METEHĂU s. m. (Maram., nord-estul Transilv., Bucov. ; adesea adjectival) Om bleg, tont. De la noi a treia casă Este-o nevastă frumoasă Și bărbatu-i metehău. ȘEZ. VIII, 61, cf. II, 219. Vai și-amar de-aceea casă, Unde-i nevasta frumoasă Și bărbatul metehău. BUD, P. P. 63. Împărații vecini, auzind că împăratul. . . o dat fata după un metehău, ș-o luat pe samă să pornească războiu. VASILIU, P. L. 101, cf. 104, id. C. 121. Mâi bărbate, metehău, La fereastă-i lucru rău. BÎRLEA, C. P. 241, cf. ALR II 3 670/260. - Pl.:? – Și: metehéi s. n. VICIU, GL. 56. – Etimologia necunoscută. Cf. m e t e l e u, m ă t ă h ă i e.