URECHE, urechi, s. f. I. 1. Fiecare din cele două organe așezate simetric de o parte și de cealaltă a capului, formate (la om și la mamifere) dintr-o parte externă, una mijlocie și una internă și constituind aparatul auditiv al animalelor. Spun și eu o vorbă celor care au urechi de auzit. SADOVEANU, B. 8. Urechile lor nu mai ascultau alte vorbe. ISPIRESCU, L. 39. De-ar avea codrul ista gură să spuie cîte a văzut, cumplită pătăranie ne-ar mai auzi urechile. CREANGĂ, P. 119. ◊ (În contexte figurate) Îmi pun în schimb urechea pe inima țării Și-aud bătăi neregulate. BENIUC, V. 27. Te-ai plimbat la țară în automobil și prin castele ciocoiești și n-ai pus urechea la pămînt să asculți glasurile care nu se aud. REBREANU, R. I 210. ◊ Expr. A fi numai urechi, a-și deschide urechile în patru sau (rar) a asculta cu toate urechile = a asculta foarte atent. Sîntem toți numai urechi. CAMIL PETRESCU, U. N. 339. Fata asculta cu toate urechile. ISPIRESCU, L. 18. A asculta numai c-o ureche = a asculta distrat. A nu-și crede urechilor v. crede (2). (Despre vorbe, zvonuri, știri) A-i ajunge cuiva la ureche sau a ajunge la urechea cuiva = a ajunge la cunoștința cuiva. A-i trece cuiva pe la ureche, se spune cînd cineva aude un lucru numai în treacăt, neprecis. A-i intra cuiva pe-o ureche și a-i ieși pe alta (sau pe cealaltă), se spune cînd cineva nu reține ceea ce i se spune sau cînd rămîne nepăsător față de spusele cuiva. Auzise și el ceva din toate acestea. I-au intrat pe-o ureche și i-au ieșit pe cealaltă. REBREANU, I. 107. Tot vorbe fără temei, care-mi intrau pe-o ureche și-mi ieșeau pe cealaltă. GANE, N. III 33. La judecători, ce intră pe-o ureche iase pe alta. NEGRUZZI, S. I 248. (Eliptic) Și maximele bătrînei pe-o ureche toate-i iese. EMINESCU, O. IV 224. A face urechea toacă v. toacă (1). A-și pleca urechea la... v. pleca² (3). A bate toaca la urechea surdului v. surd (1). A-și deschide urechile v. deschide (1). A trage cu urechea v. trage (II 6). A împuia (cuiva) urechile v. împuia. A fi fudul (sau tare) de ureche = a fi surd, v. fudul. (Ironic) A fi urechea satului (sau tîrgului) = a ști tot ce se petrece într-o localitate. ◊ Compuse: (Bot.) urechea-babei = ciupercă comestibilă de culoare gălbuie sau trandafirie pe partea exterioară și roșie-portocalie pe partea interioară (Peziza aurantia); urechiușă; urechea-iepurelui = nume dat mai multor specii de plante erbacee din familia umbeliferelor, cu flori galbene sau galbene-aurii (Bupleurum); urechea-porcului = plantă erbacee din familia labiatelor, cu tulpina ramificată în partea superioară și cu flori mici albăstrui-violete (Salvia verticillata); jaleș; urechea-șoarecelui = nu-mă-uita (Myosotis silvatica); urechea-ursului = plantă erbacee din familia primulaceelor, cu frunze ovale ușor dințate și cu flori galbene; crește pe stînci calcaroase (Primula auricula). 2. Facultatea de a auzi; simțul auzului; auz. Urechea te minte și ochiul te-nșală. EMINESCU, O. I 40. Tu n-ai auzit pistolul?... Nu l-ai auzit? Spune! (Cu furie) Ureche! Ureche!... HASDEU, R. V. 157. Păreții au urechi și fereștile ochi. ♦ (De obicei determinat prin «muzicală») Facultatea de a percepe și de a reproduce în mod exact sunetele muzicale. Un glas așa de dulce și de curat, o ureche atît de muzicală. CONTEMPORANUL, V_I 197. ◊ Expr. A cînta după ureche = a reproduce o melodie după auz (și nu după note). 3. Partea externă, cartilaginoasă, a aparatului auditiv; auriculă. V. pavilion (3). Era un dulău sur și flocos, cu urechile și cu coada scurtate. SADOVEANU, B. 207. Înșfacă iedul de urechi și-l flocăiește, și-l jumulește și pe acela de-i merg peticile. CREANGĂ, O. A. 141. În cotlon torcea motanul pieptănîndu-și o ureche. EMINESCU, O. I 84. Știre-aș peana cum se pune, C-aș pune-o după urechie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 397. ◊ Loc. adv. Pînă peste urechi = peste măsură, foarte tare, foarte mult. ◊ Expr. A i se lungi (cuiva) urechile (de foame) v. lungi (1). Floare la ureche v. floare (I 1). A-i rupe (cuiva) urechile v. rupe (5). A se culca pe-o ureche (sau pe urechea aceea) v. culca (1). A avea bumbac în urechi v. bumbac (II 1). A-și astupa urechile v. astupa (1). 4. (În expr.) Într-o ureche = smintit, scrîntit, țicnit. Știa dînsul că Vasile Baciu e într-o ureche. REBREANU, I. 20. Vara plecau cu toții afară, la un unchi al lor... bătrîn, burlac și cam într-o ureche. VLAHUȚĂ, O. AL. II 14. El, cum era cam într-o ureche, i-a răspuns. SBIERA, P. 5. II. (Popular) Organul respirator al peștilor; branhie. III. 1. Gaura acului prin care se petrece ața sau sfoara. ◊ Expr. A scăpa ca prin urechile acului v. scăpa (2). 2. Cheotoare de piele sau de chingă cusută la marginea de sus a ghetelor sau a cizmelor, cu ajutorul căreia se trage încălțămintea în picior. O ordonanță, cu o pereche de cizme atîrnate de urechi într-un singur deget, încetini pașii. C. PETRESCU, Î. II 121. Urechile la ciubote sînt de piele și-s simple. ȘEZ. IX 33. 3. Toartă, inel, belciug. Un cordon de piele în care se vedea prins de un lănțișor urechea unui cesuleț. CĂLINESCU, E. O. I 17. ♦ Proeminență în formă de cîrlig la capătul de sus al leucii carului, de care se sprijină lanțul sau veriga care leagă loitrele de leucă; măsea. ♦ Ochi, laț, juvăț la capătul ștreangului; valul ștreangului. 4. (Mai ales la pl.) Porțiune ieșită în afară dintr-o zidărie, amenajată pentru a ușura fixarea unui loc de fereastră sau de ușă, pentru a susține un ornament etc.

SUBȚIREL, -EA, -ICĂ, subțirei, -le, adj. Diminutiv al lui subțire. 1. v. subțire (I 1). Trei petunii subțirele, Farmec dînd regretelor, Stau de vorbă între ele: – Ce ne facem, fetelor?... TOPÎRCEANU, P. 36. Vezi! nici eu n-o strîng de frică: Ea-i atît de subțirică, Ca pe-o floare Poți s-o frîngi. COȘBUC, P. I 137. Dragostea din ce-i făcută? Nu-i din mere, Nici din pere, Ci-i din buze subțirele. HODOȘ, P. P. 33. Mi-e murgul sprintenel, – În picioare subțirel. ALECSANDRI, P. P. 17. ◊ (Substantivat) Subțirica din vecini [titlu]. COȘBUC, P. I 116. ◊ (Adverbial, în expr.) A zîmbi subțirel = a zîmbi subțire, v. subțire (I 1). În clipa aceea moș Petrache, ștergîndu-și fața încet, zîmbea subțirel sub mînecă. POPA, V. 236. A săruta subțirel = a săruta ușor, delicat (cu buzele strînse, din vîrful buzelor). Trandafir, trandafiraș, Drag îmi e omul cinaș, Că se-ncalță frumușel Și sărută subțirel. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 384. 2. v. subțire (I 2). Se topea omătul subțirel de jos, de pe ramuri, de pe acoperișurile negre. MIRONESCU, S. A. 45. De-ar fi cucul voinicel, Făce-l-aș ibovnicel, Laibăr subțirel i-aș coase Tot cu fir și cu mătase. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 213. ◊ (Adverbial) Și-i iarnă, și-i subțirel îmbrăcat. VLAHUȚĂ, O. AL. I 5. 3. v. subțire (I 4). Un vînt subțirel începu să adie. SADOVEANU, O. I 502. 4. v. subțire (I 5). Și vorbeau toți cu glasuri subțirele, de parcă ceea ce rosteau se înșira ca boabele mărunte pe-un fir de ață. PAS, Z. I 224. ◊ (Adverbial) Nastasia îngîna subțirel un cîntec și-și potrivea mușcata de la ureche într-o oglingioară cît palma. SADOVEANU, M. C. 78.

pișcat², ~ă a [At: MON. OF (1907), 7598 / Pl: ~ați, ~e / E: pișca] 1 (Rar; d. animale) Crestat la ureche într-un anumit fel pentru a putea fi recunoscut. 2 (Pop) Ciupit de vărsat. 3 (D. obiecte de îmbrăcăminte) Ușor găurit de molii Si: ciupit. 4 (Pop; fam; îe) A fi ~ la limbă (sau la vorbă) A fi ușor beat.

CANDRIU, -IE, candrii, adj. (Fam.; adesea substantivat). 1. Țicnit, smintit, într-o ureche. 2. Amețit de băutură; beat. – Din țig. kand „ureche”.

URECHE, urechi, s. f. I. 1. Fiecare dintre cele două organe ale auzului și echilibrului, așezate simetric de o parte și de cealaltă a capului omului și mamiferelor, alcătuite dintr-o parte externă, una mijlocie și una internă. ◊ Expr. A fi numai urechi sau a-și deschide urechile (în patru) = a asculta foarte atent. A-i ajunge cuiva la ureche sau a ajunge la urechea cuiva = (despre afirmații, zvonuri, știri) a deveni cunoscut, știut de cineva. A-i trece cuiva (ceva) pe la ureche = a auzi un lucru numai în treacăt, neprecis. A-i intra cuiva (ceva) pe-o ureche și a-i ieși pe alta (sau pe cealaltă) = a nu reține ceea ce i se spune, a trece ușor peste cele auzite, a nu asculta sfaturile primite. Tare (sau fudul) de urechi (sau de-o ureche) = surd. ♦ Partea externă, cartilaginoasă, vizibilă a urechii (I 1); pavilionul urechii, auriculă. ◊ Loc. adv. Până peste urechi = extrem de..., foarte. ◊ Expr. (A fi) într-o ureche = (a fi) smintit, scrântit, țicnit. A i se lungi (cuiva) urechile (de foame etc.) = a-și pierde răbdarea așteptând (să mănânce etc.), a dori foarte mult (ceva). ◊ Compuse: (Bot.) urechea-babei = ciupercă comestibilă de culoare gălbuie sau trandafirie pe partea exterioară și roșie-portocalie pe partea interioară; urechiușă (Peziza aurantia); urechea iepurelui = a) numele mai multor specii de plante erbacee din familia umbeliferelor, cu flori galbene sau galbene-aurii (Bupleurum); b) plantă erbacee din familia labiatelor, cu tulpina și frunzele păroase, cu florile roz (Stachys lanata); urechea-porcului = plantă erbacee meliferă din familia labiatelor, cu tulpina păroasă și ramificată în partea superioară, cu frunzele ovale și dințate și cu flori mici, albăstrui-violete (Salvia verticillata); urechea-șoarecelui = nu-mă-uita; urechea-ursului = plantă erbacee cu frunze cărnoase, ovale, ușor dințate, dispuse în formă de rozetă și cu flori galbene (Primula auricula). 2. Fig. Facultatea de a auzi; simțul auzului; auz. ◊ Expr. A avea ureche (muzicală) = a avea facultatea de a percepe just (și de a reproduce în mod exact) sunetele muzicale. A cânta după ureche = a reproduce o melodie după auz, fără a folosi partitura. II. (Pop.) Organul respirator al peștilor; branhie. III. P. anal. 1. Gaura acului (prin care se petrece ața sau sfoara). ◊ Expr. A scăpa ca prin urechile acului = a scăpa cu mare greutate, în mod miraculos dintr-o situație dificilă. 2. Cheotoarea de piele sau de pânză care se coase la marginea posterioară de sus a ghetelor sau a cizmelor, cu ajutorul căreia se trage încălțămintea în picior. 3. Toartă; inel, belciug. ♦ Proeminență în formă de cârlig la capătul de sus al leucii carului, de care se sprijină lanțul sau veriga care leagă loitrele de leucă. ♦ Ochi, laț, juvăț la capătul ștreangului; valul ștreangului. 4. (La pl.) Porțiune ieșită în afară dintr-o lucrare de zidărie, amenajată pentru a ușura fixarea unui toc de fereastră sau de ușă, pentru a susține un ornament etc. – Lat. oricla (= auricula).

ZĂVOR, zăvoare, s. n. 1. Încuietoare la uși, uneori și la ferestre, constând dintr-o mică bară mobilă care intră într-o ureche fixată în toc; ivăr. 2. Dispozitiv folosit pentru blocarea mecanică, comandată sau automată, a unuia dintre organele mobile principale ale unui aparat, ale unei mașini etc. 3. (Pop.; la pl.) Cătușe, fiare. 4. (Reg.) Despicătură lungă din trunchiul unui copac; leaț întrebuințat la facerea gardurilor; răzlog. – Din sl. zavorŭ.

IVĂR ~e n. înv. 1) Închizătoare primitivă la ușile caselor țărănești constând dintr-un mâner metalic montat la broască; clanță. 2) Încuietoare (la uși, ferestre etc.) constând dintr-o bară metalică orizontală mobilă, care intră într-o ureche fixată pe toc; zăvor. /<germ. Wirbel

ZĂVOR ~oare n. 1) Încuietoare (la o ușă, la o fereastră etc.) constând dintr-o bară metalică mobilă, orizontală, care intră într-o ureche fixată pe toc. 2) Dispozitiv folosit pentru fixarea unor piese tehnice mobile. /<sl. zavoru

chiaraud, -ă, adj. (reg.) năuc, într-o ureche, zăbăuc, chiarhuz, nebun; amețit, beat, cherchelit.

chiarhuz, -ă, adj. (reg.) năuc, într-o ureche, zăbăuc, chiaraud, nebun; amețit, beat, cherchelit.

chiulat, chiulată, adj. (reg.) smintit, într-o parte, într-o ureche, șod.

clepan, -ă, adj. (reg.) apucat, șucheat, într-o ureche, deșucheat.

hututui, -ie, adj. (reg.) bătut în cap, într-o doagă; apucat, prost, zărghit, năuc, într-o ureche.

așa adv. – 1. Astfel, în acest fel (adv. de mod). – Așa e, astfel stau lucrurile. – Așa o fi, e posibil. – Așa să fie, astfel să fie. – Nu-i așa? adevărat?, am dreptate?. – Și așa, în orice caz. – Nici așa, așa nu se poate. – Cam așa, mai așa, bineînțeles. – Așa da, bine. – Cum așa?, nu se poate. – Tot așa, la fel. – A fi cam așa, a fi într-o ureche. 2. Astfel stînd lucrurile (adv. conclusiv). – Așa zicînd, pentru a spune astfel. – Așa că, așa încît, astfel încît. – 3. Astfel, atît (adv. comparativ) – Așa de, atît. – Așa zis, numit astfel (pe nedrept), autointitulat. – 4. Astfel, puțin (adj. de atenuare). – Ia așa, numai așa, într-o doară, fără motiv. – Așa într-o doară, la nimereală, fără motiv. – 5. Atît de, asemenea (adj. în funcție adj.) – Așa ceva, asemenea lucru. – Așa fel (de), astfel (de). – Var. (Mold.) așe, așa, așea. Mr. acși, așițe, megl. șa, istr. (a)șo. Lat. ac sῑc (Cipariu, Arhiv, 109; Pușcariu 133; REW 7879; DAR), cu -a propriu formațiilor adv. Cf. it. cosí (moden. acsé, bol. acusé, roman. accusi, bar. acsi, genov. así), engad. sa, v. fr. issi (fr. ainsi), sp. así, asá, prov. aissi, port. assim. – Comp. așiși adv. (la fel; imediat), conservat sporadic în limba populară.

jurtuman, jurtumani, s.m. (reg.) om într-o ureche.

neușnic, neușnică, (reg.) care nu știe ce face; într-o parte, într-o ureche.

panchioană, panchioane, s.f. (reg.) femeie într-o ureche, care calcă-n străchini, cu un ochi la slănină și cu altul la făină.

bolînd (bolîndă), adj. – Nebun, smintit, nerod. – Var. bolund, bolond. Mag. bolond (Cihac, II, 483; Pascu, Suf., 53; Gáldi, Dict., 109). Se folosește în Trans. – Der. bolîndăriță, s. f. (laur, Datura stramonium); bolîndatic, adj. (într-o ureche, sărit); bolînzeală, s. f. (laur); bolînzi, vb. (a-și pierde mințile, a înnebuni); bolînzie, s. f. (nebunie).

într-o ureche expr. nebun, țicnit.

NEBUN atins, candriu, cu trei roate la car, dilimac, dilimache, dilimandros, diliu, dus de-a acasă / cu sorcova, fără o doagă, într-o dungă, într-o ureche, lovit cu leuca, paliu, plecat cu sorcova / de-a acasă, răcit la cap, sandilău, sandiliu, sărit, scrântit, sifilitic, sisi, smucit, sonat, soni, sony, tralala, trăsnit, țaparliu, ușchit, zbanghiu, zurliu, zuză.

CANDRIU, -IE, candrii, adj. (Fam.; adesea substantivat). 1. Țicnit, într-o ureche. 2. Beat, afumat. – Comp. țig. kand „ureche”.

ZĂVOR, zăvoare, s. n. 1. Încuietoare la uși, uneori și la ferestre, constînd dintr-o mică bară mobilă care intră într-o ureche fixată în toc; ivăr. 2. (Pop., la pl.) Cătușe, fiare. 3. (Reg.) Răzlog. – Slav (v. sl. zavorŭ).

párte f., pl. părțĭ (lat. párs, pártis; it. sp. pg. parte, fr. part). Bucată, fragment, porțiune: un sfert e a patra parte din ceva, escadronu e o parte din regiment, Eŭropa e unu din cele cincĭ părțĭ ale lumiĭ. Porțiune care se cuvine saŭ cade cuĭva: am și eŭ parte la cîștig. Noroc, soartă, ursită: așa ĭ-a fost partea, n’a avut parte să fie și el fericit. Loc, lature, direcțiune: în toate părțile țăriĭ. Privință: din partea paralelor staŭ bine. Partidă în căsătorie: o parte bună. (Pop.). Gen, sex: cuvînt de partea femeĭască, animal de partea bărbătească. Muz. Fiecare din melodiile care la un loc formează armonia. Fragment dintr’un cîntec. Jur. Fiecare din ceĭ doĭ adversarĭ care se judecă. A face cuĭva parte din ceva, a-ĭ lăsa și luĭ, a-l împărtăși și pe el. A pune de-o parte saŭ la o parte, a economisi, a rezerva. A te da la o parte, de-o parte saŭ într’o parte, a te da în lături. A avea parte la ceva, a avea drept de participare la ceva. A avea parte de ceva, să puĭ mîna pe ceva, a avea noroc de ceva. A lua parte la ceva, a participa la ceva. În partea dreaptă orĭ stîngă, în mîna dreaptă orĭ stîngă, la dreapta orĭ la stînga. În partea loculuĭ, în acest ținut, regiune: am fost și noĭ pin partea loculuĭ (= pe acolo). A fi într’o parte, a fi într’o ureche, a fi smintit. Gram. Parte de cuvînt, clasă de cuvinte (subst., adj., pron. ș. a.). Prov. Cine împarte, parte-șĭ face, cine e pus să împartă altora ceva, îșĭ rezervă luĭ o porțiune bună. Aĭ carte? Aĭ parte! (în vechime) Aĭ acte, documente? Eștĭ fericit (astăzĭ). Aĭ învățat la școală? Știĭ carte? Eștĭ fericit! În altă parte, aĭurea. Din altă parte, de aĭurea. În toate părțile, pretutindenea. Din toate părțile, de pretutindenea. La o parte! dă-te în lăturĭ, fugĭ! pe de o parte..., pe de alta, într’o privință... într’alta. Parte..., parte, o parte..., alta: dintre soldațĭ, parte aŭ murit de boale, parte în luptă. În parte, 1. parțial: a ploŭat în parte și pe acolo, 2. împreună, reciproc: s’aŭ bătut în parte. A parte (it. à parte), separat, în particular.

uréche f. (lat. auricula, pop. orĭcla [dim. d. auris, ureche], de unde s’a făcut *ureclĭe, *ureache, ureche, it. orecchio, fr. oreille, sp. oreja, pg. orelha). Organu auzuluĭ, cîte unu la dreapta și la stînga capuluĭ la om: calu cĭulește urechile cînd aude zgomot. Auz, calitatea de a auzi bine și de a ține minte cîntecele: acest copil are ureche. Pin anal. Toartă (cînd îs doŭă): urechile uneĭ căldărĭ (ob. toarte). Atîrnătoare, bucată de pînză saŭ de pele la ghete orĭ la cizme ca să aĭ de unde să le tragĭ la încălțat. Urechea (saŭ urechile) aculuĭ, gaura pin care bagĭ ața. A scăpa ca pin urechile aculuĭ, a scăpa de primejdie ca pin minune. A fi într’o ureche, a fi cam nebun, țicnit. A ți se lungi urechile așteptînd orĭ de foame, a te plictisi pînă să vie cel așteptat orĭ bucatele. A-țĭ ajunge gura la urechĭ răcnind, a răcni tare și mult. A nu duce la ureche, a nu te preface că beĭ vărsînd vinu după ureche, ci a bea serios. Nume de plante: urechea babeĭ, o cĭupercă (peziza aurantia); urechea ĭepureluĭ, o buruĭană umbeliferă (bupleurum rotundifólium), numită și urechelniță; urechea porculuĭ (Buc.), jaleș; urechea șoriceluluĭ, o plantă boraginee ale căreĭ florĭ, micĭ și albastre, îs simbolu neuĭtăriĭ și care se numește și ochĭu șarpeluĭ, nu mă-uĭta și myosótis (myosotis silvatica); urechea ursuluĭ, o plantă primulacee sălbatică și cultivată (primula auricula).

deșuchiat a. într’o ureche, nebun: erau năzuroși, tembeli, deșuchiați ISP. [V. șuchet].

ureche f. 1. organul auzului, așezat de fiecare lăture a capului: într’o ureche, cam țicnit; 2. auzul: are urechea delicată; 3. prin analogie: urechea acului, lancei, proțapului, cismei; 4. mâner, toartă de vas; 5. nume de plante: urechea babei, ciupercă în forma unei cupe răsucite, având oarecare asemănare cu o ureche (Peziza aurantia); urechea iepurelui, plantă cu frunzele ovale și florile galbene (Bupleurum rotundifolium); urechea porcului, Buc. jaleș; urechea șoarecelui, miozotis; urechea ursului, plantă cu florile galbene dispuse într’un buchet la vârful tulpinei, adesea cultivată ca plantă decorativă (Primula auricula). [Lat. AURICULA].

