competitiv, -ă adj. ♦ 1. Capabil de a suporta concurența ◊ „Produsele românești – tot mai competitive pe piața mondială.” Sc. 23 VII 72 p. 10; v. și 26 IX 79 p. 3; v. și competitivitate, pop. ♦ 2. Care se referă la o competiție, la un concurs v. juriza (din fr. compétitif, engl. competitive; PR 1950; M. Avram în SMFC IV 105, R. Zafiu în Luc. 46/92 p. 4; DEX, DN3)

CONSTANȚA 1. Municipiu în SE României, port la Marea Neagră, reșed. jud. omonim; 358.457 loc. (1991). Cel mai mare port maritim al României cu un trafic anual de c. 50 mil. t mărfuri. Aeroport internațional („Mihail Kogălniceanu”) situat la 27 km NV de oraș. Termocentrală (Palas). Ind. constr. de mașini (constr. și reparații de nave maritime; produse metalice diverse), mat. de constr. (prefabricate din beton), celulozei și hîrtiei, prelucr. lemnului (mobilă), textilă, conf., poligrafică, alim. (ulei, bere, produse lactate și de panificație, conserve de legume etc.). Stațiune balneoclimaterică estivală, indicată, deopotrivă, pentru odihnă, cît și pentru tratament. Centru cultural și artistic: Universitatea „Ovidius”, Institutul de marină civilă, Institutul de marină militară „Mircea cel Bătrîn” și un colegiu economic, tehnic și de administrație; un teatru dramatic și unul de revistă, muzeu de artă, istorie și arheologie al Dobrogei, al marinei române; acvariu, delfinariu și planetariu; edificiul roman cu un mozaic (sec. 4) extins pe c. 2.000 m², din care s-au recuperat 700 m², reprezentînd un imens covor cu motive geometrice și elemente vegetale în culorile roșu, bej, cărămiziu, verde și alb, păstrat nealterat; ruinele zidului de incintă al cetății Tomis (sec. 3-7), două bazilici, farul genovez (înalt de 8 m) construit în anul 1300, statuia poetului latin Publius Ovidius Nato etc. Orașul este situat pe terit. fostei colonii grecești Tomis. Avînd o existență neîntreruptă, în sec. 13, genovezii au construit aici o așezare întărită și un port, care figura și în izvoarele cartografice medievale; cucerit în 1393 de sultanul otoman Baiazid I. Chiar dacă așezarea nu a mai avut, în cursul ev. med., o importanță deosebită, prin portul de la C. se exportau produsele românești destinate Constantinopolului. După o perioadă de declin, C. a cunoscut o dezvoltare deosebită în sec. 19 și mai ales după Războiul de Independență (1877-1878), cînd a devenit poarta maritimă a României. Declarat municipiu în 1968. 2. Jud. în extremitatea de SE a României, între Dunăre (la V) și Marea Neagră (la E), la granița cu Bulgaria; 7.055 km² (2,97% din supr. țării); 751.941 loc. (1991), din care 69,53% în mediul urban; densitate: 91,2 loc./km². Reșed.: municipiul Constanța. Orașe: Basarabi, Cernavodă, Eforie Hîrșova, Mangalia, Medgidia, Năvodari, Negru Vodă, Ovidiu, Techirghiol. Comune: 52. Relief predominant de podiș tabular (Pod. Dobrogei centrale și de Sud), sub 200 m alt., cu interfluvii largi, brăzdate de văi bine individualizate. Relief calcaros în Pod. Dobrogei de Sud, evidențiat prin martori de eroziune, pe aliniamentul Hîrșova-Crucea-Gura Dobrogei, chei, doline, peșteri. Climă temperat-continentală, cu veri călduroase și secetoase și ierni reci. Temp. medie anuală oscilează în jurul valorii de 11°C. Precipitații reduse cantitativ (sub 400 mm anual) și repartizate neuniform. Vînturi dominante din N și NE. Rețeaua hidrografică are cursuri scurte, care seacă în anotimpul cald, cu excepția rîurilor Casimcea și Topolog. Numeroase limane fluviatile (Bugeac, Gîrlița, Oltina, Dunăreni), fluvio-maritime (Istria, Nuntași, Tașaul, Siutghiol) și maritime (Mangalia, Tatlageacu Mare, Techirghiol). Resurse naturale. Min. de fier (Palazu Mare), fosforite (Peștera, Ivrinezu Mare), diatomite și argile bentonice (Adamclisi, Rasova, Urluia ș.a.), cretă (Basarabi, Medgidia, Nazarcea), calcar (Topalu, Medgidia, Cheia, Hîrșova, Saligny, Mircea Vodă, Corbu ș.a.), dolomite (Ovidiu), caolin (Basarabi, Cuza Vodă), șisturi verzi (Casimcea, Pantelimon, Mihai Viteazu ș.a.), porfire (Istria), nisipuri cuarțoase (Remua Opreanu), ape minerale sulfuroase, mezotermale (Mangalia, Topalu). Economia. În ind. se realizează energie electrică (termocentralele Ovidiu, Palas-Constanța, Năvodari), nave maritime de mare capacitate, inclusiv tancuri petroliere pînă la 150.000 t. d. w. și mineraliere pînă la 65.000 t. d. w. (Constanța, Mangalia), utilaje tehnologice pentru ind. chimică și siderurgică, pentru recoltatul stufului, mașini și utilaje agricole, remorci autobasculante (Medgidia), șuruburi (Saligny), rafinarea țițeiului, superfosfați și acid sulfuric (Năvodari și Midia), celuloză și hîrtie (Constanța), ciment (Medgidia, Cernavodă), prefabricate din beton (Constanța, Cernavodă), mobilă (Constanța), conf. și tricotaje (Mangalia), produse alim. (preparate din carne și lapte, conserve de legume, produse zaharoase, uleiuri vegetale, produse făinoase, vinificație, bere etc.). Agricultura dispunea, în 1989, de un fond agricol mare (563.899 ha), din care 483.760 ha terenuri arabile pe care se cultivau porumb (122.659 ha), grîu și secară (128.221 ha), plante de nutreț (45.420 ha), plante uleioase și floarea-soarelui, leguminoase pentru boabe, sfeclă de zahăr, cartofi, pepeni, legume etc. Viticultura are condiții optime de dezvoltare (podgoriile Murfatlar, Medgidia, Nazarcea, Ostrov, Oltina, Cochirleni ș.a.). Livezile formează bazine pomicole în arealul localit. Medgidia, Basarabi (piersici), Nazarcea (caiși), Cuza Vodă, Lipnița, Ostrov (pruni, meri, peri, cireși și vișini). În 1990, sectorul zootehnic, profilat în principal pe prod. de lapte, lînă și carne, cuprindea 709,6 mii capete ovine (predominant rasa merinos de Palas, locul 1 pe țară), 413,7 mii capete porcine, 166,7 mii capete bovine, 25,6 mii capete caprine ș.a.; avicultură; apicultură; piscicultură. Agricultura jud. C. dispunea, în 1989, de cel mai mare sistem de irigații Carașu-Canalul Dunăre-Marea Neagră, plus sistemul din zona lacului Sinoe. Căi de comunicație (1990): lungimea rețelei feroviare este de 392 km, din care 71 km electrificate, iar cea a drumurilor publice de 2.272 km, din care 507 km modernizate. Transportul fluvial este servit de porturile Hîrșova, Cernavodă, Medgidia, Basarabi, cel maritim de porturile Constanța și Mangalia, iar cel aerian de aeroportul internațional „Mihail Kogălniceanu”. Unitățile de învățămînt, cultură și artă (1989-1990): 258 școli generale, 32 licee, o universitate, cu patru facultăți, un institut de marină civilă cu două facultăți și de marină militară „Mircea cel Bătrîn”, un colegiu, patru teatre (dramă și comedie, liric, de revistă, de păpuși), 420 biblioteci, muzee, 115 cinematografe ș.a. Turism. Prin particularitățile cadrului natural (litoralul Mării Negre, zona complexului lagunar Razim-Sinoe, cea a canalului Dunăre-Marea Neagră în arealul căreia se află podgoria Murfatlar) și prin varietatea obiectivelor istorice (vestigiile cetăților Histria, Tomis și Callatis, edificiul roman cu mozaic de la Constanța, monumentul triumfal „Tropaeum Traiani” de la Adamclisi, Complexul rupestru de la Basarabi etc.), jud. C. se înscrie printre primele zone turistice ale țării. Litoralul Mării Negre deține o pondere de c. 60% din afluxul turistic internațional al țării, aici aflîndu-se 15 stațiuni balneoclimaterice (Năvodari, Mangalia, Constanța, Agigea, Eforie Nord și Eforie Sud, Techirghiol, Costinești, Olimp, Neptun, Cap Aurora, Jupiter, Venus, Saturn, Mangalia). Indicativ auto: CT.

hang 1. Numele ce se dă în folclorul românesc tubului lung, ce produce sunetul invariabil ca înălțime al cimpoiului*. Sin.: bâzoi. 2. P. ext., mod simplu de acompaniere vocală sau instr. de tipul isonului* [v. și burdon (1)]. (Expr.: „a ține h.”).

conveior s. n. (tehn.) Bandă rulantă. „Până în prezent, la UNIO au fost introduse în fabricație de serie separatoarele electromagnetice pentru tratarea nisipurilor de turnare, instalațiile de tractat vagoane, conveioare speciale pentru linii de montaj, precum și alte produse destinate industriei chimice românești.” R.l. 29 XII 77 p. 5 [și conveier] (din fr. convoyeur, rus. konveier; engl. conveyer; Th. Hristea P.E. 127; DT, LTR; DEX, DN3)

PURISM s. n. (< fr. purisme, cf. germ. Purismus): tendință eronată de a elimina dintr-o limbă elementele considerate străine de structura ei. În limba română s-a manifestat această tendință în secolul al XIX-lea la reprezentanții curentului latinist (v. latinism, curent și ciunism). P. a fost un produs al realităților autohtone românești, în virtutea cărora era considerat ca un mijloc apt să contribuie la dovedirea romanității poporului și a limbii române și la unificarea, dezvoltarea și perfecționarea limbii române. Rădăcinile sale istorice rezidă în crezul istoric profesat de Școala Ardeleană; premisele sale istorice se găsesc în conștiința romanității și a continuității noastre ca popor în Dacia. P. a fost generat și de situația în care se găsea limba română în acel timp, considerată „decăzută”, „coruptă”. Pe lângă temeiurile istorico-lingvistice care l-au creat p. a fost reclamat și alimentat și de polemicile virulente cu detractorii originii și drepturilor limbii și națiunii române.

Dan Nume cu veche tradiție în onomastica românească, cunoscut și folosit frecvent în toate regiunile țării, Dán (fem. Dána) se bucură și astăzi de o favoare deosebită ca prenume. În documentele Țării Românești de pînă la 1500 sînt numite Dan nu mai puțin de 20 persoane, iar dacă adăugăm și derivatele Danciu și Dănișor, numărul urcă la 33, situîndu-l pe Dan printre cele mai frecvente nume ale onomasticii românești vechi (primele atestări: Dan – 1385, Danciul – 1389, Dănișor - 1392). Amintind că numele apare și în Maramureș și Moldova (Dan, Danciu, Dancu și Dănucă denumesc 25 persoane numai în actele din timpul lui Ștefan cel Mare), avem o imagine elocventă și asupra răspîndirii numelui printre români, în ceea ce privește originea și semnificația inițială a acestui nume, lucrurile sînt destul de complicate. Majoritatea specialiștilor sînt de părere că Dan este un hipocoristic al unui nume compus cu elem. -dan (fie element primar ca în → Daniel, fie secundar ca în → Bogdan; Iordan etc.) și că a fost împrumutat din limbile slave vecine (teoretic nu este exclusă posibilitatea ca în unele cazuri, abrevierea ca și apariția hipocoristicului să se fi produs chiar pe teren românesc, lucru probabil mai ales pentru vremurile mai noi). Este interesant de menționat faptul că numele propriu Dan (→ Daniel) apare și în Geneză, denumind o persoană (în genealogia biblică este fiul lui Iacob și al sclavei Rachelei, Bilha), un trib israelit (după numele personal) și chiar o cetate aproape de izvoarele Iordanului (vechiul sidonic Laish, cucerit de tribul Dan, care i-a schimbat numele; cetatea e identificată cu actualul Tell el-Kadi). Originea numelui biblic se află în exclamația Rachelei: Domnul m-a judecat (dananni) și mi-a dat acest fiu (→ Daniel). Dan a dat naștere unei bogate serii de derivate, unele împrumutate ca atare de la popoarele slave, altele creații românești (o delimitare exactă este dificilă și riscantă, întrucît fiecare nume își are o istorie proprie, în cele mai multe cazuri, necunoscută). Atrăgînd atenția că multe dintre aceste derivate sînt astăzi nume de familie sau pot fi întîlnite în toponimie, vom oferi, spre ilustrare, o parte din ele: Dana, Danu(l), Daneș, Danic, Danel, Dăniță, Danie, Danco, Dancu, Danca, Dancaneț, Dance(a), Danciu(l), Dăncel, Dăncău, Dăncilă, Dăncuș, Dănaie, Dănăiaș, Dănăiaț, Dănășel, Dăneciu, Dăneț, Dănică, Dănicel, Dănuț(ă). Nume cu rezonanță în istoria noastră, popularizate de literatura română modernă, Dán, Dána și Dănuța (frecvente). ☐ Istoria Țării Românești cunoaște doi domni care au purtat acest nume: Dan I, fratele lui Mircea cel Bătrîn (c. 1384 – 1386) și Dan II (1422 – 1431); seria de domni din această perioadă este uneori încadrată în dinastia Dăneștilor. ☐ O deosebită influență asupra gustului public au avut-o în epoca modernă cîteva personaje și opere literare, a căror influență asupra inventarului de prenume nu trebuie neglijată; poemul lui V. Alecsandri Dan căpitan de plai, romanul Dan de A. Vlahuță sau cunoscutul Dănuț, unul dintre personajele principale ale romanului La Medeleni de I. Teodoreanu.

razachie [At: IORGA, S. D. XII, 68 / V: (îvp) ~acăie, ~zăc~, ~zda~, răzic~, rez~, rezăc~, rezic~ / Pl: ~ii / E: tc razaki cf bg разакия, srb razakija, ngr ραζαϰί] 1 sf Soi românesc de viță de vie care produce struguri (de masă) cu boabe mari, albe sau roșii, lunguiețe și foarte cărnoase. 2 sf Strugure produs de razachie (1). 3 a De culoarea razachiei (2). 4 a (Îe) A o lua pe coarda ~ A o lua cu binișorul. 5 sf (#Reg. determinat prin „sălbatică”) Agriș (1) (Ribes grossularia).

Dobrița Dintr-o foarte bogată serie antroponimică de compuse sau derivate din tema Dobr- n-au mai rămas astăzi în uz, ca prenume, decît Dobríța, Dobrína, probabil Dobrícă, Dóbra, dar și acestea numai în onomastica rurală, a unor zone mai tradiționale. În mare parte împrumutate de la popoarele slave vecine (unele derivate sînt cu siguranță creații românești), aceste nume aveau în secolele trecute o largă arie de răspîndire și un ridicat indice de frecvență; eliminate de prenumele calendaristice sau de numeroasele împrumuturi din latină și limbile occidentale, aceste antroponime nu au dispărut încă cu totul pentru că au intrat în categoria numelor de familie (dat fiind faptul că numele de familie se generalizează la noi de abia din secolul trecut, putem presupune menținerea în uz a multor compuse și derivate din Dobr- pînă nu demult, în sec. 19). În ceea ce privește originea și semnificația numelor de care ne ocupăm, în general lucrurile sînt clare: onomastica veche slavă înregistrează un mare număr de compuse al căror prim element este dobr- „bun” (ca în rus. dobrîi „bun”, dobrota „bunătate” etc.; și la noi apare, numai regional însă, vb. a dobri „a desmierda”, cuvînt a cărui semnificație a putut sprijini multă vreme numele personale apropiate ca formă). Folosite inițial ca hipocoristice pentru numele compuse, Dobr-, în combinație cu diferite sufixe, începe să apară și independent (operația a avut loc probabil pe teren slav, dar din punct de vedere teoretic ea se putea produce și la noi). Folosite de români de multă vreme, aceste nume apar încă din primele noastre documente și se mențin multă vreme, în ciuda faptului că sînt necalendaristice. În documentele Țării Românești, numai pînă la 1500 apar Dobromir, Dobra, Dobre, Dobrul, Dobrin, Dobruș(a), Dobrotă, Dobrotin, Dobrița etc. cunoscute astăzi în inventarul numelor de familie (simple sau compuse cu alte sufixe) sau din toponimie.

țâță^[1] sf [At: PSALT. HUR. 17r/10 / V: (îrg) țiță, (reg) țâț sn (Pl: ~uri) / Pl: ~țe, (reg) ~ți / E: ml titia] 1 (Pop) Organ al secreției lactate la femei sau la unele animale mamifere femele Si: mamelă, sân, piept. 2 (Pop; prc) Mamelon. 3 (Pop; spc) Fiecare dintre prelungirile ugerului la animalele femele mulgătoare, prin care se scurge laptele. 4 (Pop; pex) Lapte secretat de țâță (3). 5 (Pop; d. copii; îla) De (sau, reg, la, de la ) ~ (sau ~țe) Sugar. 6 (Pop; îlav) La ~ La piept. 7 (Pop; d. o femeie; îla) Cu ~ Care alăpteză. 8 (Pop; îe) A da ~ A alăpta. 9 (Pop; d. o femeie; îe) A avea ~ A avea suficient lapte pentru a-și alăpta copilul. 10 (Pop; d. o femeie; îe) A-i pieri ~ța A nu mai putea alăpta. 11 (Pop; d. copii; îe) A-i fi de ~ A dori să sugă. 12 (Pop; îe) A secat ~ța caprei A se termina cu foloasele ușor obținute. 13 (Pop; îe) A fi cum îi ~ța A fi bun. 14 (Pop; îe) (A fi) ca copilul cu două ~țe A trăi în belșug. 15 (Pop; îe) (A fi) ca un copil cu ~ța în gură (sau ca un copil la ~) (A fi) fericit. 16 (Pop; îe) Parcă tot suge la ~ Se spune despre un om prost, fără judecată. 17 (Pop; în credințele populare; îe) (A fi) întors de la ~ Se spune despre un copil care, deși a fost înțărcat, este alăptat din nou și care, la maturitate, devine o piază rea pentru semenii săi. 18 (Pop; îc) ~ța-vacii, (reg) ~ța-oii, ~ța-caprei Soi românesc de viță de vie care produce struguri (de masă) cu boabe mari, albe, roșii sau negre, lunguiețe și foarte cărnoase Si: razachie. 19 (Pop; îac) Strugure produs de vița de vie țâța (18)-vacii Si: razachie. 20 (Bot; reg; îac) Ciuboțica-cucului (Primula veris, officinalis și elatior). 21 (Reg; îc) ~ța-vacii Nume dat unei varietăți de pere nedefinite mai îndeaproape. 22 (Bot; reg; îac) Barba-caprei (Tragopogon dubius). 23 (Bot; reg; îac) Cupa-oii (Campanula patula). 24 (Bot; reg; îac) Coada-cocoșului (Polygonatum multiflorum). 25 (Bot; reg; îac) Lupoaie (Orobanche purpurea). 26 (Bot; reg; îac) Mierea-ursului (Pulmonaria rubra). 27 (Bot; reg; îac) Ochii-broaștei (Primula farinosa). 28 (Bot; reg; îac) Numele unei plante erbacee nedefinite mai îndeaproape. 29 (Bot; reg; îac) Numele unei ciuperci comestibile, de culoare albă, cu piciorul scurt și pălăria de formă lunguiață și care crește prin locuri nisipoase. 30 (Bot; reg; îc) ~ța-vacii, ~ța-oii Degetar (Digitalis grandiflora). 31 (Bot; reg; îc) ~ța-oii Plantă erbacee perenă, înaltă până la 70 de cm, în partea superioară lânoasă, cu frunze lanceolate și cu flori ca un degetar, de culoare albă-gălbuie, folosită ca plantă medicinală Si: degetar lânos (Digitalis lanata). 32 (Bot; Mol; îac) Degețel-roșu (Digitalis purpurea). 33 (Bot; reg; îac) Mierea-ursului (Pulmonaria angustifolia, Pulmonaria officinalis). 34 (Bot; reg; îac) Numele unei plante nedefinite mai îndeaproape. 35 (Bot; reg; îac) Nume dat unei specii de plante din familia campanulaceelor. 36 (Bot; reg; îc) ~ța-oii, ~ța-oilor Floarea trifoiului Si: arnică (Arnica montana). 37 (Bot; reg; îc) ~ța-caprei Nume dat unei varietăți de prune nedefinite mai îndeaproape. 38 (Bot; reg; îac) Barba-caprei (Tragopon dubius, pratensis și orientalis). 39 (Bot; reg; îac) Surguci (Consolida ajacis). 40 (Bot; reg; îac) Curpen de munte (Clematis alpina). 41 (Bot; reg; îae) Caprifoi (Lonicera caprifolium). 42 (Bot; reg; îac) Numele unei ciuperci de culoare galbenă, care crește prin păduri, pe tmnehiurile de brad (Clavaria viscosa). 43 (Reg; îac) Roșcovă. 44 (Reg; îac) Numele unui soi de prune nedefinit mai îndeaproape. 45 (Reg; îc) ~ța-pisicii Soi de viță de vie care produce struguri cu boabe mărunte, de culoare neagră, brumate, lunguiețe și cu pielița subțire. 46 (Reg; îac) Strugure produs de vița de vie țâța (45)-pisicii. 47 (Olt; îc) ~ța-iepurelui Soi de viță de vie care produce struguri cu boabe de mărime mijlocie, lunguiețe și de culoare neagră. 48 (Olt; îac) Strugure produs de vița de vie țâța (47)-iepurelui. 49 (Ban; îc) ~ța-fetei Soi de viță de vie care produce struguri cu boabe mărunte, lunguiețe și de culoare albă. 50 (Ban; îac) Strugure produs de vița de vie țâța (49)-fetei. 51 (Trs; Mar; îc) ~ța-viei Soi de viță de vie care produce struguri cu boabe mărunte, alungite și de culoare albă-verzuie. 52 (Trs; Mar; îac) Strugure produs de vița de vie țâța (51)-viei. 53 (Bot; reg; îc) ~ța-cățelii Alior (Euphorbia). 54 (Bot; reg; îc) ~ța-mielului Urechelniță (Sempervivum tectorum). 55 (Buc; îc) ~ța-fiului Plantă de munte cu rizom scurt și gros, tulpină înaltă, frunze ovale și flori roșii Si: răculeț (Polygonum bistorta). 56 (Mun; îc) ~ța-cucoanei Numele unei flori de grădină nedefinite mai îndeaproape. 57 (Pop; șîs strugure țâță, poamă țâță) Soi de viță de vie care produce struguri cu boabe lunguiețe, de obicei mari, cu pielița subțire, brumată, de culoare albă, neagră sau roșie. 58 (Pop; șîs strugure țâță, poamă țâță) Strugure produs de vița de vie țâță (57). 59 (Olt) Ardei iute Si: (reg) țâțoc (2) (Capsicum annuum). 60 (Îvp) Organ atrofiat funcțional și fizic la masculi Si: mamelă. 61 (Mol; îc) ~ța-cățelii, ~-de-cățea Inflamație a ganglionilor limfatici (de la gât și de la subsuori) Si: (pop) uimă. 62 (Mol; îc) ~ța-cățelii Furuncul. 63 (Pop) Parte mai strâmtă în formă de cioc, de la gura unui vas prin care se toarnă, se scurge sau se bea un lichid Si: gurgui (1), țâțână (19), țuțuroi (6). 64 Proeminență în formă de mamelon de pe toarta unui urcior, prin care se bea apă Si: țâțână (20), țuțuroi (5), (reg) țuțurcă. 65 (Reg) Deschizătură în capacul doniței sau al altui vas din doage de lemn cu care se transportă apa la câmp. 66 (Reg; îf țâț) Vas de mici dimensiuni în care se păstrează apa de băut (pentru copii). 67 (Reg; îaf) Bucată mică de lemn rotunjită în partea de deasupra, folosită în loc de minge într-un joc de copii. 68 Jgheab prin care curge mustul de la teasc. 69 (Trs) Parte a sobei sau a vetrei prin care iese fumul. 70 (Reg) Partea de la marginea unei pâini formată din aluatul scurs în timpul coacerii Si: răsunoi. 71 (Reg) Ridicătură de pământ Si: movilă. 72 (Îrg) Țâțână (18). corectat(ă)

Coca-Cola (alim.) ♦ 1. s. f. Băutură răcoritoare de proveniență americană ◊ „Ștefan și Matei beau cu plăcere Coca-Cola.”; v. și cubalibre, cedrată, coach (1982). ♦ 2. s. n. Pahar de Coca-Cola ◊ „David și-a îmbrățișat mama [...] și [...] a cerut un coca-cola.” R.l. 11 II 84 p. 6. ♦ 3. s. Fabrica producătoare de Coca-Cola ◊ „Băuturile răcoritoare produse de Coca-Cola domină pe piața românească.” R.l. 22 IX 93 p. 22 (din engl., fr. Coca-Cola; PR 1945; DEX, DN3)

servodirecție s. f. Dispozitiv de comandă a direcției autovehiculelor care micșorează efortul conducătorului ◊ „[...] un nou produs solicitat cu prioritate de industria auto românească – servodirecția hidraulică.” R.l. 17 XII 84 p. 5. ◊ „Vând Opel Rekord [...] super-accesoriată – închidere centralizată, geamuri electrice, oglinzi electrice, servodirecție [...] prețul 6300 dolari, tratabil.” R.l. 8 XII 92 p. 10; v. și servofrână (din fr. servodirection, după it. servosterzo; PR, DMC 1950)

FETÉSC, -EÁSCĂ (< localit. Fetești) adj., s. f. 1. Adj. De fată, caracteristic fetelor. 2. S. f. (VITICULT.) F. albă = soi românesc de viță de vie, cu ciorchini mici, cilindrici și boabe dese, neomogene, verzi-ruginii; produce vinuri de calitate superioară. F. neagră = soi românesc de viță de vie, cu ciorchini mijlocii, cilindrici și boabe dese, de culaore neagră; produce vinuri roșii superioare. ◊ F. regală = soi românesc de viță de vie, cu ciorchini cilindrici, boabe mici, sferice, dese de culoare galben-verzuie; produce vinuri albe superioare, deosebit de fine.

