 195. Cîndu-mi vine dor de cale, Merg pe jos ca și călare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 221. ◊ Fig. De-ai întîlnit partidu-n cale, Știi drumul, nu mai rătăcești. JEBELEANU, în POEZ. N. 302. ◊ Expr. A(-și) lua (sau a apuca) calea = a pleca, a porni la drum. Făt-Frumos luă calea spre casa babei. POPESCU, B. IV 23. Și apucînd calea către răsărit, s-a dus. ISPIRESCU, L. 4. El își luă calea iar spre pămînt. EMINESCU, N. 65. A face calea întoarsă = a se întoarce din drum. Calea jumătate = numai o parte din călătorie. Cale bună! sau bună calea! formulă de salut la plecarea cuiva. Cale bună, fata mea, îi zise tată-său. ISPIRESCU, L. 16. Bună calea, Ivane! CREANGĂ, P. 229. 3. (Adesea determinat prin numele unei măsuri de lungime sau de timp) Distanță, depărtare. Pînă la Lădești este cale. GALACTION, O. I 264. Lumea îl petrecu pînă afară din sat, cale de un ceas. BUJOR, S. 39. E cald. De drum îndelungat Picioarele de-abia-l mai țin, Și-i cale pînă-n sat. COȘBUC, P. I 227. S-a dus în Humulești, cale de două ceasuri cu piciorul. CREANGĂ, A. 15. Cînd urla [motanul] dintr-un cap, s-auzea cale de-o zi, iar cînd urla din cîte șăpte, s-auzea cale de șăpte zile. EMINESCU, N. 14. Genarul, pierdut în sălbatecile sale vînători, se depărtase cale de-o zi. EMINESCU, L. P. 179. Alergătorii... sînt datori a face jurul pieții de patru ori, adecă o cale de douăsprezece verste. NEGRUZZI, S. I 36. II. Fig. Direcție luată de o dezvoltare, de o mișcare etc.; linie. Teoria marxist-leninistă ne luminează căile construcției socialiste, ne ajută să rezolvăm toate problemele construcției potrivit condițiilor istorice concrete. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2714. ♦ Metodă, mijloc, procedeu de urmat pentru atingerea unui scop. În sufletele a sute de milioane de oameni se întărește speranța că se poate găsi o cale spre reglementarea problemelor litigioase și nerezolvate. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2736. ◊ Loc. adv. Pe cale... = prin mijloc..., pe linie... Dispoziție dată pe cale administrativă. ▭ Se aude de concediu... tu ai să-l iei sigur pe cale medicală. SAHIA, N. 118. ◊ Expr. A afla chip și cale v. chip. ♦ Cale de atac = procedură de atacare a unui act judecătoresc (în special a unei sentințe) cerînd modificarea sau anularea lui.

GRĂSUȚ, -Ă, grăsuți, -e, adj. Diminutiv al lui gras. Doctorul Drăghici era un om grăsuț, cu mișcări repezi și vii. POPA, V. 291. Nu trecu multă vreme și oaia fătă, dar nu miel, ci un copilaș frumos ca o rujiță și grăsuț. RETEGANUL, P. I 59.

CĂLCÎI, călcîie, s. n. 1. Partea dinapoi a tălpii piciorului; p. ext. parte a ghetei, a cizmei (v. toc) sau a ciorapului, care acoperă această parte a piciorului. M-am întors scurt pe călcîie. C. PETRESCU, S. 13. De te înalț de subsuori, Te-nalță din călcîie. EMINESCU, O. I 174. Frumosu-i păr de aur desfăcut Cădea pin’ la călcîie. EMINESCU, O. IV 107. ◊ (în forma călcîi) Purta cătrință cu fluturi, bluză de modă nouă și pantofi cu călcîie nalte. SADOVEANU, B. 261. Să-mi cumpere papucei Și să aibă și călcîi, Ca să joc hora cu ei. ȘEZ. I 75. ◊ Expr. A se afla (sau a fi, a trăi, a pune etc.) sub călcîi = a se afla (sau a fi, a trăi, a pune) sub dominația cuiva, a fi exploatat, împilat. A da călcîie calului = (despre un călăreț) a lovi calul cu călcîiele, ca să pornească sau să meargă mai repede; a da pinteni. Dădui călcîie Pisicuții și-mi căutai de drum. HOGAȘ, M. N. 57. Fata dete călcîie calului, și unde se repezi asupra lupului cu paloșul de mînă de să-l facă mici fărîmi. ISPIRESCU, L. 17. Fuge (sau merge) de-i pîrîie (sau sfîrîie) călcîiele = fuge foarte repede. Abia mă arătam înaintea vrăjmașului și, să te ții pîrleo! îi sfîrîiau călcîiele dinaintea feței mele. ISPIRESCU, L. 13. Mergea, de-i pîrîiau călcîiele. CREANGĂ, P. 293. A se învîrti (sau a se întoarce, a sări) într-un călcîi = a se mișca repede, a fi iute la treabă. Se întorcea numai într-un călcîi, cînd poruncea și așeza lucrurile de călătorie. ISPIRESCU, L. 13. A i se aprinde (sau a-i sfîrîi cuiva) călcîiele (după cineva) = a se îndrăgosti dintr-o dată; a nu mai avea astîmpăr, a fi zorit, nerăbdător. Ipate... se prinde în joc lîngă o fată... și... i se aprind lui Ipate al nostru călcîiele. CREANGĂ, P. 163. Cînd ți s-or aprinde călcîiele, însoară-te, pînă a nu îmbătrîni. NEGRUZZI, S. I 251. A-l durea în călcîie = a nu-i păsa de loc. A-și lua rămas bun de la călcîie = a pleca fără a-și lua rămas bun, fără a spune nimănui nimic. Îndată ce m-am sculat de la masă, luîndu-mi rămas bun de la călcîie, fuga la scăldat. CREANGĂ, A. 60. ♦ (Livresc) Călcîiul lui Ahile = partea vulnerabilă, latura slabă a unei persoane sau a unui lucru. 2. Nume dat părții dinapoi (sau de jos) a unor obiecte (la sanie, la plug, la arcuș etc.). – Variantă: (Mold.) călcăi s. n.

CHILIPIR, chilipiruri, s. n. Afacere avantajoasă, cîștig neașteptat, fără muncă. Blestematul de război e un chilipir pentru unii și o pacoste pentru mulți. PAS, Z. II 229. Auzind atîtea și atîtea unchiașul, ca să nu scape chilipirul din mînă, trecu cu vederea peste orice temere și bănuieli și dădu fata cu ochii închiși, fără să cerceteze ce poamă era acel Peneș-împărat. POPESCU, B. III 109. Umblă Bursuflescu să-mi cumpere răzeșia cu o nimica toată... S-o îndulcit cu chilipiruri. ALECSANDRI, T. 258. ◊ (Adverbial) Jupîni de tarabă... Suduiau, se tocmeau, cumpărau chilipir. Vieți omenești le aveai cu-o para. BANUȘ, în POEZ. N. 22. ♦ Lucru cumpărat foarte ieftin, marfă (de ocazie) luată pe un preț de nimic. Cîte chilipiruri voi mai lua de acum încolo. GORJAN, H. II 204.

CICĂ adv. (Familiar, cu valoare de verb unipersonal, făcînd adesea introducerea unui basm) 1. (Precedă o afirmație pusă pe socoteala altora) Se spune că..., lumea zice că..., precum se afirmă, după cum se crede. Cică-n munte, la povarnă, Plopii și răsurile Spun că vine-un vînt de iarnă, Răscolind pădurile. TOPÎRCEANU, B. 46. Și-a venit flăcăul, cică, Un voinic cum altul nu e! COȘBUC, P. I 180. Cică era odată o babă și un moșneag. CREANGĂ, P. 73. Așa am auzit. Cică i-o trăsnit ca să ieie pe cucoana Caliopi, vecina moșiei. ALECSANDRI, T. I 337. ◊ (Precedat de un «zice» pleonastic) Avea nevoie de dînșii în călătoria sa la Împăratul-Roș, care, zice, cică era un om răutăcios. CREANGĂ, P. 247. ♦ (Cu subiect la pers. 3; popular) El zice (sau ei zic) că... Moș Popa, cînd spune de evanghelie, cică să rabzi și iar să rabzi. DELAVRANCEA, S. 17. Ai să mergem să căutăm ceva de lucru, că burta, auzi, cică n-am mîncat de ieri, și cere, sărmana. ISPIRESCU, L. 275. 2. (Indică un sentiment de mirare sau de îndoială) E oare cu putință? auzi! Apoi cică să nu te strici de rîs! CREANGĂ, P. 254. Nici mai mult, nici mai puțin! Amu o scornit alta: cică să-i aducă pe fata împăratului-Roș! CREANGĂ, P. 234. ♦ Mai mult decît atîta. Aceluia îi dă fata; ba cică-i mai dă și jumătate din împărăția lui. CREANGĂ, P. 78. 3. (Povestitorul se face că admite ceea ce se spune, dar e convins că nu este așa) Chipurile; vorba vine! vorbă să fie! Mă țin la soare, ca pe un cocostîrc... ian așa... numai într-un picior, cică să mă învețe a face marș. ALECSANDRI, T. 4. Și ce pușchi! Cică-s patrioți, liberali... demagogi... ALECSANDRI, P. 38.

