COLȚ² ~i m. 1) Dinte cu vârf ascuțit, situat între dinții incisivi și măsele; dinte canin. ~i de morsă. ~i de elefant. ◊ A-și arăta ~ii a-și da pe față firea agresivă. A fi la ~i cu cineva a trăi rău cu cineva; a nu se putea înțelege. 2) Bucată rămasă dintr-un dinte rupt. 3) Fiecare dintre piesele în formă de cui ale unei unelte agricole; dinte. ~i de greblă. ~ de furcă. 4) Cui cu gămălia mare și crestată, care se aplică pe talpa încălțămintei de sport sau de iarnă pentru a împiedica alunecarea. 5) Vârful unei plante, mai ales al ierbii, când răsare din pământ. ◊ A da (sau a scoate, a prinde) ~i a încolți. 6) Proeminență cu vârf ascuțit. ~ de stâncă. 7) Fiecare dintre tăieturile triunghiulare făcute pe marginea unei stofe; zimț. 8): Floare-de-~ mică plantă erbacee, cu frunze albicioase, pufoase și ascuțite, care crește pe crestele stâncoase ale munților; floarea-doamnei; albumeală; edelvais. /<bulg. kolec, sb. kolac