* națiúne f. (lat. natio, -ónis, d., natus, născut. V. nat). Popor, norod, totalitatea oamenilor de acelașĭ sînge așezați pe un pămînt determinat ca bază necesară a existențeĭ lor, care aŭ acelașĭ graĭ (pe care eĭ l-aŭ format), aceleașĭ interese prezente și aceleașĭ aspirațiunĭ și al căror organizm constituĭe aceĭașĭ putere (naționalitatea), creatoare a culturiĭ umane, care nu e de cît produsu eĭ variat (A.C. Cuza): națiunea românească se întinde peste hotarele Romîniiĭ. – Și náție (rus. náciĭa).

cazeolact s. n. ◊ „Caseolactul este de fapt un medicament-aliment, un sort de lapte special din care lipsește lactoza. În conținutul lui intră în schimb proteine din lapte și soia, un complex de 10 vitamine, substanțe minerale și aromatizante.” Sc. 22 II 74 p. 5. ◊ „Zilele acestea va apare în farmacii noul produs hiperproteic «Caseolact». «Caseolact»-ul este primul hidrolizat proteic românesc de mare utilitate în patologia digestivă și nutrițională a tuturor vârstelor.” R.l. 27 XI 76 p. 5; v. și 6 VI 75 p. 2, 21 IV 76 p. 5 [scris și caseolact, cazolact] (din caze[ină] + -lact)

ALBINĂRIT s. n. 1. Apicultură. 2. (În evul mediu, în Țara Românească) Dare reprezentând a zecea parte din mierea și ceara produse. – Albină + suf. -ărit.

DÍJMĂ (< sl.) s. f. (în Ev. med. în Țara Românească și în Moldova) Dare reprezentând a zecea parte din produse (în grâu, vin, miere și ceară, oi etc.), percepută de stăpânii feudali de la producătorii direcți. V și decimă. ◊ D. la tarla = formă de rentă funciară, care consta în cedarea de către țăran proprietarului funciar a unei părți (1/2, 2/3, 3/5) din producția obținută de pe tarlele de pământ primite spre a fi lucrate în parte.

