SFÎȘIETOR, -OARE, sfîșietori, -oare, adj. (Și în forma sfîșiitor) Care sfîșie, rupe în bucăți, sfîrtică. Cînd să înfigă ghearele sale cele sfîșiitoare, fata dete călcîie calului, și unde se repezi asupra lupului cu paloșul în mînă, de să-l facă mici fărîmi. ISPIRESCU, L. 17. ♦ Fig. Care sfîșie inima cuiva; p. ext. dureros, jalnic. Dinăuntrul ferăstrăului se ridică țipetele sfîșietoare ale brazilor. BOGZA, C. O. 128. E atîta întuneric și neliniște în sufletul lui Dragomir vinovatul și atîta sfîșietoare amărăciune în ocnașul nebun. SADOVEANU, E. 147. Și cînd nimic nu se mai desluși în zare, o apucă pe fată un plîns sfîșietor. BART, E. 237. De sub nori negri de fum zbucnesc lungi, sfîșietoare țipete de groază și de jale. VLAHUȚĂ, R. P. 35. ◊ (Adverbial, înaintea unui adjectiv sau a unui adverb, de care se leagă prin prep. «de», le intensifică sensul) Era o scrisoare lungă și sfîșietor de tristă. VLAHUȚĂ, O. A. 125. – Variantă: sfîșiitor, -oare adj.