ZĂVOR, zăvoare, s. n. 1. Încuietoare la uși, uneori și la ferestre, constând dintr-o mică bară mobilă care intră într-o ureche fixată în toc; ivăr. 2. Dispozitiv folosit pentru blocarea mecanică, comandată sau automată, a unuia dintre organele mobile principale ale unui aparat, ale unei mașini etc. 3. (Pop.; la pl.) Cătușe. 4. (Reg.) Despicătură lungă din trunchiul unui copac; leaț întrebuințat la facerea gardurilor; răzlog. – Din sl. zavorŭ.

URECHE, urechi, s. f. I. 1. Fiecare dintre cele două organe ale auzului și echilibrului, așezate simetric de o parte și de cealaltă a capului omului și mamiferelor, alcătuite dintr-o parte externă, una mijlocie și una internă. ◊ Expr. A fi numai urechi sau a-și deschide urechile (în patru) = a asculta foarte atent. A-i ajunge cuiva la ureche sau a ajunge la urechea cuiva = (despre afirmații, zvonuri, știri) a deveni cunoscut, știut de cineva. A-i trece cuiva (ceva) pe la ureche = a auzi un lucru numai în treacăt, neprecis. A-i intra cuiva (ceva) pe-o ureche și a-i ieși pe alta (sau pe cealaltă) = a nu reține ceea ce i se spune, a trece ușor peste cele auzite, a nu asculta sfaturile primite. Tare (sau fudul) de urechi (sau de-o ureche) = surd. ♦ Partea externă, cartilaginoasă, vizibilă a urechii (I 1); pavilionul urechii, auriculă. ◊ Loc. adv. Până peste urechi = extrem de..., foarte. ◊ Expr. (A fi) într-o ureche = (a fi) smintit, scrântit, țicnit. A i se lungi (cuiva) urechile (de foame etc.) = a-și pierde răbdarea așteptând (să mănânce); a dori foarte mult (ceva). ◊ Compuse: (Bot.) urechea-babei = ciupercă comestibilă de culoare gălbuie sau trandafirie pe partea exterioară și roșie-portocalie pe partea interioară; urechiușă (Peziza aurantia); urechea iepurelui = a) numele mai multor specii de plante erbacee din familia umbeliferelor, cu flori galbene sau galbene-aurii (Bupleurum); b) plantă erbacee din familia labiatelor, cu tulpina și frunzele păroase, cu florile roz (Stachys lanata); urechea-porcului = plantă erbacee meliferă din familia labiatelor, cu tulpina păroasă și ramificată în partea superioară, cu frunzele ovale și dințate și cu flori mici, albăstrui-violete (Salvia verticillata); urechea-șoarecelui = nu-mă-uita; urechea-ursului = plantă erbacee cu frunze cărnoase, ovale, ușor dințate, dispuse în formă de rozetă și cu flori galbene (Primula auricula). 2. Fig. Facultatea de a auzi; simțul auzului; auz. ◊ Expr. A avea ureche (muzicală) = a avea un simț dezvoltat și fin al auzului, putând percepe (și reproduce în mod exact) sunetele muzicale. A cânta după ureche = a reproduce o melodie după auz, fără a folosi partitura. II. (Pop.) Organul respirator al peștilor; branhie. III. P. anal. 1. Gaura acului (prin care se petrece ața sau sfoara). ◊ Expr. A scăpa ca prin urechile acului = a scăpa cu mare greutate, în mod miraculos dintr-o situație dificilă. 2. Cheotoarea de piele sau de pânză de la marginea, din spate, a ghetelor sau a cizmelor, cu ajutorul căreia se trage încălțămintea în picior. 3. Toartă; inel, belciug. ♦ Proeminență în formă de cârlig la capătul de sus al leucii carului, de care se sprijină lanțul sau veriga care leagă loitrele de leucă. ♦ Ochi, laț, juvăț la capătul ștreangului; valul ștreangului. 4. (La pl.) Porțiune ieșită în afară dintr-o lucrare de zidărie, amenajată pentru a ușura fixarea unui toc de fereastră sau de ușă, pentru a susține un ornament etc. – Lat. oricla (= auricula).

CANDRIU, -IE, candrii, adj. (Fam.: adesea substantivat). 1. Țicnit, smintit, într-o ureche. 2. Amețit de băutură; beat. – Din țig. kand „ureche”.

CANDRIU, -IE, candrii, adj. (Familiar) Țicnit, zevzec, într-o ureche. (Fig.) Poemul ăsta zurbav și candriu. DEȘLIU, G. 17.

DEȘUCHEAT, -Ă, deșucheați, -te, adj. (Despre oameni, despre sentimentele și acțiunile lor) 1. Nebun, smintit, țicnit, într-o ureche. Cei mai mulți [dintre fiii de împărați] erau năzuroși, tembeli și deșucheați. ISPIRESCU, L. 22. ◊ (Substantivat) Veverița pleacă creangă lîngă creangă și hoinărește, ca o deșucheată, pădurea întreagă. GÎRLEANU, L. 18. 2. Dezmățat, destrăbălat, deșănțat. Vorbe deșucheate. ▭ La Arnoteni pînă și casa unde stăteau părea deșucheată. M. I. CARAGIALE, C. 127. Copilul se scoală și-ncepe iar jocul... Acu mișcările și gesturile sînt și mai deșucheate... Cu-ncetul însă membrele pierd siguranța și simetria mișcărilor. CARAGIALE, O. I 302.

DOAGĂ, doage, s. f. 1. Fiecare dintre bucățile de lemn, uneori puțin încovoiate, care formează corpul unui butoi, al unui ciubăr sau al altor vase strînse în cercuri. Eu sînt ca o bute fără doage, nu se mai ține în mine nimica. SADOVEANU, P. M. 305. Vine unul cu împletituri, altul cu un car de roate, doage, ori alt lemn lucrat. SLAVICI, O. I 69. N-a mai rămas nici macar picătură de vin pe doage. CREANGĂ, P. 261. Din acești stejari se fac... doagele. I. IONESCU, D. 250. ◊ Expr. A-i lipsi cuiva o doagă sau a fi (cam) într-o doagă = a fi țicnit, trăsnit, într-o ureche. Tatăl său băgase degeaba de seamă că fiului îi lipsea o doagă. MACEDONSKI, O. III 57. El, lipsindu-i o doagă... ia trei sute de lănțujele de aur și anină fiecării oi cîte unul la grumaz. MARIAN, O. II 318. O nebunit ghiuju... – Îi lipsește o doagă. ALECSANDRI, T. 230. A lipsi multe doage (unui lucru) = a avea multe defecte. Mă Traiane, văd că lipsesc multe doage în colonie. SADOVEANU, P. M. 128. 2. Fig. Fire, fel de a fi, mentalitate ciudată, sucită, plină de toane. Cu birăul iese omul ușor la capăt, numai să-i cunoască doaga lui. SLAVICI, la TDRG. ◊ Expr. (Depreciativ) A ajunge (a veni sau a cădea) în doaga cuiva = a avea comportări ciudate, nepotrivite cu linia normală de conduită, a ajunge la fel cu cineva lipsit de valoare sau sucit la fire. A ajunge în doaga copiilor. ▭ Ai căzut în doaga lui Tomiță. DAVIDOGLU, O. 78. Ce-ți faci capul ciulama cu atîta citanie, vrei să ajungi în doaga lui Pașadia? M. I. CARAGIALE, C. 114. Parc-aș fi agiuns în doaga palamariului de la sfîntu Onofrei. ALECSANDRI, T. 896. A lăsa (pe cineva) în doaga lui = a lăsa (pe cineva) în toanele lui, a nu-și mai face de lucru cu el. 3. (Rar) Ghizdul fîntînii. Miron se simți cuprins de un fel de beție, se așeză pe doaga fîntînii. SLAVICI, N. I 86.

DUNGĂ, dungi, s. f. 1. Linie vizibilă pe un fond de care se deosebește prin culoare. Paturile erau... așezate pe patru stîlpi, lucrați ca melcul și cu niște dungi de aur. ISPIRESCU, L. 251. Iapă scurtă și vînoasă Cu dungi negre pe spinare. ALECSANDRI, P. P. 129. Patru șaluri tot în dungi, Două scurte, două lungi. id. ib. 179. ♦ Fîșie, dîră. Dunărea adîncea hotar între țară și țară, strecura o dungă albă între cîmpii seine. GALACTION, O. I 30. Dungă albă de lumină se strecoară pe subt cheie. CAZIMIR, L. U. 49. Încălecați pe schelete de cai, mergeau încet-încet... în lungi șiruri... dungi mișcătoare de umbre argintii. EMINESCU, N. 25. ♦ Cută, încrețitură a frunții. O dungă adîncă îi răsări între sprîncene. CAMILAR, N. I 78. Rîdea, însă cu dunga din frunte nedescrețită. SADOVEANU, Z. C. 64. 2. Muchie a unui lemn cioplit; p. ext. (în opoziție cu ascuțiș) marginea neascuțită a lamei unui cuțit, a unui briceag etc. A ciopli un lemn în patru dungi. ▭ Un deluț ascuțit Ca o dungă de cuțit. TEODORESCU, P. P. 148. ♦ Creastă (de deal) văzută de la o mare distanță. În față, departe, peste Moldova invizibilă, dunga sinilie a dealului Pașcanilor. IBRĂILEANU, A. 149. ♦ Dunga pantalonului = muchie făcută cu fierul de călcat în lungul pantalonilor. Petruță dădu mîna grav și se așeză pe marginea cerdacului, potrivindu-și dunga pantalonului. C. PETRESCU, R. DR. 125. 3. Margine (a patului, a mesei, a șanțului, a pîrăului etc.). O masă mititică De nouă coți de lungă De cinci palme lată-n dungă. BIBICESCU, P. P. 302. Să-ncungiur lumea și țeara, Tot pe dunga șanțului, La bătaia neamțului. HODOȘ, P. P. 207. 4. Parte laterală (spre deosebire de cea din față sau din spate); latură, coastă, rînă. Cînd era singur, se punea pe-o dungă și asculta murmurul depărtat al pădurilor. AGÎRBICEANU, S. P. 14. Cei doi mai tineri se pun p-o dungă, iar cel mai mare... merge lîngă drum să păzească. RETEGANUL, P. II 70. ◊ A trage (sau a bate) clopotul într-o dungă = a trage clopotul (adesea ca semnal de alarmă) în așa fel încît limba să-l izbească numai într-o parte. Bate clopotu-ntr-o dungă. CAMILAR, N. I 140. Tabacii și măcelarii... se adună cum or auzi clopotul mitropoliei tras într-o dungă. CAMIL PETRESCU, B. 85. ◊ Loc. adv. În dungă = dintr-o parte. Bate vîntul frunza-n dungă – Cîntăreții mi-i alungă; Bate vîntul dintr-o parte – Iarna-i ici, vara-i departe. EMINESCU, O. I 214. ◊ Expr. (Familiar) A fi într-o dungă = a fi puțin țicnit, a fi într-o ureche, a-i lipsi o doagă.

LEPȘIT, -Ă, lepșiți, -te, adj. (Regional, despre lucruri) Turtit printr-o lovitură, pleoștit; (fig., despre persoane) smintit, prăpădit, într-o ureche. Era om bun... numai cam... tuieș. – Cam... lepșit. ALECSANDRI, T. 620. ◊ (Substantivat) Te-ai îmbătat se vede, lepșitule. ALECSANDRI, T. 611.

LEUCĂ, leuci, s. f. Lemn încovoiat al cărui capăt de jos e îmbucat în osie (împiedicînd să iasă roata), iar pe capătul de sus e sprijinită loitra carului sau a căruței. Lică Mătase scoase calul dintre hulube cu hamul pe el și-l legă de leucă, cu botul în fîn. MIHALE, O. 452. Coșul acelei căruțe scumpe, vopsită verde, era atîrnat de leuci în legături de curele, ca să aibă legănare și să nu zdruncine la mers. SADOVEANU, F. J. 71. Pune roata la loc, vîră leuca, sucește lamba și-o strînge la scară, apoi își aprinde cioanca. CREANGĂ, P. 125. ◊ Expr. A fi lovit (sau bătut, pălit, trăsnit) cu leuca (în cap) = a) a fi (cam) zăpăcit, nebun, într-o ureche, prostănac. Feciorul cel mai mare era cam pălit cu leuca, adică cam prostălan. MARIAN, O. II 316. E trăsnit cu leuca, pe legea me! ALECSANDRI, T. I 248; b) a fi beat, afumat (de băutură). Mi se pare cam trăsnit cu leuca, că-i prea roș la față. ALECSANDRI, T. 139. – Pronunțat: leu-că.

LORD, lorzi, s. m. (În Anglia) Titlu nobiliar ereditar. Ca mulți lorzi de viță veche Din întunecatul nord, Lordul John e-ntr-o ureche. COȘBUC, P. I 11.

PRIPIT, -Ă, pripiți, -te, adj. 1. Care se mișcă sau acționează repede; grăbit, zorit. Trec zilele în goana lor pripită, Și fiecare mai sărac mă lasă. GOGA, C. P. 6. Sultănica apucă o pîrtie acoperită cu zăpadă măruntă, ce sare ca praful sub picioarele ei pripite. DELAVRANCEA, S. 34. Examinatorul n-a sosit încă. Șoapte pripite, răsfoiri de cărți... un zgomot confuz, plăcut, care amintește foșnetul frunzelor uscate. VLAHUȚĂ, O. AL. I 195. ◊ (Adverbial) Am făcut într-o zi jurămînt să nu mai făgăduiesc pripit. BRĂTESCU-VOINEȘTI, F. 6. Aceeași spaimă ce-l cuprindea cînd era copil, intrînd în odăile deșarte, îi făcu inima să bată pripit. ANGHEL-IOSIF, C. L. 16. Leonida... burlac și cam într-o ureche... rîdea tare, vorbea pripit și cepeleag. VLAHUȚĂ, O. AL. II 14. (Poetic) Prin deschizătura de sus a cortului, Nicoară zărește o stea care lucește pripit, lăcrămînd. SADOVEANU, N. P. 316. ♦ Care se face sau se spune prea repede, fără o suficientă chibzuială. Teoria de la care plecam eu... era pripită. CARAGIALE, O. III 232. 2. (Despre mîncări) Fiert sau copt în grabă, la un foc prea iute. Au băgat ei de seamă că bucatele nu mai sînt așa de bune ca mai înainte și se mirau ce să fie oare? și stînd ei pe gînduri, Făt-Frumos zise: fraților, mie mi se pare că bucatele acestea-s pripite. CREANGĂ, O. A. 274. Mămăligă pripită = mămăligă mestecată pe măsură ce se adaugă mălaiul în apa clocotită (și nu după ce acesta a fost lăsat să fiarbă cîtva timp).

ZĂVOR, zăvoare, s. n. 1. Încuietoare la uși (uneori și la ferestre), constînd dintr-o mică bară mobilă care intră într-o ureche fixată în toc; ivăr, rătez. La un ceas după miezul nopții au ajuns. S-au tras zăvoare, s-au deschis porți, căruța și călăreții au intrat; porțile s-au închis și au sunat zăvoarele iar. SADOVEANU, N. P. 37. Puse la ușă zăvorul de lemn și începu să sape. GALACTION, O. I 149. Mama-i dusă-n sat! Cu dorul Azi e singur puișorul, Și-am închis ușa la tindă Cu zăvorul. COȘBUC, P. I 102. ◊ Fig. Și-ai noștri toți dreptate vor, Dar vrerii lor ei pun zăvor. NECULUȚĂ, Ț. D. 50. Nici unul nu-ncearcă să rupă Tăcerea Un gînd li-e pe inimi zăvor. COȘBUC, P. I 290. ♦ Dispozitiv care servește la blocarea unui organ mobil dintr-un sistem tehnic, putîndu-l fixa într-o anumită poziție. 2. (Popular, la pl.) Cătușe, fiare. Acum e legat mai tare, Și de mini, și de picioare, Cu lanțuri și cu zăvoare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 287. 3. (Regional) Răzlog.

ZURLIU, -IE, zurlii, adj. (Familiar) Zvăpăiat, nebunatic; neîntreg la minte, smintit, într-o ureche.

NEBUNIE. Subst. Nebunie, nebuneală (pop.), nebunire (rar), înnebunire, demență, alienare mintală, alienație (livr.), insanitate (rar), tulburare mintală (fig.), boală mintală, detracare (livr.), dezaxare (fig.), dezechilibru (fig.), rătăcire (fig.), sminteală, smintire (rar), căpiere (rar), țicneală (fam.), scrînteală (fig.), scrîntire (fig.), țăcăneală (fig.), bolunzeală (reg.), zăluzeală (reg.), zăluzie (reg.), zărgheală (reg.), zărghenie (reg.). Delir, aiurare, halucinație; manie; psihopatie, psihoză; schizofrenie. Nebun, dement, alienat, psihopat, detracat (livr.), dezaxat (fig.), smintit, aiurit, trăsnit, iresponsabil. Casă de nebuni, ospiciu, balamuc. Psihiatrie, psihopatologie. Psihiatru. Adj. Nebun, nebunit (rar), înnebunit, dement, alienat, iresponsabil, bolnav mintal, dezaxat (fig.), dezechilibrat (fig.), căpiat (fig., fam.), smintit, rătăcit (fig.), țicnit (fam.), șui (fam.), capiu (fig.), scrîntit (fig.), țăcănit (fig.), trăsnit, aiurit, aiurea, zălud, zăluzit (reg.), zărghit (reg.), vîntuit (reg.), tuieș (reg.), bolînd (reg.), într-o ureche, ieșit (sărit) din minți, cu mintea rătăcită, sonat (fam.), sărit (ieșit) de pe fix (fam.). Vb. A înnebuni, a (se) nebuni (rar), a se aliena (livr.), a se detraca (livr.), a se dezaxa (fig.), a se dezechilibra (fig.), a căpia (fig., fam.), a se sminti, a se sona (fam.), a se țicni (fam.), a se scrînti (fig.), a se țăcăni (fig.), a se trăsni (fig.), a bolunzi (reg.), a (se) zăluzi (reg.), a se zărghi (reg.), a-și pierde mințile (mintea), a-și pierde dreapta judecată, a i se tulbura mintea (mințile) a-și sări (ieși) din minte, a da în mintea copiilor, a se scrînti la cap. A scoate din minți (din minte), a înnebuni, a băga în nebuneli, a sminti, a lua (a fura, a răpi, a suci) (cuiva) mintea, a tulbura (cuiva) mintea, a vîntui. A fi nebun (smintit, scrîntit), a nu fi în toate mințile, a nu fi sănătos la minte, a fi într-o ureche, a fi cam tralala, a fi (cam) într-o doagă, a-i lipsi (cuiva) o doagă, a fi lovit (bătut, pălit, trăsnit) cu leuca (în cap), a avea gîndaci la cap, a avea clavir la cap, a fi bun de (dus la) balamuc. A delira, a aiura. V. boală, fobie, iritare, manie, nestăpînire, zăpăceală. NECAZ

beșleagă sm [At: N. COSTIN, ap. LET. II, 123/35 / V: beșli aga / Pl: ~legi / E: tc bìsli agasy] 1 (În epoca fanariotă și în poezia populară) Căpitan de beșlii. 2 (Îvr) Om bătrân, neputincios Si: babalâc, baccea, hodoroagă neputincios, ramolit. 3 (Îvr) Om (cam într-o ureche), care-și face dreptate cu pumnul.

huen, ~ă a [At: DA ms / P și: huien / E: ns cf mg hüje^[1]] (Reg) Într-o ureche Si: smintit.

jurtuman sm [At: I. CR. VI, 30 / Pl: ~i / E: ns cf ortoman] (Mol) Om bine făcut, dar cam într-o ureche.

