POAMĂ, poame, s. f. 1. Rodul arborilor fructiferi, al pomilor; fruct, roadă. Găsi pomi plini cu poame și izvoare răcoroase și bău și mîncă cu poftă. POPESCU, B. II 91. De zece zile caii n-au ros decît coaja copacilor și oamenii s-au hrănit numai cu poame. NEGRUZZI, S. I 167. Poamele [Bîrsei] sînt cireșele, vișinile, perile, merile, prunele, nucile. GOLESCU, Î. 26. După poamă se cunoaște pomul, și după faptă omul. 2. (La pl.) Fructe (în special mere și pere) uscate la soare sau în cuptoare speciale și păstrate pentru iarnă. 3. (Mold., numai la sg., cu sens colectiv) Struguri. Spînzură din ramuri nalte vițele cele de vie, Struguri vineți și cu brumă, poamă albă-aurie. EMINESCU, O. IV 132. Dealurile și toate locurile era îmbrăcate cu vii mult roditoare, avînd cea mai aleasă poamă. DRĂGHICI, R. 28. 4 (Rar; la pl.) Bob de strugure uscat; stafidă. Voinicelul le împarte poame (stafide). SEVASTOS, N. 77. 4. Fig. Om de nimic, rău, netrebnic, ticălos, derbedeu; femeie stricată. Aflase ea de mult ce fel de poamă-i boierul. MIRONESCU, S. A. 92. Dădu fata cu ochii închiși, fără să cerceteze ce poamă era acel Peneș-impărat de al cărui nume nici n-auzise pînă atunci. POPESCU, B. III 109. Ți-am aflat eu blăstămățiile, știu eu în sfîrșit ce poamă ești. ALECSANDRI, T. 1278. ◊ (Determinat prin «a dracului», prin «rea» sau, ironic, prin «bună») Nevasta, poamă bună. Fetele, poame bune și ele. STANCU, D. 189. Tache ieșea poamă rea, după zisa tuturor. D. ZAMFIRESCU, la TDRG. Hei-hei! Nu știți d-voastră ce poam-a dracului e Harap-Alb. CREANGĂ, P. 230.