PROAȘCĂ s.f. 1. (Mold., ȚR) Țintă (în care se ochește), punct de ochit (cu o armă). A: Turcii ca într-o proșcă săgita într-însii, de-i umplea de săgeți. URECHE. Îl pusese în proașcă să-l omoare. M. COSTIN; cf. DOSOFTEI, VS. B: Voiu întrei săgețile... slobozindu-le la proașcă. BIBLIA (1688). Să puie o proșcă în vîrful unei prăjini înalte și să zică să săgete ostile Într-acea proșcă. NEAGOE. 2. (Mold., ȚR) Distanță (variabilă) pînă la care poate ajunge o săgeată, un proiectil; aruncătură. A: Ieși din cetate ca la trei proașce. DVS, 6^r. Să depărta, de la dînsul ca o proșcă de arc. CRON. SEC. XVIII, 22^v. B: Au șezut în preajma lui departe ca o proșcă de arc. BIBLIA (1688). 3. (Mold.) Țel, scop. Că un scopos (sau o proșcă) la care domnul tiran îș pune socotiala (de cîte) ori de li să cade, ori de nu li să cade, numai ce să să îmbogățască. NCCD, 405. Etimologie: [îm] proșca. Cf. împistreală, pistreală (1); pravăț (1), ț e a n c h i (2), v i g.