întru pp [At: COD. VOR. 3/14 / E: ml intro] 1-2 Arată (starea sau) acțiunea în interiorul unui spațiu. 3-4 Arată (intrarea sau) mișcarea în interiorul unui spațiu. 5 (D. copii; pop; îe) A da ~r-altele A se speria. 6-7 Exprimă ideea de interior, de spațiu, înăuntrul căruia (se întâmplă ceva sau) intră cineva sau ceva. 8-9 Arată (direcția sau) ținta mișcării. 10 (Îlav) Într-acoace încoace. 11 (Îlav) Într-acolo încolo. 12 (Înv; îlav) Într-una împreună. 13-14 Arată (momentul când sau) timpul cât se petrece o acțiune. 15 (Înv; îlav) ~-ntâi La început. 16 (Înv; îlav) Într-aceea În acel timp. 17 (Înv; îal) În același timp cu... 18 (Înv; îal) Tot timpul cât... 19 (Îe) Într-o fugă Repede. 20 (Îlav) Într-amurg în amurg. 21 (Îe) ~ mulți ani La mulți ani. 22 (Înv) Exprimă scopul acțiunii. 23-24 Exprimă durata (cu sens temporal final). 25 În. 26 La. 27 În cursul. 28 Împotriva. 29 (Pop; îlav) într-aleanu Împotrivă. 30 (Îal) Potrivnic. 31 Față de. 32 Pentru. 33 Către. 34 De. 35 Pe. 36 Aproape de. 37 Până la. 38 Din. 39 În mijlocul. 40 între. 41 Dintre. 42 Peste. 43 (Îe) A domni ~ (cineva) A domni asupra. 44 În aceea că... 45 (Îlav) Într-adins Intenționat. 46 Introduce instrumentul care ajută la îndeplinirea acțiunii. 47 Cu. 48 Prin. 49 Introduce un complement care arată obiectul unei prefaceri. 50 Exprimă o nuanță cauzală Si: din pricina. 51 În urma. 52 Spre. 53 După. 54 (Înv) Spre a... 55-56 Exprimă echivalența (având o nuanță finală). 57 Ca. 58 În loc de... 59-60 (Îlav) ~ nimic (sau într-o nimică) Fără nici o (valoare sau) importanță. 61 (Îal) Zadarnic. 62 Arată măsura. 63 (Îlav) Într-atâta De tot. 64 (Îlav) Într-o potrivă Deopotrivă. 65 (Îlav) ~ puțintel Puțin lipsește ca... 66 (Înv; îlav) ~ ceva Puțin. 67 (Înv; îlav) ~ tot sau toate în toate privințele Si: absolut, complet. 68 În privința... 69 Cu privire la... 70 (Îlav) ~ adevăr Cu adevărat. 71 (Îlav) Într-aiurea În altă parte. 72 (Îlav) Într-alergate În fugă. 73 (Îlav) Într-ales(uri) Pe alese. 74 (Îlav) Într-ascuns Pe ascuns. 75 (Îla) Într-o ureche Nebun. 76 (Înv; îlav) ~ deșert În zadar. 77 (Îlav) Într-acest chip Așa. 78 (Îlav) Într-alt chip Altfel. 79 (Îe) (Hop) Într-o parte, într-o doagă, într-o dungă Neîntreg la minte. 80 (Îlav) Într-o doară La întâmplare. 81 (Îcr nume) Arată de la cine începe o acțiune.

zăvor sn [At: PSALT. 229 / V: (îrg) zav~, (înv) zov~, (reg) zev~ / E: vsl завор] 1 Încuietoare la uși sau la porți (rar, la ferestre), constând dintr-o bară mobilă care intră într-o ureche fixată în toc Si: ivăr, încuietoare, (pop) rătez¹ (1), (reg) drug (32), (reg) reză, rigle² (1), zar² (1). 2 (Reg; lpl) Poartă la strunga oilor, alcătuită din doi stâlpi găuriți, numiți amnare, în care se introduc mai mulți pari, pentru a închide sau deschide strunga. 3 (Reg) Lemn folosit de ciobani la stână pentru a susține ceaunul la fiert Si: zăvodar¹ (1). 4 (Reg) Lemn folosit de ciobani pentru a pune rufele la uscat Si: (reg) zăvează (11), zăvodar¹ (2). 5 (Îrg; lpl) Gard rudimentar. 6 (Reg; csnp) Trecătoare prin gard sau peste gard. 7 (Reg) Fiecare dintre lemnele care se așază transversal între două garduri, formând o poartă rudimentară. 8 Dispozitiv care servește la blocarea unui organ mobil dintr-un sistem tehnic, putându-l fixa într-o anumită poziție Si: clichet, opritor, piedică, pinten. 9 (Pop) Parte a războiului de țesut alcătuită dintr-un lemn în care intră lopățica, cu ajutorul căruia se fixează sulul pe care se află urzeala Si: (pop) amnar (8), amnăruș, cârceie (7), întindeică, întinzător, întorcător. 10 (Reg; îf zevor) Unealtă de tors nedefinită mai îndeaproape. 11 (Reg) Răzlog¹ (1). 12 (Reg) Fiecare dintre penele de lemn care se bat la capătul grindeiului la plug, pentru a face să se țină fierul în linie dreaptă și pentru a stabili adâncimea brazdei. 13 (Reg) Lemn în formă de triunghi, care se așază între acoperiș și căpriorii casei, pentru a înălța streașina. 14 (Reg) Parte a morii nedefinită mai îndeaproape. 15 (Pop; lpl) Cătușă (6). 16 (Spc) Cârlig din oțel călit așezat la țeava puștii. 17 (Reg) Despicătură lungă din trunchiul unui copac. 18 (Reg) Leaț întrebuințat la construirea gardurilor Si: răzlog.

plancă sf [At: LTR² / V: (reg) ~ngă / Pl: plănci / E: ger Planke, ucr, rs планка] 1 Drum în pantă podit cu prăjini sau cu trunchiuri de copac și mărginit pe laturi, pe care se transportă, prin alunecare, sub acțiunea greutății proprii, bușteni și alte sortimente de lemn Si: uluc. 2 (Reg; pex) Construcție în formă de jgheab, făcută din pământ, din bârne, din beton etc. pe versantele cu pante ale munților și dealurilor, folosit pentru scoaterea prin alunecare a buștenilor din pădure Si: jilip. 3 (Îs) ~ într-o ureche Jilip cu o margine construită și cu cealaltă înlocuită de înclinația pantei. 4 (Îs) ~ moartă Uluc construit în mod provizoriu de-a lungul unui torent. 5 Podea făcută din butuci pe care se depozitează buștenii înainte de a fi antrenați la vale pe jilip sau înainte de a ajunge la ferăstrău, într-o fabrică de cherestea. 6 (Reg) Chingă a căpriorilor casei.

urecheat, ~ă [At: ANON. CAR. / V: (reg) ~ecat a / Pl: ~ați, ~e / E: ureche + -at] 1 a Cu urechi (1) mari Si: (reg) urechios. 2 a (Orn; îc) Ciocârlie ~ă Specie de ciocârlie, cu câteva pene înguste, lungi, negre, ridicate în sus pe ambele laturi ale capului (Eremophila alpestris flava). 3 sm (Gmț) Nume dat iepurelui sau măgarului. 4 a (Reg) Într-o ureche (175).

zăvor s.n. 1 Încuietoare pentru uși, porți și ferestre, formată dintr-o bară metalică mică și mobilă ce intră într-o ureche fixată pe toc; ivăr. Zăvoarele nu sînt încă puse (SADOV.). 2 Dispozitiv care servește la blocarea mecanică, automată sau comandată, a unui organ mobil al unui sistem tehnic, putîndu-l fixa într-o anumită poziție; clichet, opritor, piedică. 3 (pop.; la pl.) Cătușe, fiare. 4 (reg.) Despicătură lungă din trunchiul unui copac; leaț întrebuințat la facerea gardurilor. 5 (reg.; la pl.) Poartă la strunga oilor, formată din doi stîlpi găuriți în care se introduc mai mulți pari, care, prin manevrarea lor, permit închiderea sau deschiderea strungii. • pl. -oare. /<sl. veche заворъ.

APUCAT I. adj. 1 p. APUCA ¶¶ contr. NEAPUCAT ¶ 2 Fig. Pornit, iute, cam într’o ureche: era ea cam ~ă și ’nainte (VLAH.) ¶ 3 🩺 pop. Bolnav de colici (vorb. mai ales de copii mici): cînd pruncul se svîrcolește..., babele și moașele zic că e ~ de inimă (TEOD.). II. sbst. 1 Faptul de a apuca ¶ 2 loc. adv. Pe ~e, la întîmplare, cum poate cineva după împrejurări: feciorii de boieri învățau romînește numai din întîmplare și pe ~ (I.-GH.) ¶ 3 ‡Răpire, prădare, jefuire: cu tălhușaguri și ~ul a trăi era obicinuiți (CANT.) ¶ 4 🩺 pop. Dureri, colici, epilepsie (mai ales la copii): Strînsul cu ~ul a umblat Și de mîna dreaptă m’a luat (TOC.).

BURLAC sm. Holteiu, bărbat rămas neînsurat: era vechil la Leonida. un Grec bătrîn ~ și cam într’o ureche VLAH. [rus. burlákŭ].

CANDRIU adj. familiar 1 Cherchelit, amețit de băutură: era meșterul Răducu, cam ~, și scoțîndu-și focul nu știu pe cine ISP. ¶ 2 Țicnit, cam într’o ureche.

❍ CHIAUN adj. Trans. Într’o ureche; surd; zăpăcit (PĂC.).

NĂPRUI, -IE adj. (Regional; și substantivat) (Om) prost, idiot, nătîng (I 1). Cum era puțin năprui, Făcea ca din cioc-pocul lui Să nu-nțelegem multe, coșbuc, p. i, 272. Bună-ziua, măi Istrate. – Doi boboci de rață, frate. – Măi Istrate, tu ești surd? – Mai trecu unu c-un cîrd. – Bală-te Dumnezeu, năprui. – Nițică cînepă ziceam să-mi pui. zanne, p. vi, 168. Bună ziua, lele Floare! – La Stan cu demîncare... – Hei, bată-te de năpruie! – Cînipă zicea să puie. RĂDULESCU-CODIN, 52, cf. PAȘCA, GL., BUL. Fil. ii, 290. ♦ Zănatic, țicnit, într-o ureche. Cf. scl 1963, 17. – pl.: năprui. – Etimologia necunoscută.

NĂTRUȚ adj. Olten. Trans. 1 Nătărău, neputincios (PAC.) ¶ 2 Prostuț; într’o ureche, țicnit (CIAUȘ.) (RV.-CRG.) [nătărău + suf. -uț].

OCHI¹, (I, II 4, 7, 12) ochi, s. m., (II 1, 2, 3, 4, 5, 8, 9, 10, 11) ochiuri, s. n. I. 1. Fiecare dintre cele două organe de formă globulară, sticloase, așezate în chip simetric în partea din față a capului; globul împreună cu orbita, pleoapele, genele etc., irisul colorat al acestui organ; organul vederii unui animal ori al unei insecte, indiferent de structura lui. Avea, precum, desigur, trebuie să fi avînd și astăzi, niște ochi mici și cenușii, de o strălucire stranie. HOGAȘ, DR. II 120. Mergi sănătoasă, mămucă, zise cel mic, cu lacrimi în ochi. CREANGĂ, P. 20. Ci tu rămîi în floare ca luna lui april, Cu ochii mari și umezi, cu zîmbet de copil. EMINESCU, O. I 128. Ochi pentru ochi și dinte pentru dinte, se spune cînd la o faptă rea se răspunde cu altă faptă de aceeași măsură; cum e fapta, așa și răsplata. Prinde orbul, scoate-i ochii, se zice cînd cineva te păgubește fără să-l poți trage la răspundere. Banul e ochiul dracului (= banul e o ispită care te poate duce la multe rele). ◊ Fig. Rămîne Toamna singură pe zare, Privind cu ochiu-i tulbure și mare. D. BOTEZ, P. O. 35. Ei fac din noapte ziuă, ș-a zilei ochi închid. EMINESCU, O. I 56. ◊ Albul ochiului v. alb. Coada ochiului v. coadă. Ochi de broască v. broască. Ochi de bou v. bou. ◊ Loc. adv. Văzînd cu ochii = foarte repede, pe zi ce trece. Cu tărîțe, cu cojițe, purcelul începe a se înfiripa și a crește văzînd cu ochii. CREANGĂ, P. 76. De (sau pentru) ochii lumii = de formă, în aparență, ca să vadă sau să creadă oamenii că s-a făcut. ◊ Expr. Ochii lumii = opinia publică. Ea riscă a-și compromite reputația în ochii lumii. BOLINTINEANU, O. 382. Cu ochii închiși v. închis. Cît te-ai freca (sau șterge) la ochi = foarte repede, cît ai bate din palme. Numai ochi și urechi = foarte atent. Se ridică – numai ochi și urechi. GALAN, B. I 54. A scoate cuiva ochii (cu ceva) = a-i aduce aminte cuiva cu răutate de anumite fapte ale sale, de anumite atitudini proprii sau de faptele altora dar care îl privesc; a-i scoate pe nas. Hojma mă morocănește și-mi scoate ochii cu cele tinere. CREANGĂ, P. 122. A dormi numai cu un ochi = a dormi ușor, neliniștit (gata să se trezească la cel mai mic zgomot); a dormi iepurește. Cît vezi cu ochii (sau cu ochiul) = cît cuprinzi cu privirea, pînă la depărtări foarte mari. Nimeni, nimic, cît vedeai cu ochiul. DUMITRIU, N. 14. (A vedea) cu ochii liberi v. liber. A vedea cu ochii lui = a vedea el însuși, a fi fost de față la o întîmplare. A vedea cu ochii altuia = a nu avea păreri proprii, a privi prin prisma altuia. A păzi (sau a îngriji) pe cineva ca ochii (sau ca de doi ochi) din cap = a păzi pe cineva cu cea mai mare grijă. Avea vodă Calimah o iapă arăbească și o păzeau slujitorii ca ochii din cap. SADOVEANU, O. I 462. Să îngrijești de calul meu ca de doi ochi din cap. CREANGĂ, P. 208. A arăta (pe cineva sau ceva) din ochi = a semnala cuiva în mod discret (pe cineva sau ceva), făcînd o mișcare ușoară a ochilor în direcția voită. Îmi arătă, din ochi, pe frate-meu. SADOVEANU, O. I 434. A iubi pe cineva sau a-i îi drag cineva ca (sau mai mult decît) ochii din cap = a iubi pe cineva din tot sufletul, peste măsură. Acum văzuse Ipate ce poate Chirică, și-i era drag ca ochii din cap. CREANGĂ, P. 153. Îl iubeau mai mult decît ochii din cap. DRĂGHICI, R. 3. A i se scurge (sau a-i curge) cuiva ochii după cineva (sau după ceva) = a se uita cu mult drag la cineva sau ceva, a ține mult la cineva sau ceva. E mîndru și fetelor le curg ochii după el. SADOVEANU, la TDRG. Li se scurgeau ochii după dînșii. ISPIRESCU, L. 24. A-i fi cuiva drag ca sarea-n ochi = a nu-i fi cuiva pe plac, a-i fi cuiva nesuferit. Fetele împăratului însă priveau la verișor cum privește cînele pe mîță și li era drag ca sarea-n ochi. CREANGĂ, P. 231. A nu avea ochi să vezi pe cineva = a nu putea suferi pe cineva, a fi mînios pe cineva. Cu toate că el se nevoiește... să îl iubesc, însă eu din zi în zi îl uresc mai mult și n-am ochi să-l văz. GORJAN, H. II 123. A privi pe cineva cu (sau a avea pe cineva la) ochi buni (sau răi) = a simpatiza (sau a fi ostil, a nu avea la inimă) pe cineva. Nu se căia de loc că l-a. primit la curtea sa, ba încă începuse a-l privi cu ochi buni. ISPIRESCU, L. 126. Am cam băgat eu de seamă că nu-l prea are la ochi pe Chiriac. CARAGIALE, O. I 48. Știu bine la ce ochi răi mă aveți cu toții. ODOBESCU-SLAVICI, la TDRG. A nu vedea (lumea) înaintea ochilor = a fi foarte supărat, a fierbe de mînie. Se făcu foc și pară de mînie, se turbură de necaz și nu mai vedea înaintea ochilor. ISPIRESCU, L. 27. Nu-mi văd lumea înaintea ochilor de năcaz. CREANGĂ, P. 190. A da ochii (sau ochi) cu cineva = a întîlni pe cineva (pe neașteptate). Mîine sau poimîine, streinul care doarme sus are să dea ochii cu d. Demetru Demetrian. C. PETRESCU, A. 295. N-ar fi vrut să dea ochii cu nimeni. BART, E. 213. A da cu ochii de cineva (sau de ceva) = a întîlni întîmplător pe cineva, a vedea ceva care din întîmplare îți iese în cale; a zări. Mergînd așa, pe vremea cînd soarele se-ngînă Cu noaptea, a dat Sînger cu ochii de-o fîntînă. COȘBUC, P. II 183. Cînd a dat cu ochii de mire, pe loc a încremenit. CREANGĂ, P. 86. Colonelul... dă cu ochii de sarbedul romîn Ce stase-n loc la umbră, sub un stejar bătrîn. ALECSANDRI, O. 244. A-și vedea visul cu ochii = a-și vedea realizată o dorință. E cu ochi și cu sprîncene = e evident, e clar, e cusut cu ață albă. Prea cu ochi și cu sprîncene erau însă glumele lui încît ea să nu-l priceapă. La TDRG. A i se întoarce (cuiva) ochii în cap (sau pe dos), se zice cînd cineva este în agonie, cînd moare. (În imprecații) În cap ochii să i se-ntoarcă Și să-i fie graiul prins. ALECSANDRI, P. I 7. A face (sau a deschide) ochii mari v. mare. A i se face (cuiva) negru înaintea ochilor = a se tulbura (cuiva) vederea, a nu mai vedea bine de supărare, de mînie etc. A face (cuiva) ochi dulci = a arunca (cuiva) priviri de dragoste, a privi galeș. (A fi) cu ochii în patru v. patru. A avea (sau a fi cu) ochii pe cineva = a nu pierde pe cineva din vedere, a urmări cu atenție mișcările cuiva (în care nu te încrezi). Să știi că am să am ochii pe dumneata. C. PETRESCU, R. DR. 249. A pune (o armă) la ochi (sau a lua la ochi) = a ținti, a ochi. Petru își încordă arcul, îl luă la ochi, săgeata zbură și în aceeași clipă se văzu trupul lui Malaspina căzînd. GANE, N. II 86. Cînd fură aproape de lup de o bătaie de săgeată, puse Făt-Frumos arcul la ochi. ISPIRESCU, L. 75. A lua (pe cineva) la ochi = a avea anumite bănuieli (cu privire la cineva), a supraveghea atent mișcările cuiva, a suspecta. Ți s-a părut că drumurile tale sînt închise pentru totdeauna... din pricina portarului care te luase la ochi. PAS, Z. I 261. A pune ochii (pe cineva sau ceva) = a-i plăcea cineva sau ceva. A face un lucru cu ochii închiși = a face un lucru fără o cercetare prealabilă, în mod superficial; a face foarte ușor un lucru, fără dificultate. între patru ochi = numai între două persoane, fără martori, în intimitate. A face cu ochiul v. face. A face ochi v. face. A deschide ochii v. deschide. A deschide (sau a i se deschide) cuiva ochii v. deschide. A închide ochii v. închide. A închide (cuiva) ochii v. închide. A da ochii peste cap v. da. A lega la ochi (pe cineva) v. lega. A se băga în ochii cuiva v. băga. A arunca praf în ochii cuiva v. praf. Plin ochi = plin de tot. Într-o clipă fu adusă dinaintea ei o cofă plină ochi. GANE, N. 44. ◊ (Familiar) Cu un ochi la făină și cu altul la slănină, se spune despre cel care se uită cruciș sau, fig., despre cel care rîvnește la două lucruri odată. (Arătînd intensitatea cu care se săvîrșește o acțiune) (Muncește, lucrează, aleargă, se ferește, fuge etc. de ceva) de-și scoate ochii = (muncește, lucrează etc.) cît poate, din răsputeri. Moș Nichifor fugea de cărăușie de-și scotea ochii. CREANGĂ, P. 107. 2. (La pl., urmat de determinarea «buni» sau «slabi») Facultatea de a vedea, simțul văzului, vedere. Ai ochi mai buni și te rog să-mi vii tu în ajutor. C. PETRESCU, C. V. 247. ◊ Expr. A lua (cuiva) ochii v. lua. A bate la ochi v. bate. A nu-și crede ochilor v. crede. ♦ (Mai ales la pl.) Privire, uitătură. Pe stradă, trecătorii, puțini la număr, alergau cu ochii în pămînt. C. PETRESCU, A. 468. Draga mea fără cuvinte, Doar din ochi pricepe toate. TOPÎRCEANU, B. 58. Ea-l oprește-n loc cu ochii și c-o mult smerită rugă. EMINESCU, O. I 80. ◊ (În apostrofări) Să nu te văd în ochi! ▭ Depărtează-te din ochii-mi. CONACHI, P. 84. ◊ Loc. adv. Cu ochii pierduți = cu privire neconcentrată, privind în vag, în extaz. Se uita cu ochii pierduți de bucurie cînd la moșneag, cînd la Maranda. MIRONESCU, S. A. 83. Sub ochii noștri = a) sub privirea noastră, în raza noastră vizuală; b) acum, în prezent, în timpul vieții noastre. Societatea noastră se construiește sub ochii noștri. V. ROM. decembrie 1953, 261. În ochii cuiva = în conștiința cuiva, după părerea cuiva. Dinastia este condamnată în ochii poporului romîn. LIT. ANTIMONARHICĂ 133. Ochi în ochi = privind unul în ochii celuilalt. Au ascultat o clipă, pe urmă, ochi în ochi, și-au zîmbit. GALAN, Z. R. 201. S-o vadă cum șade ochi în ochi cu Ion. REBREANU, I. 24. ◊ Expr. A privi cu ochi de piatră = a privi cu indiferență, nepăsător, rece, înmărmurit. Constandin îl privea cu ochi de piatră. DUMITRIU, N. 248. A privi cu ochi mari = a) a fi uimit de ceea ce vede; b) a i se dilata ochii de mînie, furie etc. Mă privește cu ochii mari de copil furios. CAMIL PETRESCU, U. N. 82. A avea ochi = a se arăta priceput în a aprecia un lucru dintr-o privire. A măsura (a judeca, a prețui etc.) din ochi = a aprecia fără măsurători precise, examinînd numai cu privirea. Tot chibzuia, parcă măsura așa din ochi depărtarea. MIRONESCU, S. A. 119. A vinde (a da sau a cumpăra) pe ochi = a vinde (sau a cumpăra) apreciind cantitatea cu privirea. A sorbi (pe cineva) din ochi = a ține foarte mult la cineva, a-l privi cu drag. El necontenit o sorbea din ochi și se minuna cum îi ședea de bine culcată pe canapea. GANE, N. II 123. A fura (pe cineva) cu ochiul = a privi pe cineva (pe furiș), cu dragoste, cu plăcere. Smărăndița începe, din cînd în cînd, a mă fura cu ochiul. CREANGĂ, A. 7. A (-și) arunca ochii = a) a privi repede, în treacăt. Cînd își aruncă ochii spre poartă, ce să vadă. CREANGĂ, P. 68; b) a examina, a cerceta sumar. A pierde pe cineva (sau ceva) din ochi = a nu mai vedea pe cineva sau ceva care se depărtează sau de care te depărtezi. A pierde (sau a prăpădi) pe cineva din ochi = a ține foarte mult la cineva, a iubi nespus. O iubeau... pe fată de-o pierdeau din ochi. CARAGIALE, O. III 103. Încotro vede cu ochii (sau unde îl duc ochii) = indiferent unde, în orice direcție, fără țintă, aiurea. Inima-mi e moartă și braul fără putere, mergeți unde vă vor duce ochii, căci oriunde, tot mai bine veți fi decît cu mine. GANE, N. I 212. 3. (La pl.) Obraz, față. N-apucaseră a vedea la ochi pe înfricoșatul Șoiman. SADOVEANU, O. VII 139. Să nu te speli pe ochi din cană. ȘEZ. VI 24. ◊ Loc. adv. De la ochi sau (verde) în ochi = cu îndrăzneală, fățiș, fără cruțare. Spune-mi verde-n ochi, ca să știu ce leac trebuie să-ți fac. CREANGĂ, Ia TDRG. Un copil de ieri să mă batjocorească de la ochi! ALECSANDRI, T. 233. II. (Prin analogie) 1. Fiecare dintre spațiile libere ale unei ferestre, în care se montează geamurile; panou de sticlă care închide fiecare dintre aceste spații. Sunară la ușa... cu nenumărate ochiuri de geamlîc. DUMITRIU, B. F. 91. Și-au mers pînă la fereastră și să uitară pe ochiul ferestrei, cum mănîncă tată-so. RETEGANUL, P. I 44. ♦ Mică deschizătură (de obicei închisă cu sticlă) făcută într-un perete exterior, folosind la aerisirea sau iluminarea unei încăperi. Prin ochiul colbăit și galbăn care ținea loc de fereastră, intra lumina și punea o pată lungă în mijlocul casei. SADOVEANU, O. III 563. 2. Porțiune de loc, de obicei în formă circulară, acoperită cu altceva (zăpadă, verdeață, nisip etc.) decît mediul înconjurător. Un ropot de ploaie spală cele din urmă ochiuri zgurite de omăt. C. PETRESCU, R. DR. 312. Aice era un ochi de pămînt verde, ca un ostrov în mare. SBIERA, P. 227. Acolo-n ochi de pădure, Lîngă trestia cea lină Și sub bolta cea senină Vom ședea în foi de mure. EMINESCU, O. I 64. 3. Întindere de apă (în formă rotundă), în regiuni mlăștinoase, mărginită cu papură (v. baltă); loc unde se adună și stagnează apa (v. băltoacă). O suliță îngustă plină de noroi și de ochiuri întunecoase de apă. SADOVEANU, P. 162. Ochiurile de baltă pitite după zidul întunecat al papurei. C. PETRESCU, S. 24. Ochiurile de apă stătută înghețaseră și gîștele nu mai aveau unde să se scalde. DUNĂREANU, CH. 75. ♦ Vîrtej de apă, bulboană. Peste adîncimi se fac ochiuri care rotesc în loc. VLAHUȚĂ, O. A. 407. 4. Buclă formată prin îndoirea unei sfori și petrecerea unuia dintre capete prin îndoitură; laț. Făcuse un nod prost... care nu prindea decît cu două din ochiuri. DUMITRIU, P. F. 12. La celălalt capăt [funia] are băgat un șumuiog... de paie, care intră într-un ochi, ureche sau laț. PAMFILE, A. R. 204. Un ștreang... aluneca pe un ochi. ODOBESCU, S. I 442. ♦ Fiecare dintre golurile (simetrice) dintre firele unei împletituri, ale unor țesături, plase etc.; golul împreună cu firele care îl mărginesc. Zece ochi pe fiecare cîrlig. Doi ochi scăpați. ▭ Vietățile undelor... le arunci în ochiurile plășilor late. DELAVRANCEA, S. 64. Volocul... de prins pește se face în două feluri: țesut și împletit în ochiuri. ȘEZ. IV 113. ♦ Fiecare dintre verigile din care se compune un lanț; za. 5. Orificiu (pe partea superioară a unei mașini de gătit) pe care se așază vasele pentru a le pune în contact direct cu flacăra. 6. (Mai ales la pl.) Mîncare făcută din ouă prăjite în tigaie sau fierte fără coajă, astfel ca gălbenușul să rămînă întreg (cu albușul coagulat în jurul lui) 7. Mugur. Fiecare bucată [de cartof] să aibă un colț, ochi sau mugur în mijloc, din care va naște și va crește viitorul fir. PAMFILE, A. R. 189. Cîrligul este o bucată de viță. avînd un ochi sub nodul de unde se taie și altul deasupra lui. I. IONESCU, P. 247. 8. Despărțitură, compartiment într-o magazie, un hambar, o pivniță etc.; boxă. 9. Pată colorată de pe penele de la coada păunului. 10. Picătură rotundă de grăsime care plutește pe suprafața unui lichid. 11. (În expr.) Ochi magic = tub electronic cu ecran fluorescent care se folosește în special la aparatele de recepție radiofonică sau radiotelegrafică, ca indicator de funcționare a aparatului pe lungimea de undă a unui post de radioemisiune. Ochi de pisică = disc de sticlă (montat într-o garnitură metalică) care reflectă razele de lumină proiectate asupra lui și este folosit ca piesă de semnalizare la vehicule sau la panourile fixe de pe șosele.Fiecare dintre punctele colorate de pe zaruri, cărți de joc etc. Vrei să iei zăce ochi de caro cu nouă ochi de treflă? ALECSANDRI, T. 1202. Dă-mi un zece ochi, un popă, o preoteasă sau orice alta. FILIMON, C. 154. 12. Fig. Pată de lumină, licărire, punct strălucitor. Jarul focului creștea, clipind din ochi nenumărați de pietre scumpe. SADOVEANU, F. J. 369. Un ochi de lumină galbenă, sfioasă, pîlpîie o clipă și adoarme iute. REBREANU, N. 111. Din cer un singur ochi de soare Căzu pe brîu și l-a răpit. COȘBUC, P. I 124. III. Compuse: 1. Ochiul-boului = nume dat mai multor plante din familia compozeelor, cu inflorescențe mari, asemănătoare cu florile simple, albe sau viu colorate (specii de Leucanthenum, Aster, Chrysanthemum); steliță. Ochiul-lupului = a) plantă erbacee cu flori mici albastre (Lycopsis arvensis); b) plantă erbacee cu tulpina ramificată (Plantago arenaria). Ochiul-păunului = fluture de noapte care are pe aripi pete rotunde, colorate, asemănătoare cu cele de pe coada păunului (Saturnia pyri).