ROMÂNIA, stat situat în partea de SE a Europei Centrale, la N de Pen. Balcanică, în bazinul inferior al Dunării, cu ieșire la M. Neagră, având drept „coloană vertebrală” catena Carpaților Sud-Estici. R. este cuprinsă între 43°37′07″ și 48°15′06″ lat. N și între 20°15′44″ și 29°41′24″ long. E, aflându-se la mijlocul distanței dintre Ecuator și Polul Nord (paralele de 45° lat. N); la distanțe aproximativ egale de marginile continentului european (2.700 km litoralul atlantic în V, 2.600 km m-ții Ural în E, 2.800 km țărmul arctic în N); față de cel mai sudic punct al Europei continentale (capul Matapan din S Greciei) distanța este de 3.149,9 km, dintre care terestre 1.085,6, fluviale 1.816,9 km și maritime 247,4. Se învecinează la N și SE cu Ucraina (649,4 km), în E cu Republica Moldova (681,3 km), în SE cu Marea Neagră (193,5 km cu apele internaționale, la care se adaugă 22,2 km granița maritimă cu Bulgaria și 31,7 km granița maritimă cu Ucraina), în S cu Bulgaria (631,3 km), în SV cu Serbia (546,4 km), iar în VNV cu Ungaria (448 km). Suprafața: 238.391 km² (cu apele teritoriale). Moneda oficială 1 leu = 100 bani. Populația: 21 mil. loc. (1 iul. 2005); din care populația urbană: 11.895.598 loc. (54,9%); rurală: 9.777.730 loc. (45,1%). Densitate: 90,7 loc./km². Structura populației pe naționalități (la recensământul din 2002): români (89,5%), maghiari (6,6%), țigani (2,5%), germani (0,3%), ucrainieni (0,3%), ruși, turci, tătari, sârbi, slovaci, bulgari, evrei, cehi, greci, armeni ș.a. Limba oficială: româna. Religia (înregistrată la recensământul din 2002): ortodocși (86,7% din populația țării), romano-catolici (4,7%), reformați (3,2%), greco-catolici (0,9%), baptiști (0,6%), musulmani (0,3%) ș.a. Cap,: București. Orașe pr.: Arad, Bacău, Baia Mare, Botoșani, Brașov, Brăila, Buzău, Cluj-Napoca, Constanța, Craiova, Drobeta-Turnu Severin, Galați, Iași, Oradea, Piatra-Neamț, Pitești, Ploiești, Râmnicu-Vâlcea, Satu Mare, Sibiu, Suceava, Târgoviște, Târgu Mureș, Timișoara. Porturi maritime: Constanța, Mangalia, Midia-Năvodari, Sulina. CADRUL NATURAL Alcătuirea geologică complexă, relieful variat, poziția R. la răspântia influențelor climatice și biogeografice central-europene, submediteraneene și est-europene, determină o mare diversitate a condițiilor fizico-geografice. Marile unități de relief sunt dispuse sub forma a trei trepte principale relativ concentrice: munții ocupă 31% din supr. țării, dealurile și podișurile 36%, iar câmpiile 33%, amplitudinea altitudinală fiind de peste 2.500 m (între nivelul 0 al Mării Negre și alt. max. 2.544 m în vf. Moldoveanu din M-ții Făgăraș); alt. medie este de 420 m. În partea centrală a țării se află marea depresiune a Transilvaniei, un complex de dealuri, podișuri și depresiuni cuprinzând în S pod. Târnavelor, în centru C. Transilvaniei, iar în N Pod. Someșan; este mărginită spre E, la contactul cu Carpații Orientali, de un șir de dealuri și depresiuni (cunoscute și sub numele de Subcarpații interni sau Subcarpații Transilvaniei), spre sud de depresiunile Făgăraș, Sibiu, Săliște, Apold, culoarul Orăștie (care o despart de Carpații Meridionali), iar în V, spre M-ții Apuseni, de culoarul compartimentat Alba Iulia – Aiud – Turda – Gilău. Este înconjurată de arcul Carpaților românești, cu numeroase depresiuni intramontane mari (Maramureș, Dornelor, Giurgeu, Ciuc, Brașov, Loviștei, Hațeg, Petroșani, Beiuș ș.a.), străpunși parțial sau total de numeroase văi, dintre care unele au format chei și defilee spectaculoase (Mureș, Bicaz, Olt, Jiu, Crișu Repede ș.a.); prezintă o serie de pasuri și trecători care înlesnesc legăturile rutiere și feroviare între diferitele reg. ale țării. În ansamblu Carpații sunt m-ți de înălțime mijlocie și mică (altitudinea medie este de 840 m, iar aproape 90% din suprafața lor se află sub cota de 1.500 m). Înălțimi mai mari de 2.000 m se întâlnesc doar în N Carpaților Orientali (Rodnei și Călimani) și îndeosebi în Carpații Meridionali (care grupează 85% din înălțimile de peste 2.000 m din țară), în aceste masive, fiind bine reprezentat relieful glaciar. În exteriorul Carpaților se desfășoară celelalte unități mari de relief. Pe latura de E și de S (între valea Moldovei și Motru) se desfășoară Subcarpații, strâns legați genetic de m-ți, cu relief cutanat, cu o alternanță de dealuri și depresiuni subcarpatice și intracolinare, cu alt. medii de 600-700 m, dar depășind în câteva vârfuri 1.000 m; dincolo de valea Motrului se întinde pod. Mehedinți, o unitate cu caracter intermediar între reg. de munte (ca o treaptă mai coborâtă a m-ților Mehedinți) și reg. de deal. Pe latura externă a Carpaților Occidentali trecerea spre C. Banato-Crișană se realizează prin intermediul dealurilor Banato-Crișene (Dealurile de Vest), cu depresiuni care pătrund ca niște ca niște goluri în spațiul muntos. Partea de E a țării este ocupată de pod. Moldovei, iar în S se întinde C. Română. În sectorul cuprins între Dâmbovița și culoarul depresionar Drobeta-Turnu Severin – Bala – Comănești între Subcarpați și câmpie se interpune o vastă unitate deluroasă, Piemontul Getic, cu înălțimi care scad treptat de la N spre S. În partea de SE a R., la E de Dunăre, se află m-ții Măcin, pod. Dobrogei și Delta Dunării. O caracteristică legată de marea răspândire, în unele unități de relief, a rocilor calcaroase, o constituie relieful carstic bine dezvoltat, atât exocarstul (lapiezuri, doline, avene, polii) cât și endocarstul (numeroase peșteri, dintre care unele foarte bogat și divers concreționate). R. aparține domeniului carpato-danubiano-pontic, respectiv unor coordonate geografice majore europene: lanțul m-ților Carpați parte a sistemului muntos alpino-carpato-himalaian, fluviul Dunărea (importantă cale navigabilă și de legătură între țările din V, centrul și S-E Europei) și Marea Neagră (amplă „poartă” deschisă larg către toate țările lumii). RESURSELE SUBSOLULUI Petrolul este localizat îndeosebi în zona flișului din Carpații Orientali, în Subcarpați, în C. Română și platforma litorală a M. Negre. Se exploatează în jud. Argeș, Bacău, Brăila, Bihor, Buzău, Dâmbovița, Giurgiu, Gorj, Prahova și Teleorman, Constanța (foraj marin). Gazele naturale, sunt reprezentate prin metan și gaze de sondă. Zăcăminte de metan se găsesc în pod. Transilvaniei, fiind exploatate, îndeosebi, în jud. Mureș și Sibiu; gazele de sondă sunt exploatate în jud. Gorj și Prahova. Cărbunii sunt localizați în unele depr. intramontane, îndeosebi huilele și cărbunii bruni, precum și în Subcarpați și în zonele colinare. Huila se exploatează, în cea mai mare parte, din bazinul Petroșani și în jud. Caraș-Severin, cărbunele brun se extrage din jud. Bacău, Brașov, Caraș-Severin, Cluj, Hunedoara, și Sălaj, iar lignitul este exploatat în jud. Argeș, Bihor, Caraș-Severin, Covasna, Dâmbovița, Gorj, Mehedinți și Sălaj. Minereurile de fier se exploatează îndeosebi în SV țării (în m-ții Banatului și mai ales în m-ții Poiana Ruscăi), minereurile de mangan în N Carpaților Orientali. R. dispune de minereuri neferoase în grupa vulcanică de N a Carpaților Orientali și în m-ții Apuseni, de pirite cuprifere în cristalinul din N Carpaților Orientali, în M-ții Apuseni și în m-ții Poiana Ruscăi, de min. auroargentifere în partea centrală și de S a M-ților Apuseni, de bauxită în m-ții Pădurea Craiului. Sarea se găsește în părțile marginale ale depr. Transilvaniei, în Subcarpați și depr. submontane. Roci de construcție (calcar, marmură, granit, bazalt, argile caolinoase etc.) îndeosebi în reg. muntoase și în Dobrogea. Există peste 2.000 de izv. minerale, unele dintre ele cu proprietăți terapeutice deosebite. Se întâlnesc mai ales în Carpați și Subcarpați (Vatra Dornei, Bixad, Borsec, Sângeorz-Băi, Biborțeni, Malnaș, Căciulata, Băile Olănești, Băile Tușnad, Băile Govora, Băile Herculane, Vața de Jos, Geoagiu Băi, Sovata, Praid ș.a.), dar și în zonele de pod. și de câmpie. CLIMA Este de tip temperat-continental, cu numeroase variante locale determinate de alt., expunerea față de mișcarea generală a maselor atmosferice și de alți factori; suferă influențe oceanice în V, submediteraneene în SV și continentale în E. Diferența de latitudine marchează o scădere doar de 2-3°C între S și N țării. Mul mai însemnate sunt diferențele climatice determinate de alt., atât ca temp., cât și ca precipitații. Temp. medie anuală este de 11°C în S C. Române, pe litoralul Mării Negre și în S Banatului și de 8°C în N țării. În reg. de dealuri și podișuri temperatura medie anuală ajunge la c. 8°C, iar în cele de munte oscilează între 6°C și -2°C pe culmile cele mai înalte. În luna iul. temperatura medie variază între 23°C în S țării, 20°C în reg. de deal și mai puțin de 6°C pe înălțimile munților, însă în condițiile unor advecții de aer tropical valorile zilnice pot fi mult mai ridicate; temperatura maximă absolută înregistrată în R. a fost de 44,5°C (în aug. 1951, la stația meteo „Ion Sion” din Bărăgan). Iarna, în reg. de câmpie din E și SE țării, sub influența advecțiilor de mase de aer reci, continentale, temperatura medie a lunii ian. atinge valori scăzute (-3°C), pe când în V și SV valorile sunt mai mari de -2°C. În NE țării valorile scad sub -4°C, iar pe culmile munților ajung la -10°C. În depresiunile intracarpatice valori pot scădea uneori foarte mult, datorită inversiunilor de temperatură; temperatura minimă absolută, -38,5°C s-a înregistrat în ian. 1942 la Bod. Precipitațiile atmosferice înregistrează cele mai mari valori în reg. de munte, în special pe latura V și NV a M-ților Apuseni (Stâna de Vale, 1.541 mm) și în masivele înalte din Carpații Meridionali. În reg. de deal și de câmpie diferențele sunt mari în funcție de poziția în terit., în raport cu circulația generală a atmosferei, fiind în general mai abundente în jumătatea NV a țării (550-650 mm în câmpie și 700 mm în reg. de dealuri) și mai reduse în partea de SE (sub 500 mm). Cantități reduse se înregistrează și în reg. situate în „umbră de precipitații” și influențate de vânturi tip foehn, ca partea de V a C. Transilvaniei, culoarul Mureșului, latura externă a Subcarpaților de la Curbură, E C. Române. Cele mai reduse cantități (sub 400 mm anual) se înregistrează în Delta Dunării și pe litoral. Față de aceste medii multianuale, există variații foarte mari, înregistrându-se succesiuni de ani secetoși și ani ploioși, pe întreg. terit. țării sau cu diferențe mari între reg. (mai ales între cele situate la S și E de Carpați și cele din V și SV). Precipitațiile sunt distribuite foarte neuniform pe parcursul anului; în general maximele pluviometrice se înregistrează în mai-iun., iar minimele în febr.-mart., cu excepția reg. din SV și NV țării unde se înregistrează un al doilea maxim de precipitații (cu valori mai reduse) în cursul toamnei. Ținând seama de influențele climatice predominante care determină procese atmosferice caracteristice, terit. țării a fost încadrat în șase provincii climatice: cu influență oceanică, cu adecvații frecvente ale aerului temperat-maritim, pe tot parcursul anului, iarna cu adecvații frecvente de aer rece din NV și calde din SV (cuprinzând toată partea de V a țării, până pe culmile Carpaților Orientali și Meridionali); cu influențe submediteraneene, iar cu adecvații de aer cald din SV, care determină un climat mai blând, durată mică a stratului de zăpadă (cea mai mare parte a Banatului, V și S Olteniei); de tranziție de la influențe oceanice și submediteraneene la cele de ariditate, cu alternanța adecvațiilor de aer temperat-maritim din V și NV cu cele ale aerului temperat-continental (NE Olteniei, partea centrală a Munteniei); cu influențe de ariditate, iarna cu advecții de aer foarte rece de origine polară sau arctică, care determină geruri mari, iar în corelație cu advecțiile de aer cald din SV ninsori abundente și viscole, iar vara cu advecții de aer cald, de origine tropicală și adesea un regim deficitar al precipitațiilor (E. C. Române, Subcarpați de Curbură și jumătatea sudică a Subcarpaților Moldovei, cea mai mare parte a Dobrogei, E Pod. Moldovei); cu influențe baltice, cu advecții frecvente ale aerului temperat-continental de origine polară și arctică și ale aerului temperat-maritim, care determină nebulozitate mai mare și precipitații mai bogate (partea de NE a Carpaților Orientali și de NV a pod. Moldovei); cu influențe pontice, iarna cu advecții ale aerului cald și umed din SV, vara sub influența circulației locale sub formă de brize (litoralul M. Negre și Delta Dunării). HIDROGRAFIA Apele curgătoare izvorăsc, în cea mai mare parte din coroana centrală a Carpaților și sunt colectate, aproape în totalitate (cu excepția câtorva râuri mici din Dobrogea), de Dunăre, rețeaua hidrografică având în mare parte caracter radial. Râurile din V țării sunt adunate de Tisa care face hotarul de N al țării pe o mică distanță, între afl. ei mai importanți sunt: Someșul, Crișul și Mureșul. În Banat, principalul râu este Timișul. Râurile mai mari din S țării sunt: Jiul, Oltul, Argeșul, cu afl. său, Dâmbovița, Ialomița. În E țării, Siretul adună mari afl. din Carpați (intre care Moldova, Bistrița, Buzăul) și din pod. Moldovei (Bârladul), înregistrând, aproape de vărsarea în Dunăre, cel mai mare debit al râurilor interioare; Prutul, deși mai lung are afl. mici și un debit mai redus. Regimul râurilor din R. este supus unor variații de nivel relativ mari, datorită continentalismului climatic. Lacurile se întâlnesc pe toate treptele de relief și au forme, mărimi și origini foarte variate. Deși în număr mare(c. 3.500) sunt, în general, reduse ca supr. Cele mai mari sunt cele din sistemul lagunar Razim, sau unele limane maritime (Tașaul, Siutghiol, Techirghiol), ori fluviale (Oltina în Dobrogea de S, Snagov la N de București etc.). Mult mai mici numeroase și de mari dimensiuni sunt lacurile de munte, majoritatea de origine glaciară. Tot mai numeroase și de mari dimensiuni sunt lacurile de acumulare de interes hidroenergetic (lacul de la Porțile de Fier pe Dunăre, Izvoru Muntelui pe Bistrița, Vidraru pe Argeș, Vidra pe Lotru, cele 17 lacuri de pe Olt ș.a.) sau pentru alimentări cu apă – pe văile Uzului, Doftanei, Firizei ș.a. SOLURILE Solurile prezintă o foarte mare diversitate, principalele categorii de soluri fiind distribuite în strânsă legătură cu treptele de relief, dar cu mari variații locale legate de influențele climatice, de litologie, de gradul de fragmentare a reliefului și de nivelul pânzei freatice, astfel că adesea se formează adevărate mozaicuri de soluri cu caracter zonal, intrazonal și azonal. În câmpii și podișuri joase, în S țării dar și în părțile marginale din E și V țării, ca expresie a zonalității latitudinale se întâlnesc diverse tipuri tipuri de sol din clasa molisoluri (cernisoluri), care ocupă c. un sfert din terit. țării. Dintre acestea cernoziomurile tipice, unele dintre cele mai fertile soluri de pe glob, se întâlnesc îndeosebi în Dobrogea și partea de E a C. Române, fiind formate sub vegetația de stepă (acum în cea mai mare parte dispărută). În mare parte din C. Română, C. Jijiei și porțiuni din pod. Bârladului, C. Banato-Crișană și local în pod. Transilvaniei se întâlnesc cernoziomuri cambice (= levigate) și cernoziomuri argilo-iluviale. Pe măsură ce alt. crește începe să se manifeste zonalitatea altitudinală, în câmpii mai înalte, podișuri și dealuri predominante fiind cambisolurile și luvisolurile. Pe de altă parte, în pod. Moldovei și depr. Cracău-Bistrița se manifestă influențe climatice estice care determină prezența solurilor cenușii (faeoziomuri greice sau griziomuri); în SV țării solurile brun-roșcate și brun-roșcate luvice atestă influențele submediteraneene, pe când în partea centrală și V a țării în dealuri și podișuri predomină solurile brune eumezobazice (eutricambosoluri) și brune argiloiluviale (preluvosoluri) și luvisoluri asemănătoare celor din Europa Centrală. În munți etajarea este clar exprimată, de la cambisoluri la spodosoluri și apoi la umbrisoluri (în etajul alpin fiind reprezentate prin soluri humico-silicatice). VEGETAȚIA Terit. R. este străbătut de o importantă limită biogeografică, cea între pădurea de foioase de tip central-european și stepele est-europene, între care se impune o zonă de silvostepă. Pe acest fond general se suprapun influențe submediteraneene, bine exprimate în partea de SV a țării și în Dobrogea și din ce în ce mai estompate spre N și NE. Dar pe o mare parte a terit. caracteristicile covorului vegetal sunt determinate în primul rând de etajarea altitudinală. Datorită acțiunii omului, formațiunile vegetale naturale au suferit diverse transformări; unele s-au restrâns până aproape de dispariție, altele prezintă modificări mai mult sau mai puțin pronunțate. Pădurile, care ocupau în condiții naturale c. trei sferturi din supr. țării, reprezintă astăzi numai c. 26,6%. Zăvoaiele de luncă au fost în mare parte distruse sau puternic degradate. În reg. de deal și de munte pe locul pădurilor defrișate au luat o mare răspândire fânețele și pășunile naturale. Au fost introduse și o serie de specii provenind din alte reg. geografice, în special salcâmul, originar din America, care în prezent constituit un component obișnuit al pădurilor de câmpie. S-au răspândit mult diverse specii ruderale. Vegetația zonală. Zona de stepă ocupă partea de SE a țării (o parte din pod. Dobrogei, jumătatea de E a C. Române, o parte a C. Covurluiului și a Siretului Inferior), dar vegetația ierboasă de stepă, dominată de colilie și negară, încă bine reprezentată la sfârșitul sec. 19, a fost aproape total înlocuită prin culturi agricole sai izlazuri puternic degradate, în care predomină specii ca bărboasa (Botriochloa ischaemum), păiușul de stepă (Festuca valesiaca), pirul gros (Cynodon dactylon), firuța cu bulbi (Poa bulbosa). Zona de silvostepă se prezintă ca o fâșie de lățimi variabile, cu vegetația de asemenea puternic modificată antropic, încât adesea este greu de pus în evidență extinderea reală a ei; în NE pod. Moldovei și C. Crișanei este o silvostepă de tip nordic, cu păduri de stejar (Quercus robur) adesea în amestec cu carpen, arțar tătăresc și cireș, pe când în silvostepa sudică, bine reprezentată în C. Română, dar apărând pe suprafețe mici și în Dobrogea și partea de SE a pod. Moldovei, în păduri predominau în condiții naturale, două specii sudice, stejarul pufos (Quercus pubescens), element submediteraneean și stejarul brumăriu (Quercus pedunculiflora)răspândit în R. și în Pen. Balcanică. Zona pădurilor de foioase este reprezentată în S și V țării (partea de S a Piem. Getic, porțiuni din C. Română, Dealurile de V) prin păduri de cer (Quercus cerris) și gârniță (Quercus frainetto), specii cu caracter subtermofil foarte caracteristice pentru partea de SE a Europei, unde se interpun între pădurile de tip submediteraneean și cele caracteristice Europei centrale. În pod. Transilvaniei și pod. Sucevei vegetația de pădure este reprezentată de stejar, adesea în amestec cu gorun, carpen, frasin, tei și ulm. Etajarea altitudinală. O dată cu creșterea altitudinii, se trece de la zonalitatea latitudinală la cea altitudinală. Primul etaj este cel nemoral, cu două subetaje. Subetajul pădurilor de gorun (Quercus petraea, Q. polycarpa, Q. dalechampii) este cuprins în general între 300 și 600-700 m alt., cu extindere mare în Subcarpați, porțiunile mai înalte ale Piem. Getic, pod. Târnavelor, pod. Someșan, mare parte din pod. Moldovei, în porțiunile mai înalte ale Dealurilor de V. Subetajul pădurilor de fag (Fagus sylvatica) ocupă porțiunile mai înalte, peste 600-700 m alt., urcând adesea la 1.200-1.400 m, iar în SV Carpaților Meridionali chiar la peste 1.600 m alt. Pe mari întinderi se produce însă o întrepătrundere a acestor două subetaje, fagul coborând pe văi și versanții umbriți (ajungând chiar sub 100 m alt., de ex. în Defileul Dunării), iar gorunul ridicându-se pe versanții însoriți, pe culmi și pe muchii de deal până la alt. destul de mari (chiar peste 1.000 m), adesea constatându-se inversiuni de vegetație. În partea superioară a subetajului fagului frecvent se formează amestecuri de fag cu brad și molid, care ocupă suprafețe foarte mari în Carpații Orientali și în grupa estică a Carpaților Meridionali. Etajul pădurilor de molid începe în general la c. 1.200 (în N țării) – 1.400 m (1.600) m, ridicându-se până la c. 1.800 m, însă molidul a fost extins mult dincolo de limita sa naturală datorită plantațiilor forestiere. În schimb limita superioară adesea este mult coborâtă antropic, ca urmare a pășunatului în golul de munte, care a dus la extinderea asociațiilor de pajiști sau a tufărișurilor de ienupăr și afin pe locul vechilor molidișuri de limită. Etajul subalpin reprezentat în mod natural prin rariști de limită și tufărișuri de jneapăn (Pinus mugo), este acum dominat de pajiști de părușcă (Nardus stricta) și de tufărișuri secundare de ienupăr, afin și merișor. Etajul alpin propriu-zis ocupă doar suprafețe mici, la alt. de peste 2.200-2.400 m, fiind caracterizat prin pajiști de coarnă (Carex curvula) și rugină (Juncus trifidus) sau prin plante scunde, în pernițe (gușa porumbelului pitică, unghia găii etc.), salcia pitică, mușchi și licheni. FAUNA Deși a suferit modificări importante, atât datorită supraexploatării (vânat și pescuit excesiv) cât mai ales în urma restrângerii habitatelor și dispariției surselor de hrană și, în special, în cazul faunei acvatice, datorită poluării apelor, R. mai păstrează încă o faună bogată și variată. În cea mai mare parte este o faună de climă temperată caracteristică Europei Centrale, cu specii adaptate vieții în munți sau în pădurile de foioase din dealuri și câmpii, dar și în habitate mai mult sau mai puțin transformate de om (luminișuri, livezi, vii, și chiar în mediul urban, în parcuri și spații verzi). În ce privește mamiferele, R. dețină încă efective importante de urs, lup și râs, de mare interes conservativ (fiind considerate cele mai importante din Europa în afara țărilor din fosta U.R.S.S.), dar sunt bine reprezentate și alte mamifere ca cerbul carpatin, cerbul lopătar (introdus în sec. 20, dar în prezent având efective mai importante decât ale cerbului carpatin), căpriorul, mistrețul, vulpea, pisica sălbatică, iepurele de câmp, jderul de copac și jderul de piatră, nevăstuica, bursucul, diferite specii de pârș, chițcanul, șoarecii de pădure, ariciul, cârtița. Se întâlnesc mai ales în SE țării, și unele specii de stepă ca popândăul, hârciogul, orbetele, șoarecele de câmp, dihorul de stepă, dihorul pătat. În luncile râurilor erau abundente specii ca vidra și nurca, acum puternic periclitate. În golul de munte cea mai caracteristică specie este capra neagră; se mai întâlnesc diverse mamifere mici printre care șoarecele de zăpadă; în câteva masive muntoase înalte a fost introdusă marmota alpină. Zimbrul, dispărut din fauna R., a fost reintrodus în semilibertate (rezervația Neagra de la Bucșani, jud. Dâmbovița, parcul natural Vânători-Neamț). Lumea păsărilor este extrem de diversă. În pădurile de munte se remarcă cocoșul de munte, ierunca, diverse specii de ciocănitoare, alunarul, pițigoiul de brădet, pițigoiul de munte, forfecuțele. Cocoșul de mesteacăn își restrânge arealul și efectivele, fiind astăzi întâlnit numai local (mai ales în jnepenișuri) în N Carpaților Orientali. În trecut erau bine reprezentate și marile răpitoare de zi, aflate astăzi pe cale de dispariție (zăganul și probabil vulturul pleșuv negru și sur au dispărut din fauna țării, pajura se mai întâlnește doar sporadic), în schimb sunt bine reprezentate micile răpitoare de zi și o serie de răpitoare de noapte. În reg. de câmpie erau abundente ciocârliile, prepelițele și potârnichile, și ele fiind astăzi în regres pronunțat, în timp ce dropia și spurcaciul aproape au dispărut. Printre păsările existente încă în mare număr: coțofana, gaița, mierla, sturzii, graurii, cioara de semănătură, cioara grivă, pupăza. Păsările de apă și cele limicole (de țărm), majoritatea migratoare (specii de clocitoare în R., specii de pasaj și oaspeți de iarnă) sunt extrem de diverse, iar pentru ocrotirea lor au fost realizate numeroase arii protejate, printre care un loc aparte îl ocupă Rezervația Biosferei Delta Dunării. Printre cele de interes deosebit se remarcă pelicanii (având în Delta Dunării cele mai mari colonii din Europa), cormoranii, egreta mare, egreta mică, lebăda albă și lebăda mută, diverse specii de rațe și gâște sălbatice. Pentru gâsca cu gâtul roșu din N Siberiei unul dintre cele mai importante locuri de iernat se află în deltă și pe litoralul Mării Negre. Dintre reptile există diverse specii de șerpi: vipera comună, vipera cu corn (specie sudică întâlnită în SV țării), șarpele de apă, șarpele de alun, iar în Dobrogea balaurul (Elaphe quatuourlineata), broasca țestoasă de uscat (Testudo hermanni în SV țării și Testudo graeca ibera în Dobrogea). În ce privește ihtiofauna, în apele reci de munte este caracteristic păstrăvul; lostrița, frecventă altădată în râurile mai mari, este acum aproape dispărută (se încearcă însă repopularea apelor cu exemplare obținute în condiții de laborator); în apele din reg. de deal predomină cleanul, scobarul și mreana, iar în râurile mari de câmpie și în Dunăre crapul, carasul, știuca, plătica, șalăul etc. Din Marea Neagră pătrund în Dunăre sturionii, furnizori de icre negre. În Marea Neagră se pescuiesc scrumbii albastre, heringi, hamsii, stavrizi, guvizi, chefali. Se înregistrează și pătrunderea spontană de specii noi, care găsesc condiții favorabile în cadrul peisajului modificat de om (bizamul, câinele enot, guguștiucul etc.). Recent în S țării, în special în Dobrogea, a început să se răspândească șacalul. Pe lângă Rezervația Biosferei Delta Dunării, care are un statut special, find de mare interes european, mai există 12 parcuri naționale: Retezat (cel mai vechi din țară, înființat în 1935, ulterior extins pe suprafață mai mare), m-ții Rodnei, Călimani, Ceahlău, Cheile Bicazului-Hășmaș, Piatra Craiului Vânturarița-Buila, Cozia, Domogled-Valea Cernei, Semenic-Cheile Carașului, Cheile Nerei-Beușnița, m-ții Măcinului. Au fost declarate arii protejate și numeroase parcuri naturale, dintre care unele în reg. de munte (Bucegi, M-ții Apuseni, Grădiștea Muncelului-Cioclovina, Putna-Vrancea, m-ții Maramureșului, Porțile de Fier), altele în reg. de câmpie și luncă (Balta Mică a Brăilei, Comana, Lunca Mureșului – în jud. Arad și Timiș, Lunca joasă a Prutului inferior – în jud. Galați) sau la contactul dintre munți și reg. mai joase (Vânători-Neamț, geoparcurile platoul Mehedinți și Țara Hațegului). Există numeroase rezervații științifice, rezervații naturale și arii de protecție specială avifaunistică. Procesul de declarare de noi arii protejate este în plină desfășurare, în acord cu normele Uniunii Internaționale pentru Conservarea Naturii (U.I.C.N.) și cu preocupări în acest sens la nivelul Uniunii Europene. ECONOMIA Industria, bazată pe o apreciabilă tradiție meșteșugărească (mai ales în Transilvania) și pe resurse de sol și subsol, se dezvoltă începând din sec. 19 și se amplifică în ritmuri rapide în sec. 20. Pe lângă vechile reg. ind. București, Valea Prahovei, Banat, S Transilvaniei care continuă să joace un rol de primă importanță la nivel național, au apărut sute de întreprinderi ind. (de la cele siderurgice și chimice la cele ale ind. alimentare) în Oltenia, Moldova, Dobrogea, N Transilvaniei. Procesul de restructurare demarat în 1990 a dus inițial la o scădere a prod. ind. Începând cu 1994, are loc o relansare a prod. ind. Unele întreprinderi și-au redus activitatea sau au fost nevoite să-și închidă porțile în timp ce altele s-au restructurat, diversificându-și sau modificându-și profilul, proces care se află încă în plină desfășurare. Au apărut însă și o serie de noi obiective ind., în general ca urmare a unor investiții externe. Ind. energetică se bazează încă în mare măsură pe termoenergie (c. 60% din producția electrică în anul 2004), deși aceasta implică un preț de cost mai ridicat și un grad mai mare de poluare a mediului. Totuși unele termocentrale au fost trecute în conservare sau lucrează la capacitate mai mică. Există și un număr mare de hidrocentrale, de diferite capacități; se remarcă Porțile de Fier I și II (Ostrovu Mare) pe Dunăre, hidrocentralele în cascadă de pe Bistrița, Argeș, Oltul inferior, cele de pe Lotru, de la Tismana, de la Stânca-Costești pe Prut, Fântânele în M-ții Apuseni, Râu Mare la poalele m-ților Retezat etc. O pondere mare o are centrala atomo-electrică de la Cernavodă. Mari rafinării de petrol funcționează în jud. Prahova (Ploiești, Brazi, Teleajen), Constanța (Midia-Năvodari) și Onești. Prelucrarea complexă a produselor petroliere se realizează și Arpechim-Pitești. Ind. siderurgică este reprezentată de câteva centre: combinatul siderurgic Galați, care, după o perioadă foarte dificilă, este acum în plină activitate, combinatul de oțeluri speciale Târgoviște, uzinele de la Reșița, Hunedoara și Iași, laminoarele de la Roman și Brăila, ind. sârmei de la Câmpia Turzii. Metalurgia neferoasă este prezentă îndeosebi prin producția de alumină (Oradea, Tulcea) și producția de aluminiu și aliaje de aluminiu de la ALRO Slatina. Ind. constructoare de mașini a suferit modificări profunde, datorită lipsei de competivitate a unora dintre produse. Printre întreprinderile rămase în funcțiune, unele chiar cu rezultate semnificative, se numără cele producătoare de autoturisme de oraș (Pitești, Craiova), utilaj petrolier (Ploiești, Târgoviște), mașini-unelte, piese și utilaje, în numeroase centre, mașini agricole (Brașov), frigidere și mașini de gătit (Găești, întreprindere retehnologizată conform normelor internaționale privind protecția stratului de ozon), construcții și reparații navale (Constanța, Mangalia, Galați, Brăila), material rulant (Arad). Ind. chimică, cu un puternic potențial poluant, a fost nevoită să întreprindă acțiuni de modernizare iar unele dintre întreprinderile care nu corespundeau standardelor de mediu au fost închise. Printre principalele produse se numără soda calcinată, soda caustică și alte produse cloro-sodice (Govora, Borzești, Râmnicu Vâlcea, Ocna Mureș, Turda, Târnăveni), îngrășăminte chimice (Craiova, Târgu Mureș, Năvodari, Făgăraș etc.), detergenți (Ploiești, Timișoara), amoniac, acid sulfuric etc. Se fabrică și cauciuc sintetic și produse din cauciuc, inclusiv anvelope auto (Bacău, Florești-Prahova, Jilava, Timișoara). Ind. farmaceutică are centre importante la Iași, București, Cluj-Napoca, Brașov. R. este un important producător de ciment (Fieni, Câmpulung, Turda ș.a.), la care se adaugă și alte materiale de construcții (ceramică, cărămizi, geamuri). Pe baza exploatării, adesea excesive, a resurselor forestiere, s-a dezvoltat o importantă ind. de prelucr. a lemnului (îndeosebi cherestea, dar și furnir, mobilă, instrumente muzicale, celuloză și hârtie), în numeroase localit., îndeosebi în reg. Carpaților Orientali, la poalele Carpaților Meridionali (la Brezoi și Sebeș) și în aria M-ților Apuseni. Există și numeroase unități ale ind. blănăriei. Ind. alimentară, bine reprezentată în toate orașele mari dar și în numeroase localit. mici și mijlocii, produce preparate din carne, conserve de legume, fructe, pește, produse lactate, ulei comestibil (în special de floarea soarelui), zahăr și produse zaharoase, produse de panificație, vin, bere, băuturi spirtoase și răcoritoare. Ind. poligrafică are centre importante la București, Iași, Cluj-Napoca, Craiova, Oradea, Sibiu. Terenurile agricole ocupă peste 60% din suprafața țării; dintre acestea 63% sunt terenuri arabile, 38,7% pășuni și fânețe, 1,8% vii și 1,6% livezi. Pe mari suprafețe se cultivă cereale: grâu și orz (îndeosebi în reg. de câmpie, Dobrogea, partea centrală a pod. Transilvaniei și pod. Moldovei), porumb (foarte răspândit atât în reg. de câmpie cât și în cele de dealuri și podișuri), pe suprafețe mai mici ovăz și secară. Dintre plantele tehnice, producții importante se obțin la floarea-soarelui, cultivată îndeosebi în C. Română, C. de Vest și pod. Moldovei, dar se extind tot mai mult și alte plante oleaginoase (soia, rapița, ricinul). În schimb sfecla de zahăr, inul și cânepa înregistrează un regres. Cartoful este cultivat în toată țara, dar pe suprafețe mai mari în jud. Suceava, Maramureș, Satu Mare, în SE Transilvaniei (jud. Brașov, Covasna, Harghita), iar cartofii timpurii în partea centrală a C. Române, îndeosebi în jud. Dâmbovița. Se mai cultivă tomate, fasole, mazăre, ceapă, varză, ardei, atât în câmp cât și în grădini și sere, îndeosebi în reg. sudice ale țării și în zonele preorășenești; se folosesc pe scară largă solariile pentru producția de legume timpurii. Pepenii verzi și galbeni găsesc condiții favorabile în S C. Române și în C. de Vest. Se cultivă și diverse plante furajere (sfeclă furajeră, lucernă, trifoi, borceag, dovleci, porumb pentru siloz). Producțiile agricole înregistrează însă mari fluctuații în funcție de condițiile climatice din anul respectiv. Deși suprafața amenajată pentru irigat în a doua jumătate a sec. 20 depășea 3 mil. ha (locul 2 în Europa), aceasta a fost doar parțial repusă în funcțiune. În anul 2004 (un an agricol foarte bun), R. a ocupat locul 2 în Europa la producția de porumb, locul trei la floarea-soarelui și locul 4 la soia. Pomicultura este bine dezvoltată în reg. deluroase (cu mari suprafețe în jud. ca Argeș, Vâlcea, Buzău, Caraș-Severin) atât sub formă de livezi sistematice cât și ca livezi tradiționale asociate cu fânețe. Pe primul loc se află prunul (în anul 2004, R. a ocupat locul 3 pe glob la producția de prune); fructele sunt folosite preponderent pentru producția de țuică sau pentru gem și magiun, dar există și soiuri superioare de masă. Mărul se cultivă de asemenea pe scară largă, dar producții însemnate din soiuri de calitate superioară de obțin îndeosebi în aria Bistrița-Baia Mare-Sălaj, în pod. Sucevei și în Subcarpații Ialomiței (Voinești). Se mai cultivă păr, cireș, vișin, cais, nuc iar în Dobrogea și dealurile Crișanei se află întinse livezi de piersici. Vița de vie are condiții bune de dezvoltare, dar numai o parte din vii sunt de calitate superioară (altoite), în rest, mai ales în micile exploatații agricole, fiind vii hibride cu producții de calitate mai slabă. Printre cele mai importante reg. viticole din țară, cu pondere importantă a soiurilor superioare se numără latura externă a Subcarpaților de la Curbură (din jud. Vrancea până în jud. Prahova, cu centre renumite ca Panciu, Odobești, Cotești, Tohani, Pietroasa, Valea Călugărească), pod. Moldovei (Cotnari, Huși), Dobrogea (Murtfatlar, Niculițel), Piemontul Getic (Drăgășani), sudul Olteniei (Dăbuleni, Segarcea), pod. Târnavelor și reg. Alba Iulia. Struguri de masă se obțin la Ostrov (Dobrogea) și Greaca. Efectivele de animale au înregistrat fluctuații importante după 1989; după o scădere importantă acum se înregistrează o redresare, atât în gospodăriile individuale cât și în unitățile zootehnice de mare capacitate; au început să apară și unele ferme moderne, la standarde europene. Se cresc bovine pentru carne și lapte (inclusiv un număr relativ mic de bivoli, în unele reg. din Transilvania și în S. C. Române), porcine, ovine și caprine, cabaline (locul doi în Europa, îndeosebi cai de tracțiune dar și cai de rasă folosiți pentru sport), păsări (îndeosebi găini pentru ouă, pui și curcani). Apicultura se bazează pe bogata bază meliferă oferită de flora spontană, pe unele culturi agricole (ex. floarea-soarelui) și plantațiile de salcâm. Pescuitul și piscicultura de practică atât în Dunăre și Marea Neagră cât și în apele interioare; multe râuri și bălți au fost repopulate, totuși se înregistrează o scădere cantitativă și calitativă a producției, în special din cauza poluării apelor. Se constată o creștere continuă a ponderii serviciilor (comerț., transp., poștă, telecomunicații etc.). Rețeaua feroviară cuprinde opt linii magistrale și însumează 11.376 km (34% electrificată), cea rutieră c. 73.000 km drumuri publice (mai puțin de 18.000 km fiind modernizați, dintre care c. 120 km de autostrăzi); în schimb calea navigabilă a Dunării și canalul Dunărea-Marea Neagră înscriu R. pe una dintre magistralele ce leagă Europa Occidentală de E continentului și Asia, portul Constanța fiind și cel mai mare din bazinul Mării Negre. Traficul maritim internațional rămâne însă inferior celui din 1989 (în 2001: 28,9 mil. t, trafic total). Atât la mărfuri (74,3%), cât și la pasageri (60%) predomină transp. rutier, urmat de cel feroviar (18%; i, respectiv, 39,3%). În urma procedurii de modernizare și extindere, capacitatea principalului aeroport internațional „Henri Coandă”, București-Otopeni, a crescut la 3 mil. de pasageri anual (față de 1,6 mil. în 1998 și 1 mil. în 1994). O rețea vastă de conducte asigură transportul gazelor naturale și petrolului de la locurile de exploatare din țară sau a celor importate la centrele de prelucrare sau la consumatori și transportul produselor petroliere spre porturile Constanța, Galați, Giurgiu. Rețeaua electrică de transport include aproximativ 8.800 km de linii electrice aeriene de tensiune înaltă, medie și joasă, fiind interconectată cu rețelele electrice din țările vecine. După excedentele înregistrate în anii ’80 ai sec. 20, folosite la stingerea datoriei externe contractate în anii ’70, balanța comercială s-a deteriorat, pe fondul prăbușirii unor piețe tradiționale (țările membre ale fostului C.A.E.R.), al embargoului impus Iraqului și fostei Iugoslavii și al lipsei de competivitate a multora dintre prod. ind. românești. Pentru acoperirea acestor deficite și asigurarea de fonduri pentru restructurarea economiei s-a apelat la credite externe, în special de la instituțiile financiare internaționale. Datoria externă a R. în 2005 era de 24,4 miliarde euro (din care datorie publică 11,3 miliarde euro și public garantată 13,1 miliarde auro). De asemenea, s-au creat facilități pentru investițiile străine, nivelul acestora depășind 8 miliarde $ (oct. 2002), c. 3 miliarde $ fiind obținute din privatizarea unităților ec. de stat; principalii investitori provin din Italia, Olanda și Germania (aproape 40% din total), urmați de Cipru, Franța, S.U.A., Marea Britanie ș.a. Exportul, în valoare de 22,3 miliarde de euro în 2005, are ca principale domenii produsele minerale (inclusiv produse petroliere, minereuri, ciment, sare) cu o pondere de 11,1% din valoarea totală a exportului, produsele metalurgice (siderurgie, aluminiu ș.a.) 14,8% mașini, aparate și echipamente electrice 17,7%, mijloace și materiale de transport 7,9%, produse textile și confecții (cu pondere ridicată, 19% inclusiv produse realizate în regim de lohn), încălțăminte și accesorii (5,8%), la care se mai adaugă produse chimice, material lemnos, mobilă, produse alimentare. Este orientat în special spre țările Uniunii Europene, cu o pondere de 67,6% din totalul exporturilor (principalii parteneri fiind Italia cu 19,2%, Germania 14%, Franța 7,4%, Marea Britanie 5,5%) și spre Turcia (7,9%). În 2005 s-a importat în valoare de 30,1 miliarde euro, în special mașini, aparate și utilaje (23,4% din totalul importurilor), produse minerale (inclusiv țiței și gaze naturale), 15,6%, produse textile și confecții (10,2%), mijloace și materiale de transport (10,2%), produse metalurgice (8,8%), produse chimice (7,5%), principalii parteneri fiind Italia, Germania, Rusia, Franța, Turcia, China, Austria, Ungaria, Kazahstan. TURISMUL Principalele zone sau obiective: litoralul Mării Negre, cu renumite stațiuni de cură heliomarină, cu vestigiile orașelor antice Tomis, Callatis, Histria; zona Bucegi-Brașov (principala zonă a turismului montan și hivernal din R., cu orașul Brașov și stațiunile Poiana Brașov, Sinaia, Predeal ș.a.); Valea Oltului, cu stațiuni balneare în jud. Harghita (Băile Tușnad) și Vâlcea (Călimănești – Căciulata, Băile Olănești, Băile Govora); NV Moldovei (Bucovina), cu monumente de artă medievală bisericească; M-ții Apuseni, cu spectaculoase fenomene carstice; Maramureșul, cu valori folclorice și etnografice (o adevărată civilizație a lemnului: porți sculptate, case, biserici cu turle înalte – Ieud, Bogdan Vodă, Rozavlea ș.a., Cimitirul Vesel de la Săpânța ș.a., port popular viu colorat) unice în țară, cu stațiuni balneare (Ocna Șugatag) și de sporturi de iarnă (Borșa, Moșoga); defileul Dunării, fenomene carstice în m-ții și pod. Mehedinți; M-ții Făgăraș (supranumiți „Alpii Transilvaniei”), Piatra Craiului, Parâng, Retezat. Obiective incluse în Patrimoniul natural și cultural universal: Rezervația Biosferei Delta Dunării, bisericile cu picturi exterioare din Bucovina, din sec. 15-16 (Voroneț, Sucevița, Moldovița, Humor, Arbore), mănăstirea Horezu din Oltenia, bisericile de lemn din Maramureș (Ieud, Șurdești, Bârsana, Rogoz ș.a.), cetățile dacice din m-ții Orăștiei, bisericile fortificate săsești din Transilvania (Biertan, Prejmer, Viscri ș.a.) și centrul istoric al Sighișoarei. ISTORIA Vestigii ale activității umane în spațiul carpato-dunărean coboară în timp până în epoca Paleoliticului inferior (unelte din această perioadă au fost descoperite pe Valea Dârjovului, Valea Dâmbovicioarei, Valea Lupului, Ripiceni etc.) și atestă apartenența acestei zone la marea arie geografică în care s-a desfășurat procesul de antropogeneză. Rămășițele osteologice cele mai vechi (descoperite la Ohaba-Ponor) aparțin omului de Neanderthal, purtătorul culturii Musteriene (Paleoliticul mijlociu). Urmele de cultură materială atestă o continuitate de viețuire și în perioadele Paleoliticului superior (Cioclovina, Peștera) și Mezoliticului (Lapoș, Scaune, Herculane). Trecerea de la Paleolitic la Neolitic a fost însoțită de profunde prefaceri economice și sociale: din vânător și culegător, omul devine cultivator al pământului și crescător de animale; în același timp, gintei matriarhale îi urmează ginta patriarhală. Triburile preindo-europene dezvoltă un șir de culturi materiale, diferențiate mai ales prin ceramică, dintre care cele mai importante sunt: Hamangia, Gumelnița, Cucuteni. Pătrunderea indo-europenilor – triburi de păstori organizate în ginte patriarhale – la sfârșitul milen. 