CIOPOR, ciopoare, s. n. 1. Grup de animale de același fel, îndeosebi vite sau păsări de casă; cîrd, cireadă, turmă. O să-i dea fetei de zestre un ciopor de oi. STANCU, D. 13. Un ciopor de 100 capete. I. IONESCU, M. 566. 2. Grup de oameni; ceată, trupă, grămadă, gloată, mulțime. Sus în codru Arde focu, Șade lîngă foc cioporu De fîrtați încruntați. BENIUC, în POEZ. N. 61. Unde văd ciopor de fete Trec prin apă mort de sete. HODOȘ, P. P. ◊ (în comparații) Rumînii se adună, ciopor, la primărie. STANCU, D. 53.

CÎRMI, cîrmesc, vb. IV. Intranz. 1. (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. «spre», «la», «către» etc., arătînd direcția) A coti, a (se) întoarce (părăsind drumul drept). Trăsurile cîrmiseră spre conac, alergînd, de data aceasta, peste cîmpuri. PAS, L. I 32. Îl văzui cîrmind la dreapta. SANDU-ALDEA, U. P. 73. Radu cunoscu... semnele bătrînului... pe care-l lăsase la mal. El cîrmi într-acolo... grăbind lopătarea. ODOBESCU, S. I 145. 2. (Rar) Fig. A se abate de la cele spuse, a căuta motive pentru a nu-și mai îndeplini făgăduiala; a se codi, a șovăi, a ezita. Iordache înțelese că nu mai este de cîrmit și plăti. GALACTION, O. I 288. Ar fi voit s-o cîrmească împăratul, spre a nu-i da fata de soție. ISPIRESCU, L. 53.