auz^[1] sn [At: COD. VOR. 104/4 / P: a-uz / Pl: ~uri / E: drr auzi] 1 Auzire (1). 2 (Îe) La (sau, înv, întru) ~ul Auzind acestea. 3 (Înv; pex) Auzire (3). 4 (Înv) Comunicare din partea cuiva. 5 (Înv; pex) Veste. 6 (Înv; pex) Zvon. 7 (Înv; pex) Auzire (8). 8 (Înv) Auzire (12). 9 Simț cu ajutorul căruia se percep sunetele, al cărui organ este urechea. 10 (Îe) A ascuți (sau, înv, a tinde) ~ul A-și încorda atenția pentru a percepe sunete de intensitate slabă. 11 (Îe) A-i veni cuiva ~ul A-și recăpăta auzul după o perioadă de surzenie. 12 (Înv; îe) A-i lua cuiva ~ul A asurzi pe cineva (printr-un zgomot puternic). 13 (Îs) ~ muzical Capacitate a auzului (9) de a distinge înălțimea precisă a sunetelor. 14 (Mpl; fig) Ureche. 15 (Înv; îe) întru ~ul tuturor (oamenilor) În mod public. 16 (Înv; îe) A ajunge în ~ul cuiva A i se aduce la cunoștință. corectat(ă)

AGĂ s. m. (Mold., ȚR) Ofițer sau comandant turc. A: Pre acești doi i-au făcut acel agă ce venise cu mazilie lui Mihai-Vodă, anume Iosuf-Aga. caimacami de au păzit scaunul. NCL II, 288. Au sosit la Țuțora Enicer-Aga cu enicerii. PSEUDO-COSTIN, 13^r; cf. N.COSTIN; NCL II, 289, 297. B: Era și un capigi-bașa împărătesc, anume Ahmet-Aga, care mai nainte cu trebi venis[ă] la domn și alți bogaț[i] agi. R. GRECEANU. ♦ Comandant de infanterie român. A: Tocmit-au și boieriile mari în sfat... Aga, ispravnic pre dărăbani și pre tîrg pre Iași giudeț. URECHE. Au fost într-aceaea dată și aga birariul în curte, purcegător cu birul țărîi. PSEUDO-COSTIN, 12^r; cf. GHEORGACHI. B: Și puse domn în locul lui pre Răzvan, carele era agă la Aaron-Vodă. LET. ȚR, 41^r. Variante: -Aga s. f. (R. GRECEANU; NCL II, 288; PSEUDO-COSTIN, 13^r). Etimologie tc. ağa.

intra¹ [At: COD. VOR. 10/6 / V: (pop) în~, un~ / Pzi: intru, (reg, p 2) inți / E: ml intro, -are] 1 vi (D. ființe; udp „în”, „întru”, „prin”) A trece din afară înăuntru. 2 vi A merge dintr-un loc deschis într-unul închis. 3 vi A începe să frecventeze o societate. 4 vi (Îe) A ~ în pământ A muri. 5 vi (Fig; îae) A dispărea. 6 vi (Îe) A ~ în foc pentru cineva A se expune la un mare pericol pentru cineva. 7 vi (Îae) A garanta pentru cineva. 8 vi (Îe) A ~ mesa A se păcăli. 9 vi (Îlv) A ~ la mijloc A interveni (5). 10 vi (Îe) A ~ în (sau într-un) păcat A comite o nelegiuire, o faptă urâtă. 11 vi (Fig; îe) A ~ pe mâna cuiva A ajunge la discreția cuiva. 12 vi (Îae) A fi luat la bătaie. 13 vi (Îe) A ~ într-o belea (sau în ghinion, în încurcătură, în necaz ori la apă) A da peste un necaz, un neajuns, o neplăcere. 14 vi (Îe) A ~ cu sila la cineva A veni nepoftit și cu insistență obraznică. 15 vi (Îlv) A ~ în (sau la) mănăstire A se călugări. 16 vi (Îlv) A ~ în spital A se interna (1). 17 vi (Fig; îe) A ~ în pământ de rușine A-i fi foarte rușine. 18 vi (Imt) A îndemna să intre (1) pe cineva care bate la ușă. 19 vi (Îvp) A ajunge. 20 vtf (Îvp) A face să intre Si: a băga, a vârî. 21 vi (Înv; udp „către”) A se îndrepta spre cineva. 22 vi (Înv) A se apropia. 23 vi A pătrunde. 24 vi (Îe) A ~ cuiva în voie (sau pe plac) A satisface toate dorințele, gusturile cuiva. 25 vi (Fig; îe) A ~ cuiva pe sub piele A câștiga bunăvoința cuiva (prin mijloace dubioase). 26 vi (Fig; îae) A fi plăcut de cineva. 27 vi (Fig; îae) A câștiga prin insistențe și servicii bunăvoința cuiva. 28 vi (Fam; îe) A ~ în favoarea (înv, favorul sau în grațiile cuiva) A deveni cuiva plăcut, simpatic. 29 vi (Îvp; îe) A ~ în groazele morții A fi cuprins de frică la apropierea morții. 30 vi (Îe) A ~ în agonie A se lupta cu moartea. 31 vi (Îe) A ~ în (ori la) cheltuială sau cheltuieli A face cheltuieli. 32 vi (Înv; îe) A ~ epitrop A fi numit epitrop. 33 vi (Înv; îe) A ~ chezăș A deveni garant. 34 vi (Înv; îe) A ~ cumpărător A se oferi să cumpere ceva. 35 vi (Înv;îe) A ~ în județ (sau judecată) A se judeca cu cineva. 36 vi (Înv; îe) A ~ sub judecată A fi dat în judecată. 37 vi (Fig; udp „în”) A apuca o vârstă, o epocă. 38 vi (Fig; udp „cu”, „în”) A se asocia cu cineva. 39 vi (Prt; îe) A ~ în cârd cu cineva A face afaceri dubioase cu cineva. 40 vi (Fig) A îmbrățișa o meserie, o ocupație. 41 vi (Îe) A ~ la stăpân A se angaja ucenic sau servitor în casa cuiva. 42 vi (Îae) A ajunge sub stăpânirea sau sub influența cuiva. 43 vt (Jur; îe) A ~ în posesie A lua în stăpânire un bun imobil sau mobil în urma acordării dreptului de judecată. 44 vi (Fig; îe) A ~ în joc (sau horă) A se amesteca într-o afacere. 45 vi (Îe) A ~ în gura satului A ajunge subiect de bârfă. 46 vi (Îvp; îe) A ~ în delă A avea necazuri. 47 vi A participa. 48 vi A se amesteca în ceva. 49 vi (Înv; îe) A ~ la presupus A bănui. 50 vi (Pfm; îe) A ~ la (sau în) griji A fi îngrijorat. 51 vi (Îe) A ~ la gânduri A deveni suspicios. 52 vi (Îe) A ~ la idei (sau la o idee) A deveni suspicios. 53 vi (Îe) A ~ într-o belea (sau încurcătură, impas, necaz) A avea de îndurat un necaz, o încurcătură etc. 54 vi (Îe) A ~ în vorbă (sau discuție) cu cineva A începe o discuție cu cineva. 55 vi (Pop; îae) A începe să aibă relații de dragoste cu o persoană de sex opus. 56 vi (Pop; îae) A începe discuții privind căsătoria. 57 vi (Pop; îe) A ~ la tocmeală cu cineva A începe tratative cu cineva. 58 vi (Pop; îae) A cădea de acord cu cineva. 59 vi (Îe) A ~ în materie A începe expunerea subiectului, temei, studiului etc. 60 vi (Îe) A ~ de serviciu A începe garda la un spital, unitate militară etc. 61 vi (Îe) A ~ în război (sau în luptă, în acțiune etc.) A începe războiul, lupta, acțiunea etc. 62 vi (La jocurile de noroc) A miza. 63 vi (Înv; îe) A ~ platcă A rămâne cu datorii. 64 vi A adera la o organizație, asociație etc. 65 vi (D. obiecte ascuțite) A se înfige în ceva Si: a introduce, a pătrunde, a vârî. 66 vi (D. fenomene, idei) A pătrunde. 67 vi A se strecura. 68 vi A ajunge în... 69 vi (Îlv) A ~ boala în cineva (sau în oasele cuiva) A se îmbolnăvi. 70 vi (Îlv) A ~ frica (sau spaima, groaza) în cineva A se înspăimânta. 71 vi (Înv; îe) A ~ glasul (sau strigarea) în (sau întru, la, pe) urechile (cuiva) A ajunge la cunoștința cuiva. 72 vi (Îe) A ~ (cuiva) ceva în cap A se convinge de ceva. 73 vi (Îae) A reține ceva. 74 vi (Îae) A fi obsedat de o idee. 75 vi (Pfm; îe) N-a ~t vremea (sau n-au ~t zilele) în sac Este timp destul. 76 vi (Îe) A ~ în (sau sub) stăpânirea cuiva A ajunge în puterea cuiva. 77 vi (Îe) A ~ (cuiva ceva) în sânge A deveni un act reflex, un obicei, o necesitate. 78 vi (Îe) A ~ în sufletul cuiva A plictisi pe cineva cu amabilități și insistențe. 79 vi (Îae) A-i deveni cuiva drag. 80 vi A avea loc Si: a încăpea. 81 vi (Mat) A se cuprinde de un anumit număr de ori în alt număr. 82 vi (D. materiale) A fi necesar într-o anumită proporție pentru realizarea unui anumit produs. 83 vi A face parte integrantă din ceva. 84 vi (D. țesături, textile; îe) A ~ la apă A-și micșora dimensiunile după spălare. 85 vi (D. oameni; îae) A ajunge într-o situație grea, neplăcută. 86 vi (D. regulamente, legi, tratate; îe) A ~ în vigoare A începe să se aplice. 87 vi A începe executarea unei bucăți muzicale. 88 vi (D. sume de bani) A se aduna. 89 vi (D. armate) A ocupa un teritoriu. 90 vi A promova un examen de admitere. 91 vi A ocupa un loc într-o instituție de învățământ.

URECHE¹ ~i f. I. 1) (la om și la animale) Organ-pereche al auzului, situat (simetric) pe partea laterală a capului. ◊ Până peste ~i foarte mult. A trage cu ~ea a asculta pe furiș, neobservat de nimeni. A-i intra pe o ~ și a-i ieși pe alta a uita repede cele auzite; a nu da (nici o) atenție spuselor cuiva. A-i rupe cuiva ~ile a pedepsi pe cineva, trăgându-l de urechi. A se face într-o ~ a se preface nebun; a fi neserios. A-i roade cuiva ~ile a-i spune cuiva mereu același lucru. A fi numai ~i a asculta foarte atent. A ajunge la ~ea (sau ~ile) cuiva a afla ceva ținut în secret. 2) Capacitate de a auzi; auz ◊ A avea ~ muzicală a avea capacitatea de a memora și reproduce cu ușurință sunete muzicale, melodii. A fi fudul de ~i (sau de o ~) a nu auzi bine. 3) pop. Organ de respirație la animalele acvatice; branhie. II. (în îmbinări ce denumesc plante): ~ea-babei ciupercă comestibilă de culoare galbenă-portocalie, cu margini văluroase, ridicate în sus; urechiușă. ~ea-iepurelui a) plantă erbacee cu tulpina erectă, ramificată, cu frunze ovale și cu flori galbene, dispuse în umbele; urechelniță; b) plantă erbacee decorativă, cu frunze înguste, păroase, dințate pe margini, și cu flori roșii sau roz, dispuse în formă de ciorchine. ~ea-ursului plantă erbacee cu tulpina erectă, ramificată, având frunze dințate, rotunjite la vârf, și flori galbene, dispuse în umbele unilaterale. ~ea-șoarecelui plantă erbacee decorativă, cu tulpina erectă, puțin ramificată, având frunze înguste, nezimțate, și flori mici, albastre, albe sau roșii. ~ea-porcului plantă erbacee decorativă semilemnoasă, cu tulpina erecta, ramificată, păroasă, având frunze alungite, zimțate și flori albăstrui-violete. [G.-D. urechii] /<lat. oricla

Fama întruchipa „zvonul public” și era considerată de cei vechi drept o divinitate, înfățișată ca un monstru zburător, cu nenumărați ochi, urechi și guri. Sălășluia într-un palat de bronz, cu mii de porți de unde intrau și ieșeau, amplificîndu-se, tot felul de vorbe, sosite de pretutindeni.

MANDIBULĂ, mandibule, s. f. 1. (Zooi.) Falcă, maxilar inferior la animale. (Emfatic, depreciativ) Hagi-Iordan și-a aplecat mandibulele puternice spre urechea lui, mustrîndu-l într-un rîs de bas. C. PETRESCU, R. DR. 249. 2. Fiecare din cele două părți ale ciocului păsărilor. ♦ Piesă bucală tare, cu care insectele taie frunzele sau sfîșie prada.

SCORNI, scornesc, vb. IV. 1. Tranz. A plăsmui, a născoci, a inventa. Aceștia de mult scorniseră vorba potrivită pentru asemenea împrejurări despre schimbarea domnilor și bucuria nebunilor. SADOVEANU, N. P. 5. Cei buni n-au vreme de gîndit La moarte și la tînguit, Căci plînsu-i de nebuni scornit Și de femei! COȘBUC, P. I 151. Trebuia neapărat un nume de meșter mare pentru cel care va fi clădit biserica de la Argeș... Atunci poporul l-a scornit. ODOBESCU, S. II 506. Cine-a scornit doina, Arsă i-a fost inima, Ca și mie acuma. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 211. 2. Tranz. A născoci cu rea-credință, cu intenția de a induce în eroare; a urzi, a combina în mod insidios, a ticlui. Mi-a răspuns că... în logofăt are nădejdea, nu în noi, desculții, care nu știm ce să mai scornim ca să-l sărăcim. STANCU, D. 104. Bujor spune minciuni; trei zile și trei nopți el nu ar sfîrși. Cînd n-o știe de la altul, o scornește de la sine. SLAVICI, N. I 45. La grea nevoie m-a băgat iar spînul. Amu a scornit alta: cică să-i aduc pe fata Împăratului Roș, de unde-oi ști. CREANGĂ, O. A. 243. ◊ Refl. pas. Fel de fel de vorbe se scorniră pe seama celor două dușmance. Ba că s-au bătut, ba că și-au omorît pisicile și și-au mîncat una alteia găinile, și cîte și mai cîte. STĂNOIU, C. I. 214. 3. Refl. A se isca, a se porni, a se dezlănțui, a se stîrni. Îi venise într-o zi la ureche că Marioara ar fi primit la bîlciul din Tufeni o brățară... din partea lui Mișu al arendașului și din vestea asta s-a scornit tot răul. SANDU-ALDEA, D. N. 168. Se scorni în văzduh un vînt cumplit, care mlădia crăcile dafinului. POPESCU, B. II 43. Scornindu-se atunci o ceartă între amîndouă muierile, mama Demetra se supără foarte și se porni cu mare urgie asupra lui Keleu. ODOBESCU, S. III 283. 4. Tranz. A face să iasă din adăpost; a stîrni. La vînat că mi-am ieșit, Ciutalină mi-am scornit, Ciutalină mi-am gonit, Din cîmpul Solotrului Pînă-n malul Oltului. TEODORESCU, P. P. 69. ◊ Fig. Pui niște întrebări... De unde le mai scornești, Marine? BARANGA, I. 187. De unde ai mai scornit asemenea minciuni? SADOVEANU, O. VIII 147. Aci nu se ridică zgomot scornind gîndiri. VĂCĂRESCU, P. 163. ♦ Fig. A tulbura. Auzind și el de fata cea frumoasă... l-au scornit nu-ș ce la inimă. SBIERA, P. 141.

MANDÍBULĂ s. f. 1. Maxilar inferior la animale, falcă; spec. (depreciativ, de obicei la pl.) maxilar al omului. Mandibulă (falcă). EL. AN. 24, cf. BARCIANU, ALEXI, W. Rînji sub mandibulele puternice, ascunse de mustăți uriașe. PETRESCU, C. V. 187. Și-a aplecat mandibulele puternice spre urechea lui, mustrîndu-l într-un rîs de bas. id. R. DR. 249. 2. Fiecare dintre cele două părți care alcătuiesc ciocul păsărilor. Cf. BARCIANU, ALEXI, W. Ciocul [șoimului dunărean] e albăstrui. . . la baza mandibulei, gălbui. LINȚIA, P. II, 140, cf. 44. 3. Fiecare dintre cele două piese cheratinizate ale aparatului bucal la unele insecte, servind la apucarea și la roaderea hranei. Cf. BARASCH, B. 241. Coarnele cărădaștei (mandibulele ) se întrebuințau odinioară în farmacie. N. LEON, MED. 84, cf. FAUNA R.P.R. VIII₁ 15. – Pl. : mandibule. – Din fr. mandibule.

vreavă s.f. (înv.) 1 . Strigăt, chemare. Vreava mea într-îns întră în urechea lui (COR.). 2 Gălăgie, zarvă, tumult; agitație. • /<bg. врява „strigăt, chemare”, srb. vreva.