3 î. Hr. a dus la o sinteză între populația sedentară și cea migratoare, creându-se astfel – și cu aportul influențelor culturale sudice – un adevărat grup carpato-balcanic, individualizat etnic, lingvistic și cultural. Metalurgia aramei și a bronzului a contribuit în chip decisiv la progresul comunităților prototrace și a favorizat crearea uniunilor tribale (culturile Tei, preponderent pastorală, Sărata Monteoru, cu economie mixtă, Otomani, cu o dezvoltată tehnică de prelucrare a bronzului), care întrețin strânse legături în aria civilizației miceniene și reprezintă principalii exportatori de aur pe continent. Epoca fierului înregistrează individualizarea triburilor geto-dace în cuprinsul grupului etnic, cultural și lingvistic nord-tracic. Populațiile autohtone din spațiul carpato-dunărean (acoperit aproape în întregime de cultura Basarabi din prima Epocă a fierului) au receptat succesiv influențe scitice (sec. 6 î. Hr.), grecești (sec. 7-6 î. Hr., când au fost întemeiate coloniile Histria, Tomis și Callatis) și celtice (300-280 î. Hr.), care au îmbogățit cultura materială și spirituală a localnicilor. Deosebiți doar prin zonele pe care le populau (geții la S și E de Carpați, dacii în pod. Transilvaniei și Banat), geto-dacii sunt semnalați pentru prima dată, în izvoare scrise, în legătură cu expediția lui Darius, regele persan, din 513 î. Hr. (Herodot îi numește pe geți „cei mai viteji și cei mai drepți dintre traci”). Aflați în faza democrației militare, geto-dacii vorbeau aceeași limbă și formau o mare și bine structurată unitate culturală, etnică și lingvistică. Ei trăiau în cadrul unor mari formațiuni unional-tribale, dintre care cea mai cunoscută a fost aceea a lui Dromichaites, care izbutește să-l înfrângă pe Lisimah, regele Traciei (c. 300 î. Hr.). Unificatorul formațiunilor politice și militare geto-dace a fost Burebista, care a pus bazele unui puternic stat ce se întindea din Boemia până la Marea Neagră – cu centrul probabil la Argedava -, cetățile grecești pontice (de la Olbia la Apolonnia) aflându-se de asemenea, sub autoritatea sa. După moartea lui Burebista (44 î. Hr.), statul dac s-a destrămat în mai multe formațiuni politice. În timp ce Imp. Roman lua în stăpânire Pen. Balcanică și Dobrogea (alipită în 46 î. Hr. prov. romane Moesia), dacii, sub conducerea lui Decebal (87-106), își reconstituie statul, cu centrul politic, militar și religios în Transilvania, în m-ții Orăștiei. Amenințati de expansiunea romană, dacii fac dese incursiuni la S de Dunăre, înfrângând armata romană care le invadase terit. (vistoria de la Tapae, 87). În cursul a două războaie (101-102, 105-106), împăratul Traian a izbutit, după lupte grele (Tapae, Adamclisi), să învingă pe daci și pe aliații lor și a transformat o mare parte din Dacia în prov. romană. Populația geto-dacilor care trăia în afara perimetrului prov. – carpii, costobocii etc. – și-a păstrat libertatea, cultura ei fiind însă influențată de cea romană. Colonizarea masivă și organizată cu elemente romanice sau romanizate, folosirea limbii latine și asimilarea civilizației romane, aflată pe o treaptă superioare de dezvoltare, precum și intensa urbanizare au dus la romanizarea autohtonilor și la constituirea, prin amestecul dacilor cu coloniștii romani, a populației daco-romane, principalul element al procesului de etnogeneză a românilor. După retragerea armatei și administrației romane la S de Dunăre (271/275), grosul populației daco-romane a rămas la N de Dunăre unde și-a continuat vechile îndeletniciri de agricultori și păstori și a gravitat din punct de vedere politic, economic și cultural în sfera de influență a Imp. Roman și a celui Bizantin. În aceste condiții, procesul de romanizare a continuat, fiind însoțit, în același timp, de răspândirea creștinismului, predicat și practicat în limba latină. Până la începutul sec. 7, se constituie în cadrul romanității orientale, rămasă un bloc unitar, un popor romanic (protoromânii), distinct de celelalte popoare romanice care se formaseră (sau se formau) pe terit. fostului Imp. Roman. Migrația slavilor și căderea limesului danubian au dus la dislocarea blocului compact al romanității orientale care acoperea întreg spațiul carpato-balcanic. Protoromânii își mențin caracterul romanic și asimilează, succesiv, populațiile migratoare, chiar dacă acestea exercitau, temporar și parțial, autoritatea politică și militară asupra zonei carpato-dunărene. În sec. 7-9 are loc desăvârșirea procesului de formare a poporului român și a limbii române, care, prin origine, structură gramaticală și fondul principal de cuvinte aparține limbilor romanice, fiind singura succesoare directă a latinei vorbite în prov. carpato-balcanice ale Imp. Roman. După dispariția centrelor urbane, nucleul de organizare economică și socială a devenit obștea teritorială. Din rândul membrilor obștii, se ridică, cu timpul, o pătură de șefi politici și militari (cneji, juzi) care își consolidează autoritatea prin prin conducerea luptei împotriva migratorilor sau prin rolul de intermediari în relațiile cu aceștia. Cnejii și juzii devin cu timpul beneficiarii unor dări și prestații, se diferențiază prin avere de restul obștii și își permanentizează situația de conducători ai obștilor sau ai uniunilor de obști – care încep să se formeze mai ales pe văile apelor sau în depresiuni („țări” precum Țara Loviștei, Țara Hațegului etc.). În sec. 10-11, pe întreg spațiul carpato-dunărean sunt semnalate mici formațiuni politice (cnezate, voievodate), precum cele conduse de Menumorut, Glad și Gelu în Transilvania și Banat (sec. 9-10), Tatos (Chalis), Satza și Sestlav în Dobrogea (sec. 11). Cucerirea Transilvaniei de către unguri (desfășurată în mai multe etape în sec. 10-12) a stânjenit procesul de constituire a societății medievale românești în bazinul carpatic, dar cuceritorii au recurs la instituția autohtonă a voievodatului, ca formă de organizare a Transilvaniei, aceasta păstrându-și astfel individualitatea în cuprinsul Regatului ungar. Marea invazie mongolă din 1241-1242 nu a putut anula rezultatele procesului de dezvoltare a societății românești, formațiunile politice de la S și E de Carpați continuând să progreseze în direcția structurilor feudale. În 1247 sunt semnalați, între Carpați și Dunăre, „mai mari ai pământului” (majores terrae), care dispuneau de o anumită forță militară și a căror putere economică și autoritate politică veneau din exploatarea masei de țărani (rustici), îndatorați la dări și prestații. O situație similară este atestată în Moldova în prima jumătate a sec. 14. Pe această bază nucleele statale din sec. 10 se dezvoltă în microstate ca cele ale lui Litovoi, Ioan și Farcaș (Oltenia) și Seneslau (Muntenia); la E de Carpați, un rol important au jucat trei formațiuni: Moldova (pe valea râului Moldova), cu capitala la Baia, alta în părțile de N cu capitala la Siret și una în S Moldovei. Consolidarea acestor formațiuni reprezenta un obstacol în calea politicii a expansiune a Regatului ungar peste Carpați, astfel că un conflict între acesta și conducătorii formațiunilor statale românești devenea inevitabil. În 1277 Litovoi (cel din 1247 sau un succesor omonim), care își extinsese autoritatea asupra unor terit. (poate în stânga Oltului) și refuzase să plătească tribut regelui ungar, este ucis în luptă. În a doua jumătate a sec. 13 și prima jumătate a sec. 14, în condițiile întăririi elitei politico-militare și ale unor împrejurări externe favorabile (anarhia feudală din Regatul ungar, slăbirea forței politice și militare a Țaratului bulgar și a Hoardei de Aur), are loc unificarea formațiunilor politice de la S și E de Carpați în cadrul statelor feudale Țara Românească și, respectiv, Moldova. Basarab I (la Posada, 1330) și Bogdan I (în 1364-1365) au consolidat independența Țării Românești și a Moldovei, înfrângând încercările regalității ungare de a-și extinde stăpânirea și asupra terit. românești de la S și E de Carpați. Întemeierea statelor feudale românești a favorizat dezvoltarea demografică și economică, a pus bazele organizării social-politice și militare și a dat românilor o identitate politică, ferindu-i de pericolul integrării lor în hotarele regatelor vecine care își disputau stăpânirea spațiului carpato-dunărean. Structura economică și social-politică a Țărilor Române în Ev. med. prezintă trăsături clasice ale feudalismului: economia autarhică, organizarea domenială ca celulă economică, în cadrul căreia țăranii șerbi (iobagi, rumâni, vecini) erau obligați să asigure renta feudală stăpânilor de moșii. La nivelul structurilor politice, feudalismul din Țara Românească și Moldova se încadrează tipologic în feudalismul bizantin, iar cel din Transilvania, ca urmare a cuceririi maghiare, feudalismului apusean. O trăsătură specifică a societății medievale din Țara Românească și Moldova a fost menținerea unei însemnate categorii de țărani liberi (moșneni și răzeși), organizați în obști, beneficiind de anumite libertăți și privilegii, care le-au asigurat o pondere importantă în viața socială și politică a Țărilor Române. Prin situarea lor geopolitică și geostrategică, Țările Române au fost confruntate cu expansionismele concurente ale regatelor ungar, polon și Imp. Otoman, care din 1393 devine vecin la Dunăre cu Țara Românească. Mijlocul cel mai frecvent folosit pentru a conserva individualitatea lor politică – impus de altminteri de contextul politic – a fost recunoașterea unei suzeranități nominale ca, la adăpostul ei, să se evite o suzeranitate reală. Din a doua jumătate a sec. 14, Țările Române se angajează într-un îndelung efort de apărare împotriva Imp. Otoman ce se încadrează în cruciada târzie. În Țara Românească, Mircea cel Bătrân (1386-1418) câștigă bătălia de la Rovine (1394), iar după victoria mongolă de la Ankara (1402), intervine în lupta pentru succesiune din Imp. Otoman, izbutind, pentru scurt timp, să impună ca sultan pe un protejat al său. După căderea acestuia însă Mircea a fost constrâns să plătească haraci Porții (1417). Pentru a face față presiunii otomane sporite, voievodul Transilvaniei (Iancu de Hunedoara) (1441-1456), organizează un front antiotoman al țărilor române – prin sprijinirea ca domni în Țara Românească și Moldova a unor partizani ai săi – și stăvilește înaintarea otomană prin apărarea Belgradului, asediat de Mehmet al II-lea (1456). Acțiunea sa a fost continuată de domnul Țării Românești, Vlad Țepeș (1448, 1456-1462, 1476) care, după ce a nimicit garnizoanele turcești de la Dunăre, a înfrânt expediția întreprinsă împotriva lui de sultan (1462), dar nu a putut să se mențină în domnie, ca urmare a conflictului cu regele Ungariei, Matia Corvin. Domnia voievodului Moldovei Ștefan cel Mare (1457-1504) marchează apogeul luptei împotriva expansiunii otomane. Consolidându-și puterea în țară printr-o energică politică de întărire a autorității domnești și făcându-se respectat de vecini (în 1467, înfrânge la Baia pe Matia Corvin, regele Ungariei, iar în 1497, în codrii Cosminului, pe Ioan Albert, regele Poloniei), Ștefan s-a alăturat coaliției antiotomane alcătuită de Veneția, Ungaria și statul turcoman al lui Unun-Hasan în episodul cunoscut ca Războiul turco-venețian (1463-1479). Biruitor în lupta de la Vaslui (1475), el a avut de făcut față în anul următor unei mari expediții organizate de Mehmet al II-lea și încheiate cu un eșec pentru otomani. Lipsit de sprijinul puterilor europene, cărora li se adresase, în repetate rânduri, în vederea unor acțiuni comune, Ștefan a sfârșit prin a accepta plata haraciului, în schimbul angajamentului Porții de a nu interveni în afacerile interne ale țării. La sfârșitul sec. 15 și începutul sec. 16, succesele Imp. Otoman (cucerirea Chiliei și Cetății Albe în 1484, ocuparea Belgradului în 1521, zdrobirea Ungariei la Mohács în 1526) și posibilitatea de a-i utiliza pe tătarii din Crimeea ca instrument politic militar (deveniseră vasali Porții din 1475) au constrâns Țările Române să accepte suzeranitatea otomană, păstrându-și un statut de autonomie. Încercările Porții de a transforma statele române în provincii otomane au declanșat reacția viguroasă a acestora (Radu de la Afumați, Petru Rareș) care au făcut, în cele din urmă, respectată autonomia lor. Regimul dominației otomane a impus, alături de haraci, apăsătoare obligații materiale (grâne, vite, cherestea, contribuții bănești), care au sleit resursele economice ale Țărilor Române. Agravarea considerabilă a acestui regim a provocat riposta militară a statelor române, care au încercat să se emancipeze de sub suzeranitatea Porții. După o primă tentativă fără succes, a lui Ioan-Vodă, domnul Moldovei (1572-1574), se produce la sfârșitul sec. 16 războiul antiotoman al celor trei țări românești, care se alăturaseră unei noi coaliții europene (Liga Sfântă). În cursul acestui război, domnul Țării Românești, Mihai Viteazul (1593-1601), redobândește neatârnarea printr-un șir de victorii, cele mai importante fiind repurtate la Călugăreni și Giurgiu (1595). În cursul acestui război, din rațiuni politico-strategice, Mihai i-a îndepărtat din domnie, pe principele Transilvaniei, Andrei Báthori, și pe domnul Moldovei, Ieremia Movilă, înfăptuind (1600) astfel prima unire politică a Țărilor Române (Țara Românească, Transilvania și Moldova). Deși realizarea unirii Țărilor Române sub domnia lui Mihai Viteazul a fost de scurtă durată, amintirea ei a fost mereu evocată în cadrul ideologiei naționale din sec. 19, ca justificare a necesității constituirii statului național român. Reintrarea Țărilor Române sub dependența Porții la începutul sec. 17 s-a făcut în condițiile atenuării regimului de exploatare, iar teama de o nouă ridicare la luptă a românilor a constrâns Imp. Otoman să respecte autonomia celor trei state românești. În acest nou cadru se integrează domniile lui Radu Șerban (1602-1611, cu întreruperi), continuator al programului politic al lui Mihai Viteazul, Matei Basarab (1632-1654), exponent, cu mari însușiri politice, ai regimului boieresc, în Țara Românească, Vasile Lupu în Moldova (1634-1653), cu ambiții de continuator al Bizanțului imperial, Gabriel Bethlen (1613-1629) și Gheorghe Rákóczi I (1630-1648), în Transilvania, preocupați să asigure statului beneficii din intervenția în Războiul de 30 de Ani. O nouă acțiune antiotomană a Țărilor Române, condusă de Constantin Șerban (1654-1658), Mihnea III (1658-1659) și Gheorghe Rákóczi II (1648-1660), este reprimată de Poartă. Eșecurile militare ale Imp. Otoman din a doua jumătate a sec. 17 intensifică lupta de emancipare de sub suzeranitatea Porții. Promotorii ei, Șerban Cantacuzino (1678-1688) și Constantin Brâncoveanu (1688-1714), în Țara Românească, duc negocieri secrete cu puterile creștine sau se alătură deschis luptei antiotomane, ca Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei (1693, 1710-1711), care participă la campania antiotomană a țarului Petru I (1711). După înfrângerile suferite din partea armatelor austriece și după instituirea stăpânirii habsburgice asupra Transilvania (1699), Poarta introduce în Moldova (1711) și Țara Românească (1716) regimul fanariot, ceea ce a avut drept urmare limitarea autonomiei și înăsprirea exploatării otomane. Confruntați cu o criză demofiscală, domnii fanarioți au promovat o politică amplă de reforme, care, începută în domeniul fiscal, a cuprins progresiv toate sectoarele vieții sociale; dintre reformele adoptate, cea mai importantă a fost abolirea șerbiei de către Constantin Mavrocordat (1746, în Țara Românească, 1749, în Moldova).În Transilvania stăpânită de Habsburgi au avut numeroase răscoale, culminând cu marea răscoală condusă de Horea, Cloșca și Crișan (1784-1785), în urma căreia dependența personală a fost desființată (1785). Războaiele ruso-austro-turce pentru rezolvarea „Chestiunii orientale”, desfășurate și pe terit. Țărilor Române, au produs mari devastări și s-a încheiat prin amputări teritoriale în detrimentul Țării Românești și Moldovei; Oltenia s-a aflat temporar sub stăpânirea austriacă (1718-1739), Bucovina a fost cedată de Poartă Imp. Habsburgic (1775), iar prin Tratatul de Pace de la București, care punea capăt Războiului ruso-turc (1806-1812), parte de E a Moldovei, situată între Prut și Nistru (Basarabia) a fost anexată de Rusia. Destrămarea relațiilor feudale, ca urmare a progresului economic și a afirmării burgheziei a fost însoțită de avântul luptei de emancipare națională. În Transilvania, „regimul națiunilor” privilegiate (nobilimea maghiară, patriciatul săsesc și elita secuiască) era principalul obstacol în calea afirmării naționale a românilor; în Moldova și Țara Românească, dominația otomană devenise incompatibilă cu dezvoltarea noilor relații capitaliste; înlăturarea regimului feudal reclama ieșirea de sub dependența Porții. Inițiatorul luptei politice naționale în Transilvania a fost episcopul Ioan Inocențiu Micu (Clain). Acesta, invocând autohtonia, preponderența numerică și contribuția fiscală masivă a românilor transilvăneni, revendică egalitatea în drepturi cu celelalte trei „națiuni”. Rămase fără rezultat, demersurile lui Micu au fost reluate și dezvoltate în cadrul memoriului Suppplex Libellus Valachorum (1791), redactat de fruntașii Școlii Ardelene care, alături de egalitatea în drepturi, cereau reprezentarea proporțională în Dietă. Intensificarea luptei de emancipare socială și națională de la începutul sec. 19 a culminat cu mișcarea din 1821 din Țara Românească condusă de Tudor Vladimirescu, prin care se urmărea înlăturarea dominației otomane. Ea s-a integrat marelui curent de emancipare națională din Europa de SE, a cărei expresie a fost Eteria și a solidarizat toate forțele social-politice ale Țării Românești, determinând colaborarea lui Tudor Vladimirescu cu Eteria și marii boieri. Dezavuarea acțiunilor Eteriei și ale lui Tudor Vladimirescu de către țar – la Congresul Sfintei Alianțe de la Laibach (azi Ljubljana) – l-a silit pe Tudor să intre în negocieri cu turcii. Faptul a provocat conflictul dintre Tudor Vladimirescu și Alexandru Ipsilanti, conducătorul Eteriei; din ordinul acestuia, Tudor a fost prins și ucis. Intrarea armatei turcești în Țara Românească și Moldova a capăt mișcării. Deși înfrântă, ea s-a încheiat cu abolirea regimului fanariot și restabilirea domniilor pământene. Programele de reformă, care se înmulțesc în perioada imediat următoare, reflectă tendința generală de renovare socială și politică; acestui curent, care se manifesta mai puternic în Moldova, unde reprezentanții micii boierimi – Ioniță Sandu Sturdza – ocupa scaunul domniei, îi aparține și proiectul de constituție din 1822, zis al „cărvunarilor”, denumire care pune în evidență legăturile reformatorilor români cu mișcarea democratică europeană. Războiul ruso-turc, încheiat prin Pacea de la Adrianopol (1829) a deschis calea unor profunde prefaceri în viața internă a Țărilor Române. Abolind restricțiile comerciale impuse de Poartă Moldovei și Țării Românești, Tratatul de la Adrianopol a facilitat intrarea economiei celor două principate în circuitul european. Pentru a răspunde cererilor de produse cerealiere ale țărilor Vestului industrializat, se intensifică exploatarea forței de muncă a țărănimii prin sporirea cuantumului obligațiilor în muncă; marele domeniu se transformă într-o exploatare agricolă întemeiată pe clacă, a cărei producție este destinată în principal exportului. Totodată, boierii se străduiesc să-și elibereze stăpânirile funciare de servituțile feudale care le grevau și să transforme domeniul feudal în proprietate capitalistă. Pe plan legislativ, aceste prefaceri și-au găsit expresie în Regulamentele Organice. Dezvoltarea capitalistă a economiei și formarea burgheziei au imprimat un caracter acut confruntărilor sociale, iar în Transilvania se adăugau antagonismele izvorâte din discriminarea națională la care era supusă populația românească. Conflictele social-politice, latente, s-au manifestat viguros în Revoluția din 1848-1849, care, izbucnită aproape simultan în toate cele trei țări române – cauzele fiind comune – a fost, deopotrivă, parte integrantă a revoluției democratice europene și expresie a unității și solidarității forțelor novatoare. Adunările Ad-hoc, convocate, potrivit prevederilor Congresului de la Paris, au formulat cererea unirii Principatelor Române într-un singur stat cu numele de România, având un statut de autonomie și neutralitate (oct. 1857). Poziția ostilă Unirii, adoptată de Imp. Otoman, Imp. Habsburgic și Marea Britanie, a făcut ca revendicările românești să fie doar parțial acceptate: cele două Principate urmau să aibă câte un domnitor, guvern și adunări legiuitoare separate. Folosindu-se cu abilitate de imprecizia hotărârii reprezentanților celor șapte puteri, care nu prevăzuseră posibilitatea alegerii aceleiași persoane în cele două Principate, atât moldovenii cât și muntenii l-au ales domn pe colonelul Alexandru Ioan Cuza, candidatul partidei naționale (5 și 24 ian. 1859), realizându-se astfel Unirea Țării Românești cu Moldova. Noul domnitor, după ce a asigurat recunoașterea internațională a unirii Țării Românești cu Moldovei într-un singur stat, a inițiat un șir de reforme interne care urmau să consolideze Unirea, să elimine structurile social-politice perimate, să înzestreze noul stat cu instituții moderne și să asigure progresul societății. Măsurile preconizate de Cuza s-au lovit de rezistența grupărilor conservatoare care, dacă acceptau secularizarea averilor mănăstirești, s-au opus cu îndârjire reformei agrare. Cuza, sprjinit de cel mai apropiat colaborator al său, Mihail Kogălniceanu, a dat o lovitură de stat (2/14 mai 1864), dizolvând adunarea legislativă (în care predomina boierimea conservatoare) și a promulgat o nouă Constituție. Adoptată ulterior, legea rurală preconiza eliberarea țăranilor de servituțile feudale, aceștia devenind proprietarii loturilor de pământ aflate în folosința lor și urmând să plătească moșierilor, prin intermediul statului, o despăgubire. Prin Actul adițional la Convențiunea din aug. 1858 (semnat la Constantinopol în iun. 1864), Cuza a obținut autonomia deplină a României. Reformele înfăptuite de Cuza, îndeosebi reforma agrară și cea electorală, au întâmpinat o puternică opoziție din partea conservatorilor și liberal-radicalilor care, uniți într-o conjurație, l-au silit pe domnitor să abdice (11/23 febr. 1866) și să părăsească țara. Dând curs unui deziderat formulat în timpul Adunărilor Ad-hoc, Locotenența Domnească, instituită după abdicarea lui Cuza, oferă coroana României (1866) unui domn de origine străină, în persoana prințului german Carol din familia de Hohenzollern-Sigmaringen. Alegerea unui domn străin era motivată și de necesitatea de a se pune capăt competiției pentru domnie dintre marile familii boierești și amestecul marilor puteri limitrofe, care sprijineau diverși candidați, pentru a-și întări influența în societatea română. Încă de la urcarea sa pe tron, Carol I se pronunță, în plan intern, pentru modernizarea structurilor economice, politice și militare ale țării, iar în cel extern pentru menținerea și consolidarea statului internațional de stat autonom. Se promulgă o nouă Constituție, care consfințea unitatea și indivizibilitatea statului român, stabilește, pentru prima oară, în mod oficial, denumirea de România, în locul aceleia de Principatele Unite Române, consacră ca formă de stat monarhia constituțională, ereditară în familia principelui Carol, în linie direct masculină; în Constituție sunt prevăzute drepturile și libertățile cetățenești, precum și principiul separației puterilor în stat: legislativă, executivă și judecătorească. Primul deceniu al noii domnii s-a caracterizat prin instabilitate guvernamentală, reflex al divergențelor dintre grupările politice din țară. Noua fază a „crizei orientale”, declanșată de intensificarea mișcării de eliberare din Balcani, a deplasat centrul de greutate de la politica internă la cea externă. În urma negocierilor purtate la Livadia (oct. 1876), s-a semnat o Convenție româno-rusă (4/16 apr. 1877), care prevedea dreptul de a trece a trupelor ruse pe terit. R. spre Balcani, Rusia obligându-se să mențină și să apere integritatea terit. a R. Declarația de război adresată Porții de Rusia și intrarea armatei ruse pe terit. R. au provocat o ripostă militară a Imp. Otoman – bombardarea terit. românesc. La 9 mai, R. își proclamă independența de stat consolidată prin Războiul de Independență (1877-1878) și recunoscută pe plan internațional prin Pacea de la San-Stefano și Congresul de la Berlin (1878). Perioada de stabilitate cuprinsă între proclamarea independenței și izbucnirea Primului Război Mondial a favorizat rapida dezvoltare a economiei naționale. Promulgarea legii pentru încurajarea ind. (12/24 mai 1887) și adoptarea primelor tarife vamale protecționiste au asigurat un ritm mai rapid de dezvoltare a producției ind. autohtone. Cele mai însemnate progrese s-au înregistrat în domeniul ind. extractive (petrol-cărbune), alimentare și forestiere. Necesitățile economice au impus dezvoltarea rețelei de căi ferate și de reorganizare și modernizare a porturilor fluviale (Turnu Severin, Giurgiu, Brăila și Galați). Viața politică s-a polarizat în jurul Partidului Liberal (creat în mai 1875) și a Partidului Conservator (constituit în febr. 1880), a căror alternanță la conducerea țării a constituit trăsătura caracteristică a sistemului de guvernământ românesc. În 1893 s-a creat Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din România. După 1848, Transilvania a devenit dependentă direct de Habsburgi, iar după instituirea dualismului austro-ungar (1867) a fost anexată la Ungaria, ceea ce a avut drept consecință agravarea politicii de discriminare și asimilare a românilor transilvăneni. Pentru continuarea luptei în noile condiții, elita intelectuală a creat Partidul Național Român (mai 1881) una dintre cele mai importante acțiuni ale sale fiind Memorandul din 1892. Dezvoltarea capitalismului în agricultură în condițiile menținerii unor forme anacronice alături de extinderea arendășiei și de pauperizarea țărănimii, a provocat răscoalele țărănești din 1888 și 1907. În politica externă, ca urmare a tensiunilor din relațiile româno-ruse din 1878, R. s-a apropiat de Puterile Centrale cu care a semnat (1883) un tratat secret de alianță, în ciuda puternicelor divergențe cu Austro-Ungaria, provocate de situația românilor din Transilvania, precum și de cauze de ordin economic. Aceste divergențe au slăbit cu timpul raporturile cu Tripla Alianță și au generat un curent favorabil apropierii de Franța și, implicit, de Antantă. La sfârșitul sec. 19 și începutul sec. 20, cu toate progresele obținute în înaintarea pe calea capitalismului, R. continua să fie o țară slab dezvoltată din punct de vedere economic, cu o ind. restrânsă, cu o economie având un pronunțat caracter agrar. În 1913, R. a participat la cel de-al Doilea Război Balcanic încheiat cu Pacea de la București (1913) prin care reg. din S Dobrogei – Cadrilaterul – revine României. La 28 iul. 1914 a izbucnit Primul Război Mondial între Antantă și Puterile Centrale. La scurt timp moare Carol I, urmând la tron nepotul său, Ferdinand I (1914-1927). Neutralitatea proclamată în aug. 1914 nu a împiedicat apropierea progresivă a R. de puterile Antantei, cărora li s-a alăturat în 1916, declarând război Austro-Ungariei (14 aug. 1916). După o scurtă înaintare în Transilvania, armata română a fost prinsă în cleștele unei duble ofensive germane – cu colaborarea trupelor austro-ungare, bulgare și turce – din direcția Carpaților și a Dunării. Armata română a fost silită să părăsească Oltenia și Muntenia; regele Ferdinand și guvernul s-a refugiat la Iași. În vara anului 1917, încercarea forțelor germano-austriece de a rupe frontul român s-a soldat cu un grav eșec în urma ofensivei române de la Mărăști (iul.-aug.), a zdrobirii ofensivei germano-austro-ungare prin bătălia de la Mărășești (aug.) și prin bararea (aug.) văii Trotușului (a treia bătălie de la Oituz). Situația R., în urma negocierilor germano-ruse de la Brest-Litovsk, a devenit critică; în aceste condiții guvernul român a intrat în negocieri cu Puterile Centrale și a încheiat armistițiul de la Focșani (26 nov./9 dec. 1917), căruia i-a urmat Tratatul preliminar de la Buftea și apoi Tratatul de pace de la București (24 apr./7 mai. 1918). Prin clauzele tratatului, R. era constrânsă la pierderi terit. și concesii economice în favoarea Puterilor Centrale. La 27 mart./9 par. 1918, Sfatul Țării de la Chișinău a votat unirea Basarabiei cu România. În nov. 1918, guvernul român a denunțat Tratatul de la București și a redeschis ostilitățile cu Puterile Centrale. În condițiile înfrângerii Puterilor Centrale în război și a dezmembrării Austro-Ungariei, Bucovina (15/28 nov. 1918) și Transilvania (18 nov./1 dec. 1918) se unesc cu R., desăvârșindu-se astfel formarea statului național român, cu consecințe pozitive asupra întregii evoluții economice, politice și sociale a țării. La 28 iun. 1919, R. a devenit membră a Societății Națiunilor. Pe plan intern, printre primele măsuri inițiate, au fost reforma sistemului electoral din 1918 (care asigura o participare mai largă a populației, îndeosebi a țărănimii la viața politică a țării) și reforma agrară din 1921 (prin care se expropriau cu despăgubire peste 6.000.000 ha, adică 66% din întreaga suprafață de pământ deținută de moșierime). Reforma agrară a dat impuls dezvoltării capitalismului în agricultură. În anii 1921-1930 are loc o dezvoltare mai accentuată a ind., care a cunoscut un avânt însemnat și s-a diversificat, deși în structura continua să predomine ind. bunurilor de consum și ind. extractivă. În 1923 a fost adoptată o nouă Constituție, care a proclamat R. „stat național unitar și indivizibil”, înscriind în același timp prevederi cu caracter democratic („libertatea muncii”, „libertatea de asociere”, „dreptul de vot” ș.a.). La Congresul Partidului Socialist (8-12 mai 1921), s-a hotărât, prin votul majorității, transformarea Partidului Socialist în Partidul Comunist din România, care și-a propus ca obiectiv răsturnarea burgheziei și moșierimii, în vederea cuceririi puterii politice și instaurarea dictaturii proletariatului și țărănimii. A fost scos în afara legii (1924), ca urmare a subordonării sale totale față de Komintern, și de U.R.S.S., acesta pronunțându-se, între altele, pentru autodeterminarea până la despărțire a Basarabiei de România. Criza economică mondială din 1929-1933 s-a manifestat în R. cu o violență deosebită. În 1932 indicele general al prod. ind. a scăzut din punct de vedere valoric la 57,7% față de 1929; multe întreprinderi ind. au fost închise; numărul șomerilor au ajuns la c. 35% din totalul angajaților; salariile au scăzut la jumătate. Criza a dus la ruinarea a mil. de producători agricoli și la accentuarea degradării agriculturii. După 1918, pe parcursul colaborării din Partidul Țărănesc (creat în dec. 1918) și Partidul Național Român (înființat în 1881) s-au creat condițiile fuzionării acestora și întemeierii Partidului Național-Țărănesc (oct. 1926), care în perioada interbelică a sec. 20 a fost al doilea mare partid de guvernământ. Criza economică a fost însoțită de o criză politică caracterizată prin scindarea partidelor. În iun. 1930, Carol II (îndepărtat de la succesiune în 1926; în locul său, între 1927 și 1930, Mihai I, minor, a fost rege sub tutela unui Consiliu de regență) revine în țară cu sprijin intern și extern și se proclamă rege (1930-1940). După ieșirea din criza economică, prod. ind. și agricolă a înregistrat o continuă creștere, atingând în 1938 cel mai înalt nivel antebelic. După Primul Război Mondial, R. a desfășurat, pe plan extern, o serie de acțiuni politice, economice și diplomatice, îndreptate spre consolidarea statului național român, spre menținerea integrității terit. În anii 1920-1921 a încheiat tratate de alianță bilaterale cu Cehoslovacia și Iugoslavia, punând împreună baza unui organism politic internațional, cunoscut sub numele de Mica Înțelegere, iar în 1921 a semnat cu Polonia, în scopuri defensive, un tratat de alianță. Preocupată de menținerea păcii prin apărarea statu-quo-ului terit., R. a reînnoit în 1926 tratatul de alianță din 1921 cu Polonia și a semnat, în 1926, un tratat de amiciție și arbitraj cu Franța (reînnoit în 1936); totodată, prin încheierea unui tratat cu Italia (1926), guvernul român a reglementat raporturile cu aceasta. Cu prilejul adunărilor generale ale Societății Națiunilor, prezidate de ministrul de Externe Nicolae Titulescu în 1930 și 1931, R. s-a pronunțat în favoarea soluționării controversatelor probleme ale dezarmării și securității. În anii următori, consacrându-și eforturile spre crearea sistemului securității colective, inițiat de Franța și U.R.S.S., R. a luat inițiativa reorganizării Micii Înțelegeri (1933), a semnat Convențiile de la Londra de definire a agresiunii (1933), a încheiat alături de Iugoslavia, Turcia și Grecia, Pactul Balcanic (1934), a stabilit relațiile diplomatice cu U.R.S.S. și a purtat (1936) negocieri pentru încheierea unui pact de asistență mutuală româno-sovietic, abandonat după înlăturarea din guvern a lui N. Titulescu (29 aug. 1936). A susținut adoptarea hotărârii de a se aplica sancțiuni economice Italiei fasciste, care atacase Ethiopia (1935), și a protestat împotriva remilitarizării zonei renane (1936), precum și împotriva anexării Austriei (1938) de către Germania Nazistă. În febr. 1938, regele Carol II a instaurat regimul de monarhie autoritară, în timpul căruia au fost luate o serie de măsuri (abolirea Constituției din 1923, dizolvarea partidelor politice, restrângerea atribuțiilor parlamentului ș.a.). După acordul de la München (1938) și dezmembrarea Cehoslovaciei de către cel de-al Treilea Reich, R. s-a văzut silită să accepte încheierea, în 1939 și 1940, a unor tratate economice cu Germania. În împrejurările complexe ale izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial, în urma semnării Pactului Molotov-Ribbentrop (23 aug. 1939), R. s-a găsit izolată pe plan extern. Situația s-a înrăutățit și mai mult, devenind deosebit de grea după capitularea Franșei (iun. 1940) – principalul aliat al R. – și înfrângerea pe continent a Marii Britanii, amenințată ea însăși de invazia trupelor germane. La 28 iun. 1940, în urma notelor ultimative sovietice, Basarabia și N Bucovinei au fost anexate la U.R.S.S. După înfrângerile suferite de Franța și Marea Britanie pe Frontul de Vest regele Carol al II-lea a decis să dea o orientare progermană politicii externe a R. La 4 iul. 1940 a fost adus la putere un guvern agreat de cercurile guvernamentale germane, care a renunțat la garanțiile franco-engleze din apr. 1939. Germania și Italia au impus R. Dictatul de la Viena (30 aug. 1940), prin care partea de NV a Transilvaniei, cu o suprafață de 43.000 km², populată de c. 2.600.000 de locuitori, în majoritate români, era cedată Ungariei. La 7 sept. 1940, partea de S a Dobrogei (Cadrilaterul) a intrat în componența Bulgariei. Criza politică internă, agravată de succesiunea de catastrofe interne, l-a silit pe Carol al II-lea să renunțe la tron (6 sept. 1940) în favoarea fiului său Mihai (1940-1947). Convins că restaurarea frontierelor României Mari se poate face numai cu ajutorul Reich-ului, noul conducător al statului, generalul Ion Antonescu, se alătură Germaniei în războiul împotriva U.R.S.S. (iun. 1941). La 23 aug. 1944, mareșalul Antonescu este arestat din ordinul regelui Mihai I, R. raliindu-se cu întregul potențial ec. militar Puterilor Aliate până la sfârșitul războiului (9 mai 1945). Tratatul de Pace de la Paris (1947) recunoaște anularea Dictatului de la Viena, dar consacră totodată anexarea Basarabiei și N Bucovinei de către U.R.S.S. Inclusă în sfera de hegemonie a U.R.S.S., ca urmare a ocupării terit. ei de către Armata Roșie și a acordului de procentaj Churchill-Stalin (oct. 1944), R. cunoaște, în etapa istorică următoare, un regim totalitar, de represiune polițienească, al cărui partizan principal a fost Gheorghe Gheorghiu-Dej, conducătorul partidului și statului român timp de aproape 20 de ani. Ca urmare, R. a traversat aceeași evoluție ca și celelalte state est-europene devenite satelite ale U.R.S.S.; proclamarea Republicii Populare (30 dec. 1947), trecerea la dictatura partidului unic comunist (1948), naționalizarea întreprinderilor (1948), colectivizarea forțată a agr. (1949-1962) și dezvoltarea centralizat-planificată a întregii societăți, lichidarea vechii elite politice, culturale, religioase și militare, precum și a participanților la Rezistența anticomunistă. Membră a C.A.E.R. (1949), a Tratatului de la Varșovia (1955) și a O.N.U. (1955). Adversar al destalinizării lansate de N.S. Hrușciov (1956), Gheorghiu-Dej a promovat o politică de relativă distanțare a R. față de U.R.S.S. și de deschidere față de Occident, care n-a fost însoțită de introducerea unor reforme reale în economie și de democratizare a vieții sociale și politice. Expresia noii orientări a fost Declarația din apr. 1964 a C.C. a P.M.R. în problemele mișcării comuniste internaționale și a relațiilor între țările socialiste. După moartea lui Gh. Gheorghiu-Dej, succesorul său, N. Ceaușescu (din 1965, secretar general al partidului și din 1967, șef al statului), după o scurtă perioadă de relaxare politică, a continuat, în plan intern, linia dură a predecesorului, iar în cel extern a amplificat politica de individualizare a României în C.A.E.R. și Tratatul de la Varșovia. R. a avut o serie de inițiative și demersuri – stabilirea relațiilor cu R.F. Germania (1967), menținerea relațiilor cu statul Israel după „Războiul de șase zile” (1967), condamnarea invadării Cehoslovaciei (1968) – care au singularizat-o în blocul sovietic și au atras interesul marilor puteri occidentale, ilustrat de vizitele în R. ale generalului de Gaulle (1967) și președintelui S.U.A., Richard Nixon (1969), a președintelui Băncii „The Chase Manhattan”, David Rockefeller (1973), a președintelui S.U.A., Gerald Ford (1975), a primului ministru al Marii Britanii, Harold Wilson (1975), al primului ministru al Italiei, Arnaldo Forlani (1975), a cancelarului federal al R.F. Germania, Helmut Schmidt (1978), a președintelui Franței, Valéry Giscard d’Estaing (1979) ș.a. Sub conducerea lui N. Ceaușescu (1965-1989), R. se prezintă ca o țară cu un regim de dictatură după modelul sovietic, dar cu o autonomie în politica externă. Accentuarea din anii ’70 ai sec. 20 a represiunii interne, manifestările grotești ale cultului personalității cuplului Ceaușescu și dificultățile economice tot mai grave au slăbit progresiv adeziunea populației față de politica zisă „de independență” a regimului. Angajarea resurselor țării în proiecte gigantice a contribuit la reducerea drastică a nivelului de trai al populației. Revolta populară din dec. 1989 a eliminat regimul de dictatură comunistă, deschizând perspectiva reinstaurării democrației, a sistemului politic pluralist, a ec. de piață și a reintegrării R. în Europa. Moștenirea celor patru decenii și jumătate de comunism, rezistența vechilor structuri și mentalități, fărâmițarea forțelor politice într-o multitudine de partide au generat, în anii 1900-1991, tensiuni social-politice cu izbucniri violente, cele mai nocive pentru imaginea țării în exterior dovedindu-se „mineriadele”. Alegerile locale, parlamentare și prezidențiale din 1990, 1992, 1996, 2000 și 2004 și adoptarea, la 21 nov. 1991, a noii Constituții, validată de referendumul din 8 dec. 1991 (modificată de Parlament și adoptată prin referendum național din 18-19 nov. 2003), au reprezentat tot atâția pași pe drumul despărțirii de trecutul totalitar, al funcționalității noii democrații și al principiului alternării la putere. Alegerile prezidențiale din 20 mai 1990, ca și cele din 18 oct. 1992 și 26 nov. 2000 sunt câștigate de candidatul F.S.N. (din 29 apr. 1992, P.D.S.R.), Ion Iliescu. Guvernul instaurat după alegerile parlamentare din 20 mai 1990 a făcut primii pași în tranziția spre o economie de piață, în redarea parțială și extrem de lentă a pământului foștilor proprietari sau urmașilor acestora (până la 10 ha de familie), în privatizarea comerțului, turismului, liberalizarea prețurilor ș.a. În urma dezmembrării U.R.S.S., Republica Moldova (constituită din cea mai mare parte a Basarabiei), și-a proclamat, la 27 aug. 1991, independența de stat, statut recunoscut în aceeași zi de către R. Prăbușirea prod. ind. (comparativ cu 1989, în anul 1992, 54%), dizolvarea C.A.E.R.-ului, care absorbea c. 80% din exporturile R., criza iugoslavă ș.a. au accentuat regresul economiei românești. Ritmul lent al procesului de privatizare și al reformelor economice, rata înaltă a inflației și deprecierea monedei naționale, șomajul au avut ca rezultat sporirea dificultăților și a duratei perioadei de tranziție de la comunism la capitalism. Alegerile parlamentare și prezidențiale din 1996 au fost câștigate de forțele aflate în opoziție; președinte: Emil Constantinescu. La 12 dec. 1996 s-a constituit un guvern de coaliție alcătuit din Convenția Democratică Română (o alianță electorală formată din P.N.Ț.-C.D., P.N.L. și alte formațiuni politice și organizații civile), Uniunea Social-Democratică (alianță formată din Partidul Democrat și P.S.D.R.) și U.D.M.R. (formațiune participantă pentru prima oară la guvernare). Structura doctrinară eterogenă a forțelor coaliției, frecventele dispute dintre acestea au generat lipsa de fermitate a acțiunilor de reformă economică și restructurare socială. Urmarea a constituit-o scăderea P.I.B., menținerea unei rate ridicate a inflației și un deficit comercial important în anii 1997 și 1998, R. rămânând astfel în ultimul eșalon al statelor în tranziție din Europa Centrală și de Est. La alegerile din 26 nov. 2000 numai 5 din cele aproape 50 de partide participante au depășit pragul electoral de 5%, accedând în noul for legislativ. P.D.S.R., care a obținut aproape 48% din mandatele noului parlament, a format un guvern minoritar. La 28 dec. 2000, prim-min. al R. a prezentat Parlamentului programul de guvernare, care prevedea relansarea creșterii economice, combaterea sărăciei și șomajului, refacerea autorității statului și a instituțiilor sale, reducerea birocrației, combaterea corupției și criminalității, continuarea și accelerarea procesului de integrare în Uniunea Europeană și în N.A.T.O. În iun. 2001 s-a constituit, în urma fuziunii P.D.S.R. cu P.S.D.R., P.S.D. Într-o zonă geografică afectată de crize, R. s-a impus după 1989 ca un factor de echilibru și stabilitate. R. a devenit la 1 febr. 1993 membru asociat al Uniunii Europene, membru cu drepturi depline al Consiliului Europei (29 sept. 1993), iar la 26 ian. 1994, R. a fost primul stat european care a semnat Parteneriatul de Pace propus de N.A.T.O., a luat parte la exercițiile multinaționale, unele desfășurate pe terit. său, și a trimis trupe de menținere a păcii în zone de conflict ale lumii (Somalia, Angola, Bosnia și Herțegovina, Kosovo, Afghanistan și Iraq), în cadrul unor acțiuni coordonate de O.N.U. sau N.A.T.O. La 15 dec. 2000, R. a început, la Bruxelles, tratativele de aderare la Uniunea Europeană, iar la summit-ul celor 19 state membre N.A.T.O. de la Praga (21-22 nov. 2002), R. alături de alte șapte state europene, este invitată pentru negocieri de aderare la această Alianță. La 26 mart. 2003, R. semnează la Bruxelles, protocolul de aderare la N.A.T.O., iar în 29 mart. 2004 devine din punct de vedere juridic membru cu drepturi depline al N.A.T.O. Integrarea în Uniunea Europeană, opțiune împărtășită de cvasitotalitatea forțelor politice, rămâne o prioritate absolută a politicii externe românești. Alegerile parlamentare din nov. 2004 au fost câștigate de P.S.D., iar în turul al doilea al alegerilor prezidențiale din dec. 2004 victoria a revenit, la limită, candidatului Alianței Dreptate și Adevăr P.N.L.-P.D., Traian Băsescu. După runde de negocieri, guvernul a fost format de o coaliție de patru partide P.N.L., P.D., U.D.M.R. și P.U.R. (din 2005, Partidul Conservator), care și-a propus ca obiective consolidarea statului de drept și a democrației, restrângerea intervenției statului în economie și întărirea funcției de garant al legalității individuale, respectarea strictă a angajamentelor în procesul de aderare la U.E., precum și integrarea deplină a României în structurile de securitate euroatlantice. Cu toate că noul guvern al coaliției a accelerat ritmul reformelor (introducerea cotei unice de impozitare de 16%, reforma sistemului judiciar, adoptarea legilor de restituire a proprietăților, asaltul asupra marilor datornici către fisc, aplicarea regulilor concurenței etc.) nu a rezolvat în totalitate problemele în nici unul dintre cele șapte domenii semnalate la Bruxelles: combaterea corupției la nivel înalt și instituțional, aplicarea în practică a reformelor din sistemul judiciar, afacerile interne, controlul la frontiere, agricultura, mediul, concurența și achizițiile publice. În plan extern, R. a semnat, la Luxemburg (15 apr. 2005), Tratatul de aderare la U.E., care urmează să fie ratificat în 2005-2006, de parlamentele statelor membre ale U.E. în vederea admiterii R. la 1 ian. 2007. La 6 dec. 2005, secretarul de Stat al S.U.A., Condolezza Rice, și ministrul de Externe al României, Mihai Răzvan Ungureanu, semnează la Palatul Cotroceni, Acordul privind instalarea a patru baze militare americane pe terit. R.: Babadag, aerodromul Mihail Kogălniceanu, Smârdan – Galați și Cincu, Sibiu – Brașov. Republică parlamentară.

