tudumăni, tudumănesc, vb. intranz., refl. – (reg.) A striga, a țipa, a zbiera (pentru a chema în ajutor): „Când cineva s-a rătăcit și strigă în codru, cel care aude întreabă: «Măi, cine se tudumăne?»” (Calendar, 1980: 109); „Dă fata țâpote cât poate și tudumănește: Ajutor!” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 62). Atestat și în Maramureșul din dreapta Tisei sub forma todomăni „a țipa” (DRDT). – Din tuduman (MDA).