NĂJIT, -Ă subst. sg., adj. I. subst. sg. (Med. populară) 1. Nume generic dat nevralgiilor, durerilor de dinți, inflamațiilor urechii etc.; (regional) năjitură. cf. lb. Băbătia lui... ba-i e făcut de năjit, ba că-i e făcut pe ursită, ba că-i e făcut de plînsori. creangă, p. 111. Am aicea la București, în mahalaua Negustorilor, o prietenă meșteră care știe să tragă de gîlci și de năjit. caragiale, o. ii, 240. Cu prunele se descîntă de durere de urechi, care în termen popular se zice năjit. marian, s. r. ii, 285, cf. n. leoN, Med. 138. De năjit se descîntă mult în Moldova și foarte puțin în Muntenia. Bolnavului îi pocnește des urechea și apoi simte într-însa o durere din ce în ce mai tare. grigoriu-rigo, m. p. i; 123. Sub numele de năjit se înțelege, în cea mai mare parte a țării, otita, pe cînd în Muscel și în Maramureș, acest nume se dă gingivitei și chiar durerilor de măsele. candrea, f. 219, cf. 97, 116, 221, 225, bianu, d. s. Năjit, o boală de care curg urechile, pamfile, s. v. 168. Să nu se spele cineva pe cu apă din gură, căci face năjit pe gingii. gorovei, cr. 10. Scăpăm de friguri. Dă peste noi năjitul. Ni se umflă gingiile. stancu, d. 278. Are năjit în gură. h iv 163, cf. ii 84, v 19, 236, vii 491, x 360, 548, xi 290, 445, 519, xii 60, xrv 439, xvi 228, xvn 75, rev. Ist. iii, 383. O, năjite Pricăjite, Tu ieși din creierii capului, Din auzul urechilor, Din fața obrazului, Din sfîrcul nasului, Din vederea ochilor. teodorescu, p. p. 380. Năjitul e o boală de urechi și la om, și la animale, șez. iv, 129, cf. vi, 97, xxiii, 1. Năjit (dureri de năjit). Mat. folk. 702, cf. 643. Vă descînt... de năjit, de zăpăceală. viciu, gl. Năjit roșu înfocat, și-ai intrat la cutari-n cap, Dinț, măsăli să-i zdroghești? graiul, i, 278, cf. 271, 461, i. cr. iv, 82. Bubă de năjit. pamfile, b. 17. Mă nejite, Durduite. păcală, m. r. 245. Ș-o lua Mărie Pă cărare, Nezîd păntru supărare. t. PAHAGI, m. 126, cf. GEORGESCU-TISTU, B. 35, GR. S. VI, 241, ARH. FOLK. IV, 223, CHEST. v 73/182, Mat. dialect, i, 138. ◊ expr. A-și face de năjit = a căuta ceartă, bătaie. cf. zanne, p. ii, 646. ♦ Cerumen. Cf. polizu, BARCIANU, COMAN, GL., CHEST. VI 168/21, ALRM i/i h 36. 2. Boală care se manifestă prin apariția unor bube pe obrazul oilor, prin inflamația ugerului sau a pulpei, la oi și la vaci. Vacile și oile... ce au nejit, adecă a căror pulpă sau uger nu numai că se umflă, ci totodată și crapă. marian, ins. 330. Leac pentru mnijit. pamfile, dușm. 164, cf. șez. v, 114, păsculescu, l. p. 362. II. adj. (Regional; în forma nejit; despre oi, vaci) Bolnav de năjit (I 2). Oblojesc și spală apoi vita zburătăcită sau nejită la pulpă. marian, ins. 330. Vaca-i nejită la țîță. glosar reg. III. subst. sg. (Bot.; prin Bucov.) Pochivnic (Asarum europaeum). Se mai numește nejit sau nejitnică încă și-o plantă. marian, d. 158. – pl.: (II) năjiți, -te. – Și: (regional) nejit, -ă subst. sg., adj., nejid subst. sg., nijit, -ă (com. marian) subst. sg., adj., mijit subst. sg. – Din bg. нежит.

pitrocit, pitrocită, adj. (reg.; despre urechile animalelor) tăiat, crestat, perforat (într-un anumit fel) ca semn de recunoaștere.

INSTILA, instilez, vb. I. Tranz. (Rar) A picura un lichid (de obicei un medicament) într-un organ bolnav (ochi, urechi etc.).

cimilitură (ghicitoare) (din vb. cimili + suf. -(i)tură), aplicație a alegoriei ca figură de compoziție (P): „Mama naște fata Și fata pe mamă.” (Apa și gheața; → A. Gorovei) Cf. germ.: „Eine Mutter hat mich geboren; bald wird sie von mir neugeboren.” (Wasser – Eiswasser; → K., p. 332) Uneori, c. se poate construi și dintr-o metaforă dublă, folosită descriptiv (ceea ce-o face mai greu de dezlegat): „Două jumătăți de blid Într-o margine de crâng.” (Urechile; → A. Gorovei)

pitrocit², ~ă a [At: MON. OF. (1907), 7598 / V: pitulcit / Pl: ~iți, ~e / E: pitroc²] (Reg; d. urechile animalelor) Tăiat, crestat, perforat într-un anumit fel, ca semn de recunoaștere.

surd, ~ă [At: PSALT. 72 / Pzi: surzi, surde / E: ml surdus] 1-2 smf, a (Ființă) care este lipsită, total sau parțial de auz Si: (reg) pliurd, purd. 3 smf (Îe) ~ul n-aude, dar le potrivește Exprimă o reacție către cineva care răspunde cu totul altceva la o întrebare, fie că n-a auzit bine, fie că se preface a nu fi auzit. 4 sf (Îe) S-a pornit ca ~da-n joc Exprimă situația cuiva care, din nepricepere, face un lucru la timp și loc nepotrivit. 5 a (Îe) Râde ca mirele cel ~ Exprimă situația cuiva care râde fără să știe despre ce este vorba. 6 sm (Îe) Orbul își caută acul în aria cu paiele și ~ul îl povățuiește unde sună Se spune despre cei care dau povețe fără să se priceapă. 7 sm (Îe) ~ului să-i scoți bumbacul din urechi Se spune celui pe care încearcă zadarnic să-l faci să priceapă ceva. 8 s (Îe) Parcă întâlnea tot surzi și muți Exprimă situația cuiva căruia nimeni nu-i dă un răspuns mulțumitor. 9 s (Îs) A face pe ~ul, (îvr) a face ureche ~ă A se face că n-a auzit. 10 s (Reg; îe) A merge ca ~u-n oaste A merge orbește. 11 a (Îvr; îs) Pădure ~ă Pădure deasă. 12 a (Jur; îs) Strat ~ Strat de pământ pentru cultivarea legumelor într-o seră. 13 a (D. urechi sau, înv, d. auz) Care nu percepe sunetele. 14 a (Gmț; d. gură, ca organe ale vorbirii) Mut. 15 a (Fig; d. oameni) Care nu dă ascultare, care ignoră o solicitare. 16 a Care nu se lasă impresionat Si: indiferent, nepăsător. 17 a (D. zgomote, sunete, glas etc.; îoc mare¹, puternic, tare) Care este abia perceptibil, având intensitate, sonoritate, tonalitate sau claritate (extrem de) redusă sau fiind lipsit de intensitate, de sonoritate, de tonalitate sau de claritate Si: coborât (3), domol (22), înăbușit, încet, înfundat, lin, mic, molcom, potolit², scăzut, scoborât², slab, stins, vătuit, (rar) confuz (1), înecat, slăbănog, slăbănogit. 18 a (D. locuri) În care nu se aud zgomote. 19 a (D. porniri, senzații, sentimente, conflicte psihice sau sociale) Care nu se manifestă (cu putere) Si: mocnit. 20 a (Pex) Tăinuit. 21 a (D. senzații, impresii) Care nu este clar Si: confuz (1), neclar, nedefinit. 22 a (Fig; d. lumină, d. surse de lumină sau d. culori) Palid. 23-24 smf, a (Fon) (Consoană) a cărui emisiune nu comportă vibrații globale Si: afon (10). 25 a (Îpp; îlav) de ~a, de-a ~a, de ~ă Zadarnic¹.

GAURĂ s. 1. (înv. și reg.) scorbelitură, (Mold. și Bucov.) bortă. (O ~ mare în pământ.) 2. v. deschizătură. 3. deschizătură, spărtură. (A pătruns printr-o ~.) 4. adâncitură, cavitate, scobitură, (înv. și reg.) scorbură, (reg.) scâlbă, scochină, (Mold.) bortă, (înv.) zgău. (O ~ într-un obiect.) 5. v. spărtură. 6. v. ureche. 7. v. gol. 8. (ASTRON.) gaură neagră = black hole.

A INSTILA ~ez tranz. (medicamente lichide) A introduce picătură cu picătură într-o cavitate a unui organ (ureche, nas etc.); a pica; a picura. /<fr. instiller, lat. instillare

țencúșe (vest) f., pl. ĭ, țăncúșă (est) f., pl. ĭ, și țăncúș (est) n., pl. e (cp. cu țenchĭ și cu germ. zinke, țumburuc). Părticică (din prescură). Părticică dintr’un pepene (o bucățică din coajă cu mĭez (cînd vreĭ să-l guștĭ. Bucata cea maĭ mică a răbojuluĭ (care rămîne p. control la cel ce are de primit baniĭ. Semn de recunoaștere făcut la urechea uneĭ vite (GrS. 6, 246). Mică ruptură într’o haĭnă cînd s’a aninat într’un cuĭ. Bucățică de lemn (numită și pană) pusă supt picĭoru uneĭ mese ca să nu se clatine (Bz.). Jocu numit și car, coțcă și țînțar (nord).

pavilion n. 1. un fel de cort la militari; 2. căscioară de obiceiu pătrată la extremitatea unui edificiu; 3. căsuță într’o grădină; 4. parte exterioară a urechii; 5. stindard arborat pe catartul dinapoi al unei corăbii spre a indica naționalitatea sa.

LĂUTAR, lăutari, s. m. Muzicant instrumentist care cîntă mai mult după ureche decît după note, de obicei într-un taraf. Jocul se sparse... Lăutarii mai continuară a cînta un răstimp, ca să-și facă datoria. REBREANU, R. I 137. Aleargă prin oraș de găsește taraful de lăutari. ALECSANDRI, T. I 276. Lăutarul... ca și trubadurul de odinioară, umblă din sat în sat, din crîșmă în crîșmă, din petrecere în petrecere, și pentru un adăpost... și puțintică plată, zice cîntecele bătrînești ale haiducilor de demult. RUSSO, O. 102. ◊ (Poetic) Vin țînțarii lăutarii, gîndăceii, cărăbușii, Iar mireasa viorică i-aștepta-ndărătul ușii. EMINESCU, O. I 87. Preoți munții mari, Păsări lăutari. ALECSANDRI, P. P. 3.

CEAUȘ s. m. (Mold., ȚR) 1. Funcționar inferior al sultanului. A: Trimițînd ceauși la craiul leșesc. M. COSTIN. Rădicîndu-i 4 ceauși ... i-au pus într-o corabie. IM 1754, 4^r; cf. URECHE; PSEUDO-COSTIN, 14^r; CANTEMIR, IST.; PSEUDO-E. KOGĂLNICEANU; GHEORGACHI. B: 4 ceauși. IM. 1730, 7^r. 2. Funcționar inferior în Țările Române. A: [În suita domnească] Înaintea izbașii, ceaușii cu cioianile lor a mînă. GHEORGACHI; cf. M. COSTIN. B: Cantemir ... întiiu au fost herghelegiu, apoi lefeciu, apoi și ceauș la steagul spătăresc. R. GRECEANU: cf. ANON. CANTAC. Etimologie: tc. çavuș.

NĂDEJDE s. f. 1. (De obicei la sg.) Credința că ceea ce dorești este realizabil, speranță, (astăzi rar) nădăjduire, (învechit) nădăjduință; spec. (Bis.) una dintre cele trei virtuți teologice. Că tu, Doamne urul pre nădeajde sălășluitu-me-ai. psalt. 5. Aștepta cu nădeajde și cu lungă răbdare și cu credința dulcelui vraciu vindecare cu milă și dereptare. coresi, ev. 59, cf. 84, 127, 313. Și buna nădeajde și dulceața ce va să fie să aibî mîngîiare. id., ap. gcr i, 31/39. Credință curată și nădeajde direaptă. cod. tod. 223. Sămt oceiți și părăsiți de toată nedeajdea cea bună. varlaam, c. 13. Credință direaptă, nădeajde neîndoită, dragoste deplin (a. 1644). gcr i, 112/24. Să nu-i lasă să-și piardă nădejdia cea bună. herodot (1645), 490. Și unde biruia alții, nu perdea nădejdea, că știindu-se căzut jos, să rădica deasupra biruitorilor. ureche, l. 111, cf. 75, 81. Fără nice de o nedeajde să va omorî. prav. 216. Aduce înainte bunătățile sufletești, anume, credința, nădeajdea, dragostea. n. test. (1648), 181^v/18, cf. 205^r/29. Mai vârtos ca pentru răbdarea scripturilor, nădeajde să avem (a. 1651). gcr i, 153/8, cf. 184/34, 215/28. Și trupul mieu mărgînd la odihnă S-a răposa cu nedeajdia plinî. dosoftei, ps. 45/2. Murind omul dirept, n-au perit nădeajdea iară fala necuraților au perit. biblia (1688), 434²/10. Nu l-a lăsa și-i va da oaste. Acee nădejde căuta și o aștepta. neculce, l. 278. Din nedeajde în nenedeajde îl baga. cantemir, ist. 37. Acolo dar toate sfaturile să sfîrșise și toate nădejdile se tăiase și ale tuturor inemile încremenite era. r. greceanu, cm ii, 38, cf. 27, 76, 89. Atuncea împăratul acestuia cuvînt plecîndu-să, cu mari nădejdi și bunătăți au adeverit pre filozof (a. 1802). gcr ii, 189/6. Neputînd avea nici o nedejde în privirea familiei (a. 1819). URICARIUL, i, 127. Toate nădejdile lui s-au înnimicit. ar (1832), 7²/32. Amăgit de nădejdi plăcute, urnește întreprinderi nesocotite. marcovici, d. 8/5, cf. 2/20, 4/2. Raportul... au întrecut toate nădejdile sale, și spre a să încredința de starea lucrurilor însuș ar fi călătorit într-acolo. ar (1838), 349¹/8, cf. (1837), 771/13. Pofta, dragostea, iubirea, nădejde și bucurie... Lumei au fost dănuite. conachi, p. 279, cf. 276, mag. ist. i, 149/11. Vom fi osîndiți nu după greutatea vremilor, dar după patima nedejdilor, partizilor și a opiniei mulțimii. russo, s. 13. Nu te hrăni cu nădejdea și cu făgăduințele. negruzzi, s. i, 248. Un an vine, trece, ș-alt an îl moștenește, Și ce nădejdi dă unul, acelălalt le ia. alexandrescu, m. 4. Unde un tată pe un fiu plînge; Unde nădejdea toată-a-ncetat. id. ib. 65. Inimă făr’de nădejde, suflete bătut de gînd, Toată ziua la fereastră suspinînd nu spui nimică. eminescu, o. i, 82. Ia las, jupîneșică, nu te împuțina cu inima, că tot mai am o leacă de nădejde. creangă, p. 125. O, popor, tu ești trudit; Iar mișeii ți-au-ngrădit Drumul la dreptate. Dar nădejdea să nu-ți pierzi, Ține-te ca brazii verzi, Cînd furtuna-i bate. neculuță, ț. d. 44. Moșneag senin, eu tîmpla ta curată O cer, pe veci, nădejdii mele pază. goga, p. 26, cf. 40. Nici aceasta a doua încercare, reformată, nu aduse mai aproape de îndreptățitele nădejdi. f (1906), 21. Multe de la tine-aștept: Nădejdea-n tine mi-a rămas. iosif, v. 51. Dacă d-ta te plîngi și suferi de nedreptate, atunci gîndește-te ce trebuie să fie la țară, unde nu pătrunde nici o rază de nădejde. rebreanu, r. i, 64. Rola se închină cu evlavie..., plină de emoție și de nădejde. brăescu, a. 29. Moșneagul, amărît și înșelat în nădejdile lui, deveni întunecat și hursuz. sadoveanu, o. i, 450. Nădejdea îl făcea mai blajin. id. ib. v, 701. Și am rămas în pustiul mare, Singur, pe-o măgură călare, Cu brațele sumese și cu scule Și cu nădejdi aprinse îndestule. arghezi, f. 51, cf. id. b. 16. Noi trebuie să umplem trecerea timpului cu nădejdi. stancu, r. a. iii, 250, cf. id. u.r.s.s. 109. Cîte nădejdi nu se puteau lega de o carieră atît de strălucită? vornic, p. 179. Un cîntec pentru anii mei frumoși, Pentru toate nădejdile și izbînzile țării. deșliu, g. 24, cf. 23. El frumos și ea frumoasă, Două fire de mătasă, Să-mpletească voie bună Cu nădejdea dimpreună. contemp. 1962, nr. 795, 1/4. Bată-te, bădițo, bată, Inima mea cea stricată! Două stele d-îngă lună Și nădejdea mea cea bună. jarnik-bîrseanu, d. 262. Usucă-te, rufă, în cui, Că altă nădejde nu-i. zanne, p. iii, 339. Cu nădejdea, unul și în foc s-aruncă, id. ib. viii, 430, cf. 431, 432, 433, 434, iv, 587, v, 204. ◊ (Cu determinări arătînd obiectul speranței) Am nădejde, ...fraților, ca mai bună și aproapea spăsenie întru voi să fie. coresi, ev. 122. Perdu Petru Vodă nădejdea de a să mai ajutori de la craii ungurești. ureche, l. 109. Vasile Vodă îș pierdusă toată nădejdea de viiață. neculce, l. 20. El nu știe că nu trebui a să măguli cu această nădejde că va pute potoli măniii dumnezăoaii (a. 1750-1780). gcr ii, 83/38. Întărindu-te de față cu nădejdile bunătăților celor viitoare. mineiul (1776), 55^v2/11. Nădejdea lui era ca să agiungă în aceeași zi acasă. drăghici, r. 160/22. Atunci trebuie să moară, nădejdi de a scăpa nu-i. pann, e. i, 47/8. Cîtă bucurie, cîte nădejdi de fericire. negruzzi, s. i, 53. Lui Alecu i-i spune că te-ai dus la bal masche cu nădejde de a-l întîlni pe dînsul. alecsandri, t. i, 77. Depărtîndu-se de casa părintească, fără nici o nădejde de întoarcere. creangă, p. 286. Am bună nădejde să isprăvești cu bine slujba. ispirescu, l. 18. Voi singuri străjuiți altarul Nădejdii mele de mai bine. goga, p. 8, cf. 51. O dulce nădejde de zile și nopți frumoase îmi umplu sufletul. sadoveanu, o. vi, 336. ◊ Fig. Sufletul legănat în brațele unei nădejdi. marcovici, d. 8/27. În cîmpie crește, și pe deal iarăși crește o floare pentru popoarele chinuite..., nădejdea. russo, s. 144. Ațîța nădejdea care de mult era îngropată în cenușe. f (1897), 14. Surîd descurajat și palid, căci Nădejdea mea se teme Să bată La poarta groaznicului ce va fi. camil petrescu, v. 84, cf. 71. Dar nu se mai agăța de carul nădejdii, înfricoșat să nu se prăbușească în prăpastia ce-l amenința. rebreanu, nuv. 272. Păianjenul visării parc-ar sui cu frică Și ar călca, pe firul nădejdilor întins. arghezi, vers. 287. ◊ Expr. A trage nădejde (de la cineva) sau (rar) a se da nădejdii = a spera, a nădăjdui (3). Mai mult de la mine nu trage nădejde. mineiul (1776), 186^v1/32. Îți pot mai dinainte spune că degeaba tragi nădejde. caragiale, o. ii, 255. Răcnească furtuna de furie suptă, Și geamă ca iadul din basme oceanul. Tu dă-te cu totul nădejdii, și luptă. neculuță, ț. d. 39. Cine n-are nimic, ascultă la toate și trage nădejde. rebreanu, r. i, 238. (În proverbe și zicători) Înțeleptul făgăduiește, nebunul trage nădejde. negruzzi, s. i, 248. Trage nădejde ca ursul de coadă (sau ca spînul de barbă), se spune despre cel care speră zadarnic (dorința lui fiind irealizabilă). cf. zanne, p. i, 617, 683, vi, 518. Degeaba trage nădejde ca spînul de barbă. Nu, băiete, nu-l fac om. stancu, r. a. i, 163. A trage nădejde (de cineva) sau (regional) a-i trage (cuiva) nădejde = a) (complementul indică o ființă iubită) a spera să revezi, să ai aproape; spec. a spera să iei în căsătorie. De ți-a cînta cucu bine, Trage nădejde de mine. jarnik-bÎrseanu, d. 43. Frunzuliță usturoi! Că s-a dus badea de joi, Parcă-i dus d-un an, de doi! De s-ar fi dus călărește, Tot i-aș mai trage nădejde. ant. Lit. pop. i, 131. (Cu schimbarea construcției) Mărită-te, mîndră, dragă, Mărită-te, nu ședea. Nu ședea-n nădejdea mea. jarnik-bîrseanu, d. 238; b) (complementul indică copii) a spera să ai, să procreezi. De băieți nu mai trag nădejde, pentru că baba mea e o sterpătură. creangă, p. 118. (Regional) E nădejde să... (sau de...) = se poate, e probabil. De cînd s-a dus bădița, Mi-i pustie ulița, ...Mîndru-i codru și-nfrunzit, Nu-i nădejde de venit. jarnik-bîrseanu, d. 129. Auzi sbierînd o gaie, E nădejde s-avem ploaie, zanne, p. i, 464. În nădejdea... = în speranța..., bazîndu-se pe... În această nădejde nu mai învățăm nimic. brăescu, a. 132. (A fi) slabă nădejde sau (învechit) nădejde slabă (să... sau de...) = (a avea) prea puțină încredere, prea puțină speranță (în...); (a fi) puțin probabil, nesigur. Cînd să pornesc răii de sînt fără treabî, Atuncia-i de dînșii o nădeajde slabî. dosoftei, ps. 40/14. Să mergem dară... Că doară vom da de dînsa pe cale, Că aici, precum văd, îi nedejdea slabă. budai-deleanu, t. v. 94. E slabă nădejde să scape. ap. tdrg. Dreptatea, dacă nu ești vrednic să ți-o cauți singur, slabă nădejde să vie altul să-ți spuie. c. petrescu, l. ii, 12, cf. dl, dm. A(-și) lua nădejdea (de ... sau de la..., regional, despre...) = a nu mai avea nici o speranță, a renunța. Luase nădejdia toată. cod. vor. 88/23. Din partea lor, mi-am luat toată nădejdea. creangă, p. 193. De-a veni turturica mea înainte... ie-ți nădejdea despre mine, căci nu merg. id. ib. 273. De corăbieri Ne-am luat nădejdea. teodorescu, p. p. 164. 2. Încredere în sprijinul, în ajutorul cuiva sau a ceva, certitudine că cineva sau ceva va fi favorabil, priincios. Nedejdia a mea la Dumnedzeu e. psalt. hur. 51^r/17. Mai bine e nădeajde spre Domnul, decăt nădeajde spre omu. psalt. 247. Nădeajde în mila Tatălui sfînt (a. 1607). gcr i 41/6. Pre Hristos să iubești și de acela să te lipești cu toatî nedejde și cu credința. varlaam, c. 422. Niminea să nu nădăjduiască în putearea sa, ce întru Dumnezeu să-i fie nădejdea. ureche, l. 86. Cătră tine, Doamne, mi-i toatî nedeajdea. dosoftei, ps. 35/9, cf. 53/16, 65/3, 78/13. Pentru ce dar să-mi rădic eu nădejde de la această sfîntă pronie? drăghici, r. 163/28, cf. 166/9. Norodul pretutindene îl întîmpina cu bucurie și nădejde. negruzzi, s. i, 142. Nu-și perdu nădejdea în Dumnezeu, ci merse tot înainte. creangă, p 288, cf. 289. Nădejde pe el, ca pe un cui de tei. pamfile, j. ii, 156. ◊ loc. adj. De nădejde = în care poți avea toată încrederea. Acela e om bogat și de nădejde. bărac, t. 52/30. Le trămise un om de nădejde. ispirescu, m. v. 9. Din partea mea atîta știu: am pus oameni de nădejde. c. petrescu, r. dr. 50, cf. id. a. r. 53. La o anumită treabă se dovedise om de nădejde. camil petrescu, o. ii, 141, cf. iii, 159. Partidul Muncitoresc Român dă o înaltă prețuire muncii creatoare și activității obștești a scriitorilor patriei noastre, considerîndu-i drept ajutoare ale sale de nădejde în opera măreață pe care o durează poporul nostru. s ianuarie 1962, 7. Om de nădejde. Mat. dialect, i, 183. ◊ loc. adv. De (sau cu) nădejde = puternic; solid, temeinic. Poarta era închisă de nădejde. conv. Lit. xi, 144. Nici nu se mai mișcară din loc, fiindcă îi lovise cu nădejde. ispirescu, l. 123. Gîrneață o cetluise de nădejde. hogaș, dr. ii, 99. Și-a adunat toată averea în jachetă ca într-o raniță, ranița asta și-a așezat-o pe creștetul capului și, petrecîndu-și brîul de cîteva ori pe sub bărbie, a înțepenit totul de nădejde. galan, b. i, 188. ◊ Expr. A avea nădejde (sau a-și pune nădejdea) în... (sau la..., pe..., învechit, către..., pre..., spre...) = a se întemeia în așteptările sale pe..., a spera în sprijin, în ajutor de la...; a se încrede în..., a se bizui (pe cineva sau ceva). Dragostea... toate le primeaște, toate le creade, în toate are nădejde. coresi, ev. 338. Cine n-are nedeajde cătră Dumnedzeu. cod. tod. 211. Am nădejde pre Dumnezeu. antim, p. xxiv. Spre tine ne-am pus nădejdea. mineiul (1776), 198^r1/17, cf. 113^v2/32, 186^v2/33. Să-și puie nădejdea în Dumnezeu. marcovici, d. 14/6, cf. 6/8. Puneți nădejdea către Dumnezeu. drăghici, R. 93/14, cf. 91/10. Pentru că nu avea îndestulă nedejde în lăcuitorii politici, apoi au așezat într-însa un garnizon. ar (1837), 6¹/32. Eu sînt bătrîn și sărac, să n-ai la mine nici o nădejde. filimon, o. i, 127. Mai pot eu să am nădejde în voi? creangă, p. 146, cf. 20, 220. Aibi însă nădejde în Dumnezeu. ispirescu, l. 29. Ea-și pusese toată nădejdea în fericirea și viitorul lui. vlahuță, o. a. i, 102. N-ai nădejdea-n ce să-ți pui, N-ai în lume cui să spui Iadul vieții tale. neculuță, ț. d. 42. Zgîrcitul a fost, nu mai e om. E scos din omenie. Nici o nădejde să nu pui pe el. delavrancea, o. ii, 237. Ce te face să-ți pui asemenea nădejde în mine? sadoveanu, o. xviii, 604. Îl nedreptățise pe Stelian, punîndu-și toată nădejdea în Petre. il ianuarie 1962, 36. Foaie verde trei măsline, Bată-te crucea de fine; Eu aveam nădejde-n tine Că t-ei uita la ea bine. teodorescu, p. p. 334. A se lăsa în nădejdea cuiva = a conta pe..., a se bizui pe... Steaua aceasta să ne lumineze drumul, căci fînarele de pe uliți s-au lăsat în nădejdea lunei de astă sară. alecsandri, t. i, 87. ♦ (Concretizat) Ceea ce dă încrederea, certitudinea că se va realiza dorința cuiva. Că țirutul mieu și nădeajdea mea ești tu. psalt. 51. Tu ești nădeajde mie de scârbi ce mă țin (a. 1577). gcr i, 13/20. O, iubitul mieu fiiu..., nedeajdia și veseliia mia! varlaam, c. 86, cf. 85. Fereaște-mă, Doamne, de primejdie, că pre tine am de-mi ești nedeajde. dosoftei, ps. 43/8, cf. 39/16. Nedeajdea și folosirea și scăparea creștinilor... tu ești, născătoare de Dumnezeu (a. 1715). gcr ii, 15/32, cf. 116/26, 149/13. Scosese acuma pe tipsie și cloșca cu puii de aur, cea mai de pe urmă a ei nădejde, creangă, p. 99. – pl.: nădejdi. – Și: (învechit și regional) nedejde (alr ii 3 055/95, 414), (regional) nidejde (ib. 3 055/53, 310, 365, Mat. dialect. 1, 183) s. f. – Din v. sl. надежда.