DUPĂ prep. I. (Introduce un complement circumstanțial de loc) 1. (Arată că un lucru se află dincolo de alt lucru, în raport cu poziția observatorului) a) Îndărătul..., în dosul..., înapoia... După storuri, capete ciudate Vor să vadă noul trecător. BENIUC, V. 59. Soarele se cufundase după cîmpiile depărtate. SADOVEANU, D. P. 127. După pînza de painjăn doarme fata de-mpărat. EMINESCU, O. I 79. ◊ Loc. prep. De după = dindărătul..., din dosul..., dinapoia... De la ușă și de după stîlpi și de sub mese se auzea strigîndu-se: «Gore, Gorică!». M. I. CARAGIALE, C. 141. Luna scoțînd capul de după dealuri, se legăna în văzduh, luminînd pămîntul. CREANGĂ, P. 56. Pe după = pe dinapoia..., pe dindărătul... Cuprinsă de un fel de grabă, Penelopa trecu pe după far. BART, E. 251. Soarele sfințea pe după dealuri. MACEDONSKI, O. III 9. ◊ Loc. adv. (Regional) După masă = la masă; p. ext. în capul mesei, la loc de cinste. El cinează după masă, Eu suspin pe după casă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 173. ◊ Expr. A ține (sau a lua, a prinde, a cuprinde pe cineva) de (sau pe) după cap (sau gît, grumaz) = a cuprinde cu brațul (sau cu brațele) grumazul cuiva; fig. a îmbrățișa pe cineva. Soacra-mare te-a cuprins de după grumaz, te-a sărutat. SADOVEANU, P. M. 24. Trecea un feciorandru cu o fetișoară, ținîndu-să pe după cap. RETEGANUL, P. I 38. Mi-i ținea de subsuoară, Te-oi ținea de după gît. EMINESCU, O. I 55. A se ascunde (sau a se da) după deget v. deget. A pune (ceva) după ureche v. ureche. b) Mai departe de..., dincolo de... Școala se găsește imediat după grădina publică. Prima stație după Sinaia e Poiana Țapului. ▭ Eu frați n-am avut; surorile mele au rămas departe încolo, după alți munți. SADOVEANU, B. 109. 2. (Exprimă un raport de succesiune stabilit între lucruri sau ființe, uneori o aglomerare de elemente de același fel) În urma..., pe urma... Vino după mine. ▭ Val după val, infanteria germană căzu. CAMILAR, N. I 241. Unde te visezi, de umbli cu porci după tine? CREANGĂ, P. 83. Țară după țară drum de glorie-i deschid. EMINESCU, O. I 144. Armăsarul lui, frumos împodobit cu toate armele sale, urma după coșciug. BĂLCESCU, O. II 260. ◊ Loc. adv. Unul după altul = succesiv, pe rînd, în șir, dupăolaltă. Bău trei pahare, unul după altul. ◊ (După verbe ca «a trage», «a tîrî» etc.) Copilul trage sania după el. (Într-o exprimare figurată) M-am deprins a tîrî după mine o viață ticăloasă. CREANGĂ, P. 234. ◊ Expr. (Formulă eliptică de politețe) După dumneavoastră! = în urma dumneavoastră. Poftiți înăuntru. – După dumneavoastră! (Popular) A se duce după cineva v. duce. A da (o fată) după cineva = a mărita (o fată) cu cineva. Împăratul... a făcut sfat și a găsit cu cale să deie fata după feciorul moșneagului. CREANGĂ, P. 85. Maică, lucră ce-i lucra, După urît nu mă da. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 274. 3. (Cu nuanță finală, după verbe ale mișcării) a) În urma sau pe urma cuiva sau a ceva (spre a da de el, spre a-l ajunge, spre a-l prinde etc.). Cîinele a fugit o bucată de drum după ei, apoi s-a întors să se culce de-a curmezișul pragului. C. PETRESCU, S. 44. Unchiul Petrică și tanti Matilda aleargă și ei după mama. SAHIA, N. 52. Văzură un porc mistreț mare fugind și un vînător alergînd după dînsul. ISPIRESCU, L. 140. Cine aleargă după doi iepuri nu prinde nici unul. ◊ Expr. A se lua după cineva = a urmări pe cineva pas cu pas; fig. a urma, a imita pe cineva. A se ține după cineva = a se ține de capul cuiva, a nu slăbi pe cineva. Se ține după mine ca scaiul. b) În urma sau pe urma unei ființe sau a unui lucru (spre a-l păzi sau spre a-l îngriji). Mama toată ziua umblă după frate-meu, că e bolnav. c) În urma unui lucru (în scop de orientare). Dihania de lup adulmecă și vine după fum. CREANGĂ, P. 131. 4. (Popular) De pe. Ia-mă-n poală și-mi dă flori: Rujulițe și bujori După dalbii-ți obrăjori. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 103. II. (Introduce un complement circumstanțial de timp) 1. (Arată că a trecut un moment, un eveniment, un răstimp) În urma..., trecînd... După cîțiva ani, văzînd că nu mai vine feciorul așteptat... măria-sa a chemat pe filozofii săi de taină și s-a sfătuit cu ei ce să facă. SADOVEANU, D. P. 8. Venea acasă după apusul soarelui. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 40. Mai dă-mi, voinice, răgaz Pînă joi după ispas. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 62. După ploaie, căciulă de oaie, se spune despre ceva nepotrivit cu o anumită situație, inutil, fără rost. ◊ Loc. adv. După-amiază sau după-prînz sau după-masă = în partea zilei de la ora 12 sau de la ora prînzului înainte. Am să caut eu s-o văd... După-masă, pe la 4. CAMIL PETRESCU, T. III 47. După-prînz zmeul duse pe Făt-Frumos în cămara cu armele. ISPIRESCU, L. 21. (Substantivat) A tăcut toată după-amiaza. C. PETRESCU, Î. II 50. Îi plăceau colțurile ascunse, umbra liniștită a pomilor din grădină, unde se ducea să citească după-prînzurile. BASSARABESCU, V. 17. Am petrecut amîndoi o după-amiază de fericiri. IBRĂILEANU, A. 21. ◊ Loc. adv. După aceea sau după aceasta sau după asta = apoi, pe urmă. Și-au tăcut după aceea, mult, unul în fața celuilalt. CAMILAR, N. I 23.Bea apoi și ea pe fugă. Merge iarăși după asta La copil și-i dă să sugă. COȘBUC, P. I 222. Îndată după aceea am încălecat iute pe-o șa și-am venit de v-am spus povestea așa. CREANGĂ, P. 34. La vro cîteva zile după aceasta, împăratul arată spînului niște pietre scumpe. id. ib. 216. (În corelație cu adverbele «întîi», «la început» etc.) Întîi munca și după aceea odihna. (Alternînd cu alte adverbe sinonime) O vede... rîdicîndu-se în văzduh, apoi înălțîndu-se tot mai sus, și după aceea n-o mai zări de fel. CREANGĂ, P. 192. ◊ Expr. După toate = pe lîngă toate (neajunsurile), ca vîrf la toate. După toate, a mai și pierdut cartea. ♦ (În legătură cu cuvinte și propoziții care exprimă durata stării sau acțiunii anterioare) La capătul..., la sfîrșitul... După o săptămînă de moină, vremea s-a asprit. SADOVEANU, P. M. 227. După vrun ceas de ședere, sare de pe cuibari, cotcodăcind. CREANGĂ, P. 70. Ce socoți, Bogdane, zise după puțină tăcere, izbîndi-vom oare? NEGRUZZI, S. I 138. ♦ (Arată că un fapt este urmarea altuia sau este în strînsă legătură cu altul) În urma..., ca rezultat al... Bătrîni, de mult răsuflați, deveneau mari strategi după al doilea pahar de alcool. CAMILAR, N. I 418. După multă trudă și buimăceală... dă de un heleșteu. CREANGĂ, P. 46. După o îndelungată suferire, în sfîrșit, Ipolit a murit. NEGRUZZI, S. I 65. ◊ Expr. A nu avea (nici) după ce bea apă = a nu avea ce mînca, a fi sărac lipit. Erau atît de săraci, încît n-aveau după ce bea apă. Nici tu casă, nici tu masă, nimic, nimic, dară nimic n-aveau. ISPIRESCU, L. 174. 2. (În loc. conj.) După ce, introduce o propoziție circumstanțială de timp, arătînd că acțiunea din propoziția subordonată se petrece înaintea acțiunii din propoziția regentă. După ce șterse gura bidonului cu palma, îl întinse babei lui Cîrjă. CAMILAR, N. I 216. După ce s-a sfîrșit nunta, feciorii s-au dus în treaba lor. CREANGĂ, P. 5. După ce se mărită, născu o fată. NEGRUZZI, S. I 246. După ce leul moare, mulți se găsesc să-l jupoaie. ◊ (În corelație cu unele adverbe de timp sau de mod) După ce se împlinesc trei ani în capăt, iar pornește. CREANGĂ, P. 313. După ce răstorni carul, atunci găsești drumul cel bun. III. (Introduce un complement circumstanțial de mod) 1. (Complementul indică în conformitate cu ce se realizează o anumită acțiune) a) Potrivit cu..., în conformitate cu..., conform cu...; la fel cu... Haine croite după măsură. ▭ Gavrilă Țonțoroi e poet născut, pur și simplu; el improvizează la minut după îmboldirile inimei. HOGAȘ, DR. II 186. După propria lor voie să ne ducă unde repezi. EMINESCU, O. I 155. După datinile țării să cinstim pe Întîi Mai. BELDICEANU, P. 54. ◊ După lege = în conformitate cu legea; pe drept, în mod legal, legitim. Sînt căsătoriți după lege. ▭ Doar nu te-ai fi socotind stăpînul? – După lege sînt. DAVIDOGLU, O. 57. După plac = așa cum îi place, cum găsește (cineva) de cuviință; în mod arbitrar. Va putea, în sfîrșit să cumpere locul... să-și înmulțească cotețele după plac. MACEDONSKI, O. III 53. După toate regulile artei = exact cum trebuie, cum scrie la carte. După părerea mea sau după mine = judecînd ca mine, privind lucrurile așa precum cred. După mine, nu ai procedat just. ◊ (Întărit prin «întocmai») Făcu întocmai după sfatul tatălui său. ◊ Loc. conj. După cum sau după cît = așa cum, precum, pe cît. După cum se vede, ciobanul este străin. ISPIRESCU, L. 298. Maică-sa fu nevoită să-i facă acea turtă de merinde, după cum au fost cerut-o el. SBIERA, P. 132. Nici cuminte nu sînt, după cît văd eu acum. CREANGĂ, P. 157. Să-mi dea ajutor la trebi, după cît îl ajută puterea. id. A. 13. ◊ După cum se întîmplă (în)totdeauna = ca de obicei. După cum se întîmplă totdauna... la mese de așa fel, ciorba de potroace fu lipăită în zgomotul buzelor și lingurilor. MACEDONSKI, O. III 10. ◊ Expr. A se da după cineva = a căuta să fie la fel cu cineva, a urma pe cineva, a se acomoda cu cineva. Eu gîndesc că s-a da după mine și s-a face și ea bună. CREANGĂ, P. 164. A se da (sau a se lăsa) după păr = a se supune orbește, a ceda. În sfîrșit toți trebuiră să se dea după păr și să facă pe placul bătrînei. La TDRG. Dacă (sau cînd) ar fi după mine = dacă ar depinde de mine. Pe cînd hotărăști ziua plecării? – Cînd ar fi după mine, și mîine. ISPIRESCU, L. 319. A-și întoarce mantaua după vînt v. manta. A se lua după ceva = a urma, a imita, a copia ceva. Luîndu-se după croiala unor palaturi întortocheate ce văzuse el în Egipet... puse de scobi într-un munte de cremene, ce era acolo, un sălaș. ISPIRESCU, U. 116. A se lua după capul cuiva = a asculta, a urma sfatul cuiva, a nu face după propria sa judecată. M-am luat după capul tău cel sec și m-am dus pe coclauri. CREANGĂ, P. 84. b) Ținînd seamă de..., avînd în vedere... Clorul se recunoaște după culoarea sa galbenă-verzuie și după mirosul său înțepător. ▭ Munca se vede după rezultat. CAMIL PETRESCU, T. II 437. Îi trăsni în cap lui Dănilă că el ar fi bun de călugăr, după vorbele frăține-său. CREANGĂ, P. 48. Nefiind cineva fizionomist putea... să-l boteze de nătărău, după căutătura cea speriată. NEGRUZZI, S. I 17. ◊ A judeca după aparențe = a judeca ținînd seama de înfățișarea aparentă (adeseori înșelătoare) a lucrurilor. După toate aparențele = ținînd seama de felul cum se înfățișează lucrurile. După toate probabilitățile = cu toată probabilitatea, probabil. 2. (Cu nuanță comparativă) În raport cu..., pe măsura..., în proporție cu... Locotenent Canțîr, dumnezeu să-ți plătească după faptă! CAMILAR, N. I 230. Doamne! doamne! zise Moțoc căzînd în genunchi, nu ne pedepsi pre noi după fărădelegile noastre! NEGRUZZI, S. I 140. După faptă și răsplată. 3. (Arată raportul de asemănare dintre model și copia lui) Avînd ca model sau ca exemplu... Tablou pictat după natură. ◊ (Fiind vorba de comportări, de acțiuni) Toate fetele și mama Catrina se porniră la cîntat după ea. BUJOR, S. 33. IV. (Introduce un complement circumstanțial de scop) 1. (După verbe ca «a merge», «a umbla», «a porni», «a alerga», «a goni», «a trimite» etc., circumstanțialul arătînd persoana sau obiectul pe care le caută cineva spre a și le procura, spre a le aduce) Am venit după Boculei și după domlocotenent Vieru. CAMILAR, N. I 140. O pocitanie de om umbla cu arcul după vînat paseri. CREANGĂ, P. 244. Am trimis după doctor. NEGRUZZI, S. I 62. (Cu elipsa verbului) Ea după găteje prin pădure, ea cu tăbuiețul în spate la moară. CREANGĂ, P. 283. ◊ A întinde mîna (sau mîinile) după (cineva sau ceva) = a întinde mîna (sau mîinile) ca să prindă pe cineva sau ceva. Și-a întins mîinile după floare. Dar spinii florii l-au respins. ISAC, O. 189. 2. (În sens mai abstract, cu referire la treburi, afaceri etc.) Eram la București, după treburi. SEBASTIAN, T. 251. Băietul... îmbucă răpede ce îmbucă și-apoi se duce după trebi. CREANGĂ, P. 153. Moșneagul porni la tîrg după tîrguieli. ȘEZ. V 65. ◊ A striga după ajutor = a cere ajutor. V. (Introduce un complement indirect) 1. a) (După verbe ca «a umbla», «a fi ahtiat», «a fi lacom» etc., arată ființa sau lucrul pe care cineva îl dorește cu pasiune) Le lăsa gura apă la toți după o așa bucățică. ISPIRESCU, L. 213. Lega paraua cu zece noduri și tremura după ban. CREANGĂ, P. 3. b) (După verbe ca «a muri», «a se topi», «a fi nebun» etc., arătînd persoana iubită cu patimă sau persoana ori lucrul față de care cineva are o deosebită slăbiciune) Se topea de dor după fiul său. ISPIRESCU, L. 126. Fetei și lui Ipate au început a li sfîrîi inima unul după altul. CREANGĂ, P. 167. De la noi a treia casă Este-o fată ș-o nevastă... După fată mă topesc. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 394. ◊ A-și întoarce capul (sau a se întoarce, a se înturna) după cineva sau ceva = a-și întoarce capul sau a se întoarce (în timpul mersului) spre a privi pe cineva sau ceva (care atrage atenția, interesul sau admirația). Mîndră, mîndruleana mea, După fața ta de doamnă Lumea-ntreagă se întoarnă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 14. (Neobișnuit) A întreba după cineva = a întreba de cineva, a-și manifesta interesul față de cineva. Frumoasă copiliță! eu voi pleca din lume Și după mine nimeni nu va mai întreba. BOLINTINEANU, O. 206. 2. (Cu nuanță cauzală; după verbe ca «a plînge», «a suspina», «a ofta» sau după expresii ca «a-i părea rău», «a purta doliu» etc., arătînd de cele mai multe ori motivul, cauza din care se produce acțiunea) Începe a se scărmăna de cap și a plînge cu amar după frățiorii săi. CREANGĂ, P. 25. Bine-ți pare să fii singur, crai bătrîn fără de minți, Să oftezi dup-a ta fată, cu ciubucul între dinți? EMINESCU, O. I 83. Spune-mi, bade, spune-mi, zău, Pare-ți după mine rău? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 155. VI. (Introduce un complement circumstanțial instrumental) Cu ajutorul..., prin. A preda o limbă străină după o anumită metodă. Lăutarii cîntă după auz, nu după note. ▭ S-a-ntins poporul adunat Să joace-n drum după tilinci. COȘBUC, P. I 57. VII. (Introduce un atribut) a) (Arată originea, descendența) Din partea... Văr după mamă. b) (După un substantiv verbal sau cu sens verbal, indică obiectul acțiunii) Adaptare după o nuvelă a lui Cehov. VIII. (Leagă două propoziții copulative, arătînd adăugarea unui fapt la alt fapt; numai în loc. conj.) După ce (că)... = în afară de faptul că..., pe lîngă că..., nu-i destul că... Să-ți mai port grija!... După ce că sînt bolnavă. CAMIL PETRESCU, T. II 73. Viespea, după ce miere nu face, mai și împunge. POP. – Variante: (regional) dupe (DELAVRANCEA, H. T. 86), (învechit) dupre (NEGRUZZI, S. I 305) prep.