ALBINĂRIT s. n. 1. Apicultură. 2. (În Evul Mediu, în Țara Românească) Dare reprezentând a zecea parte din mierea și ceara produse. – Albină + suf. -ărit.

albinărit sn [At: MARIAN, S.R. II, 199 / E: albină + -ărit] 1 Apicultura. 2 (În Evul Mediu, în Țara Românească) Dare reprezentând a zecea parte din mierea și ceara produse.

distonocalm s. n. (farm.) ◊ „Ulcetamid este un nou medicament original românesc, realizat de prof. dr. doc. D.D., autor și al produsului Distonocalm. Medicamentul, a cărui fabricație industrială va fi asigurată de Întreprinderea de medicamente București, este indicat în tratamentul ulcerului gastric și al ulcerului duodenal.” R.l. 11 I 78 p. 2 (din diston[ie] „tulburare de tonus” + calm[ant])

gamă s. f. Serie, ansamblu de elemente de aceeași natură sau cu aceeași destinație ◊ „Produsele cosmetice din gama «Belatrix» [sunt] realizate după o formulă originală românească.” R.l. 3 III 77 p. 5. ◊ „Alte noutăți: gama de cosmetică decorativă «Ada», conținând fond de ten, tuș de pleoape, ruj de buze în 25 de nuanțe, gama de cosmetice pentru bărbați «Farmec-Select» care cuprinde creme de ras, apă de toaletă, deodorante, loțiuni, apă de toaletă supraconcentrată «Revin».” R.l. 3 VIII 78 p. 5. ◊ „Rank Xerox a lansat o nouă gamă de materiale de birou.” R.l. 14 IX 93 p. 5; v. și linie, sinterizat, tipodimensiune (1967) (din fr. gamme; DMN 1959; DN, DN3 – alte sensuri, DEX)

vâlvă, (3) vâlve s. f. 1. Agitație, frământare, zarvă produsă de un fapt deosebit. 2. Fig. Fală, mândrie. 3. Făptură fabuloasă în mitologia românească, având înfățișarea unei femei îmbrăcate de obicei în alb (benefică) sau negru (malefică), care umblă la miezul nopții pe coama dealurilor și este considerată duh bun sau nefast; zână, știmă, spirit. ◊ Vâlva apelor = știma apelor. ◊ Vâlva bucatelor = zână care protejează holdele, ocrotindu-i pe țăranii săraci. ◊ Vâlva băilor = duh păzitor al minelor, în special al celor de aur. ◊ Vâlva comorii = duh care păzește comorile. ◊ Vâlva pădurii = muma-pădurii. [Var.: (pop.) vâlfă s.f] – Din sl. vlŭhvŭ, bg. vlăhva.