VESTIBUL s.n. 1. (Ant.) Curtea din fața casei, unde erau primiți vizitatorii care nu erau introduși în casă. 2. Încăpere prin care se trece pentru a intra într-un edificiu, într-o casă; hol, antreu. 3. (Anat.) Spațiu sau cavitate la intrarea într-un canal sau într-o altă cavitate. ♦ Prima cavitate a urechii interne. [Pl. -luri, -le. / < fr. vestibule, cf. lat. vestibulum].

FENESTRAȚIE s. f. 1. (arhit.) deschidere reală sau simulată într-un perete. 2. (anat.) deschidere într-un perete osos. 3. trepanație în vestibulul urechii interne pentru restabilirea auzului în cas de surditate provocată de leziuni ale urechii medii. (< fr. fenestration)

urechelniță s. f. (fam.) Persoană care trage cu urechea, securist ◊ „Nu mai poți să intri într-un restaurant de atâtea urechelnițe.”

MIDAS (în mitologia greacă), rege al Frigiei. Potrivit unei legende, Dyonisos i-a îndeplinit dorința de a transforma tot ce atinge în aur, dar acest har a început să-l nemulțumească, deoarece și mâncarea se transforma în aur. La sfatul lui Dyonisos, s-a scăldat în râul Pakatos, căruia i-a aurit apele, dar a scăpat de nefericitul dar. După o altă legendă, ales judecător într-o întrecere muzicală din Pan și Apolo, pentru că l-a preferat pe primul, Apolo s-a răzbunat făcându-i să-i crească urechi de măgar. Numai bărbierul său cunoștea această taină, deoarece M. și le ascundea sub o bonetă; neputând păstra secretul, el a intrat într-o grotă rostind: regele M. are urechi de măgar. Trestiile crescute deasupra grotei au divulgat tuturor secretul.

ÎNFUNDA, înfund, vb. I. 1. Tranz. (Cu privire la butoaie) A pune fund; (în special) a închide ermetic printr-un capac fixat între doage. Au făcut îndată polobocul, l-au înfundat de un capăt și l-au cercuit bine. SBIERA, P. 78. Îl băgă într-un butoi, îl înfundă bine și-l dete pe gîrlă. ISPIRESCU, L. 345. ♦ (Cu privire la orificii, p. ext. la obiecte prevăzute cu orificii) A astupa ermetic. Înfundă sticla. ♦ (Cu privire la sunete) A înăbuși. Serdici își strîngea... genunchii sub bărbie... încercînd să-și înfunde tusea. SAHIA, N. 115. 2. Refl. A se închide (ajungînd la un punct de unde nu mai continuă), a nu mai avea ieșire, a se sfîrși. Drumul se înfundă. ▭ Cerul era limpede și albastru. Un singur nor în zări, dinspre bălți, acolo unde se înfundă un capăt al Bărăganului, încearcă să vină spre oameni. SAHIA, N. A. 39. ◊ Expr. (Familiar) A i se înfunda cuiva = a ajunge într-o situație fără ieșire, a nu-i mai merge, a nu mai avea scăpare, a o păți. I s-a înfundat la proba de limba elină. CĂLINESCU, E. 115. De astă dată are să i se înfunde lui Ercule. ISPIRESCU, U. 48. A umblat cît a umblat, Dar acum i s-a-nfundat. PANN, P. V. I 29. ♦ (Despre conducte, șanțuri) A se astupa prin depunere de material. 3. Tranz. (Cu privire la obiecte) A băga adînc, a vîrî, a îndesa (ca să încapă într-un spațiu limitat). Puse gălețile jos și înfundă sub cîrpă o șuviță de păr galben. DUMITRIU, V. L. 120. ◊ (Poetic) Ia privește cum zorile alungă negurile, parcă le înfundă în văgăunile dealurilor. BUJOR, S. 31. ♦ (Complementul indică spațiul în care se bagă ceva) A umple bine, a îndesa (cu ceva). I-a dat pîine de l-a săturat și și traista i-a înfundat. ȘEZ. III 95. ♦ A trage în jos pălăria sau căciula, ca să acopere bine capul. Înfundîndu-și pălăria pe loc, pe frunte, agentul sanitar ieși în curtea cramei. DUMITRIU, N. 262. ♦ (Cu privire la persoane). A băga (pe cineva) într-un loc de unde să nu mai poată ieși curînd; a închide. L-am înfundat pe Guliță într-un pension și am rămas liberă, de capu meu. ALECSANDRI, T. I 312. La ocnă-l înfundară. id. P. P. 230. ♦ Fig. A pune pe cineva într-o situație grea, fără ieșire; a reduce la tăcere. Jupîn Dumitrache (care la fiece accent al lui Ipingescu a dat mereu din cap în semn de aprobare, îl întrerupe cu entuziasm): Hahahaha! i-a-nfundat. CARAGIALE, O. I 54. Las-o, cucoane Matachi, s-o înfund cu minciuna. ALECSANDRI, T. 964. ♦ Refl. A se duce, a intra într-un loc fără intenția de a ieși curînd. Pricopsitul de cumnatu-meu, n-aș mai fi avut parte de el! Cine știe în ce cîrciumă s-a-nfundat! CARAGIALE, O. I 49. Poftim poște!... Dacă nu merg caii, fug surugiii! Da unde s-o înfundat blăstămații? ALECSANDRI, T. I 114. 4. Refl. A se adînci, a se vîrî mai adînc, a se cufunda. Cu o carte și doi-trei covrigi dispărea de acasă înfundîndu-se prin codrii din împrejurimile Ipoteștilor. CĂLINESCU, E. 53. Directorul general... a scuturat scrumul țigării absent și a mormăit, înfundîndu-se comod în fotoliu. SAHIA, N. 35. Ochii fetei se-nfundase în cap. EMINESCU, N. 25. ◊ Tranz. Mi-am înfundat adînc picioarele în pămîntul gropii. SAHIA, N. 120. Și de frig la piept și-ncheie tremurînd halatul vechi, Își înfundă gîtu-n guler și bumbacul în urechi. EMINESCU, O. I 132. ♦ Refl. A intra într-un loc care este (sau pare a fi) fără capăt, fără ieșire. Se înfunda tot mai tare în pădure. AGÎRBICEANU, S. P. 20. Trecui Tazlăul de partea cealaltă, mă îmbrăcai iute și mă înfundai în pădure. HOGAȘ, M. N. 234. Pădurea-i mare, el știe unde s-a fi înfundat. CREANGĂ, P. 122. Pe fugă că se punea, Prin dudaie se-nfunda. TEODORESCU, P. P. 575. ◊ Tranz. Pîlcurile de oameni, cu neveste tăcute și palide, cu copii scîncind, se pregăteau să înfunde negura codrilor și a munților. SADOVEANU, O. I 513.

NĂRUI vb. (Mold.) 1. A (se) dărîma, a (se) prăvăli. S-au lovit din toate părțile și năruind copacii cei întinați asupra lor, multă oaste leșească au perit. URECHE. Munții cei nalți și malurile ceale înalte, când să năruiesc ..., durăt fac mare. M. COSTIN. 2. A se prăbuși, a cădea inert. Craiu s-au năruit într-o mlaștină călcat de calul său. URECHE. Etimologie necunoscută. Vezi și năruit, năruitură.

PROAȘCĂ s.f. 1. (Mold., ȚR) Țintă (în care se ochește), punct de ochit (cu o armă). A: Turcii ca într-o proșcă săgita într-însii, de-i umplea de săgeți. URECHE. Îl pusese în proașcă să-l omoare. M. COSTIN; cf. DOSOFTEI, VS. B: Voiu întrei săgețile... slobozindu-le la proașcă. BIBLIA (1688). Să puie o proșcă în vîrful unei prăjini înalte și să zică să săgete ostile Într-acea proșcă. NEAGOE. 2. (Mold., ȚR) Distanță (variabilă) pînă la care poate ajunge o săgeată, un proiectil; aruncătură. A: Ieși din cetate ca la trei proașce. DVS, 6^r. Să depărta, de la dînsul ca o proșcă de arc. CRON. SEC. XVIII, 22^v. B: Au șezut în preajma lui departe ca o proșcă de arc. BIBLIA (1688). 3. (Mold.) Țel, scop. Că un scopos (sau o proșcă) la care domnul tiran îș pune socotiala (de cîte) ori de li să cade, ori de nu li să cade, numai ce să să îmbogățască. NCCD, 405. Etimologie: [îm] proșca. Cf. împistreală, pistreală (1); pravăț (1), ț e a n c h i (2), v i g.

FURCĂ (pl. -ci) sf. 1 🚜 Unealtă alcătuită dintr’o prăjină de lemn tare terminată prin doi sau trei craci ascuțiți și încovoiați, numiți „coarne”; cu ajutorul ei se strînge fînul, se întorc sau se cară snopii, etc. (🖼 2237) ¶ 2 pr. anal. Nume dat la diferite lucruri ce prezintă doi craci ca și furca; furca puțului, stîlpul, între cracii de sus ai căruia oscilează cumpăna puțului (👉 PUȚ): lîngă un puț părăsit, cu ghizdurile desfăcute și cu furca strîmbă LUNG.; furca scrînciobului, stîlpul orizontal de care e fixat scrînciobul; furca carului, numită și „pisc” sau „gruiu”, partea carului, fixată de osie, care leagă inima de proțap; 🫀 furca pieptului, extremitatea inferioară a sternului: fratele îi trase un pumn strașnic în furca pieptului CAR. ¶ 3 💒 Fie-care din stîlpii groși de stejar de care se prind cosoroabele și care susțin acoperișul și pereții caselor țărănești ¶ 4 Par cu două crăcane în partea de sus ce se împlîntă în pămînt la construirea unui pătul sau pentru alte scopuri ¶ 5 🐑 O crestătură ce se face la urechile oilor, numită și „furculiță” ¶ 6 pl. Spînzurătoare: într’acel loc ce au furat dobitocul acolo să-l spînzure în furci PRV. -MB. ¶ 7 🏛 Furcile caudine 👉 CAUDIN ¶ 8 Băț, la capătul căruia se leagă caierul (de cînepă, de in, de lînă) spre a fi tors (🖼 2238-2244); a da de ~, a da de făcut, de împlinit lucruri grele, istovitoare; a (mai) avea de ~, a avea încă unele lucruri grele de făcut, unele greutăți de învins; a bate ~, a bate sdravăn; a ținea ~, a ținea morțiș ¶ 9 Șezătoare, unde se toarce cu furca: cîntau cu toatele cînd erau la ~ ISP.; familiar: vorbe de ~, vorbe de clacă [lat. furca].

URECHE sf. 🫀 1 Organul auzului (🖼 5178, 5179): rost au și nu grăesc, ochi au și nu văd, urechi au și nu aud (PS.-SCH.); a șopti la ~; a trage cu ~a; toate tocmelile... să se adevereze cel puțin de doi martori cari cu ochii lor au văzut sau cu urechile lor au auzit (LEG.-CAR.); Ⓕ: îi intră pe-o ureche și-i iese pe alta, nu ține minte ce i se spune; a asculta cu toate urechile, a fi numai urechi, a avea urechile deschise, a fi foarte atent: fata asculta cu toate urechile și făcu precum o învăța calul (ISP.); acum fiți numai urechi, dragii moșului nepoței și nepoțele (ISP.); Domnii Moldovei de-a pururea să aibă urechi deschise despre Turci, să dea știre lui Craiu de gîndurile lor (GR.-UR.); a asculta numai cu-o ureche, a asculta distrat; a veni, a ajunge la urechea (sau la urechile) cuiva, a ajunge la cunoștința, la auzul cuiva: aceste toate dacă au întrat la urechile lui Petru-Vodă... multă scîrbă au întrat la inima lui (GR.-UR.); Ⓕ: a bate toba la ~a surdului, a vorbi cuiva care nu vrea sau nu poate să te priceapă; a fi într’o ~, a fi cam smintit: vara plecau... la un unchiu al lor, care era vechil la Leonida, un Grec bătrîn, burlac și cam într’o ~ (CAR.); 👉 LUP1; OCHIU I 9, PLECA I 1 ¶ 2 Pr. ext. Auz: Urechea te minte și ochiul te’nșală (EMIN.); are ~, recunoaște dacă o notă muzicală este justă sau falsă; prinde lesne un cîntec: (a cînta) după ~, din auzite; acest cuvînt sună rău la ~; 👉 FUDUL, TARE5 ¶ 3 Fie-care din cele două părți externe ale organului auzului, așezate de o parte și de alta a capului: ~a dreaptă, stîngă; a-și astupa urechile; a băga bumbac în urechi; (a purta căciula) pe-o ~, aplecată într’o parte; a îndesa căciula pe urechi; a trage, a lua pe cineva de urechi: eu stau cu mîinile în șolduri... în loc să te iau de urechi ca pe un măgar (CAR.); am să-ți rup urechile! amenințare cu pedeapsa ; a mînca, a roade urechile cuiva, a chinui cu vorba, a nu da pace, împuind urechile cuiva: ales-au năsipul din mac acei nespălați cari-mi rod urechile să le dau fata? (CRG.); a ciuli urechile; a avea urechi lungi, de măgar; pînă peste urechi, pînă peste cap: e înglodat în datorii pînă peste urechi; a umbla cu capul între urechi; a nu duce la ~, a ști să bea: stăpînu-său cel vechiu va fi fost de cei cari nu duc la ~ (SAD.); (P): după ce-ți degeră ~a, de geaba mai pui căciulă (ZNN.), se zice cînd caută cineva să îndrepte un lucru prea tîrziu, cînd totul e în zadar; 👉 APĂ19, CĂMILĂ, CERCEL1, CULCA II 1, FLOARE1, LUNGI1, SCĂRPINA II 3 ¶ 4 🐟 Ⓟ pl. = BRANHII: vîrluga... are urechi înțepătoare și e vărgată lungiș (DAM.) ¶ 5 Pr. anal. La obiecte: ori-ce are o oare-care asemănare cu o ureche; a) la încălțăminte: urechile cizmei, ghetei (👉 🖼 1246); b) cheotoare de piele la opincă (PAMF.); c) dăltuitură, scobitură (la capătul leucei 👉 🖼 878, E; la cele două capete ale cobiliței, la coasă, etc.); d) toartă: nu e bine să torni lapte pe ~a căldării, că nu mai dă (vaca) lapte mult (GOR.) ¶ 6 ~a (sau urechile) acului, gaura acului prin care trece ața; 👉 AC1 ¶ 7 🌿 URECHEA-BABEI, ciupercă cărnoasă, de formă răsucită, avînd oare-care asemănare cu o ureche; e galbenă sau trandafirie pe din afară, și de un frumos roșu-portocaliu pe dinăuntru; e comestibilă, dar puțin gustoasă ; numită și „babă” sau „urechiușă” (Peziza aurantia) (🖼 5180) ¶ 8 🌿 URECHEA-IEPURELUI, URECHE-TĂTĂRASCĂ 👉 IEPURE4 ¶ 9 🌿 URECHEA-PORCULUI, plantă din fam. labiatelor, cu flori mici, albăstrii-violete; numită și „jaleș” (Salvia verticillata) (🖼 5181) ¶ 10 🌿 URECHEA-ȘOARECELUI¹ = VULTURICĂ; – URECHEA-ȘOARECELUI² = OCHII-PĂSĂRUICII¹; – URECHEA-ȘOARECELUI³ = NU-MĂ-UITA1; – URECHEA-ȘOARECELUI⁴ = ÎNCHEIETOARE ¶ 11 🌿 URECHEA-URSULUI 👉 URS7 ¶ 12 🌿 IARBA-URECHII, IARBĂ-DE-URECHI = URECHELNIȚĂ3 [lat. vulg. orĭcŭla = clas. aurĭcŭla].

melc(iu) m. 1. molusc târîtor ce locuiește într’o scoică (Coehlca); 2. partea osoasă a labirintului urechii ce are forma unei scoici de melc; 3. pl. glob: melcii ochilor; 4. partea osoasă dinăuntrul cornului. [Lat. vulg. MILACEM (pentru LIMACEM), de unde melciu (bulg. MELČOV vine din românește); cf. în sudul Franței: milhauc, melc (Tarn) și meulçon (Haute-Marne)].

INUTIL, -Ă, inutili, -e, adj. Nefolositor, netrebuincios. Se pare... a fi o lucrare inutilă, care nu poate da nici un rezultat practic. La ODOBESCU, S. II 321. ♦ De prisos, fără rost, zadarnic. Intervenirea aceasta era dureros de inutilă. GALACTION, O. I 196. ◊ (Adverbial) Bășici goale care pocnesc inutil într-un bîlci unde oamenii cască ochii cu urechile înfundate. REBREANU, R. II 85.

PLECA², plec, vb. I. 1. Refl. (în concurență cu apleca) A se înclina (într-o parte), a se îndoi, a se încovoia. Orheianu se plecă spre urechea lui pan Ludno. SADOVEANU, O. VII 158. Corabia-ntr-o parte de-ar fi a se pleca, Ne-am duce-n fundul apei. MACEDONSKI, O. I 165. Și de ce să nu mă plec Dacă păsările trec. EMINESCU, O. I 214. Se plecă și ridicînd pe Ruxandra de jos Doamna mea! îi zise. NEGRUZZI, S. I 146. ◊ Fig. Și luna înnegrește și ceru-ncet se pleacă. EMINESCU, O. I 95. ◊ Expr. A se pleca spre apus = a) (despre aștri) a coborî spre apus, a apune. Cînd soarele se pleacă spre apus... farmecul tainic al singurătății crește și mai mult în sufletul călătorului. ODOBESCU, S. III 17; b) fig. (despre persoane și despre forța, gloria, prestigiul lor) a fi în declin. Puterea colosală a romanilor începu a se pleca spre apus. NEGRUZZI, S. I 201. ◊ Tranz. Vîntul ușor și umed pornise mai tărișor și pleca într-o parte limbile focului. SADOVEANU, O. I 18. Și timpul... apasă peste turnuri, le pleacă și le crapă. MACEDONSKI, O. I 24. Un fir de iarbă verde pe care-ncet se urcă un galbin gîndăcel Și sub a lui povară îl pleacă-ncetinel. ALECSANDRI, P. III 25. ♦ A se înclina în semn de respect, pentru a saluta. Moșneagul, auzind aceste chiar din gura împăratului, se pleacă pînă la pămînt. CREANGĂ, O. A. 167. 2. Refl. A ceda în fața unei forțe, a se supune, a se lăsa subjugat. Turcii, cu toate că erau mai numeroși, trebuiră a se pleca furiei romînilor. BĂLCESCU, O. II 50. Au trebuit să se plece voinții tatălui. DRĂGHICI, R. 106. ◊ Refl. reciproc. Teamă n-ai, căta-vor iarăși între dînșii să se plece, Nu te prinde lor tovarăș. EMINESCU, O. I 196. ♦ Tranz. A aduce la supunere, a subjuga. Pînă cînd să ne tot plece cruda, oarba tiranie Și la caru-i de trufie Să ne-njuge ea pe noi! ALECSANDRI, P. II 7. ♦ (Învechit) A înclina să..,. a fi dispus să..., a se îndupleca. De-ar vrea și-ar vrea Mama să se plece, Am să fac La nunta mea Vinul, cît îl poate bea Satu-ntreg să sece. COȘBUC, P. II 279. Noi ne plecăm a crede... că fără dreptate a fost el azvîrlit după tron în temniță. BĂLCESCU, O. II 71. 3. Tranz. A lăsa în jos, a coborî; a apleca. Mai bine ochii-njos să-i pleci Să vezi pămîntul pe-unde treci. COȘBUC, P. 1151. Părul, văzînd pe fată, și-aplecat crengile-n jos. CREANGĂ, O. A. 181. Pleacă gura la ureche-i, blînd pe nume el o cheamă. EMINESCU, O. I 84. ◊ Fig. Neamurile plecau fruntea și ele, destul de rușinate. SADOVEANU, E. 96. Prahovă... pentru ce te-oprești mirată și pleci ochii? COȘBUC, P. I 169. Înălțimile albastre. Pleacă zarea lor pe dealuri Arătînd privirii noastre Stele-n ceruri, stele-n valuri. EMINESCU, O. I 210. ◊ Expr. A (-și) pleca capul = a (se) supune, a subjuga sau a se lăsa subjugat. Astfel e romînul și romîn sînt eu Și sub jugul barbar nu plec capul meu. BOLINTINEANU, O. 32. Veacuri multe de durere au trecut cu vijelie Sub asprime plecînd capul unui neam. ALECSANDRI, P. I 200. A nu avea unde să-și plece capul = a nu avea adăpost, loc de odihnă. N-am unde să-mi plec nici capul, ajung din rău în mai rău. PANN, la CADE. A (-și) pleca urechea la... = a) a asculta cu atenție, a lua în considerare, a da urmare. Împăratul începu a se minuna și el de istețimea lui Aleodor și-și plecă urechea la rugăciunea fiei sale. ISPIRESCU, L. 46; b) a da crezămînt vorbelor de nimic, bîrfelilor. Se uită în ochii celor ce au plecat urechea la șoapte. DUMITRIU, N. 170. Palavre franțuzești. Las’ pe alții să-și plece urechea la ele. ALECSANDRI, T. I 348. A (-și) pleca inima = a) a da ascultare păsului, suferințelor cuiva; b) (rar) a arăta smerenie, evlavie față de cineva. Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inemi? EMINESCU, O. I 115. Refl. Cumpăna unei fîntîni se pleacă și se înalță, ca un cocostîrc care bea apă. VLAHUȚĂ, R. P. 10.