IMPACIENT, -Ă, impacienți, -te, adj. (Franțuzism) Care nu are răbdare, nerăbdător; neliniștit, îngrijorat. În Iași, unde lumea fiind și mai iritată și mai impacientă, agitațiunea era mai aparentă, se lucra mai pe față, dar fără o înțelegere prealabilă cu Bucureștii. GHICA, S. A. 153. – Pronunțat: -ci-ent.

CRAINIC, -Ă, crainici, -e, s. m. și f. 1. (Învechit și arhaizant; numai la m.) Persoană care anunța altădată poporului știrile oficiale; vestitor. Împăratul a dat de știre, prin crainicii săi, în toată lumea, că oricine s-a afla să-i facă, de la casa aceluia și pînă la curțile împărătești, un pod de aur... aceluia îi dă fata. CREANGĂ, P. 77. În zadar ca s-o mai cate tu trimiți în lume crainic. EMINESCU, O. I 83. Și pe masa-mpărătească sare-un greier, crainic sprinten, Ridicat în două labe, s-a-nchinat bătînd din pinten. EMINESCU, O. I 87. ◊ Fig. Radioul din țara noastră este un crainic al politicii de pace a partidului și guvernului. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2654. 2. (Astăzi) Persoană care citește comunicările oficiale la o stație de radio; spicher. 3. (Regional) Hăitaș, gonaș (la vînătoare). Au strigat crainicii printre stufuri, apoi am tras trei focuri de armă. SADOVEANU, P. M. 118.

