MIR⁴ s. n. sg. (Regional) Faptul de a s e m i r a; mirare; admirație. De-o fi deochiat de muiere. . . Să-i moară pruncu dă foame, Să se rîză dă miru ei, Să nu se mai mire de [cutare], ȘEZ. IV, 191. D-o fi deochiat dă fată: să-i cază cosițele, să umple colnicele, să mire dă miru ei. ib., cf. RĂDULESCU-CODIN. ◊ L o c. a d j. De mir = care deșteaptă admirație. Ți-oi face sprîncene de mir, Cine-n ochi te-o vedea să se mire. GR. S. VI, 87. ◊ E x p r. A fi (sau a rămîne) de mir (sau de mirul cuiva) = a provoca batjocura cuiva, a se face de rîs. Să fie de mirul voinicilor. GR. S. VI, 87, cf. NOVACOVICIU, C. B. I, 13. - Postverbal al lui mira¹.