SUBȚIAT, -Ă, subțiați, -te, adj. 1. Redus, micșorat în grosime, în lățime, în volum. Fînețele, subțiate ca niște panglici, șerpuiau, se strecurau printre arinii tăbărîți în văi și printre fagii stăpînitori pe culmi. GALACTION, O. I 37. 2. (Despre corpuri lichide sau gazoase) Cu densitatea sau concentrația micșorată; diluat, rar, subțire. Vitoria privi în cer nourii subțiați, prin care răzbătea slabă lumină de lună. SADOVEANU, B. 54. 3. Fig. Devenit mai fin, mai sensibil; rafinat, subtil, civilizat. Auzul ei subțiat, de infirmă, deslușise într-adevăr pașii înainte de a ajunge la urechea nepotului. C. PETRESCU, R. DR. 307. Mă revăd băiatul tînăr cu superbe-nsuflețiri... Liberat de-orășenismul subțiatelor simțiri. MACEDONSKI, O. I 28. – Variantă: (regional) supțiat,-ă (PISCUPESCU, O. 69) adj.

ȘĂTRAR s.m. (Mold., ȚR) Boier care avea în grijă corturile domnești și tunurile și asigura aprovizionarea armatei în timp de război (uneori cu determinări de tipul mare, vel). A: Șetrariu mare pre corturile domnești și-n oști și-ntr-alte căli și purtătoriu de grijă tunurilor. URECHE. După vel comis: vel medelnicer, vel clucer, vel sărdar, vel sulger, vel căminar, vel jicnicer, vel pitar, vel șătrar, vel armaș, vtori logofăt, vel ușăr, vel agă. GHEORGACHI. B: Radul stolnicul, feciorul lui Tudor sătrarul din Greci. ANON. BRÎNCOV. Pe alți boiari, anume: Mihalcea șătrariul Costandin clucer Ciorogîrleanul, au mai trimis la hanul Selim Gherei. R GRECEANU. // C: Shĕtrar. AC, 368. Variante: șetrar (URECHE). Etimologiei șatră + suf. -ar.

ȘERB, ȘEARBĂ s.m. și f. (Mold., Criș., Trans. SV, Trans. N) Rob, slugă, sclav. A: Haritina era . . . șarbă . . . orecăruia Caludie. DOSOFTEI, VS. Și dzi . . . șerbului nostru muncitoriului: „fă aceasta”, și va face. L SEC. XVII, 78^r. Persoană aservită cuiva. A: Vom pomeni de începătura și adaosul turcilor . . ., că supt mîna lor și supt jugul lor sîntem șerbi. URECHE. Pre șerbii mei și pre șearbele meale într-acealea dzile vărsa-voiu din duhul mieu si vor proroci. AP. 1646, 3^r. Trimele asupra acestui serb al tău . . . darul tău. N. COSTIN; cf. VARLAAM; DM 1^v, 12^v, 32^v, 33^r, 33^v, 34^r, 35^r, 36^r, 37^r, 39^v, 41^r; DVS, 6^r; DOSOFTEI, VS; L SEC. XVII, 12^r. C: Lumineadză și mie, neharnicului șerbului tău. MOL. 1688, 243^r. Priimeaște ruga șerbei tale. VPV, 124^r. Fă repaus, Doamne, sufletelor șerbilor tăi unde nu este durere. MCCR, 32. Spăseaște fiiul șarbei tale. PS. SEC. XVIII, 45^v; cf. O, 43^r; MCCR, 10,15, 16, 50; MȘE, 89. Etimologie: lat. servus, serva. Vezi și șerbesc, șerbi, serbie. Cf. r o b c ă.

A ÎNDESA îndes tranz. 1) (obiecte) A vârî cu forța într-un spațiu restrâns (ca să încapă mai mult); a înghesui; a ticsi. ~ rufele într-un sac. 2) (căciula, pălăria etc.) A trage peste urechi, peste ochi. /<lat. inde[n]sare

FENESTRAȚIE s.f. 1. (Arhit.) Deschidere reală sau simulată într-un perete. 2. (Anat.) Deschidere într-un perete osos. ♦ (Med.) Deschidere practicată în vestibulul urechii interne pentru restabilirea auzului în caz de surditate provocată de leziuni ale urechii medii. [Gen. -iei. / cf. fr. fenestration].

auz n. simțul al cărui organ e urechea și rezultatul sau efectul auzirii: dulce la auz, într’auzul tuturor.

fenestrație sf [At: DN³ / Pl: ~ii / E: fr fenestration] 1 (Aht) Deschidere într-un perete. 2 (Atm) Deschidere într-un perete osos. 3 (Med) Deschidere practicată în vestibulul urechii interne pentru restabilirea auzului, în cazul unor leziuni ale urechii medii.

CĂSAȘ s.m. (Mold.) 1. Om căsătorit. Nu va putea să despartă căsașii. PRAV.; cf. VARLAAM; M. COSTIN; NCL I, 11. ◊ (Adjectival) Să dea tot omul căsaș cîte o sută și cinci părale. NECULCE. 2. (PI.) Persoane care locuiesc într-o casă. Toată agonisita căsașilor. NCL I, 12; cf. URECHE; CANTEMIR, HR. ◊ (Fig.) Slugilor și căsașilor lui Dumnedzău. VAITLAAM. Etimologie: casă + suf. -aș.

URS sm. 1 🐒 Mamifer carnivor, fiara cea mai mare ce trăește pe la noi; are înfățișarea greoaie, călcînd apăsat pe toată talpa picioarelor scurte și groase; la nevoie însă fuge iute, înnoată foarte bine și se cațără ca o pisică pe arbori, căci are ghiare ascuțite; cu toate că e carnivor, se hrănește și cu substanțe vegetale, mai ales cu fructe dulci; îi place mierea la nebunie și se urcă pe copaci ca s’o caute, distrugînd stupii; trăește prin munți, în vizuini săpate prin locuri unde se străbate cu greu, sub stînci sau în desișul pădurilor; iarna stă amorțit în bîrlogul lui, cît ține frigul; Țiganii, numiți „ursari”, cresc pui de urși, îi domesticesc și-i deprind să meargă pe două picioare, sprijinindu-se de un băț, să joace la sunetul dairelei, etc. (Ursus arctos) (🖼 5188 👉 și 🖼 5191); prin locurile vecinic acoperite cu ghiață ori cu zăpadă, din apropierea polilor, trăește URSUL-ALB care se deosebește de al nostru prin aceea că e mai mare la trup, iar blana e albă, bătînd în gălbuiu; rezistă la umezeală și frig, avînd blana groasă, deasă și unsuroasă (Ursus maritimus) (🖼 5189): se ținea lumea după dînsul ca după ~ (ISP.); toată lumea din sat și din mănăstire se strînge ca la ~ (CRG.); a se uita la cineva ca la ~, adică ca la un spectacol neobicinuit, unde lumea se strînge grămadă să privească; a trăi ca ~ul (în bîrlog), a fugi de lume, a trăi retras de toți, a nu fi sociabil; de aci, Ⓕ ~, om care fuge de lume, care trăește retras: (P): joacă ~ul prin vecini (sau la cumătra), să gătim tărîțele (ZNN.), ceea ce se întîmplă la vecin astăzi, poate să ni se întîmple și nouă mîine; – se joacă cu coada ~ului, se vîră singur în primejdie, legîndu-se de cei mai puternici; – a luat ~ul de coadă, s’a îmbătat; – parcă are păr de ~, fuge lumea de el; 👉 COADĂ1, JUCA1, NĂDEJDE1, PĂDURE1; dacă ți-e frică de ceva, ia păr de la ~ și te afumă, că-ți vine bine, niți frica (GOR.); se crede că dacă are cineva durere de șele, este bine ca ~ul să-l calce (GOR.) ¶ 2 Olten. 📆 Sîmbăta ~ului, Sîmbăta ce cade cu opt zile înainte de Florii (PAMF.); poporul o serbează pentru ca vitele să fie ferite de fiarele sălbatice; – Ziua ~ului, ziua de 2 Februarie (Stretenia, Întîmpinarea Domnului), cînd, după credința poporului, ursul iese din bîrlogul unde a petrecut toată iarna și inspectează cerul, spre a vedea dacă va mai ținea gerul ¶ 3 Mold. Trans. 🍽 Boț de mămăligă, cu brînză de oaie la mijloc și prăjit pe cărbuni: atunci, nu știu cum, îi cade un ~ mare din sîn... nu de cei pe care-i joacă ursarii, ci de mămăligă, umplut cu brînză, rotund, prăjit pe jăratic (CRG.) ¶ 4 🔧 = MENGHENEA ¶ 5 Olten. 💒 = POPONDOC ¶ 6 Băn. 🏚 = BOGDAN ¶ 7 🌿 BARBA-URSULUI 👉 BARBĂ5; BRÎNCA-URSULUI 👉 BRÎNCĂ¹4; – CIOBOȚICA-URSULUI 👉 CIOBOȚICĂ4; – LABA-URSULUI¹ 👉 LABĂ5; – LABA-URSULUI² = BURETE-DE-CONOPIDĂ; – LABA-URSULUI³ = CRUCEA-PĂMÎNTULUI; – LABA-URSULUI⁴ = PIEDICUȚĂ; – LABA-URSULUI⁵ = CUCURUZ I 2; – MIEREA-URSULUI 👉 MIERE2; STRUGURII-URSULUI 👉 STRUGURE5; TALPA-URSULUI¹ 👉 TALPĂ18; – TALPA-URSULUI² = CRUCEA-PĂMÎNTULUI; – URECHEA-URSULUI, mică plantă ierboasă, cu frunzele cărnoase, dispuse într’o rozetă din mijlocul căreia iese o tulpină cilindrică; face flori galbene, numeroase, dispuse într’un buchet la vîrful tulpinii; crește pe stîncile calcaroase din regiunea alpină și se cultivă adesea ca plantă decorativă (Primula auricula) (🖼 5190) [lat. ŭrsus].

FENESTRAȚIE f. 1) Deschizătură făcută într-un perete. 2) med. Intervenție chirurgicală constând în deschiderea vestibulului urechii interne cu scopul de a se restabili auzul. /<fr. fenstration

ORCHESTRAȚIE, orchestrații, s. f. Arta de a orchestra; transcrierea, aranjarea pentru orchestră a unei bucăți muzicale. Orchestrația piesei «Tablouri dintr-o expoziție», a lui Musorgski, a fost făcută de Ravel. ♦ Felul cum sînt îmbinate diferite grupuri de instrumente ale unei orchestre (într-o anumită bucată muzicală). ◊ (Fig.) Nu puteam prinde cu urechea depărtarea de la care venea această bizară orchestrație. HOGAȘ, M. N. 87.

TRÎNTI, trîntesc, vb. IV. 1. Tranz. A arunca (cu putere) un obiect, o povară etc.; a azvîrli. Trîntea cărțile cu mare zgomot. DUMITRIU, N. 38. Cînd ajunse acasă, trînti sacul jos. ISPIRESCU, L. 267. Paharul ce-l aveam în mînă, trîntindu-l pe masă, se sparse în bucăți. BOLINTINEANU, O. 379. Cobilița și-o trîntea, Iute-acasă se-ntorcea. TEODORESCU, P. P. 560. ◊ Expr. A trînti pe cineva la dubă (sau la închisoare, la gros, la temniță) = a băga la închisoare. De punea mîna ispravnicul pe noi, ne trîntea poate la gros! ALECSANDRI, T. I 117. Aș ieși și nu cutez, Că părinții mă păzesc, Și ei dacă mă găsesc, În temniță mă trîntesc. BIBICESCU, P. P. 71. ♦ Intranz. (În corelație cu alte verbe) A arunca lucrurile cu ciudă, a-și da drumul mîniei. Se miră că singur moșneagul nu trîntește și nu înjură. C. PETRESCU, S. 34. Baba... se sculă cu noaptea-n cap și începu a trînti și a plesni prin casă. CREANGĂ, P. 7. ♦ A culca (la pămînt), a doborî. Turcul sfîșie cămașa osînditului și-l trînti în genunchi cu pieptul pe proțap. GALACTION, O. I 290. Ipate odată mi ți-o și înșfacă de cozi, o trîntește la pămînt și-o ține bine. CREANGĂ, P. 177. ♦ (Despre animale de călărie) A arunca din șa pe călăreț. Săriți de opriți calu!... nu mă lăsa, Ioane, că mă trîntește. ALECSANDRI, T. I 185. Calul ți se poticnească, Pe tine să te trîntească. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 266. ♦ Fig. (Familiar) A respinge un candidat la un examen; a nu promova. ♦ Intranz. A lovi tare. Pepelea... trîntindu-i cu măciuca aceea peste cap, l-au omorît. SBIERA, P. 5. Fuga la fereastra boierului și începe a trînti cu ciocul în geamuri. CREANGĂ, P. 66. ♦ A mișca puternic (uși, porți); a face să se izbească; a izbi. Ieși pe poartă și o trînti îndărăt cu piciorul. DUMITRIU, P. F. 65. Bătrînul de se mînie, strigă, trîntește ușile. DELAVRANCEA, H. T. 16. Vîntul trîntește, gemînd, și ușile tinzii și poarta. COȘBUC, P. II 61. 2. Refl. A se așeza brusc, aruncîndu-se cu toată greutatea corpului. M-am trîntit pe iarbă și încep să tremur. CAMIL PETRESCU, U. N. 339. Se trînti îmbrăcat în pat, cu fața în sus, cu mîinile împreunate sub ceafă. C. PETRESCU, C. V. 49. Se dezbrăcă, se trînti pe pat. REBREANU, R. I 226. 3. Tranz. A-și pune la repezeală un obiect de podoabă sau de îmbrăcăminte; a se îmbrăca în grabă, neglijent. Apoi își trînti căciula în cap. DUMITRIU, N. 24. Ci eu cu pălăria trîntită pe-o ureche Trec fluierînd un cîntec pe drumul îndrăzneț. BENIUC, V. 60. Într-o clipă îmi trîntisem cizmele cele galbene, binișul, legătura la cap și hangerul la brîu. GHICA, S. 4. 4. Refl. A se lua la trîntă, a se lupta corp la corp, a se bate în luptă dreaptă. Voi vreți să vă trîntiți cu mine? SBIERA, P. 182. Ce vrei, îl întrebă zmeul, din luptă să ne luptăm, din pușcă să ne pușcăm, ori din trîntă să ne trîntim? ȘEZ. II 53. 5. Tranz. Fig. (Familiar) A face, a produce (acționînd energic, violent, zgomotos). Trîntește o brumă pe păreți, de trei palme de groasă. CREANGĂ, P. 254. Urieșii, stînd pe coate, au trîntit un hohot mare. ALECSANDRI, P. A. 150. Întru auzul cuvintelor acestora, Scaraoțchi trînti un hohot de rîs, de se cutremurară păreții. NEGRUZZI, S. I 88. ♦ A spune ceva nepotrivit, nelalocul lui. Trîntea cîteva vorbe de-și aducea aminte pînă la moarte! SADOVEANU, O. VI 207. ♦ A aplica lovituri, a lovi, a izbi cu furie, cu violență. Leagă turbinca strîns la gură, o pune sub cap, mai trîntindu-le prin turbincă niște ghionturi. CREANGĂ, P. 303. Trage podul la o parte Că-ți trîntesc un glonț în spate. BIBICESCU, P. P. 367.

VIZITEIESC, -IASCĂ, viziteiești, adj. (Rar) De vizitiu, al vizitiilor. Într-un rînd strigătul obișnuit viziteiesc: tbrr... îmi răsună în urechi. GANE, N. II 149.

țintuire sf [At: POLIZU / Pl: ~ri / E: țintui] 1 Prindere cu ținte¹ (1) sau cuie Si: țintuială, (rar) țintire (1). 2 Împodobire cu ținte¹ (1-2). 3 (D. un obiect de încălțăminte) Fixare a unor ținte¹ (3) pe talpă pentru a asigura stabilitatea mersului. 4 (D. un buzdugan, o ghioagă etc.) Ferecare cu ghinturi. 5 (Rar; d. un cui) Turtire a vârfului pentru a se fixa mai bine în locul în care a fost bătut. 6 (Înv) Pedeapsă prin care vinovatul era silit să stea nemișcat în public, fiind de obicei prins de un stâlp printr-un cui care i se înfigea în ureche. 7 Imobilizare. 8 Oprire din mers a cuiva. 9 Îndreptare a privirii într-o anumită direcție. 10 Privire fixă și stăruitoare. 11 (Înv) Ochire. 12 (Înv; fig) Orientare înspre... 13 Indicare (a cuiva sau a ceva).

ȚÎNCĂ s.f. (Mold.) Cățelușă. Ș-au pus acei ape numele Moldova, pre numele unii țînci ce s-au înecatu într-acea apă, ce o au chemat pe țîncă Molda. URECHE; cf. N. COSTIN, apud TDRG.- Variante: țincă (N. COSTIN, apud TDRG). . Etimologie: țînc + suf. -ă. Vezi și țincșor, țînc.

gârlíci, gârliciuri, s.n. 1. Intrare (strâmtă) într-o peșteră, beci, pivniță. 2. Strungă. 3. Gât de sticlă. 4. Orificiul urechii: „Din rădăcina dințâlor, / Din vederea ochilor, / Din gârliciu' urechilor” (Bilțiu, 2015: 306). – Din srb. grlič „gât de sticlă” (Scriban, DER, MDA).

NEATINS, -Ă adj. 1. Negativ al lui atins; care nu este sau nu a fost atins, folosit, consumat etc. de nimeni sau de nimic; p. ext. întreg, intact. cf. drlu. Caierul de burungic din furcă și suveica stativelor... stau părăsite și neatinse, Manda nu se mai ocupa decît de călărie și vînătoare. negruzzi, s. i, 107. Piei din aste locuri neatinse și curate, Domnite de-al meu soare, copil fără păcate! alecsandri, poezii, 319, cf. eminescu, o. rv, 14. Ai bonurile de împroprietărire neatinse. d. zamfirescu, V Ț. 47. Lăsă mîncarea aproape neatinsă și se ridică, voind să treacă în cameră să se culce. agîrbiceanu, a. 49. împinse farfuria neatinsă. c. petrescu, c. v. 28. Încălțămintea ți-este neatinsă. arghezi, vers. 209. Din adîncurile Caspicei, neatinsele avuții de petrol sînt scoase pentru întiia oară la suprafață și dăruite oamenilor. scînteia, 1954, nr. 2 889. ◊ Apă neatinsă = apă neîncepută, v. neînceput. Cerui apă din izvor, Ea mi-o tulbură cu dor. Cerui apă neatinsă, Ea mi-o dă cu dor aprinsă. alecsandri, p. p. 237. ♦ p. ext. Neschimbat (2). Cei mulți, necărturarii, vorbesc limba așa cum este, o păstrează neatinsă. iorga, l. ii, 320. În fondul principal de cuvinte s-au păstrat neatinse tocmai cuvintele care sînt mai legate de structura gramaticală. l. rom. 1953, nr. 3, 99. 2. Fig. (Învechit) Curat, imaculat; virgin. De lumină frumoasă și neatinsă încungiurat. varlaam, c. 95. Poale zice fieștecine că sîntu ca o fecioară neatinsă și nesilită. ureche, l. 114. 3. (Învechit, rar) Care nu a fost amestecat, compromis (într-o acțiune). Fost-au la acea faptă a Gheucăi supt prepus și Gavriliță vornicul, țiindu-i Gheuca o nepoată de sor. Ci Duca Vodă era om înțelept, au cercat și l-au aflat drept, neatins la nimică. n. costin, let. ii, 22/23. 4. Pe care nu-l poți atinge, impalpabil; la care nu se poate ajunge, inaccesibil. cf. valian, v. Culmi neatinse. – pl.: neatinși, -se. – pref. ne- + atins.

A SE BLEGI mă ~esc intranz. 1) (despre persoane) A deveni bleg. 2) (despre urechi) A se face bleg; a se lăsa în jos sau într-o parte (pierzându-și poziția sau forma); a se pleoști; a se bleojdi. /Din bleg

A SE PLEOȘTI mă ~esc intranz. 1) A se lăsa în jos sau într-o parte (pierzându-și forma, poziția normală). A i se ~ urechile. A i se ~ pălăria. 2) fig. A-și pierde buna dispoziție (fiind cuprins de amărăciune); a deveni abătut; a se indispune. /<sb. pljoštiti

PENSIONAR, -Ă, pensionari, -e, s. m. și f. 1. Persoană care a ieșit din producție în condiții determinate de lege și primește pensie. Pensionarii au dreptul la asistență medicală gratuită. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2868. Cînd ridica mîna, de sub mînecă apăreau manșete rotunde și tari... cum poartă pensionarii orașelor de provincie din Franța. C. PETRESCU, C. V. 278. ◊ (Adjectival) La a doua întîlnire a apărut într-o redingotă... de profesor pensionar și ochelari cu șnur după ureche. C. PETRESCU, C. V. 278. Cel mai gălăgios și mai amărît era colonelul pensionar Ștefănescu. REBREANU, R. II 222. 2. Cel care este internat într-o instituție publică specială (mai ales de sănătate). Ceilalți pensionari ai ospiciului, suiți pe ziduri, priveau această scenă. BOGZA, C. O. 334. – Variantă: (învechit) pensioner (NEGRUZZI, S. III 362) s. m.