CUM² conj. (Stabilește raporturi de subordonare) 1. (Introduce o completivă directă sau indirectă) Mă ierți, te rog, dar tot nu pricep cum ai ajuns dumneata aici... N-am auzit clopoței de sanie. Zgomot... Nimic! C. PETRESCU, A. 281. Privind în urma lor Cum se duceau... Rămase gînditor. COȘBUC, P. I 231. El nu știa cum să facă, cum să dreagă, ca să împlinească voia acelui împărat. ISPIRESCU, L. 11. Dar deodat-un punct se mișcă... cel întîi și singur. Iată-l Cum din chaos face mumă, iară el devine tatăl. EMINESCU, O. I 132. ◊ Loc. conj. (După verbe de declarație și de simțire) Cum că = că. Să cunoască și ei cum că într-adevăr a fost ucis. SADOVEANU, B. 235. Din inima lui simte un copac cum că răsare. EMINESCU, O. I 142. Ai uitat cum că la vînătorie... eu mă pricep. ODOBESCU, S. III 9. ◊ Loc. adj. și adv. Nu știu cum = într-un fel oarecare; (în mod) ciudat, neobișnuit, bizar. Măi Chirică, tare mai ești și tu nu știu cum; scoți omul din minți cu vorbele tale. CREANGĂ, P. 162. Tocmindu-te pe tine, parcă-mi vine nu știu cum. CREANGĂ, P. 203. ◊ (Substantivat) De-or trece anii cum trecură Ea tot mai mult îmi va plăce, Pentru că-n toat-a ei făptură -un «nu știu cum» ș-un «nu știu ce». EMINESCU, O. I 208. 2. (Urmat de un indicativ sau un conjunctiv, introduce o propoziție modală) M-au văzut cuscrii cum dormeam? CREANGĂ, P. 11. ♦ (Introduce o propoziție comparativă) a) (Urmat de un indicativ) Precum. Vei rîde, tată, cum ai rîs și de surioarele mele. ISPIRESCU, L. 15. Bună să-ți fie inima, cumătre, cum ți-i cătătura. CREANGĂ, P. 30. Rău îmi pare, cum îți pare și ție și cum trebuie să le fi părînd tuturor. NEGRUZZI, S. I 30. ◊ Loc. conj. După cum = în felul în care, precum. Să-i culce în casa cea de aramei înfocată, ca să doarmă pentru veșnicie, după cum pățise și alți pețitori. CREANGĂ, P. 249. De cum = de cît. Mai bine de cum s-au lămurit lucrurile, nu se poate, era [Lucrurile] nu mi-ar părea nici mai mari nici mai mici de cum îmi par azi. EMINESCU, N. 31. În acea zi [a răscoalei poporului] se vor auzi mai multe vaiete de cum s-au auzit de cînd lumea. RUSSO, S. 131. ◊ Expr. Cum nu este (sau nu se mai află), se spune despre cineva; sau ceva care posedă în cel mai înalt grad anumite calități. Avea omul acela o fată, dar așa fată frumoasă, cum nu era în toată lumea ca ea. RETEGANUL, P. V 16. Broasca se dete de trei ori peste cap și se făcu o zînă gingașă, și plăpîndă, și frumoasă cum nu se mai afla sub soare. ISPIRESCU, L. 35. b) (Urmat de un condițional) Ca și cînd- Omul începe din nou să meargă de la un perete la altul... întinzînd gîtul într-un tic monoton, cum nu i-ar ajunge aerul. C. PETRESCU, C. V. 277. Loc. conj. Ca (și) cum = ca și cînd, (de) parcă. Tu ești uitat, uitat ca cum n-ai fi mar fost. NEGRUZZI, S. I 65. ◊ Expr. Cum s-ar zice = adică, vasăzică. 3. (Urmat de un indicativ, introduce o propoziție cauzală) Deoarece, întrucît. Tată-său, cum îi supărăcios, are să sică... să iei băietul și să-l dai. CREANGĂ, P. 173. Cum ei, mergînd alături, se ceartă și se-ntreabă, Nu văd în fundul nopții o umbră de roșeață. EMINESCU, O. I 97. 4. (Urmat de un indicativ, introduce o propoziție concesivă) Deși, cu toate că. Uscățiv așa cum este, gîrbovit și de nimic, Universul fără margini e în degetul lui mic. EMINESCU, O. I 132. Și cumu-i de păcătoasă, Tot se ține că-i frumoasă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 440. 5. (Urmat de un indicativ, introduce o propoziție relativă) Care. Să se facă un palat cum seamăn pe lume să nu aibă. ISPIRESCU, L. 104. 6. În măsura în care, pe cît. D-apoi, cum văd eu, tu numai nu dai în gropi de prost ce ești. CREANGĂ, P. 52. Nu mă vrea țara? Nu mă vreți voi, cum înțeleg? NEGRUZZI, S. I 139. 7. (Urmat de un indicativ, introduce o propoziție temporală) Pe cînd, în timp ce. Și cum privesc ei amîndoi, înduioșați, nevoie mare, I-apucă dorul de părinți, Oftînd, se strîng la braț mai tare. IOSIF, V. 31. Cum mergea el gîndindu-se... se pomeni la marginea unui eleșteu. ISPIRESCU, L. 43. Iată, mări, cum grăia, Că-n departe auzea Un nechez ce necheza. ALECSANDRI, P. P. 72. ♦ Îndată ce. Cum trec cei din urmă nouri de omăt și vin zilele calde, pot lepăda cojoacele la un han pe cale și pot rămînea mai sprinteni. SADOVEANU, B. 105. Cum ajunserăm în odaie, Grigoriță iute se dezbrăcă, iute se descălță și iute se trînti în pat. HOGAȘ, DR. 254. Adormi cum puse capul jos. ISPIRESCU, L. 212. Cum ieși din sat, apuci de-a dreptul prin pădurea lupului. ALECSANDRI, T. 606. ◊ (Precedat de «de») De cum se însera, închideau poarta. DUMITRIU, N. 190. Urmărea, însuflețită de speranță mersul fiecărui vapor, de cum apărea la orizont. BART, E. 385. Se îndrăgosti de dînsa de cum o văzu. ISPIRESCU, L. 26. ◊ (Precedat de «care») Care cum venea, înapoi nu se mai întorcea. ȘEZ. II 154. ♦ (Repetat în propoziția următoare sau în corelație cu «îndată», «o dată», «și», «așa», «pe loc», arată că două acțiuni succesive se petrec aproape simultan) Cum ieșiră călăreții în cîmpie, cum se zări sclipind la orizont o grămadă mare mișcătoare, care se apropia din ce în ce. SADOVEANU, O. I 182. Cum zice, și vine la ușă; și cum vine, și începe: Trei iezi, cucuieți, Mamei ușa descuieți. CREANGĂ, P. 21. Cum vor vedea [boierii] că măria-ta vii cu putere, îndată vor alerga și-l vor lăsa [pe Tomșa]. NEGRUZZI, S. I 138. 8. (Rar, urmat de un conjunctiv, introduce o propoziție finală) Pentru ca. Își va pune toate puterile cum să-și sfîrșească slujba. ISPIRESCU, L. 14. 9. (După cuvinte care exprimă noțiuni temporale, introduce o propoziție atributivă) în care, cînd. Din ceasul cum te-am văzut, duducuță Marghioliță, m-ai agiuns la inimă. ALECSANDRI, T. I 54.

JOS¹ adv. 1. (În opoziție cu sus) Aproape de pămînt; într-un loc relativ mai puțin ridicat (decît altul). Hai acum jos în tîrg să vedem ce e acolo. CAMIL PETRESCU, U. N. 286. Colo jos, pe mlaștină, S-a-ntîlnit un pui de cioară C-un bîtlan de baștină. TOPÎRCEANU, B. 46. ◊ (Precizînd poziția unei locuințe într-o casă cu mai multe etaje) Mi s-a spus de jos, cînd te-am căutat la birou, că au venit sus la dumneata cei din comitetul de fabrică. DEMETRIUS, C. 20. ◊ (Precedat de prepoziția «în» arătînd direcția) Eu mă fac că pornesc în jos pe stradă. COȘBUC, P. I 106. Ea privi atunci în jos, Trece mîna pe la tîmple, Iară inima-i se împle De un farmec dureros. EMINESCU, O. I 103. ◊ Expr. A da jos = a lua pe cineva sau ceva dintr-un loc mai ridicat (și a-l pune într-un loc mai puțin ridicat); fig. a obliga pe cineva să coboare, să se dea jos de undeva. A se da jos = a veni jos dintr-un loc mai ridicat; a coborî. Se dete fata jos din pom. ISPIRESCU, L. 28. Iedul cel mic se dă iute jos din horn și încuie ușa bine. CREANGĂ, P. 25. A lăsa jos = a lăsa din mînă, punînd să stea în altă parte. Ștefan și-a lăsat lingura jos, liniștit, și a început să soarbă și el supa din farfurie cu gura. SAHIA, N. 57. A lăsa ochii în jos = a privi spre pămînt (din modestie sau sfială). Da, stăpîne, zise Harap-Alb, lăsînd ochii în jos. CREANGĂ, P. 208. A nu fi (sau a nu se lăsa, a nu rămîne) mai pe (sau pre) jos = a nu fi întrecut, a nu rămîne în urmă, a nu se face de rușine. S-au bătut bine băieții noștri... dar... și noi n-am fost mai pe jos. GHICA, la TDRG. Cu fața în jos = culcat pe burtă. Îl culcă pe pat cu fața în jos. Cu capul în jos = a) cu capul plecat. Cu capul în jos, rămase o clipă pe gînduri. MIRONESCU, S. A. 34; b) atîrnat sau spînzurat de picioare; fig. pe dos, alandala, anormal. Lumea asta e pe dos. Toate merg cu capu-n jos. CREANGĂ, P. 248. Cu nasul în jos = supărat, umilit; amărît, trist. Ce-aș mai rîde să te văd întorcîndu-te cu nasul în jos! ISPIRESCU, L. 15. De sus în jos = în direcție verticală coborîtoare. Adună cifrele de sus în jos. A privi (sau a măsura) (pe cineva) de sus în jos = a privi (pe cineva) cu dispreț. De sus pînă jos = în întregime, tot. Ne-a stropit cu noroi de sus pînă jos. ▭ Se bătură și se bătură pînă ce armăsarul sfîșiat, hărtănit de sus pînă jos și plin de sînge fu răzbit și biruit. ISPIRESCU, L. 28. (Popular) Pe din jos de... = dintr-o regiune inferioară, într-o parte situată mai jos. Pe din jos de Orăștie, vin doi frați din cătănie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 310. Pe din jos de ochișori, Rumeiorii obrăjori Sînt tocmai ca doi bujori. id. ib. 136. ◊ Loc. adj. (Învechit și popular) Din jos = care se află într-o regiune așezată mai în vale sau mai la sud. Nu mi-au venit încă buțile cu vin de la viile din jos. NEGRUZZI, S. I 82. De jos = a) arată poziția geografică a sudului sau cea topografică a unui teren coborît, inferior. Țările de jos; b) care vine din mase. Critica de jos constituie o puternică expresie a democratismului regimului nostru, a legăturilor sale indestructibile cu masele largi ale poporului, a relațiilor de deplină încredere reciprocă dintre partid, guvern și popor. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2799; c) (despre oameni sau clase sociale, oglindind mentalitatea claselor exploatatoare) care face parte din mulțimea exploatată, care aparține acestei mulțimi. Eminescu a fost reprezentantul claselor de jos vechi romînești. IBRĂILEANU, SP. CR. 166. (Expr.) Muncă de jos = muncă la care este trimis cineva pentru că nu a corespuns într-o muncă de răspundere. ♦ (Cu valoare de interjecție) Arată ostilitatea față de unele persoane, instituții etc. Jos tirania! ♦ Fig. În stare de decădere morală sau materială. Nu mă așteptam să ajungi atît de jos. 2. La nivelul pămîntului sau al locului pe care umblă cineva; la picioarele cuiva. Mă trîntesc jos, cu oamenii care se țin după mine. CAMIL PETRESCU, U. N. 360. Se lăsă oleacă jos pe iarbă și adormi dus. CREANGĂ, P. 158. Flăcăii, jos, la umbră, stau rezemați în coate. BELDICEANU, P. 62. Cîntă cucu jos pe iarbă, Necăjită-s fără treabă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 220. ◊ (Întărit prin «pe pămînt») Era jos pe pămînt. DUMITRIU, N. 149. ◊ Loc. adv. Pe jos = a) pe pămînt. Își pusese cobilița pe jos. DUMITRIU, N. 104. Și atunci o dată pornesc și turturica și calul fugînd pe întrecute, cînd pe sus, cînd pe jos, după cum cerea trebuința. CREANGĂ, P. 273. Pe jos e un verde covor, Țesut cu mii tinere flori. EMINESCU, O. IV 3; b) cu piciorul (și nu cu un vehicul sau purtat de cineva). Ieși în oraș pe jos. DUMITRIU, N. 105. Nime nu s-ar fi riscat a merge pe jos singur pe uliți după ce înnopta. NEGRUZZI, S. I 15. Tu-i mere (= merge) pe sus cîntînd, Iară eu pe jos plîngînd. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 301. ◊ (Precedat de alte prepoziții) Și acum parcă-l văd cît era de ferfenițos și cum își culegea boarfele de pe jos. CREANGĂ, P. 148. ◊ Loc. adj. De pe jos = care se află pe pămînt sau pe dușumele. Se uită... la covorul de pe jos. DUMITRIU, N. 45. 3. (În legătură cu modul de a cînta) Profund, gros, grav. Cîntă prea jos. 4. (Învechit și regional; în legătură cu prețurile) Puțin, ieftin. Moșia a rămas tot cu nume rău... și de aceea s-a dat cel puțin cu 2000 de galbeni mai jos decît face. I. IONESCU, D. 355.