Aslavital s. (farm.) Numele comercial al unui produs vitalizant ◊ „Elaborarea produselor Gerovital și Aslavital reprezintă un domeniu de primă dimensiune al contribuțiilor românești.” Cont. 15 VI 79 p. 7. ◊ „Prof. dr. Ana Aslan a aplicat «Aslavitalul» în tratamentul de recuperare a unor copii deficienți mental.” Fl. 2 VIII 79 p. 8 (din n.pr. [Ana] Asla[n] + vital)

NART, narturi, s. n. 1. Sumă de bani fixată în trecut de autorități ca limită maximă a impozitului pe produse, pe vite etc. 2. (În Evul Mediu, în Moldova și în Țara Românească) Preț maximal fixat de autorități pentru vânzarea anumitor mărfuri de primă necesitate; p. ext. preț al unei mărfi. 3. Normă de muncă pe care țăranii clăcași erau obligați să o presteze într-o zi pe moșia boierului. – Din tc. nark.

Eugen Răspîndite în toată Europa și destul de frecvente astăzi, Eugén și Eugénia reproduc numele pers. gr. Eugénios, Eugénia, cu rare și tîrzii apariții în izvoarele grecești. Semnificația numelor nu pune probleme dificile întrucît ele pot fi cu ușurință apropiate de adj. eugenés și subst. eugenia, ambele compuse, la origine, din eu- „bine” (ca în → Eufemia, Eufrosina, Evdochia etc. sau în numeroase neologisme românești de origine grecească) și radicalul verbal gen- „a zămisli, a naște, a produce” (din aceeași familie fac parte gen, genă, genealogie, a genera, generație, geneză, genitiv, genuin, oxigen, nitrogen, eterogen, omogen și multe alte cuvinte românești). Cum sensul original al numelui este „de neam bun, nobil”, Eugenios se încadrează într-o bogată serie de antroponime, cunoscute la multe popoare vechi, care inițial se refereau la originea nobilă a purtătorului. Foarte frecvente în primele secole ale erei noastre, bine atestate în epigrafia latină creștină (în Europa, nordul Africii, Asia Mică, Siria, Armenia etc.) sub formele Eugenius, Eugenia din care provin actualele forme occidentale, numele pătrund în onomasticonul creștin și se răspîndesc pe continentul nostru prin cultul martirilor și sfinților celebrați de biserică. Numele grecești pronunțate astăzi [evienis, evienia], pătrund în limbile slave vecine și prin intermediul acestora, în română. Evghenia, Evghenița, Avghinia, Aghenia, Ghenia, Ghenuța sau masc. Oghenie, Ghenie, Ghenea etc., mai frecvente în documente începînd cu sec. 17, sînt înlocuite astăzi în mare parte de formele moderne apusene Eugen, Eugeniu, Genu, Genuțu, Eugenia, Genia, Geni, Genica, Genuța și foarte frecventul Jeni. Existența formelor paralele Eugen – Evghen este ilustrativă pentru o întreagă serie de prenume românești de origine grecească; formele vechi pătrunse la noi prin intermediar slav sînt înlocuite de forme care au parcurs un drum mai lung, și anume greacă → latină → limbi romanice → română. Dacă primele forme explică modificările petrecute în greaca primelor secole ale erei noastre și în limbile slave vecine, formele moderne se datoresc în primul rînd evoluției numelor în limbile romanice occidentale. ☐ Engl. Eugen, Eugenia, fr. Eugène, Eugénie, germ. Eugen, Eugenia, it., sp. Eugenio, Eugenia, magh. Jenő, bg., rus. Evghenii, Evghenia etc. ☐ Pictorul francez Eugène Delacroix, criticul și istoricul literar Eugen Lovinescu, dramaturgul american Eugen O’Neill. ☐ Evghenii Oneghin, cunoscutul roman în versuri al lui A.S. Pușkin (după care opera cu același nume de P.I. Ceaikovski și baletul lui J. Cranko).

*ELECTRIZA (-izez) I. vb. tr. ⚡ 1 A pune un corp în stare de a produce fenomene electrice: ~ un corp prin frecare ¶ 2 A produce cuiva o sguduitură electrică cu ajutorul buteliei de Leyda, a unei baterii electrice, etc. ¶ 3 Fig. A produce asupra spiritului o impresiune puternică care-l înflăcărează: oratorul a electrizat adunarea; Românii... electrizați încă prin izbîndă, îi goneau dinaintea lor ca pe niște turme de vite BĂLC.. II. vb. refl. 1 A deveni electric ¶ 2 Fig. A fi entuziasmat, a se înflăcăra [fr.].

* ELECTRIZA (-izez) I. vb. tr. ⚡ 1 A pune un corp în stare de a produce fenomene electrice: ~ un corp prin frecare ¶ 2 A produce cuiva o sugduitură electrică cu ajutorul buteliei de Leyda, a unei baterii electrice, etc. ¶ 3 Ⓕ A produce asupra spiritului o impresune puternică care-l înflăcărează: oratorul a electrizat adunarea; Românii... electrizați încă prin izbîndă, îi goneau dinaintea lor ca pe niște turme de vite (BĂLC.). II. vb. refl. 1 A deveni electric ¶ 2 Ⓕ A fi entuziasmat, a se înflăcăra [fr.].

MORĂRIT s. n. 1. Meseria morarului; morărie. 2. Operație de măcinare a cerealelor (sau a altor materiale). ♦ Ramură industrială care se ocupă cu prelucrarea prin zdrobire și mărunțire a boabelor de cereale, producând făină, crupe, griș, orez decorticat etc. 3. Impozit care se plătea odinioară în țările românești pe mori. – V. morări.

plasmotron s. n. (fiz.) Generator de plasmă ◊ „Instalațiile realizate în țară – plasmotroanele – se situează în privința performanțelor la nivelul celor fabricate în țări cu tradiție tehnică avansată.” Sc. 9 XI 67 p. 4. ◊ „S-a reușit măsurarea temperaturii unor fluxuri de gaze încălzite în plasmotroane până la 1200 de grade.” Sc. 22 III 74 p. 6. ◊ „Specialiștii sovietici au construit «plasmotronul» – mașină automatizată destinată să secționeze termic produse laminate.” Sc. 8 VI 77 p. 5. ◊ „Evenimentul marca [...] actul de naștere a producției de plasmatroane românești, al celei mai moderne și eficiente tehnologii de tăiere a metalelor. «Cuțitul» de plasmă – un jet de foc cu o temperatură de peste 30.000o C – decupa [...] table de oțel inoxidabil groase de 40 mm, cu o viteză de 8 metri pe oră.” Sc. 26 VI 84 p. 2; v. și R.l. 4 VIII 79 p. 6 [var. plasmatron] (din fr. plasmatron; DT, DEX, DN3)

dobă (dubă), nume ce se dă instrumentelor populare românești cu două membrane întinse pe un cerc de lemn și al căror sunet se produce prin lovire cu bețe (tobe*). Confecționarea este diferită de la o regiune la alta. Pe lângă rolul de marcare a timpilor (2) în execuția muzicală d. se folosea și ca instr. de semnal. V. darabană.

PÉSTĂ (< fr., lat. pestis „epidemie, flagel”) s. f. 1. Boală infecțioasă acută, extrem de gravă, epidemică, transmisă la om prin bacilul Yersinia pestis, de la rozătoare, în special de la șobolani, prin intermediul puricilor; ciumă. Se manifestă prin febră, hemoragii, tumefacții ganglionare dureroase, producând o pneumonie acută, supurative și infecție aproape generalizată (p. bubonică); uneori atinge plămânii în zonele inghinale și la subțiori (p. pulmonară), iar alteori infecția generalizată duce la apariția de pete hemoragice cutanate (peteșii), cu sfârșit letal (ciuma neagră sau septicemică). O teribilă epidemie de p. neagră (marea p.) a omorât între anii 1346 și 1353 o treime din populația Europei Occidentale; adusă din Crimeea, a făcut ravagii în ținuturile mediteraneene, apoi din Franța a trecut în Anglia, Europa Centrală și de Est; teritoriul românesc a avut mult de suferit în timpul acestei epidemii. 2. Numire generică pentru un grup de boli produse de virusuri la taurine, porcine, cabaline, păsări și pești. Se caracterizează printr-o evoluție acută și răspândire foarte rapidă.

Aristide Actualul prenume masc. Aristide reproduce un foarte vechi nume pers. gr. Aristeides, primul purtător cunoscut fiind un renumit om politic, c. 540-467 î.e.n., conducătorul grupării oligarhice din Atena și adversarul lui → Temistocle (în operele istoricilor Herodot și Tucidide). La origine Aristeides era un patronimic (nume care indică descendența pe linie paternă) format cu ajutorul suf. -ides- (corespunzător rom. -escu) de la num. pers. Aristéys; după cum probează însă izvoarele clasice grecești, numele își pierduse multă vreme valoarea patronimică și era folosit cu valoare independentă. În ceea ce privește originea și semnificația lui Aristéys (cunoscut din mitologia greacă ca fiu al lui Apolo și al nimfei Cirene) lucrurile sînt clare, întrucît numele personal are la bază adj. áristos „cel mai bun” (de aici și aristocrație, la vechii greci, cu sensul „puterea sau conducerea celor mai buni”), frecvent ca prim element de compunere în antroponimie: Aristagóras (+ agora „adunare publică”), Arístarkhos (+ arkhos „conducător”; – Aristarh din Samos, cunoscut astronom din sec. 4 – 3 î.e.n. sau Aristarh din Samotrace, mare critic și filolog alexandrin din sec. 2 e.n.), Aristophánes (+ phainomai „a apărea”^[1]; Aristofan, poet comic al Greciei antice), Aristotéles (+ télos „țel, scop” ; Aristotel, mare gînditor al antichității) etc. Aristide, spre deosebire de alte nume vechi grecești, nu a fost consacrat de onomastica creștină, dar a avut șansa de a fi reluat pe cale cultă în apusul Europei în epoca Renașterii, cînd au început să fie „la modă” numele clasice grecești și romane (același fenomen s-a produs și în Bizanț cu cîteva secole mai devreme). Destul de rar și relativ mai nou la români, Aristide ar putea fi considerat de influență neogrecească, alături de alte nume înrudite dintre care amintim pe Aristia. Tot din secolul trecut apare și fem. Aristița. ☐ It. Arístide (pronunțat greșit cu accentul pe primul -i-), magh. Arisztid, bg., rus. Aristíde etc. corectat(ă)

BĂBESC, -EASCĂ, băbești, adj., s. f. 1. Adj. (Peior.). După felul, obiceiurile sau portul babelor. ◊ Expr. Vorbe (sau fleacuri) băbești = vorbe cărora nu trebuie să li se dea importantă. Leacuri băbești = mijloace empirice cu care se încearcă vindecarea unor boli. Socoteală băbească = socoteală făcută în mod simplist, empiric; fig. judecată greșită, îngustă. 2. S. f. Soi românesc de viță de vie, cu struguri rămuroși și boabe rotunde, de culoare neagră-albăstruie, din care se produc vinuri roșii. – Babă + suf. -esc.

BĂBESC, -EASCĂ, băbești, adj., s. f. 1. Adj. (Peior.) După felul, obiceiurile sau portul babelor. ◊ Expr. Vorbe (sau fleacuri) băbești = vorbe cărora nu trebuie să li se dea importanță. Leacuri băbești = mijloace empirice cu care se încearcă vindecarea unor boli. Socoteală băbească = socoteală făcută în mod simplist, empiric; fig. judecată greșită, îngustă. 2. S. f. Soi românesc de viță-de-vie, cu struguri rămuroși și boabe rotunde, de culoare neagră-albăstruie, din care se produc vinuri roșii.- Babă + suf. -esc.

băbesc, -eáscă adj., s.f. 1 adj. (adesea iron. sau peior.) După felul, obiceiul și portul babelor. Cochetărie băbească. ◇ Vorbe (sau fleacuri) băbești = vorbe cărora nu trebuie să li se dea importanță. Leacuri băbești = mijloace empirice cu care se încearcă vindecarea unor boli. Socoteală băbească = calcul făcut în mod simplist, empiric; fig. judecată greșită, îngustă. 2 s.f. (și băbească neagră) Soi românesc de viță-de-vie, cu strugurii rămuroși, cu boabele rotunde, de culoare neagră-albăstrie, din care se produc vinuri roșii. ◆ Vin obținut din acest soi de viță-de-vie. • pl. -ești. /babă + -esc; cf. nm. pr. Babele, sat lîngă Odobești, România, cunoscut pentru cultura viței-de-vie.

cincizeciuială, cincizeciuieli, s.f. (înv.) Dare anuală reprezentând jumătate din recoltă: „În secolul XIV, kenezii au colectat contribuțiunea de la români, așa numită cincizeciuială, reținând jumătate pe seama lor” (Mihaly, 1900&nbsp;: 9; dipl. 3). – Din cincizeciui „a lua jumătate din produsele cuiva” + suf. -eală.

eterofonie (< gr. ἐτεροφωνία, de la ἔτερος [heteros], „diferit” și φωνή, „sunet”, „voce”; fr. hétérophonie; germ. Heterophonie; rus. гетерофония), formă specială de multivocalitate* ce se constituie ca urmare a abaterilor ritmice* și de intonație (I, 2) ale vocilor (2) de la starea de unison* și comportă alternarea acestuia cu desfășurarea simultană a melodiei* și a variantelor (I, 2) ei. La origine, implicit în muzica de tradiție străveche (folc. sau de cult) a unor popoare, e. se produce spontan sub acțiunea unor factori naturali (fiziologici sau de tehnică naturală a execuției) sau a a fanteziei improvizatorice. Primele referiri la e. au fost făcute în legătură cu muzica greacă* antică de către Platon în dialogul Legile, 812 D. Potrivit celor mai multe interpretări ale textului lui Platon precum și a altor texte eline, prin e. se înțelegeau neconcordanțele, diversificările de intonație și ritm, ivite între vocile care executau împreună o melodie, de regulă în formații de două (voce și instr., două voci sau două instr.) (v. acompaniament; aulodie). Cercetările muzicologice, folcloristice și etnomuzicologice* au reactualizat noțiunea de e. (inițiativa reutilizării termenului aparține lui Stumpf), raportând-o la un fenomen analog celui antic, descoperit în practica muzicală milenară, cu precădere folc., a unor popoare est- și extra-europ. O dată stabilit că e. se situează „în afara formelor reglementate” (Adler) de multivocalitate (arm., polif.), unele teorii și definiții au evidențiat latura ei variațională (Stumpf, Adler, Kunst) iar altele condiționarea ei de unison (Sachs, Schneider). Însuși procesul derivării din unison și al reîntoarcerii la acesta a vocilor denotă că, spre deosebire de formele incipiente, inclusiv pop., de polif., e. (înțeleasă ca fenomen folc. sau ca fenomen ce se păstrează într-o accepție apropiată de a acestuia) este produsul unei gândiri muzicale monodice care exclude preocuparea pentru consonanță* (este deci contestabilă, la Schneider, plasarea în cadrul e., în subcategoria Variantenheterophonie, a fenomenului de multivocalitate ce vădesc un simț consonantic* elementar). Libertatea evoluției vocilor și deci a formării variantelor în e. implică improvizația* și aceasta este în principal de natură ritmică: e. „se manifestă cu precădere în: sistemul ritmic parlando rubato” (Niculescu), de unde rezultă practic că variația eterofonică se produce prin diferențierea ca durată* a elementelor intonaționale comune vocilor participante la discurs. E. este prezentă și în muzica pop. românească, unde apare uneori ca efect al „întovărășirii glasului cu un instrument [...] care cântă aceeași melodie” (T. Alexandru). În practica de compoziție ca și în teoretizările muzicologice din cea de-a doua jumătate a sec. 20, conceptul de e. este reconsiderat din unghiul și în numele unor necesități de legiferare și legitimare a noilor realități din arealul creației / gândirii muzicale. Accepțiile noțiunii suferă transformări, în principal în sensul esențializării unor date și caracteristici ale fenomenului originar (Keller, Boulez, Niculescu, Olah) [v. și sintaxă (2)]. Un merit important în promovarea e. în creația muzicală cultă i-a revenit lui George Enescu. Orientarea lui Enescu spre e. a fost determinată de necesitatea concilierii modalității polif. cu un melos a cărui structură modală și debit ritmic liber – trăsături de filiație folc. mai mult sau mai puțin directă – se împotriveau legilor arm. și polif. tradiționale. Ca și omologa ei din folc. e. enesciană comportă „pendularea între [...] unison și [...] multivocalitate” (Niculescu) și înfățișarea acesteia din urmă ca o expunere în versiuni concomitente a unui material unimelodic, astfel încât e. reprezintă la Enescu și punctul de întâlnire a două constante ale tehnicii compozitorului: sprijinul pe monodic* și principiul variațional. Procedeul distribuirii liniei melodice la voci și implicit timbruri diferite conferă e. enesciene atributele unei dimensiuni oblice (v. oblică, dimensiune), constituind o importantă trăsătură înnoitoare a muzicii compozitorului, preluată – uneori sub semnul organizării totale – și în muzica românească postbelică.

podină sf [At: CORESI, ap. TDRG / Pl: ~ni, (rar) ~ne / E: slv *подина cf srb podina] 1 Pardoseală de scânduri, de obicei, groase la casă, la pod¹ (2), la vechile străzi etc. 2 Fiecare dintre scândurile care alcătuiesc un tavan, o pardoseală, un pavaj, un pod¹ (15) etc. Vz podea (6). 3 (Spc; lpl) Obligație a negustorilor brașoveni în Evul Mediu din Țara Românească de a întreține străzile Bucureștiului pavate cu scânduri. 4 (Spc; lpl) Taxă percepută în trecut la Iași pe carele cu produse care intrau în oraș în scopul întreținerii străzilor pavate cu scânduri. 5 (Îrg) Tavan de scânduri. 6 (Pop; pan) Suport pe care se clădește claia sau stogul de fân pentrua le feri de umezeală și de vite Si: (pop) pat¹, (reg) pod¹ (73). 7 (Pop; pex; pan) Parte de jos a stogului de fân Si: (reg) podlaș (4). 8 (Pop; pan) Mijloc al stogului. 9 (Reg; pan) Platformă de scânduri înălțată deasupra terenului ca loc de observație, de pază etc. 10 (Mol; Mun; pan) Platformă pe care sunt fixate pietrele morii de apă. 11 (Reg; pan) Piatră stătătoare a morii. 12 (Trs; pan) Fund al scocului la moara de apă. 13 (Reg; pan) Fund al jgheabului pe care se coboară buștenii la vale. 14 (Reg) Suprafață plană în regiunea de munte sau de deal. 15 (Reg) Regiune de șes mai înalt. 16 (Reg) Strat de prune ridicat la suprafața butoiului în timpul fermentației. 17 (Atm; Trs) Șale.

Francisc Prenume modern, împrumutat din apus pe cale cultă, Fráncisc, fem. Francísca păstrează amintirea francilor, populație din familia germanilor apuseni, care în sec. 5 – 6 au cucerit aproape toată Galia formînd statul franc, ajuns în timpul Carolingienilor mare imperiu. În latina tîrzie era folosit adj. franciscus cu sensul „franc”. În sec. 7, în Spania se folosea adj. franciscae pentru a desemna toporiștele de război folosite de franci (în românește o astfel de secure e numită franciscă). În vechea franceză, adj. devine franceis și este folosit pentru a-i desemna pe franci (în cunoscuta epopee Chanson de Roland). În Infernul, Dante folosește franceschi (pluralul lui francesco) pentru a-i desemna pe francezi. În franceză sau italiană, adj. începe să fie folosit în sec. 10 – 11 și ca nume personal, la început cu valoarea de supranume (așa cum la noi sînt astăzi nume de familie Bulgaru, Rusu, Sîrbu etc.). Faima lui Francesco d’Assisi (1182 – 1226), sanctificat de biserica apuseană, precum și dezvoltarea mișcării franciscanilor (ordin religios fondat de acesta în 1204) au contribuit la rapida popularizare a numelui Franciscus, devenit frecvent în apus încă din sec. 14. Cît privește semnificația originară a subst. franc, el este curent interpretat ca „liber, îndrăzneț, impetuos, prompt etc.” (adj. rom. franc „cinstit, loial, neascuns” corespunde fr. franc, it. franco, germ. frank). Vechiul adj. franceis, devenit apoi françois, era folosit în Franța și ca nume etnic și ca nume personal, separarea celor două valori s-a făcut destul de tîrziu, cînd François rămîne numai personal, numele etnic fiind scris français; diferențierea se produce și în italiană între Francesco și etnicul francese. Deși Francisc și Francisca sînt la noi împrumuturi culte recente, onomastica românească cunoaște o formă mult mai veche, Frîncu (fost supranume devenit nume de familie), care are aceeași origine și semnificație ca și Francisc. Acest Frîncu, atestat încă din sec. 15 (cu o bogată serie de derivate și variante: Francea, Frînce, Frînciuc, Frîncoaie, Frînculea, Frangu, Frangulea, Freng, Frîngotă, Frînghiul, Frînghiș etc.) are la bază cuvîntul frînc, denumire generică pentru populațiile romanice din Occident (francezi, italieni; Gaspar-Vodă, italian de origine, era supranumit „frînc”). Cuvîntul românesc reproduce, printr-un intermediar slav, gr. frangos, atestat în Bizanț încă din sec. 6, cînd frangoi desemna, în mod vag, un popor din Italia, din apropierea Alpilor, deabia în sec. 10 fiind atestată semnificația „francez”. Sensul evoluează și se extinde mai ales după Cruciade și după formarea, în Bizanț, în 1204, a unui Imperiu latin, în care majoritatea demnitarilor erau francezi și italieni. Germ. Franz sau magh. Ferenc au influențat și ele onomastica noastră care înregistrează formele Franț, Frențe, Fercu, Rențea, Freanță, Ferenț etc. ☐ Engl. Francis, Franny, Frank, Franklin, Fanny, fr. François, fem. Françoise, Franc, Francis, germ. Frank, Franka, Franz [franț], Franziskus, Franziska (pron. franțisca, cu hipoc. Franzi, Fanny, Zissi etc.), it., sp. Francesco, Francesca, bg. Frango, Franko, Franțiska, pol. Franciszek, magh. Franciska, Fanny, Ferenc [ferenț] etc.; în toponimie France (Franța), Frankfort (oraș în S.U.A.), Frankfurt pe Main (oraș în R.F.G.), Frankfurt pe Oder (oraș în R.D.G.) etc. ☐ Dintre foarte mulți purtători celebri ai numelor în discuție îi amintim pe Francisc I, rege al Franței, Franz Joseph I, împărat al Austriei și rege al Ungariei din dinastia Habsburgilor, Francesco d’Assisi, teolog și poet italian, poetul renascentist portughez Francisco Sá de Miranda, filozoful englez Francis Bacon etc. ☐ Din literatură este binecunoscută tragedia lui Gabriele d’Annunzio, Francesca da Rimini.

