Definiția cu ID-ul 903479:


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

GLAS, glasuri, s. n. 1. Ansamblul sunetelor emise de om (de obicei în cursul vorbirii, al exprimării prin cuvinte); facultatea de a emite aceste sunete; voce. Glasurile oamenilor ce coborau din vagoane și ale celor ce-i așteptau pe peron umpleau cuprinsul gării. REBREANU, R. I 16. Pe El-Zorab nu-l vei vedea De-acum, urmîndu-te la pas, Nici în genunchi la al tău glas, El nu va mai cădea! COȘBUC, P. I 111. Negustorul a rostit vorbele acestea cu glasul așa de cald, pornit din inimă, că Abu-Hasan s-a mai îmbunat. CARAGIALE, P. 151. Asta nu-i mămuca. Eu o cunosc de pe glas; glasul ei nu-i așa de gros și răgușit, ci-i mai subțire și mai frumos! CREANGĂ, P. 22. ◊ Fig. La glasul libertății văd Moldova deșteptată, Și la glasul omenirii o simțesc înduioșată, ALECSANDRI, O. 74. ◊ Loc. adv. Într-un glas = (toți) deodată, împreună; în unanimitate, de comun acord. Oștenii Bugeacului, cu pleoapele numai pe jumătate deschise, salutară într-un glas pe beiul lor. SADOVEANU, O. VII 14. Cu toții într-un glas făcea întrebare. DRĂGHICI, R. 107. ◊ Expr. A da glas = a striga; fig. a exprima. Cînd căruța se opri, el dădu glas. SADOVEANU, P. M. 237. A ridica (sau a înălța) glasul = a vorbi (mai) tare (amenințînd pe cineva), a protesta. A căpăta glas = a prinde curaj. A-i pieri (cuiva) (a i se stinge sau a-și pierde) glasul = a nu mai avea ce răspunde, a bate în retragere, a fi pus cu botul pe labe. A-și drege glasul v. drege. ♦ (Cu valoare de pl.) Murmur, vuiet (al unei mulțimi). Încremeni cu groază, ca și cînd mișcarea și glasul mulțimii ar fi fost începutul unei noi răzvrătiri. REBREANU, R. II 277. ♦ Ciripit, cîntec de pasăre. Zburau țipînd cucori pe sus Cu glas tînguitor. COȘBUC, P. I 233. În păduriștea de mesteacăni... păsările primăverii se-ngînă și care de care se-ntrec în feluri de glasuri. CARAGIALE, P. 43. Moșneagul, cum aude glasul cucoșului, iese din casă cu bucurie. CREANGĂ, P. 68. ♦ Strigăt, zbieret (al diverselor animale). Se întețeau tot mai des glasurile copoilor. SADOVEANU, O. I 447. Broaștele semețe cîntau cu glasuri multe. TOPÎRCEANU, S. A. 59. În codri-adînci, cățelul pămîntului tot latră, Lătrat cu glas de zimbru răsună în urechi. EMINESCU, O. I 93. 2. Fig. Sunet, zgomot de vînt, de apă etc. Jalnic vîjîie prin noapte glasul codrilor de brad. COȘBUC, P. I 119. Am ajuns într-o înfundătură de munți, unde se auzea răsunînd glasul unui pîrăuaș. CREANGĂ, A. 31. Vin’ cu mine, rătăcește Pe cărări cu cotituri, Unde noaptea se trezește Glasul vechilor păduri. EMINESCU, O. I 209. Ramurile se ridicau încet și glasul depărtat al șuvoaielor tăcea din vreme în vreme. RUSSO, O. 114. ♦ Sunet, ton produs de un instrument muzical sau de un corp sonor. Plîng tilingi, tălăngi răspund, Soarele apune,Glas de bucium sună-n fund Ca o rugăciune... IOSIF, V. 74. De departe-n văi coboară tînguiosul glas de clopot. EMINESCU, O. I 76. 3. (Învechit) Veste, știre. Mihai primi glas atunci de la îndrăznețul Udrea că... s-a lovit de față cu Afis-pașa. BĂLCESCU, O. II 137. 4. (Bis.) Denumire dată scării muzicale în cîntarea bisericească răsăriteană. ♦ Fiecare din cele opt moduri fundamentale după care se execută toate cîntările bisericești. Spre a putea să fii dascăl se cer trei lucruri: întîi o carte de botez, a doua, un atestat... a treia, să cunoști cele 8 glasuri. SLAVICI, O. I 77. Știa și el glasurile pe dinafară. CREANGĂ, A. 9.