MÎRÎÎT¹ s. n. Faptul de a (s e) m î r î i; mîrîială. 1. Cf. m î r î i (1). Cf. PONTBRIANT, d. Mîrîitul cîinilor. ap. DDRF. Un mîrîit de cîine o face să tresară. DELAVRANCEA, ap. CADE. 2. P. an a l. Cf. m î r î i (2). Cf. DDRF. Poate că în alte împrejurări s-ar fi pus pe atîta, să-l îmblînzească. Nu însă într-un vagon de tren și nu la miez de noapte era locul și timpul să-i alunge mîrîitul acela clănțănit într-un colț de dinte. V. ROM. februarie 1954, 6. S-au iscat harcât și un mîrîiet. . . cît îți asurzea urechile. SBIERA, P. 300. Mîrîitul omului acestuia nu-mi vine la socoteală. Com. MARIAN. – PI.: mîrîituri. – Și: (regional) mîrîiét s. n. – V. mîrîi.