PODINĂ, podini, s. f. 1. Pardoseală de scânduri la casă, la pod etc.; (înv. și reg.) fiecare dintre scândurile care alcătuiesc un tavan, un pavaj etc. ♦ (La pl.) Obligație, în evul mediu, a negustorilor (brașoveni) din Țara Românească de a întreține străzile din București pavate cu scânduri. ♦ (La pl.) Taxă percepută în trecut, la Iași, pe carele cu produse care intrau în oraș, în scopul întreținerii străzilor. 2. (Pop.) Suport pe care se clădește claia sau stogul pentru a le feri de umezeală; partea de jos a stogului. 3. (Reg.) Platformă de scânduri înălțată deasupra terenului, pentru a folosi ca loc de observație. 4. (Reg.) Podiș. – Din rus., scr. podina, ucr. podyna.

TREAPĂD s. n. 1. Trap (1). ♦ Alergătură multă încoace și încolo. 2. Zgomot produs de mersul unui cal în trap sau de o persoană care calcă apăsat; tropăit, tropăitură. 3. (În evul mediu, în Țara Românească) Taxă sau amendă percepută de la cei care nu-și plăteau datoriile sau de la cei care nu se înfățișau la procesele în care erau implicați. [Var.: (reg.) treapăt s. n.] – Din trepăda (derivat regresiv).

podină, podini și podine, s.f. 1. (pop.) pardoseală de scânduri (la casă, la podul casei, la tavane, la vechile străzi etc.) 2. (la pl.; înv.) obligație a negustorilor brașoveni, din Țara Românească, în evul mediu, de a întreține străzile Bucureștiului pavate cu scânduri; taxă percepută în trecut la Iași pe carele cu produse care intrau în oraș, pentru întreținerea străzilor pavate cu scânduri. 3. (înv. și reg.) tavan de scânduri. 4. (pop.) suport pe care se clădește claia de fân; pat; pod; partea de jos a stogului de fân, poclaj, podlaș; mijlocul stogului de fân. 5. (reg.) platformă de scânduri înălțată deasupra terenului care folosește ca post de observație, de pază. 6. platformă de care sunt fixate pietrele morii de apă; pod. 7. (reg.) piatra stătătoare a morii de apă. 8. (reg.) fundul scocului la moara de apă; pod. 9. fundul jgheabului pe care se coboară buștenii la vale. 10. (reg.) suprafață plană în regiunea de munte sau de deal; regiune de șes mai înalt. 11. (reg.) strat de prune ridicat la suprafață butoiului în timpul fermentației. 12. (reg.) șale.

fibrospong s. (med.) ◊ „Eforturile depuse de specialiștii români în vederea găsirii unui procedeu de corecție a acestei infirmități [hemofilia] s-au soldat cu succes. Ei au realizat un produs numit «fibrospong» preparat sub forma unui burete din fibrină, cu ajutorul căruia se obține coagularea sângelui în timpul intervenției chirurgicale.” R.l. 27 III 76 p. 5 (din fibr[ină] + spong[ios])

TREAPĂD s. n. 1. (Pop.) Trap (1) ♦ Alergătură multă încoace și încolo. 2. Zgomot produs de mersul unui cal în trap sau de o persoană care calcă apăsat; tropăit, tropăitură. 3. (În Evul Mediu, în Țara Românească) Taxă sau amendă percepută de la cei care nu-și plăteau datoriile sau de la cei care nu se înfățișau la procesele în care erau implicați. [Var.: (reg.) treapăt s. n.] – Din trepăda (derivat regresiv).

PODINĂ, podini, s. f. 1. Pardoseală de scânduri la casă, la pod etc.; (înv. și reg.) fiecare dintre scândurile care alcătuiesc un tavan, un pavaj etc. ♦ (La pl.) Obligație, în Evul Mediu, a negustorilor (brașoveni) din Țara Românească de a întreține străzile din București pavate cu scânduri. ♦ (La pl.) Taxă percepută în trecut, la Iași, pe carele cu produse care intrau în oraș, în scopul întreținerii străzilor. 2. (Pop.) Suport pe care se clădește claia sau stogul pentru a le feri de umezeală; partea de jos a stogului. 3. (Reg.) Platformă de scânduri înălțată deasupra terenului, pentru a folosi ca loc de observație. 4. (Reg.) Podiș. – Din rus., sb. podina, ucr. podyna.

POGON, pogoane, s. n. 1. Unitate de măsură pentru suprafețe de teren agricol, folosită în trecut mai ales în Țara Românească și egală cu cca 0,5 ha. 2. Bucată de pământ (agricol) de un pogon (1); teren cultivat, plantație de această mărime. 4 Cantitate de produse obținute de pe un pogon (2). – Din bg. pogon.

vătăjie, vătăjii, (vătășie, vătaștină), s.f. – (reg.) Coliba în care stă baciul și unde se prepară cașul (Maram.); construcție ridicată pe sistemul furcilor, acoperită de obicei cu draniță. În vătăjie se află vatra de foc și vasele pentru prelucrarea laptelui, gătitul mâncării și transportul produselor în gospodărie (Stoica, Pop, 1984). Locul de la stână unde se fierbe laptele (Papahagi 1925); lăptărie. ♦ (top.) În vătaștină, fânațe în Dobricu Românesc; Vătaștină, deal în Baba, Coroieni, Vima (Vișovan, 2008). – Din vătaș „vătaf” + suf. -ie (MDA).

BRAN 1. Deal în Subcarpații Olteniei, între Jiu și Gilort, care limitează spre S depr. Tîrgu Jiu-Cîmpu Mare. Alt. max.: 421 m. Expl. de lignit (Rovinari) și de petrol (Bîtleni, Țicleni). 2. Pas în E Carpaților Meridionali, între M-ții Piatra Craiului (la NV), Leaota și Bucegi (la SE), care permite legătura între depr. Cîmpulung și Bîrsei. Alt.: 1.240 m. Se mai numește Giuvala. 3. Com. în jud. Brașov, în N culoarului depresionar Rucăr-Bran; 5.727 loc. (1991). Stațiune climaterică. Produse lactate. Expl. forestiere. Turism. Aic se află castelul B., fostă cetate medievală care apăra drumul comercial ce lega Brașovul de Țara Românească; prima mențiune despre începutul construirii cetății B. datează din 1377. În perioada 1395-1425, cetatea B. a fost în stăpînirea lui Mircea cel Bătrîn și a fiului său Mihail, iar între 1498 și 1878 în cea a orașului Brașov. Între 1920 și 1947 castelul a fost proprietate regală. Transformări în sec. 17 și 20. Azi muzeu de artă feudală.

vecin, ~ă [At: PSALT. 20 / V: (îrg) vicin a, sm / Pl: ~i, ~e / E: ml ^*vecinus (vicinus)] 1 a (D. corpuri, suprafețe, unități teritoriale etc.) Situat în imediata apropiere sau la o distanță relativ mică în raport cu ... Si: limitrof, (rar) vicinal (1). 2 a (D. corpuri, suprafețe, unități teritoriale etc.) Care are hotar comun (cu ...) Si: limitrof, (rar) vicinal (2). 3 sf (Îvr) Țară vecină. 4 a (Rar) Care are loc la o distanță relativ mică. 5 a (D. oameni) A cărui proprietate se află în imediata apropiere sau la o distanță relativ mică (în raport cu ...) Si: (rar) vecinaș (1). 6 a (D. oameni sau colectivități umane) Care trăiește într-un teritoriu vecin, într-o țară vecină. 7 a Care aparține unei populații dintr-un teritoriu vecin (1). 8 a Propriu unei populații dintr-un teritoriu vecin (1). 9 a (Înv; de obicei urmat de determinări introduse prin pp „cu”) Care este puțin depărtat în timp (în raport cu ...). 10 a (Îvr) Iminent. 11 a (Fig; de obicei urmat de determinări introduse prin pp „cu” sau, îvr, în dativ) Care prezintă caractere (esențiale) comune. 12 a (Fon; rar; d. sunete) Învecinat. 13 smf Persoană a cărei locuință, a cărei proprietate etc. se află în imediată apropiere sau la o distanță relativ mică (în raport sau ...) Si: (îvp) megieș, (înv) răzeș. 14 smp (Trs; înv; îs) Tată de ~i Primar². 15 smp (Îas) Șef² al unei vecinătăți (11) sau al unei vecinii (3). 16 smp (Îla) Din (sau de prin) ~i Care este din (sau de prin) apropiere. 17 smp (Îlav) În (sau prin) ~i În (sau prin) apropiere. 18 sm (Reg; fam; la vocativ) Termen cu care se adresează cineva unei persoane căreia vrea să-i arate bunăvoință. 19 smp Populație, popor care trăiește într-un teritoriu vecin, într-o țară vecină. 20 smp Stat vecin. 21 sm Suveran al unei țări vecine. 22 smf Persoană care, într-o anumită împrejurare, ocupă locul cel mai apropiat (de cineva). 23 smf Persoană care se află în (imediata) apropiere (a cuiva). 24 sma (Înv; mai ales în textele religioase) Seamăn. 25 sm (Reg) Persoană care se întovărășește cu cineva în vederea alcătuirii unei stâne pentru văratul¹ oilor Si: (reg) sâmbraș. 26 sm (În epoca feudală în Moldova; în Țara Românească atestat numai în documentele slavo-române) Țăran aservit, împreună cu bunurile sale, unui stăpân feudal, căruia în datora rentă în muncă, în produse sau în bani Si: rumân, iobag, șerb, serv, (înv) vecinaș (4).

Adrian și Adriana, prenume frecvente astăzi la români, reproduc numele pers. lat. Hadrianus (fem. Hadriana), la origine un cognomen cu semnificația „de la Hadria”, derivat de la numele de loc Hadria. În Italia antică erau două localități care purtau acest nume: una în regiunea venetă (astăzi Adria din provincia Rovigo), veche colonie care în sec. 5 î.e.n. avea raporturi comerciale cu Grecia (de aici vine numele Mare Hadriaticum, care înainte desemna numai partea superioară a actualei Adriatice) și alta în regiunea picenă (astăzi Atri din provincia Teramo), probabil locul de origine al gintei Aelia, emigrată în Spania, și din care descinde împăratul Adrian. Originea numelui Hadria rămîne nesigură, deși încercările de a-l explica sînt numeroase (unii specialiști îl consideră de origine etruscă, așa cum credeau și anticii, iar alții, dată fiind asemănarea cu un nume din Balcani, propun un etimon ilir). Devenit nume independent și purtat de cîțiva martiri din primele secole ale erei noastre, vechiul nume roman pătrunde în onomastica creștină și, prin intermediul acesteia, se răspîndește în Europa, fiind deci mult mai vechi decît majoritatea numelor de origină latină preluate pe cale cultă în secolul trecut. Preluat din latină de către greci (sub forma Adrianos), numele ajunge la popoarele slave și de aici la români. În vechile documente ale Țării Românești apar formele Andrian și Andreian (în anii 1468 și 1490, un jupan din Gorj; ca nume al unui munte apare în două documente din anii 1468 și 1493 și tot cu valoare toponimă, în Moldova, Bîtcele Andrienilor). Mult mai vechi, din 1262, este numele satului Adrian din Oaș, de astădată fiind vorba probabil de o influență latino- catolică. Formele muntene și moldovene cu -nd- se explică prin contaminare cu un nume frecvent în perioada veche Andrei (fenomenul s-a putut produce fie în slavă, fie chiar în greacă). O formă populară și fără îndoială cea mai veche este Udre (a) a cărui frecvență la români este dovedită de o zicală înregistrată de Anton Pann: „care cum venea, tot Udrea-l chema”. Apoi identitatea dintre Adrian și Udre(a) este asigurată de existența formelor Odriiu (într-un document din timpul lui Mircea cel Bătrîn), Udriiu (cronicarul M. Costin spune: „Și acest Adrian [împăratul] au făcut și Udriiul, orașul pre numele său” [Adrianopole] în bulg., ser. Odrin. De la Udre(a) se formează cu sufixul patronimic -iște (întîlnit și în alte nume pers. românești sau sud-slave) un derivat foarte răspîndit la români în perioada veche, Udriște (astăzi nume de familie), care începe să apară în documente din anul 1439 și a fost purtat, printre alții, de renumitul cărturar muntean Udriște Năsturel. Dintre hipocoristicele moderne amintim pe Adrinel, Adi, ->Ada. • Fr. Adrien, Adrienne, germ. Adrian, it., sp. Adriano, Adriana, magh. Adorjan [adorian], rus. Adrian, Andrian etc. O Dintre purtătorii celebri ai acestui nume îl amintim pe Publius Aelius Hadrianus, împărat roman între 117 – 138, succesorul și fiul adoptiv al lui Traian, al cărui nume s-a păstrat în Adrianopole (gr. Adrianupolis „orașul lui Adrian”, turc. Edirne), oraș în Turcia europeană; în Asia Mică au mai existat două orașe cu același nume, unul în Bitinia (nesigur localizat) și altul în Mysia. □ Cîteva personaje literare: Adrian Leverkühn din Doctor Faust de Th. Mann, Adrienne Lecouvreur din comedia cu același nume de E. Legouve și E. Scribe, Adrienne Mesurat și romanul cu același nume de Julien Green etc.

MATERIÁL, -Ă adj., s.n. I. Adj. 1. (În opoziție cu ideal, spiritual) Alcătuit din materie (1, 2); (filoz.) care aparține realității obiective, existînd independent de conștiință și în afara ei. V. concret, real, palpabil. Pizma este o zicere ideală; însă are putere a se face atît de materială, adică văzută și pipăită, încît gem supt dînsa cetăți și ținuturi întregi. GORJAN, H. I, 157/31. Acest impozant fenomen [focul] în lumea materială ce este? BARASCH, M. II, 207/25. Ion Vodă avea dreptul de a cere din parte-le nu numai o recunoștință morală, ci încă pe acea materială, manifestată prin exactitudine și sinceritate în plata datoriilor. HASDEU, I. V. 46. În principiu, prin rectificarea sau, altfel zis, prin repararea unei bucăți în versuri înțelegem firește prefacerea numai a expresiunii materiale. CARAGIALE, O. VII, 473. La ființa vie, organismul material este așa întocmit, încît nici un organ îndeosebi nu e independent. id. N. F. 20, cf. 21. Ai știut să alegi vremea, ai știut să alungi presupusurile. . ., ai îndepărtat orice dovadă materială. CONTEMPORANUL, II, 322. Scopul urmărit de eteriști păru atît de extravagant, încît nu l-a luat în serios. Dar dovezi materiale ar fi putut schimba dispozițiile Porții. OȚETEA, T. V. 127. Istoria nu se scrie numai pe baza amintirilor personale, ci și pe baza documentelor materiale, mai ales grăiesc actele păstrate. CAMIL PETRESCU, O. II, 414. În viața societății, ca și în natură, factorul material constituie elementul prim și hotărîtor, dar ideile, conștiința, constituie factorul derivat, secund. SCÎNTEIA, 1 953, nr. 2 608. În toate țările, ideea că nu există chestiuni internaționale litigioase care să nu poată fi rezolvate prin tratative, cuprinde mase tot mai largi și se transformă într-o uriașă forță materială. ib. 1 953, nr. 2 693. Distrugerea, în întreaga lume, a mijloacelor materiale necesare războiului, aceasta este cea mai efectivă și mai trainică garanție a păcii. LUPTA DE CLASĂ, 1960, nr. 9, 5. țara noastră își îndreaptă mijloacele sale materiale spre dezvoltarea industriei. ib. 1 960, nr. 9, 8. ◊ (Adverbial) Și inima sa numai se exprima fierbinte Și-și dezvolta simțirea ce limba nu e-n stare Material să spuie. HELIADE, O. I, 216. Întunericul se destramă, Material ca țesăturile de scamă. CAMIL PETRESCU, V. 38. ◊ Cultură materială = totalitatea bunurilor și a deprinderilor de producție existente pe o anumită treaptă de dezvoltare a societății. Cf. DM. (Neobișnuit) Știință materială = știință experimentală, v. experimental. Să-i mai dăm un exemplu concret dintr-o știință materială. ap. GHEREA, ST. CR. III, 214. ♦ S p e c. Fizic, trupesc. Cf. VALIAN, V. Omenirea va urmări în această lume și altceva decît satisfacerea trebuințelor materiale. GHICA, A. 176, cf. BARCIANU. 2. Care ține de aspectul economic sau pecuniar. Trimișii nu privesc decît numai la interes material (a. 1833). URICARIUL, V, 342/6, cf. MAIORESCU, CR. I, 273. Soarta lui materială din momentul acesta era schimbată. EMINESCU, N. 77. Comori materiale, sau frumuseți alese, Îl lasă. . . indiferent. MACEDONSKI, O. I, 260. Nu cruță nici o jertfă materială pentru a tălmăci. . . acest fel de cărți. ANGHEL, PR. 180. Asigurările sociale de stat au ca scop asigurarea materială a asiguraților în caz de pierdere temporară. . . a capacității de muncă. LEG. EC. PL. 323. Cercetarea vieții materiale și spirituale în perioada de stăpînire romană pe teritoriul R.P.R. CONTEMP. 1956, nr. 483, 1/1. Promovarea consecventă a principiului leninist de stimulare materială a jucat un uriaș rol în. . . dezvoltarea economiei socialiste. LUPTA DE CLASĂ 1960, nr. 10, 39. Creșterea cointeresării materiale. SCÎNTEIA, 1 960, nr. 5 017. ◊ Bază (tehnică-) materială = totalitatea elementelor concrete ale forțelor de producție dintr-o orînduire dată. Baza materială necesară pentru trecerea țărilor socialiste la comunism o constituie crearea unui nivel înalt de producție pe baza tehnicii moderne înaintate. SCÎNTEIA, 1 960, nr. 5 009. Poporul sovietic făurește în ritm rapid baza tehnico-materială a comunismului. ib. ♦ (Adverbial) Materialicește. Poetul de care e vorba a trăit material rău. CARAGIALE, O. III, 7. ♦ (Învechit, neobișnuit) Materialist (3). Cine-și bate capul, într-o epohă așa de materială, așa de egoistă, să gîndeascâ la istorie, la nație, la viitor? ARHIVA R. I, VI/10.3. (Rar, în opoziție cu f o r m a l) Care privește fondul, conținutul; faptic. Logica nu se ocupă de adevărul material, ci numai de adevărul formal. MAIORESCU, L. 11. ◊ (Adverbial) Rezultate formal adevărate, care totuși în fapt.adecă material, pot fi false. id. ib. Răscoala din țara Românească se deosebește material de cea din Moldova. OȚETEA, T. V. 149. II. S. n. (Mai ales la pl.; la sg. cu înțeles colectiv) 1. (Învechit) Bun, produs. Aceste două havalele a finului menzilului și a ce vremelnicească a fînului oștenesc, fiind alcătuită din două, adecă din munca cosirei, a cărăturei și a clădirei, care este asupra lăcuitorilor, și din materialul ierbii ce este asupra moșiilor (a. 1824). URICARIUL, V, 187/4. Prețurile politicite pentru vînzarea productelor și altor materialuri în orașul Ieșii (a. 1832). N. A. BOGDAN, M. 138. 2. Totalitatea materiilor prime sau semifabricate din care pot fi confecționate diverse bunuri. Populația Parisului plătește. . . din materialurile de zidire (cherestea) 1 300 000. CR (1 829), 169¹/17. Nu demult, materialul [cetății] . . . fu mai ales întrebuințat la zidirea curței din Ghidinți. ASACHI, S. L. II, 47. Pădurile Roșii îndestula pe Evropa apusană cu materialuri pentru durarea vasilor. id. I. 213/4, cf. NEGULICI, STAMATI, D. Această dare anuală.. . este foarte mică în comparația materialului (a. 1 856). URICARIUL, IV, 419/15, cf. POLIZU, PONTBRIANT, D., COSTINESCU. Asemenea sfori foarte tari, dintr-un material necunoscut nouă. . ., se găsesc pe ici pe colo, căci cu bani se găsește orice. SADOVEANU, O. IX, 355. Cîlții de cînepă constituiesc un material textil ce nu poate fi filat în fire destul de regulate, atît în ceea ce privește aspectul cît și rezistența. IONESCU-MUSCEL, FIL. 379. Materialul ce se întrebuințează la fabricarea cuțitelor trebuie să aibă un anumit grad de duritate. IOANOVICI, TEHN. 362. În întreg Leningradul vezi schele și grămezi de material de construcție. STANCU, U.R.S.S. 128. Cea mai puternică dezvoltare o va lua producția materialelor sintetice, a căror folosire ridică substanțial productivitatea muncii. lupta de clasă, 1960, nr. 10, 86. Printre muncitorii care încearcă materialele de construcții pe platforme, unii poartă banderole la braț. V. ROM. august 1960, 3. Instalații producătoare de materiale de construcții. SCÎNTEIA, 1960, nr. 5 010. Astăzi casele se fac din „material” (= material, adecă cărămizi) și sînt acoperite cu „țiglă”. ARH. FOLK. III, 31, cf. VI, 53. F i g. Nu se poate schimba în pripă materialul uman. SADOVEANU, E. 20. 3. Totalitatea obiectelor (și instrumentelor) specifice unui anumit domeniu de activitate. Material tipografic. MOLIN, V. T. 46. Pretutindeni zăceau, risipite în arșiță și ploaie, materiale de război. BRĂESCU, V. 45, cf. CONTEMP. 1948, nr. 108, 12/3. Tinerii țărani muncitori din localitate și-au procurat diferite materiale sportive. SCÎNTEIA, 1 952, nr. 2 390. ◊ Material rulant v. r u l a n t. 4. Documente, informații și date necesare pentru elaborarea unei lucrări literare, științifice etc. ; ceea ce constituie fondul, substanța unei lucrări, a unei probleme etc. Aduna materialuri. . . pentru o istorie a Rusiei. NEGRUZZI, S. II, 157. Diferitele bibliotece din străinătate. . . ne-au procurat într-o mare parte masa materialului utilizat în această scriere. HASDEU, I. C. I, VIII. Dan cugeta de mult la un roman tras din viața de la țară. Avea subiectul și ceva material adunat. VLAHUȚĂ, O. A. III, 57. A fost o vreme cînd școale întregi ziceau că numai trecutul poate da material pentru poezie. GHEREA, ST. CR. I, 98. [Scrierile lui Caragiale] sînt foarte bogate în material lingvistic familiar și, mai cu seamă, periferic. IORDAN, STIL. 23. Secretul artei lui Eminescu stă în însușirea desăvîrșită a materialului folcloric și a stilului poeziei populare. ROSETTI, S. L. 39. Materialul studiat de fonetică este strict sistematic, ca și materialul gramatical. GRAUR, I. L. 45. Schița. . . condensează, de fapt, materialul plin de dramatism al unei nuvele psihologice. V. ROM. august 1 960,182. ♦ Expunere scrisă care cuprinde date și informații referitoare la o anumită problemă. Îl rugă să redacteze înainte de culcare un material în legătură cu asasinarea lor și să-l predea. BENIUC, M. C. I, 261. 5. (Argotic) Bani. Cf. BUL. FIL. IV, 182, DR. 328, GR. S. VII, 119. 5. S. n. (Regional) Puroi (țigănești-Alexandria). ALR I 1658/900. – Pl.: (I) materiali, -e, (II) materiale și materialuri. – Și: (regional) matăriál, -ă (A II 8), măteriál, -ă, matariál, -ă (ib. III 18) adj. - Din lat. materialis, germ. materiell, fr. matériel.