JUMĂTATE, jumătăți, s. f. (Cu valoare de numeral) 1. Fiecare din cele două părți egale în care se poate împărți un întreg (v. doime); (sens curent) o parte dintr-un întreg împărțit în două părți aproximativ egale. Răsturnă mămăliga pe măsuța joasă și rotundă, tăie jumătate și o întinse pe un fundișor lui Mitrea. SADOVEANU, B. 28. Ad-o colea jumătatea milionului ce-ai cîștigat astă-noapte. ALECSANDRI, T. I 405. (În corelație cu sine însuși) Plăcinta era jumătate cu carne, jumătate cu brînză. CAMIL PETRESCU, O. I 197. Hainele curate, jumătate de tîrgoveț, jumătate de țăran, dovedeau bunăstare. C. PETRESCU, Î. II 141. (Precedat de prep. «pe») La foc vei putea deosebi bucăți mari de carne frigîndu-se: un picior, un cap pe jumătate pîrlit, pe jumătate fript. GHEREA, ST. CR. I 100. ◊ (Precedat de întreg, de care se leagă prin conj. «și», a cărei omisiune este nerecomandabilă) Un metru și jumătate. Un kilogram și jumătate. ▭ E ora 12 jumătate. C. PETRESCU, Î. II 242. Îți dau doi lei jumătate pe oca. PANN, P. V. I 64. ◊ Expr. A face (ceva) pe jumătate = a lăsa (un lucru) neisprăvit, a nu duce pînă la capăt, a nu termina. (Urmînd după un substantiv sau un adjectiv substantivat) Și jumătate (sau o dată și jumătate), marchează ideea de superlativ. Bărbat o dată și jumătate. ▭ Să-ți trăiască părintele, că-i un om și jumătate. REBREANU, R. I 15. Așa-ți trebuie dacă ești un prost și jumătate. ȘEZ. IV 186. ◊ (Urmat de determinări în genitiv sau introduse prin prep. «de», «din» exprimînd întregul) Luptele între imperiul roman și goți cresc în prima jumătate a secolului al IV-lea, sub Constantin. IST. R.P.R. 51. Trei ani de armată cu chiu cu vai i-a făcut, cu jumătate de an pe deasupra pentru dezertare. SADOVEANU, O. VII 357. Să-i deie fata și jumătate de împărăție. CREANGĂ, P. 228. ◊ (Rar, cu omisiunea prepoziției) Această plimbare... este departe de Viena ca o jumătate ceas. GOLESCU, Î. 68. ◊ (Rar, în urma substantivului) S-aprinse-odat-o casă pe-nserate Și-a ars din ea Bagdadul jumătate. COȘBUC, P. III 282. ◊ Expr. Jumătate de măsură = măsură fragmentară, trunchiată, necompletă, nedusă pînă la capăt. Jumătățile de măsură nu aduc niciodată soluții în probleme așa de grave. SADOVEANU, E. 30. Cu jumătate de gură (sau de glas) sau cu jumătate gura (sau gură) sau cu gura (pe) jumătate = cu glas scăzut, încet, fără convingere, evaziv. Vorbea cu jumătate de glas, înfricoșat parcă de ceva. SADOVEANU, O. VIII 18. Grigore protestă mai cu jumătate gura. REBREANU, R. I 172. Aceste vorbe, oarecum ciudate, Citindu-le cu jumătate gură... Am zis. TOPÎRCEANU, B. 96. Bun sosit la noi, voinice, zise craiul cam cu jumătate de gură. CREANGĂ, P. 197. Cu jumătate de inimă = fără avînt, fără curaj, fără hotărîre. Treaba o făcuseră numai cu jumătate de inimă. DUMITRIU, N. 15. ♦ (Adverbial, uneori precedat de prep. «în», «pe») Parte, în parte, întrucîtva. Înainte oamenii nu-l crezuseră decît pe jumătate. DUMITRIU, N. 15. Cu ochii închiși pe jumătate, vedea crescînd din sînul mării, gigantic, amfiteatrul Cornului de Aur. BART, E. 44. (Cu pronunțare regională) Dă-ți mînia după spate, Ca să bem în giumătate. ALECSANDRI, P. P. 73. Loc. adj. Pe jumătate = care reprezintă (aproximativ) o doime din întreg; trunchiat. E ceru-ntunecat ca o pădure În care luna, nici pe jumătate, Lucește. D. BOTEZ, P. O. 29. 2. (Glumeț) Soție, nevastă. Vino să te prezint jumătății mele. D. ZAMFIRESCU, R. 22. Ce ți s-a întîmplat, babo? zise el cum își văzu jumătatea. ISPIRESCU, L. 96. 3. Punctul care marchează mijlocul unei distanțe în spațiu; mijloc. Omătul se așternea în troiene pînă spre jumătatea ferăstruicii. V. ROM. ianuarie 1952, 109. O barbă roșcată și neîngrijită îi acoperă mai mult de jumătate figura. VLAHUȚĂ, O. AL. II 20. ◊ (Juxtapus, adesea postpus) Eu plec cu sacu-n spate, La calea jumătate Cer plata. COȘBUC, P. I 63. Ajungînd în vînătoare pîn’la jumătate cale... De urma unei fiare a dat. TEODORESCU, P. P. 163. Și mă cată, mamă, cată Unde-s cătane grămadă, La tabăra jumătate. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 324. ♦ Momentul care marchează mijlocul unui interval de timp. A luat chenzina la jumătatea lunii. ◊ (Eliptic) Ciocanele [ceasornicului] bat sferturile, jumătățile și ceasurile. SADOVEANU, F. J. 518. 4. (Eliptic) Măsură de capacitate sau de greutate, reprezentînd 1/2 dintr-un litru sau dintr-un kilogram. Sătul, încălzit de jumătatea de vin, prinse din nou curaj. C. PETRESCU, C. V. 39. 5. (Mold.) Claie mică făcută din mai mulți snopi așezați unul peste altul în formă de cruce și cu spicele înăuntru. Holda mîndră... Se ridică-n snopi de aur, se clădește-n jumătăți. ALECSANDRI, P. III 67. – Variante: (familiar și regional) juma (GALAN, B. I 164), jumăta (ȘEZ. III 30), jumate s. f.