VOAL, voaluri, s. n. 1. Țesătură fină, de obicei transparentă (de mătase, de lînă sau de bumbac) folosită la ornamentarea sau la confecționarea unor obiecte vestimentare femeiești; țesătură transparentă cu care femeile își acoperă capul sau fața (uneori și partea superioară a corpului, v. văl). Avea gîtul înfășurat într-un guler de voal și dantelă neagră pînă aproape de urechi. CAMIL PETRESCU, N. 105. Prin voalul des, abia se zărea fața fragedă și ochii viai ai tinerei necunoscute. BASSARABESCU, S. N. 140. Mai toate poartă rochi subțiri... de voal. MACEDONSKI, O. III 38. ◊ Fig. O ceață ușoară, un voal imperceptibil se așterne peste ape. BOGZA, C. O. 138. Prin voalul diafan al serii se poleiau cupolele din Scutari. BART, E. 44. 2. Faptul de a se voala; înnegrire a unui material fotografic fotosensibil, datorită unui defect de fabricație, developării prelungite, luminii difuze care îl impresionează accidental etc.

AC, ace, s. n. 1. Mic instrument de oțel, subțire și lustruit, ascuțit la un capăt și prevăzut la celălalt cu o gaură (numită «ureche») prin care se trece ața; servește la cusut. Colo, lîngă lampă, într-un mic ietac, Vezi o fată care pune ață-n ac. EMINESCU, O. IV 364. Eu te-oi blăstema: Cîndu-i trage cu acul, Să se rumpă bumbacul! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 347. ◊ Expr. A coase în urma acului (sau peste ac) = a coase înfigînd acul de fiecare dată cu puțin în urma împunsăturii precedente, pentru a obține o cusătură trainică. A avea (sau a găsi) ac de cojocul cuiva = a avea mijloace de a înfrîna sau de a pedepsi pe cineva. A călca (sau a umbla) ca pe ace = a umbla încet și cu mare grijă, șovăind. Stă ca pe ace sau parcă stă pe ace = e foarte nerăbdător; nu se simte la locul lui. A scăpa ca prin urechile acului = a scăpa cu mare greutate. Nici cît un vîrf de ac = foarte puțin. A căuta acul în carul cu fîn = a căuta ceva imposibil de găsit/ a se apuca de o muncă zadarnică. ♦ Ace de gheață = cristale de gheață, subțiri și ascuțite, care cad uneori iarna, amestecate cu ploaie sau cu ninsoare. Ploua într-una, ploaie măruntă de toamnă, și bătea un vînt iute și rece care aducea cîteodată nouri albi, din care săgetau ace de gheață. SADOVEANU, O. VI 73. ◊ Compus: ac-de-mare = pește marin cu formă alungită ca aceea a unui ac, comun în Marea Neagră. 2. (Nume dat unor obiecte asemănătoare cu acul, avînd diferite întrebuințări practice; în expr.) Ac cu gămălie = ac terminat la un capăt cu o mică măciulie, întrebuințat spre a fixa una de alta două bucăți de stofă, de pînză etc. sau spre a prinde, a agăța ceva; bold. Ac de siguranță = ac îndoit, avînd la unul din capete un dispozitiv în care se fixează celălalt capăt, ca să prindă mai bine obiectele pe care le împreună. Ac de pălărie = ac lung, întrebuințat de femei pentru a fixa pălăria de păr. Ac de cravată = ac cu o măciulie de obicei colorată, servind ca să țină nodul cravatei. Ace de împletit = ace lungi și groase, cu ajutorul cărora se împletește; andrele. Ac de păr (sau de cap) = obiect de sîrmă, îndoit la mijloc, cu capetele apropiate și rotunjite (ca să nu înțepe), întrebuințat de femei pentru fixarea părului; spelcă. Ac de patefon (sau de gramofon) = mică piesă în formă de ac, care se fixează la diafragma patefonului (sau a gramofonului) spre a-i transmite vibrațiile produse prin alunecarea lui în șănțulețele plăcii. 3. Indicator la unele aparate de precizie. Acul busolei. Acul barometrului. Acele ceasornicului. 4. Piesă metalică de forma unei limbi, mobilă în jurul unui capăt al ei, care servește la dirijarea roților unui tren sau ale unui tramvai de pe o linie pe alta, prin alipirea vîrfului ei la contrașina respectivă. V. macaz. 5. Organ de apărare și de atac al unor animale, în formă de ghimpe sau de vîrf ascuțit. Acul albinei. Acul scorpionului. ♦ (Mai ales la pl.) Produse ale pieii, în formă de ghimpi, caracteristice unor animale (ca ariciul, porcul ghimpos etc.). 6. (Mai ales la pl.) Frunzele coniferelor, de formă cilindrică, rigidă, ascuțită. Mi-amintesc, parc-ar fi azi. Ochii lui-ace de brazi. CASSIAN, H. 26.

DOR², doruri, s. n. I. 1. Dorință puternică de a vedea sau de a revedea pe cineva sau ceva, de a reveni la o îndeletnicire preferată; nostalgie. V. jale. Salomia suspina de dorul cerului lăsat departe. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 171. Mi s-a făcut dor de frățiorul meu. CARAGIALE, O. III 91. Vei pierde dorul de părinți Și visul de luceferi. EMINESCU, O. I 176. D-o fi dor de la copii Să pui șaua și să mîi, D-o fi dorul de la mumă Să fac calul numai spumă. ANT. LIT. POP. I 41. ◊ (Construit cu verbul «a fi» și cu subiectul logic în dativ) Drag mi-a fost în locurile noastre, și acuma mi-i dor să văd ape și lărgime. SADOVEANU, P. M. 85. Și dor mi-e, dor de satul meu, Și satul meu e-așa departe! IOSIF, T. 242. Mă doare-n piept, dar nu să țip, Și-așa mi-e dor de-acasă, Și-aș vrea să plec, dar nu e chip, Că vodă nu mă lasă. COȘBUC, P. II 60. Cucule, pasăre sură! Ce tot cînți la noi pe șură? Au ți-i foame, au ți-i sete, Au ți-i dor de codrul verde? – Nu mi-i foame, nu mi-i sete, Nici mi-i dor de codrul verde, Dar mi-i dor de satul meu Că am trei mîndruțe-n el. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 122. ◊ Loc. adv. Cu dor = duios; cu foc. Nu-i pasere pe lume să nu cînte mai cu dor, Cînd ziua-i plină de soare și cerul e fără nor. HASDEU, R. V. 71. Iată, mări, iată Că Mihu deodată începe pe loc A zice cu foc, începe ușor A zice cu dor Un cîntic duios, Atît de frumos. ALECSANDRI, P. P. 66. 2. Iubire, suferință din dragoste. Mă apuca cîteodată dorul așa de tare de tine, Gheorghe, că parcă-mi venea să mă duc, să mă tot duc ca o nebună pe drumul Galațului!... să te caut... să te văd! BUJOR, S. 149. Trecu o zi, trecură trei Și iarăși, noaptea, vine Luceafărul deasupra ei Cu razele-i senine. Ea trebui de el în somn Aminte să-și aducă Și dor de-al valurilor domn De inim-o apucă. EMINESCU, O. I 171. Trecut-au ani de lacrimi... Din ora de urgie în care te-am pierdut! Și doru-mi nu s-alină. ALECSANDRI, P. A. 62. Mare-i apa Bistriții, Mai mare-i dorul mîndrii. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 91. ◊ Cîntec de dor v. cîntec. ◊ (Personificat) Numai dorul mai colindă, Dorul tînăr și pribag. COȘBUC, P. I 48. Pe drumul de la Săcele, Vine dorul mîndrei mele; Ș-așa vine de fierbinte, D-aș sta-n drumu-i m-aș aprinde. ANT. LIT. POP. I 130. Cine n-are dor pe vale Nu ști luna cînd răsare... Cine n-are dor pe luncă Nu ști luna cînd se culcă! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 87. 3. Starea sufletească a celui care dorește ceva sau aspiră la ceva (un scop, un ideal); năzuință, dorință. Fata se gîndea la cei doi frați și nu putea înțelege ce doruri tainice își făceau cuib în sufletul ei tînăr. SADOVEANU, O. I 102. Dorurile mele N-au întruchipare, Dorurile mele-s Frunze pe cărare. GOGA, P. 81. O rămîi, rămîi la mine, Te iubesc atît de mult! Ale tale doruri toate Numai eu știu să le-ascult. EMINESCU, O. I 110. Mai am un singur dor: În liniștea serii Să mă lăsați să mor La marginea mării. id. ib. 216. Pînă cînd să creadă lumea, o, copii de Romînie! C-orice dor de libertate a pierit, s-a stins din voi? ALECSANDRI, O. 91. ◊ Dor de ducă = nostalgia depărtărilor, a călătoriei. Se deșteptase în mine un suflet nou, un suflet de nomad, cu nostalgii sfîșietoare, mă încindea dorul de ducă, mă înfrigura ispita plecărilor spre necunoscut, fermecul îndepărtatelor pribegiri. M. I. CARAGIALE, C. 43. N-o încercase încă dorul de ducă; nu evadase în imperiul florilor. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 86. Chinuită în ascuns de un mare dor de ducă, pierde ore întregi c-un atlas geografic pe genunchi. BART, E. 307. ◊ Expr. (Rar) A face (cuiva) pe dor = a face (cuiva) pe plac, pe voie, a-i împlini dorința. Alei, corbi, corbișor, De vrei tu să-mi faci pe dor, Ține inelușul meu Și du-l unde voiesc eu. ALECSANDRI, P. P. 145. 4. (Obiectul dorului este o mîncare, o băutură) Poftă, gust. Mai multă lume se aduna de dragostea crîșmăriței decît de dorul vinului. CREANGĂ, A. 96. De dorul fragilor (sau căpșunelor) mănînci și frunzele. ◊ Expr. A duce dorul (de ceva) v. duce (I 6). 5. (Numai în loc. adv.) În dorul lelii = într-o doară, la întîmplare, fără țintă hotărîtă, fără rost. Cămașa pe el d-a pururea era floare; căciula-i țurcănească trîntită p-o ureche, în dorul lelii, îl prindea ca p-un haiduc. DELAVRANCEA, S. 25. Într-una din zile, feciorul de împărat se duse la vînat, ia așa cam în doru lelii, fiindcă n-avea altă treabă. ISPIRESCU, L. 370. II. (Olt.) Durere fizică. Neguță, Neguță... Nu cumva te doare Pe la cingătoare... Ori pe la căpșor Ai simțit vreun dor? TEODORESCU, P. P. 659. Dor de ochi. ȘEZ. XX 86.

VEDEA, văd și (regional) văz, vb. II. I. 1. Tranz. A percepe cu ajutorul văzului. Cu părul nins, cu ochii mici Și calzi de duioșie, Aieve parc-o văd aici Icoana firavei bunici Din frageda-mi pruncie. IOSIF, V. 41. Rada, cînd o vezi, te fură Cu necontenitul zîmbet. COȘBUC, P. I 95. Nepoate, mai văzut-ai pietre nestimate așa de mari? CREANGĂ, P. 217. ◊ (Cu subiectul «ochii») Ce-mi văzură ochii! Verișoara cu Pîlciu! Închiși într-un dulap! Prin întuneric! ALECSANDRI, T. 58. ◊ Expr. A vedea lumina zilei v. lumină. A nu avea ochi să vezi pe cineva v. ochi (I 1). A nu-și (mai) vedea capul de... v. cap¹ (II). A nu vedea lumea înaintea ochilor v. ochi (I 1). Cînd mi-oi vedea ceafa v. ceafă. A vedea stele verzi v. stea (II). Cum te văd și mă vezi = evident, clar, sigur. A vedea în ce apă (sau ape) se adapă (sau se scaldă) cineva v. apă (2). ◊ Absol. Ca să vedem mai bine, ne urcăm pe linia ferată. STANCU, D. 125. S-a stîrnit un vifor cumplit... de nu vedeai nici înainte, nici înapoi. CREANGĂ, P. I 143. Băiatul meu... nu vede tocmai bine de un ochi. ȘEZ. IV 231. (Expr.) Cît vezi cu ochii (sau cu ochiul) v. ochi (I l). N-aude, n-a vede, n-a greul pămîntului v. auzi (1). A vedea ca prin ciur v. ciur. Văzînd și făcînd v. face (VI 1). A nu vedea de nas v. nas. ◊ Refl. Am un lup cu ochii sfecliți, de te vezi printr-înșii (Oglinda). GOROVEI, C. 256. ◊ Refl, pas. Parcă-i oaste Cum se văd în șir pe coaste Sutele de clăi. COȘBUC, P. II 16. Se vedeau nemișcați doi ochi de jaratec. EMINESCU, N. 23. Printre sucmane se vedeau amestecate multe surtuce. RUSSO, O. 56. ◊ Refl. reciproc. (Cu pronunțare regională) A fost o seară și o parte din noapte o negură atît de deasă, că nu se putea videa om cu om la un pas. ALECSANDRI, S. 240. ◊ Refl. impers. Ia mai dă-te oleacă pe jos, pînă se mai vede. CREANGĂ, O. A. 125. Slab că se vedea printr-însul. RUSSO, O. 48. Răsai, lună, mai degrabă, Să se vadă prin livadă. HODOȘ, P. P. 50. 2. Tranz. A fi de față la desfășurarea unui eveniment, a unei întîmplări; a asista, a fi martor. Cîte n-am văzut și eu De atunci pe lume. COȘBUC, P. I 262. De-ar avea codrul ista gură să spuie cîte a văzut, cumplită pătăranie ne-ar mai auzi urechile. CREANGĂ, P. 119. Astfel drepții ar zice, de ar vedea-mplinite, Cîte într-al tău nume ne sînt făgăduite. ALEXANDRESCU, M. 5. ◊ Refl. impers. Nu se mai văzuse și nu se mai auzise de cînd lumea și pămîntul. CREANGĂ, P. 159. 3. Tranz. A se convinge de ceva cercetînd, examinînd (cu oricare din simțuri sau pătrunzînd cu mintea). Mă pipăia la braț ca să-mi vadă bătaia vinelor. GANE, N. II 116. Mă duc să văd, nu mi-a picat ceva la turbincă. CREANGĂ, P. 300. De nu vrei să mă crezi, vezi ce zice Balzac în Papa Gobsec. NEGRUZZI, S. I 49. Să aruncăm dar o ochire asupra trecutului acestei nații și să vedem ce a făcut în acești optsprezece secoli. BĂLCESCU, O. II 11. Uită-te de vezi paingul în umbrita sa chilie. CONACHI, P. 269. Mă dusei miercurea-n tîrg Să văz boii cum se vînd. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 97. Vedea limpede în gîndul boierului. SADOVEANU, O. VII 63. ◊ Refl. impers. La treabă se vede omul ce poate. CREANGĂ, O. A. 189. 4. Refl. A fi, a ajunge, a se pomeni, a se găsi într-o anumită situație. Cînd mă văd în prada sorții, Plîng. COȘBUC, P. I 265. Atunci ea deodată s-a văzut încinsă cu un cerc zdravăn de fier peste mijloc. CREANGĂ, P. 88. Cînd se văzură copleșiți de numărul dușmanilor, se traseră în munții Carpați. BĂLCESCU, O. II 12. 5. Tranz. A întîlni pe cineva. Și fost-ar fi mai bine Ca niciodată-n viață să nu te văd pe tine. EMINESCU, O. I 92. Hei!... bine v-am găsit, bine v-am văzut, cinstiți boieri și cavaleri de toată mîna, și mai mari și mai mijlocii și mai mici. ALECSANDRI, T. 95. ◊ Refl. reciproc. Dar poate or ști alții cu care soția dumitale s-a văzut după aceea. SADOVEANU, B. 199. Feciorii craiului și fetele împăratului nu se văzuse niciodată. CREANGĂ, P. 183. La liberarea lui din închisoare și din armată el a devenit unul din tinerii cu cari mă vedeam mai des. GHICA, S. A. 140. ◊ Expr. Să ne vedem sănătoși (sau cu bine)! formulă de salut, la plecare. Sărutînd-o pe frunte, îi zise... Să ne vedem sănătoși! ISPIRESCU, L. 18. Adio – să ne vedem sănătoși. ALECSANDRI, S. 47. ♦ A vizita. N-ar fi oare păcat să nu văd la Moscova tot ceea ce cred eu că se poate vedea în timpul ce ne este hărăzit să-l petrecem aici? STANCU, U.R.S.S. 53. Mă voi duce dară să-mi mai văz o dată părinții și apoi m-oi întoarce ca să nu mă mai duc niciodată. ISPIRESCU, L. 8. 6. Intranz. (Mai ales la imperativ) A avea grijă, a se îngriji, a se ocupa (de cineva sau de ceva). Vezi de găini, să nu se culce flămînde, și scoală pe argat. SADOVEANU, B. 31. O ține pe lîngă casă, să-i vadă de copii. REBREANU, I. 15. Ne ducem să vedem de boi și de sanie, și-om da pe la tine mai acuși. MIRONESCU, S. A. 34. ◊ Expr. A-și vedea de treabă = a se ocupa de treburile personale; a nu se amesteca în treburile altora. Da ce vrei, mări Cătălin? Iadu-t’ de-ți vezi de treabă. EMINESCU, O. I 174. Pînă vaca-o paște iarbă, Hai să ne vedem de treabă. TEODORESCU, P. P. 342. A(-și) vedea de coada măturii (sau de fuse și mosoare) = a se ocupa de treburile casei, ale gospodăriei. Șezi acasă... răspunse împăratul, de vezi de coada măturii. ISPIRESCU, L. 14. Șezi acasă de-ți vezi de fuse și mosoare. id. ib. 14. A-și vedea de drum v. drum (2). ♦ (Numai la imperativ, servind ca îndemn sau ca avertisment) Bagă de seamă, fii cu grijă. Vezi de te silește că, uite, avem oaspeți. SADOVEANU, O. I 44. Amice, vezi să nu păți și tu ca simigiul. ODOBESCU, S. III 10. ◊ (Cu valoare de interjecție, pentru a atrage atenția asupra celor ce urmează) Vezi, de-atunci eu alergai, lumile de-a rîndul. COȘBUC, P. I 260. Vezi? Tot de noroc să se plîngă omul. CREANGĂ, P. 91. Ei, vezi, mă rog, ce nătărău. DONICI, F. 78. ♦ Tranz. (Popular) A ajuta. Să îngrijească de noi, Să ne vază la nevoi. TEODORESCU, P. P. 141. 7. Tranz. A căpăta, a primi, a se alege cu ceva. Am văzut mult bine de pe urma bărbatului dumitale. CARAGIALE, P. 100. ♦ A avea în posesie; a poseda. Prepeleac... se chitea cum ar face să vadă banii acasă la dînsul. CREANGĂ, P. 49. Bani n-am mai văzut de-un secol, vin n-am mai băut de-o lună. EMINESCU, O. P 46. II 1. Tranz. A-și da seama, a remarca, a observa. Unde văd că nu sînt binevenit, mă retrag. DUMITRIU, N. 37. Se bucura văzînd emoția lui Titu. REBREANU, R. I 54. Dacă mă vede că-s o văduvă sărmană... trebuie să-și bată joc de casa mea? CREANGĂ, P. 28. ◊ Expr. Ce să vezi (sau ce să vadă), formulă expletivă prin care se exprimă mirarea față de ceva neașteptat. Cînd, ce să vezi d-ta? deodată îl apucă un dor de tată-său. ISPIRESCU, L. 8. Cînd se uită mai bine, ce să vadă? CREANGĂ, P. 147. ◊ Absol. Dumneata, moșule, cum vedem noi, cauți pricină. CREANGĂ, P. 82. ♦ A lua în considerare; a considera, a socoti. Tu vezi ce sînt eu astăzi, iar nu ceea ce am fost. ALECSANDRI, T. II 123. Pe care îl voi vedea cu mai multă plecare către învățătura lucrurilor celor bune... DRĂGHICI, R. 60. ◊ Expr. A fi bine văzut = a fi apreciat. Om așezat și foarte bine văzut de toată obștea. CARAGIALE, S. 67. 2. Tranz. A înțelege, a pricepe. Nu văd ce rost au toate întrebările astea. BARANGA, I. 186. Dacă tu știai problema astei vieți cu care lupt, Ai vedea că am cuvinte pana chiar să o fi rupt. EMINESCU, O. I 137. Am avut prilej a vedea și a ne dovedi nepotrivirea doctrinilor nouă a limbii cu firea duhului, cu nevoile și cu obiceiurile neamului. RUSSO, O. 79. ♦ A imagina, a-și închipui; a interpreta. Prea vede însă lucrurile în negru. BARANGA, I. 182. Așa am văzut eu lucrurile și cred că le-am văzut bine. C. PETRESCU, C. V. 107. ◊ (Intranz., în expr.) A vedea departe = a prevedea. Poate, dar azi tot el stă mai bine ca noi toți! Asta înseamnă, că a știut să vadă departe. DEMETRIUS, C. 12. 3. Refl. impers. A părea, a se arăta. Cel mic se vedea a fi mai isteț decît cei doi mai mari. ISPIRESCU, L. 313. De treabă tînăr se vedea acela. DRĂGHICI, R. 8. ◊ Expr. Se vede că... sau se vede treaba (sau lucrul) = e probabil, pesemne. De ce nu vrea să-i spună ei ce are pe suflet? O crede tot copilă, se vede. VLAHUȚĂ, O. AL. II 88. Se vede lucru că și moș Nichifor era făcut pe drumuri. CREANGĂ, P. 112. Se vede că ești născută în codru. – Ai ghicit. ALECSANDRI, T. I 432. – Perf. s. pers. 1 pl. și: (învechit) văzum (EMINESCU, O. I 208).

GAURĂ s. 1. (înv. și reg.) scorbelitură, (Mold. și Bucov.) bortă. (O ~ mare în pămînt.) 2. deschidere, deschizătură, orificiu, (livr.) apertură, (Mold.) bortă. (O ~ îngustă într-un zid.) 3. deschizătură, spărtură. (A pătruns printr-o ~.) 4. adîncitură, cavitate, scobitură, (înv. și reg.) scorbură, (reg.) scîlbă, scochină, (Mold.) bortă, (înv.) zgău. (O ~ într-un obiect.) 5. ruptură, spărtură, (înv.) frîntură. (O ~ în corpul unei nave.) 6. ureche, (prin Transilv.) toartă. (~ la acul de cusut.)