ÎMPĂRĂȚIE, împărății, s. f. 1. Țară condusă de un împărat; imperiu. Toată curtea și toată împărăția era plină de jale. ISPIRESCU, L. 4. Îi dă fata, ba cică-i mai dă și jumătate din împărăția lui. CREANGĂ, P. 78. An cu an împărăția tot mai largă se sporește. EMINESCU, O. I 144. ◊ Fig. Stăpînii îi poartă... prin neîmblînzita împărăție a munților. BOGZA, C. O. 354. Clipă cu clipă, înaintînd în împărăția naturii, mă simțeam despărțit de ceasul vremii de față. SADOVEANU, O. VI 526. Eu... zac pierdut în iarba-naltă, Privind, cu ochii beți de poezie, A cerului albastră-mpărăție! IOSIF, P. 35. ◊ (În credința creștină) Împărăția cerului (sau a cerurilor) = rai. S-a fost molipsit, cînd bîntuia o boală năprasnică asupra norodului, de la pătimași, îngrijindu-i și... s-a mutat întru împărăția cerului. CARAGIALE, O. III 86. 2. Faptul de a împărați; conducere, stăpînire. Și fiul craiului, văzînd că nu-i lucru de șagă, se lasă și el de împărăție și... se întoarce înapoi la tată-său acasă. CREANGĂ, P. 187. 3. (Învechit și arhaizant) Împărat, sultan. A pășit înaintea împărăției al șaptelea filozof, cu numele Mitride. SADOVEANU, D. P. 113. Ulițile pe unde trecea... împărăția călare erau pustii. id. Z. C. 289. ◊ Expr. Împărăția-ta (sau voastră), formulă de reverență pentru un împărat. Să ne-nfățișăm împărăției-tale. TEODORESCU, P. P. 103.

MOȘINAȘ, moșinași, s. m. (Învechit și regional) Mic proprietar rural; răzeș. Eu îți dau fata mea, și... te fă moșinaș în locul mieu. SBIERA, P. 151.

ÎNTINDE, întind, vb. III. I. (Predomină ideea unei mișcări liniare în spațiu, pornind de la un punct spre altul) 1. Tranz. A trage de unul sau de amîndouă capetele sau de toate părțile unui corp (mărindu-l) A întinde un elastic. ▭ Merge binișor cu arcul gata către locul bănuit... se oprește și-ntinde arcul. CARAGIALE, P. 111. ◊ Expr. A întinde (cuiva) cursa sau o cursă, lațul, un laț) = a așeza cursa pentru a prinde un animal; fig. a se folosi de mijloace viclene față de cineva. O cursă pe care i-o întindea tată-său. ISPIRESCU, L. 18. Vînătoru-ntinde-n crîng La păsărele lațul. EMINESCU, O. I 174. ◊ Intranz. Pescarii întind veseli de căpătîiul funiilor. DELAVRANCEA, S. 64. ◊ Refl. Parcă pielea mi se întinde pe oase, de le simt contururile. CAMIL PETRESCU, U. N. 340. ◊ Refl. pas. Arcuri se întind în vînt. EMINESCU, O. I 148. ♦ Refl. A se încorda. Mușchii i se întinseseră ca coarda unui arc. NEGRUZZI, S. I 42. ♦ Refl. (Mai ales despre obiecte de îmbrăcăminte) A se lărgi sau a se lungi prin deformare permanentă, a se lăbărța. Flanela s-a întins la gît. ♦ Refl. (Despre unele lichide) A curge în formă de dîre băloase. Borșul trezit se întinde. 2. Tranz. (Cu privire la părți ale corpului) A mișca lungind într-o direcție oarecare, a desfășura în toată lungimea. Cîte un bătrîn care stătea la fereastră întindea gîtul și îl urmărea cu ochii. DUMITRIU, N. 152. Puternicile brațe spre dînsa întindea. EMINESCU, O. I 95. Nu e nevoie, cînd zîmbiți, să întindeți buzele pîn’ la ceafă. ALECSANDRI, T. I 295. ◊ Fig. Întinde cu mîndrie aripele-ți ușoare, O! sufletul meu vesel, o! suflet fericit. ALECSANDRI, P. I 124. ◊ Expr. A întinde mîna (sau o mînă) = a face un gest cu brațul: a) pentru a indica ceva; b) pentru a cere de pomană. Chiar cerșetorul din colț a uitat să întindă mîna. C. PETRESCU, C. V. 290. A întinde (cuiva) mîna (sau mîinile) = a) a înainta brațul către o persoană pentru a da mîna cu ea (în semn de salut; fig. a-și manifesta dragostea sau prietenia pentru cineva. Fata zîmbi, întinse mîna: Dumneata ești domnu Macovei? SADOVEANU, M. 113. Vartolomeu Diaconu întinse mîna prietenos. C. PETRESCU, A. 280. A plecat fără să-mi întindă mîna. VLAHUȚĂ, O. A. 471. Trebuie să le întindem mînile cu dragoste. ALECSANDRI, T. I 361; b) (fig.) a veni în ajutorul cuiva, a salva pe cineva dintr-un impas. Noi vă întindem mîna – continuă brigadierul – să vă ridicăm pe un drum mai neted ce duce la fericire și la belșug. MIHALE, O. 44. 3. Refl. (Despre ființe) A-și destinde corpul (din cauza oboselii, a plictiselii etc.). [Bardac] dormea cît e ziua de mare, se întindea, căsca. SADOVEANU, O. VII 357. Se întindea și mai căsca. ȘEZ. II 35. Dar podarul se gîndea Și cu lene se-ntindea. ALECSANDRI, P. P. 159. ♦ A se înălța ridicîndu-se în vîrful picioarelor. Dragă mi-i lelița-naltă, Că-mi dă gură peste poartă; Dar lelița mititea Se-ntindea și n-ajungea! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 430. ♦ Fig. A se încumeta, a cuteza, a îndrăzni, a se obrăznici. Nu te-ntinde! ◊ Expr. Nu te-întinde mai mult decît ți-e plapuma (sau, regional, oghialul) = nu pretinde mai mult decît poți avea, fii modest. Nu mai lungi vorba... Nu te-ntinde mai mult decît ți-i oghialul! ALECSANDRI, T. 464. 4. Refl. (Despre ființe) A se culca (pentru a dormi sau a se odihni). Se întinse la umbra tufanului. PREDA, Î. 153. Și cînd în pat se-ntinde drept Copila să se culce, I-atinge mînile pe piept, I-nchide geana dulce. EMINESCU, O. I 168. Ne întindem pe mușchi, sub un măslin. ALECSANDRI, O. P. 350. ♦ Tranz. A doborî la pămînt printr-o lovitură. La pămînt îl întindea, De falangă mi-l lega Și-l bătea și tot striga. ALECSANDRI, P. P. 130. 5. Tranz. A înmîna, a prezenta, a oferi, a da. Fata a întins unchieșului niște hîrtii, pe urmă... s-a întors în loc. GALAN, Z. R. 32. Răsturnă mămăliga pe măsuța joasă și rotundă, tăie jumătate și o întinse pe un fundișor lui Mitrea. SADOVEANU, B. 28. Îi întinse un bănuț de aur. DELAVRANCEA, H. T. 36. Și, întorcîndu-mi fața, eu spada ți-am întins. EMINESCU, O. I 91. 6. Tranz. (Cu privire la o armă de foc) A îndrepta spre...; a ochi. Stăi, stăi, nu-ntinde flinta, că plumbul e fierbinte. COȘBUC, P. II 96. Se întîlnește cu necuratu; cînd întinde pușca să deie, el îi zice: stăi, nu da, că-ți voi fi de folos. ȘEZ. II 40. 7. Tranz. (În expr.) A (o) întinde (la drum) = a pleca repede, a grăbi mersul, a fugi, a o șterge. De la Brăila înainte, lui Moș Gheorghe i se pare că trenul o întinde la drum, cu tot dinadinsul. SP. POPESCU, M. G. 39. Întinse unchiașul la drum. ISPIRESCU, L. 96. O întinse cu grabă spre București. BĂLCESCU, O. II 110. (Rar, cu altă construcție) Întinseră piciorul la drum. ISPIRESCU, L. 322. (Intranz., despre vite) A întinde la jug = a trage (din greu). Boii se spetesc întinzînd la jug. ALECSANDRI, T. 970. (Refl., rar, despre cai) A se întinde galopului = a o lua, a merge în galop mare. Într-un mers obișnuit, iepușoara... ar fi părut o mîrțoagă...; acum, abia se zărea prin fulgi, întinsă galopului. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 162, 6/1. 8. Tranz. (Rar, cu privire la ființe, în special la oameni) A chinui, a tortura. De te-aș prinde, Ca p-un cîine te-aș întinde Că la toți le-ai dat noroc, Pe mine mă arzi în foc. TEODORESCU, P. P. 278. ♦ Fig. A trage de cineva, a hărțui. Bietu popa... e și el întins în toate părțile. STĂNOIU, C. I. 30. II. (Predomină ideea de răspîndire sau așternere în lungime și lățime pe o suprafață) 1. Tranz. (Cu privire la obiecte strînse, îndoite, împăturite) A desface, a desfășura (în lung și în lat), a așeza în toată întinderea, pentru a forma un așternut, pentru a expune la aer etc. Muierea... întinse hainele să se usuce. RETEGANUL, P. III 4. El întinse pe pajiște niște scoarțe scumpe. ISPIRESCU, L. 109. Aceste două vase, după ordinul colonelului, întinseră pînzele în vînt. BOLINTINEANU, O. 264. [Rufele] să le anin în cuiul meu și să le întind în odaie. ALECSANDRI, T. I 322. ◊ Fig. Neguri albe, strălucite, naște luna argintie, Ea le scoate peste ape, Le întinde pe cîmpie. EMINESCU, O. I 72. Azi dimineață ne-am trezit cu iarna în țară. Ea și-a întins cojoacele albe pe vîrfurile munților. ALECSANDRI, S. 308. ◊ (Cu privire la obiecte care – după ce au fost desfășurate – trebuie fixate, susținute, sprijinite) Ienicerii... Răspîndindu-se în roiuri, întind corturile mari. EMINESCU, O. I 146. (Refl. pas.) S-a întins puntea de legătură cu uscatul. BART, E. 317. Între cei patru stîlpi de la intrare se-ntindea ziua, peste șanț, un pod de piele de bivol. VLAHUȚĂ, O. AL. I 160. ◊ (Cu privire la obiecte care trebuie expuse vederii) Oamenii și-au întins marfa pe mesele din piață. A întinde masa (sau masă) = a așterne masa pentru mîncare, a pune masa; a da o masă (cu oaspeți mulți). Cînd boierul întindea masă mare... chema tacîmul curții ca să desfăteze pe mosafiri. GALACTION, O. I 69. Vreo zece fete... ajutau Gherghinei să întindă niște mese în ogradă. BUJOR, S. 95. Mîndră masă-și întindea Și tot bea și veselea Și din gură-așa zicea... ALECSANDRI, P. P. 72. (Refl. pas.) Într-o mînăstire din trecut rămasă, În domneasca sală se întinde masă. BOLINTINEANU, O. 54. ♦ (Cu privire la substanțe moi sau plastice) A așeza pe o suprafață mai mare, subțiind, netezind; a răspîndi. Au întins hoștinile fierbincioare pe o pînzătură. CREANGĂ, A. 15. ◊ Expr. A întinde o foaie (de aluat) = a subția o foaie de aluat (de obicei apăsînd-o de repetate ori cu o vergea de lemn), a-i mări suprafața. 2. Refl. A ocupa un spațiu (mai) mare, (mai) întins, a acoperi o suprafață mare. Dincolo de marginile pădurii se întind ogoarele de porumb. BOGZA, C. O. 246. Satul se-ntinde la poalele celui din urmă șir de dealuri. SLAVICI, O. I 214. Ograda... se-ntindea gălbuie în lună. EMINESCU, N. 51. ◊ Fig. Freamătul de sară conteni, pacea începea a se întinde iar pe iaz. SADOVEANU, O. I 410. Umbra morții se întinde tot mai mare și mai mare. EMINESCU, O. I 148. ◊ (Urmat de determinări introduse prin «pînă la», arată limitele unui ținut, ale unei țări etc.) Dobrogea se întinde pînă la mare. ♦ (Despre grupuri de oameni) A se prelungi (într-o direcție), a acoperi o suprafață mare. Din marginea poienii Se-ntinseră-n coloane de luptă moldovenii. COȘBUC, P. II 78. Parada se întindea ca un șerpe pe șovoita uliță. NEGRUZZI, S. I 29. ◊ Expr. A întinde hora = a forma o horă. Nu-s crunt, nici hapsîn, Puternic și bun, Pe toți îi cuprind și horele-ntind. Aduc sărbătoare la mic și la mare. BANUȘ, B. 102. Hori de-mi întindea, Hori de-mi învîrtea. TEODORESCU, P. P. 647. ♦ (Despre plante, buruieni etc.) A se lăți, a se răspîndi (orizontal pe pămînt). Troscotul s-a întins peste toată curtea. 3. Tranz. Fig. (Cu privire la putere, stăpînire etc.) A mări, a lăți, a spori. Domnii și boierii neamurilor ziseră între dînșii... să împingem neamurile unele asupra altora, ca astfel să întindem domnirea și puterea noastră. RUSSO, O. 30. ◊ Refl. Puterea mea se-ntinde Preste cer, preste văzduhuri. CONACHI, P. 87. ♦ (Despre idei, zvonuri) A se răspîndi, a se extinde. Vestea... s-a întins vertiginos în uzină. SAHIA, N. 35. ♦ (Despre acțiuni, mișcări sociale) A se dezvolta, a lua proporții. Din Zarand, răscoala se întinde și cuprinde și Hunedoara. IST. R.P.R. 281. Visul său se-nfiripează și se-ntinde vulturește. EMINESCU, O. I 144. ♦ (Despre boli, epidemii) A cuprinde o suprafață din ce în ce mai mare, a se lăți. Începuse cangrena să se întindă ca o pată de păcură pe umărul lui Bernaru. MIRONESCU, S. A. 121. 4. Refl. A se prelungi în timp; a dura, a dăinui, a ține. Festivitatea a luat sfîrșit. Masa care a urmat... s-a întins pînă dimineața. STANCU, U.R.S.S. 94. Veseliile se întinseră pînă noaptea tîrziu. ISPIRESCU, L. 376. ♦ (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu» sau «asupra») A insista, a stărui. Ar fi fastidios a mă întinde mai mult asupra acestui subiect. GHICA, S. 212. ◊ Expr. A se întinde la vorbă (lungă) sau cu vorba sau (tranz.) a o întinde la vorbă sau a întinde vorba (sau vorbe) = a lungi vorba, a vorbi mai mult decît trebuie, a tărăgăna sau a face să tărăgăneze o discuție. Cu răbdarea păianjenului ce-și țese pînza, în mod voit întindea vorba. V. ROM. septembrie 1952, 175. Se bucura mama că-i veneau neamurile, s-o mai întindă cu ele la vorbă. STANCU, D. 5. Își ceru iertare și plecă mînat de treburi urgente, care nu-i dădeau răgaz să se întindă la vorbă lungă. C. PETRESCU, A. 469. Le-a îngăduit să se întindă la vorbă. REBREANU, R. I 145. Ce să mai întind vorbe? RETEGANUL, P. I 55. Ne-am prea întins cu vorba și luminarea-sa nu știe cum să ne mai intre în voie. CREANGĂ, P. 258. – Forme gramaticale: perf. s. întinsei, part. întins. – Prez. ind. și: (regional) întinz (DELAVRANCEA, A. 129, CARAGIALE, O. I 56). – Variantă: (învechit) tinde (BUDAI-DELEANU, Ț. 178) vb. III.