șugubină sf [At: (a. 1554) D. BOGDAN, GL. 54 / V: (înv) de~,^[1] dușeg~,^[2] (reg) jig~,^[3] (îrg) jug~ / Pl: ~ne, ~ni / E: slv доушегоувина] 1 (Înv; mai ales îf deșugubină) Faptă gravă care contravenea legilor juridice sau preceptelor religioase și morale (în special omucidere sau adulter) Si: crimă (1), nelegiuire, păcat. 2 (Înv; în țările românești din Evul Mediu) Amendă (în bani sau în natură) percepută pentru omucidere, tâlhărie, adulter. 3 (Reg) Necaz. 4-5 (Reg; îe) A da (sau a fi) de ~ A produce cuiva (sau a i se întâmpla) o neplăcere, un necaz, o nenorocire. 6-7 (Reg; îae) A (se) face de râs. 8-9 (Reg; îae) A (se) face de ocară. 10 (Trs) Infirmitate. 11 (Ban; dep) Om de nimic, care incomodează pe alții. 12 (Mun) Poznă.

tenorin s. (muz.) ◊ „După cum se știe, violoncelul îndeplinește, ca să spun așa, funcția de tenor. Noul nostru instrument ocupă aceeași întindere, și, ca atare, l-am numit «tenorin». Cutia de rezonanță, însă, are o altă formă. În plus, există un dispozitiv electronic special care amplifică și modifică timbrul sunetului, în limite foarte largi, producând efecte sonore cu totul deosebite față de instrumentele tradiționale.” R.l. 13 VI 73 p. 5. ◊ „De un larg interes s-au bucurat și studiile prezentate asupra unui nou instrument românesc: tenorinul realizat la Reghin, după proiectul unui grup de muzicologi clujeni.” R.lit. 6 VI 74 p. 2 (din tenor + -in)

ROMÂN, -Ă (lat. romanus) s. m. și f., adj. I. S. m. și f. 1. (La m. pl.) Popor care s-a constituit ca nasțiune pe terit. României. De religie creștină, în mare majoritate ortodocși. Mai trăiesc în Republica Moldova, S.U.A., Canada, Serbia-Muntenegru, Ungaria, Bulgaria, Ucraina, Grecia ș.a. Urmaș direct al populației daco-romane din spațiul cuprins între m-ții Carpați, Dunăre și Balcani, străvechea vatră a geto-, daco-moesilor și carpilor, poporul român s-a format de-a lungul unui proces îndelungat și complex (sec. 1-9), similar cu al celorlalte popoare romanice care făcuseră parte din larga arie a romanității. Cercetările arheologice și numismatice, dovezile de ordin lingvistic și istorico-literare demonstrează că în procesul formării poporului român se disting două perioade: prima, a romanizării (sec. 1-7), pe parcursul căreia a luat naștere un popor romanic (protoromânii) și a doua (sec. 7-9), ac eea a păstrării active a acestei romanizări. În decursul acestei perioade s-a produs asimilarea populațiilor migratoare (huni, avari, gepizi, slavi) de către populația romanică autohtonă creștină, formată din agricultori și crescători de vite, ca urmare a superiorității ei demografice și culturale. Romanizarea acestor terit. a început înainte de transformarea Daciei în provincie romană, o dată cu romanizarea Pen. Balcanice (sec. 2-1 î. Hr.) și crearea romanității orientale, ale cărei limite sudice treceau la N de Skopje, lacul Ohrid, la V de Serdica (azi Sofia), la V de versantul nordic la m-ților Balcani, până la Marea Neagră. La S de aceste limite se întindeau terit. de limbă și cultură greacă. Contactele economice permanente dintre S și N Dunării, precum și neîncetatele deplasări ale populației care au precedat ocuparea Daciei de către romani au creat condiții favorabile romanizării geto-dacilor, locuitorii reg. carpato-balcano-dunărene. Astfel, romanizarea la N Dunării a cunoscut o primă etapă, de pătrundere economică și culturală, pașnică, geto-dacii dovedindu-se accesibili acesteia, cu condiția respectării independenței lor politice. După cucerirea Daciei de către romani (106 d. Hr.), autohtonii n-au fost exterminați de către cuceritori, ci, așa cum o dovedesc izvoarele istorice, mărturiile lingvistice, epigrafice, cât și descoperirile arheologice, au continuat să trăiască pe vechile lor terit. atât în Dacia, cât și în Moesia, în condițiile unei colonizări masive cu elemente de civilizație romană. Mai mult, la granițele de NV, N, și SE ale Daciei romane, pe terit. Moldovei și Munteniei, la răsărit de Olt, locuiau mase compacte de populație geto-dacă liberă (carpii, dacii liberi) care, romanizați și ei, vor împrospăta numărul și forța daco-romanilor în momentul retragerii stăpânirii romane la S de Dunăre. Astfel, cea de a doua etapă a romanizării directe corespunde în limitele sale cronologice cu stăpânirea romană în Dacia (106-271/275), iar la S Dunării cu perioada cuprinsă între sec. 2 î. Hr. până la începutul sec. 7 d. Hr. La romanizarea intensă a noii provincii Dacia și-au adus contribuția mai mulți factori: urbanizarea (ridicarea și înflorirea a 12 orașe, pe ale căror terit. rurale adiacente modul de viață roman se propagă și printre autohtoni), așezările rurale romane (pe pământul cărora lucrau și autohtonii), armata (prin numeroase unități și tabere cu așezări civile, răspândite pe întreg terit. provinciei sau prin veterani colonizați), căsătoriile mixte și adoptarea limbii latine. Desigur că romanizarea, așa cum o arată descoperirile arheologice și epigrafice, a fost mai intensă și mai rapidă în reg. urbanizată și în zonele taberelor militare. Reg. rurale, periferice și cele de munte, în special, unde populația geto-dacă era mai compactă, au rămas mai îndelung la periferia procesului de romanizare. Romanizarea acestora s-a desăvârșit ulterior, alături de daco-romani. Daco-romanii au suferit pierderi demografice ca urmare a retragerii (271/275) administrației romane la S de Dunăre și a mutării centrului de greutate a romanității carpato-dunubiene la S de Dunăre, prin crearea aici a două noi provincii Dacia Ripensis și Dacia Mediterranea. Grupurile rămase la N de fluviu au fost însă alimentate continuu de provinciile romane existente încă în posesiunea Imperiului (Panonia, Moesia Secunda și Scythia Minor), contribuind la menținerea romanității lor. Astfel de elemente de continuitate daco-romană se constată după 271/275 atât în mediul urban (Ulpia Traiana, Apulum, Napoca, Dierna etc.) unde se observă un aflux de monedă romană și o activitate meșteșugărească de caracter roman, cât și în cel rural, devenit precumpănitor în condițiile decăderii progresive a orașelor. Populația daco-romană trăind în marea ei majoritate la sate (fossatum), practicând o agricultură extensivă, organizată în comunități sătești mobile ce se strămutau în locuri ferite din calea migratorilor, a ieșit învingătoare din confruntarea cu neamurile migratoare (goți, vizigoți, huni, gepizi, avari), cultura ei materială integrându-se în marea arie a culturii romano-bizantine. Aceeași mobilitate caracterizează și grupurile de păstori care, cu toate mișcările de caracter sezonier, rămâneau legați de așezările permanente ale agricultorilor sedentari, ceea ce explică terminologia precumpănitor latină a păstoritului și a agriculturii, pomiculturii și viticulturii. Sec. 4 a însemnat nu numai restaurarea autorității romane asupra Olteniei și Munteniei sub Constantin cel Mare și consolidarea romanizării la Dunărea de Jos, ci și recunoașterea de către romani a religiei creștine, ca religie de stat. Curând creștinismul (nearian și latin) s-a răspândit și în fost provincie Dacia, aceasta nefiind niciodată creștinată la o dată oficială, cum vor fi mai târziu toate țările din jur, ci a fost în același timp cu romanizarea, ca o manifestare de caracter popular. Continuitatea daco-romană în sec. 4-6 (perioada hunică și până la venirea slavilor) este documentată arheologic prin cultura Bratei, ale cărei urme au fost identificate atât în fosta provincie Dacia, cât și în terit. din afara ei. Este o cultură românească, de caracter rural, cu forme de viață sedentară. În perioada care acoperă sec. 6-7 pe terit. de azi ia naștere și se dezvoltă cultura materială Ipotești-Ciurel-Cândești, dezvoltarea acesteia coincizând cu momentul pătrunderii și așezării slavilor în cuprinsul fostei Dacii. Analiza conținutului acestei culturi a scos în evidență coexistența elementelor daco-romane și romano-bizantine cu cele de origine slavă. Din datele oferite de izvoarele scrise, la care se adaugă și cele arheologice și numismatice, rezultă că așezarea slavilor în zona extracarpatică a țării a avut loc în a doua jumătate a sec. 6. În Transilvania, aceștia au pătruns și s-au așezat ceva mai târziu, după începutul sec. 7, aspectul cultural Bezid-Sălașuri, Cipău, Sf. Gheorghe relevând conviețuirea și asimilarea slavilor de către autohtoni. A doua perioadă a procesului de formare a poporului român (sec. 7-9) este și etapa desăvârșirii constituirii sale. Ea este marcată de prăbușirea sistemului de apărare bizantin la Dunărea de Jos (602) și trecerea în masă a triburilor slavi la S de Dunăre. Așezarea slavilor în Pen. Balcanică a făcut ca Dacia nord-dunăreană să devină centrul de greutate al romanității orientale. La S de Dunăre slavii au copleșit numericește pe autohtoni. Elementele mobile, păstorii, s-au retras în reg. muntoase, greu accesibile, unde s-au putut păstra câteva grupuri cunoscute mai târziu sub denumirea de aromâni (macedo-români), meglenoromâni, istroromâni, iar în izvoarele bizantine sub aceea de vlahi. Pe terit. vechii Dacii, populația autohtonă, sporită numericește în urma dislocărilor de populație romanică din S Dunării produse de către slavi, dispunând de o organizare social-politică cu o mai mare putere de adaptabilitate împrejurărilor istorice, a reușit, în conviețuirea sa cu slavii, să-i asimileze. Prezența populației românești, bine constituită din punct de vedere etnic, lingvistic și social-politic, va fi menționată în izvoarele bizantine (în sec. 9-11), slave și maghiare sub numele de vlahi sau valahi. Tot începând cu sec. 9 se fac și primele mențiuni despre constituirea celor dintâi formațiuni românești, voievodate, conduse de voievozi. În unele cronici maghiare referitoare la perioada de început a pătrunderii ungurilor la E de Tisa (începutul sec. 10) se atestă existența unor astfel de formațiuni împreună cu numele conducătorilor lor. Astfel, în Crișana exista voievodatul lui Menumorut, pe Mureșul inferior cel al lui Glad, iar în podișul Transilvaniei, în tre porțile Meseșului și izvoarele Someșului, cel condus de Gelu. Pe plan arheologic, acestei perioade îi corespunde cultura Dridu, dezvoltată pe toată aria romanității răsăritene din componența daco-romană a culturii Ipotești-Ciurel-Cândești. Dezvoltarea sa maximă s-a petrecut în condițiile nou create la Dunărea de Jos, ca urmare a renașterii autorității Imp. Bizantin (sec. 10-14), proces de o deosebită însemnătate pentru istoria politică, social-economică a poporului român, manifestat prin impulsuri noi date dezvoltării economice a comerțului, prin reurbanizarea așezărilor de pe cursul inferior al Dunării și prin cristalizarea primelor formațiuni social-politice care vor sta la baza statelor medievale medievale românești de sine stătătoare. 2. (Pop.) Om, bărbat. II. Adj. Care aparține României sau românilor (I, 1), referitor la România sau la români; românesc. ♦ (Substantivat, f.) Limbă romanică vorbită de români, care s-a format pe terit. de azi al României, precum și de-a lungul malului drept al Dunării, de Jos, între Dunăre și Balcani, până la Marea Neagră. Limba română continuă cu o evoluție proprie, de aproape două milen., „latina dunăreană”, adică latina populară vorbită pe acest terit. de colonii romani și de populația romanizată în primele sec. după Hristos. Elementele moștenite din substratul autohton dac (c. 80 de cuvinte), influențele ulterioare, mai ales ale limbii slave – exercitate îndeosebi, din sec. 7 când limba română își formase deja trăsăturile definitorii – păstrarea unor particularități fonetice gramaticale și lexicale ale latinei populare îi conferă românei acele trăsături specifice ce o individualizează între celelalte limbi romanice, fără să-i altereze însă originea și caracterul fundamental romanic, reîntărit, din sec. 18, prin împrumuturile din latină și alte limbi romanice (în special din franceză și italiană). Sistemul fonetic al limbii române, latin în esență, se îmbogățește cu câteva foneme noi. Probabil, sub influență slavă, vocalismul înregistrează apariția vocalelor mediale închise î (â), ă, a unor diftongi și triftongi (precum diftongarea, în limba română populară a lui e- în ie), iar consonantismul, a semioclusivelor č, ğ, ș, a constrictivelor palatale ș, j și a velarei scurte h. O caracteristică a limbii române față de latină și față de celelalte limbi romanice este dezvoltarea sistemului de alternanțe fonetice, vocalice și consonantice, și a funcției acestora de morfeme în flexiuni și în formarea cuvintelor. Structura gramaticală, esențial și definitoriu latină, are câteva caracteristici care o diferențiază de celelalte limbi romanice. Româna păstrează cele trei declinări latine populare, față de cele cinci ale latinei arhaice și clasice, cele trei genuri (masculin, feminin și neutru – ultimul ca o realitate vie a limbii), formele latine de genitiv-dativ pentru femininele declinărilor I și III, formele latine de vocativ singular masculin și feminin, adjectivul și gradele lui de comparație, articolul și declinarea lui, pronumele de toate categoriile, cu întreaga lui flexiune. Se mențin, de asemenea, cele patru conjugări latine, verbele auxiliare, diateza reflexivă. Numeralul românesc de la unu la zece este cel latin. De la unsprezece la o sută se formează cu elemente latine, dar după modelul slav. Sută este slav, dar mie este latin. Ordinea cuvintelor în frază este cea din latina populară și din celelalte limbi romanice, adică: subiect, predicat, complement. Dezvoltarea analizei, dispariția concordanței timpurilor, proporția scăzută a subordonatelor, simplificarea folosirii timpurilor, ca și a cazurilor cerute în anumite prepoziții și verbe, consolidarea conjunctivului în detrimentul infinitivului, sunt trăsături caracteristice românei, urmând tendințe proprii latinei populare. Alte inovații de structură, precum formarea numeralului de la zece în sus, encliza sau postpunerea articolului, identitatea formelor de genitiv-dativ la toate cele trei genuri, singular și plural, formarea viitorului cu auxiliarul a vrea sau unele expresii idiomatice vădesc influența limbii slave sau a limbilor balcanice. Vocabularul, predominant latin, cuprinde elemente moștenite din latină ce desemnează noțiuni de bază, acțiuni omenești de primă importanță. Limba română are patru dialecte: dacoromân, care a reușit să se ridice până la nivelul unei limbi literare – identificat cu limba română -, aromân, meglenoromân și istroromân, care au cunoscut o evoluție proprie, specifică unor condiții de izolare, în zone enclavizate. Tradiția scrisului în românește trebuie coborâtă în a doua jumătate a sec. 15. Primul text scris în românește și datat cu precizie este Scrisoarea lui Neacșu (1521). Primele tipărituri în românește datează din sec. 16 și se datorează activității diaconului Coresi din Brașov. Ele vădesc trăsături ale primelor traduceri maramureșene (rotacizante) și mai ales particularități ale graiului din nordul Munteniei și sud-estul Transilvaniei, constituind caracteristicile de bază ale limbii române literare. Grafia cu caractere chirilice (inițial 43, reduse la 33 și apoi la 27) este înlocuită mai întâi cu un alfabet mixt, iar în 1860 este introdusă oficial scrierea cu caractere latine. Având un loc bine stabilit în aria romanității, limba română are o importanță deosebită pentru studiile de romanistică, ea fiind singura care reprezentantă a ariei sud-estice a latinei în ansamblul limbilor romanice. Artă r. = primele ei manifestări se înregistrează încă în Paleoliticul superior fiind reprezentate din unelte din silex cioplite cu anume eleganță, cum sunt cele găsite la Iosăfel (jud. Arad), Ceahlău (jud. Neamț), Mitoc (jud. Botoșani). De asemenea, în peșterile de la Ohaba – Ponor (jud. Hunedoara) și Râșnov (jud. Brașov), au fost descoperite podoabe făcute din dinți de animale și din scoici marine – aduse, evident, de la mari depărtări. Cea mai spectaculoasă manifestare artistică în Paleoliticul din România a fost, însă, descoperită relativ recent în peștera Cuciulat (jud. Sălaj): mai multe desene gravate și două imagini pictate cu lut roșu pe peretele peșterii – un cal și o felină; datate în jurul anilor 10.000 î. Hr., ele sunt în mod clar înrudite cu picturile rupestre din V Europei (Altamira, Teruel, Lascaux, Font de Gaume etc.). În Neolitic, are loc o evoluție permanentă a tehnicii, care face posibilă o plastică a formelor și a coloritului din ce în ce mai expresivă. Plăcerea ornamentului se reflectă în decorațiile obiectelor – inclusiv a uneltelor de întrebuințare obișnuită – și deopotrivă, în diversitatea podoabelor. Dezvoltarea artei țesutului e dovedită nu numai de numărul mare al greutăților pentru războiul de țesut găsite de arheologi, ci și de aspectul textil pe care îl capătă ornamentica multor vase din primele perioade ale Neoliticului. La începutul milen. al 5-lea, mai ales în N actualului terit. al țării s-a produs o modificare semnificativă în arta ceramicii: decorul e alcătuit din linii paralele – drepte sau curbe – întrerupte din loc în loc de puncte obținute prin împungere. Compoziția ornamentală va evolua în sensul diversificării și reinterpretării permanente a acestui model care, către mijlocul milen. următor, în cultura numită Boian, va deveni atât de complicat încât nu va putea fi explicat dacă nu se acceptă existența unor ateliere de olari. Semnificativă este constatarea că unele caracteristici ale ceramicii acelor timpuri se vor regăsi în vasele realizate, până foarte târziu, de meșterii populari de la Oboga sau Hurez. Capitolul cel mai interesant al culturii Hamangia e constituit, fără îndoială, de figurinele antropomorfe ce aparțin categoriei idolilor feminini ce semnifică, de cele mai multe ori, cultul fecundității. Spre deosebire de acești idoli, ce vădesc o concepție geometrizantă, schematizantă. două statuete descoperite în necropola de la Cernavodă aduc plastica unică a culturii Hamangia în rândul excepțiilor de la viziunea specifică întregii arte neolitice: statueta așa-numitului Gânditor și cea reprezentând un personaj feminin șezând, amândouă accentuând unele detalii anatomice, într-o stilistică puțin obișnuită în culturile europene contemporane cu cea de la Hamangia. Dar cele mai valoroase realizări ale ceramicii neolitice sunt considerate piesele executate de meșterii culturii Cucuteni, răspândită în Moldova, E Transilvaniei și N Munteniei (cultura poartă numele unui sat din jud. Iași). Epoca bronzului – care a urmat Neoliticului – începe în jurul anului 1800 î. Hr. și se încheie spre anul 1100, când are loc trecerea către Epoca fierului. În acest interval de 700 de ani, metalurgia bronzului se răspândește pe un terit. foarte larg (corespunzând aproape cu cel actual al țării). Uneltele tradiționale – topoare de piatră, vârfuri de săgeți confecționate din silex – nu au fost abandonate, bronzul fiind folosit la confecționarea unor vase rituale, a unor arme de elită și podoabe (culturile Tei și Gârla Mare). Dincolo de marea diversitate a formelor vaselor, sunt câteva tipuri dominante, caracteristice pentru întreaga cultură a Bronzului în România; ceașca cu toartă înaltă sau cu două toarte, vasele urnă, vasele de ofrandă. Statuetele constituie o prezență artistică modestă; singura excepție e reprezentată de figurile feminine de la Gârla Mare – Cârna (jud. Dolj); personajele sunt înveșmântate în haine bogate, cu centuri și coliere, cu pandantive, probabil din bronz. Obsesia fecundității fusese depășită. În sec. 12 î. Hr. în spațiul carpato-danubian au ajuns primele elemente ale tehnologiei fierului, cu această inaugurându-se o nouă epocă cu două perioade: Hallstatt (1100-450 î. Hr.) și La Tène (c. 450 î. Hr. – sec. 1 î. Hr.). Prima, împărțită la rândul ei în mai multe subperioade, se caracterizează la început printr-un proces tipic de tranziție: abia prezente, obiectele de fier nu le concurează pe cele de bronz care, dimpotrivă, sunt produse în cantități foarte mari, fapt dovedit de descoperirea unor depozite – de pildă, cel de la Drajna de Jos (jud. Prahova), alcătuit din 240 de obiecte de bronz, între care 199 de seceri, arme, piese de harnașament și pentru unelte și podoabe. În perioada mijlocie a Hallstatt-ului (c. 800-c. 500 î. Hr.) pare să fi avut loc un proces de unificare a triburilor tracice, ceea ce ar explica spectaculoasa răspândire a tipului de ceramică cunoscut sub denumirea de Basarabi (după satul cu acest nume din jud. Dolj). Atât tehnica de producere a ceramicii, cât și repertoriul decorativ sunt cele caracteristice vaselor din Epoca bronzului, dar formele au o mai mare eleganță. Mai ales în perioada La Tène s-au stabilit multe legături cu lumea culturilor scitică, celtică și greco-romană. În sec. 5-4 î. Hr. se afirmă ceea ce s-a numit o „artă populară” purtând semnele stilului traco-getic (piese de aur și de argint, amplu decorate, de felul celor găsite la Agighiol, Coțofenești, Poroina), iar în sec. 3-1 î. Hr. înflorește o artă a argintului, reprezentată de cupe și podoabe (Bălănești, Sâncrăieni, Herăstrău), ornate cu imagini zoo – și antropomorfe, dar și cu stilizări geometrice tradiționale. În arhitectura Epocii fierului sunt ilustrate deopotrivă trăsăturile distincte ale civilizației grecești – temple ionice și dorice (Histria), teatre și construcții funerare (Callatis) – și caracterul construcțiilor autohtone – cetățile și sanctuarele din m-ții Orăștiei (Costești, Blidaru, Grădiștea Muncelului). Mai târziu – sec. 2-4 d. Hr. – se dezvoltă arhitectura monumentală de origine romană imperială – poduri (Drobeta, Sucidava), clădiri publice (Ulpia Traiana Sarmizegetusa), terme (la Histria) -, iar în sec. 4-6, bazilici creștine (Tomis, Sucidava, Histria, Tropaeum Traiani, Dinogetia, Troesmis). Sculptura monumentală și decorativă urmează două direcții principale: una care pornește din viziunea elenistică (Porolissum, Tomis) și o alta care dezvoltă tradiția – stele funerare (înfățișând de obicei ospățul funerar și cavalerul trac), sarcofage, capitele, statui. În sec. 5-12, cele mai de seamă creații plastice sunt somptuoase vase și podoabe de metal prețios, vădit influențate de arta greco-romană și de cea germanică (Pietroasa, Apahida, Someșeni, Șimleu Silvaniei), dar și de cea sud-dunăreană și orientală (Sânnicolau Mare). Tot acum pătrund și influențele arhitecturii militare și religioase bizantino-balcanice (Garvăn, Niculițel, Păcuiu lui Soare), precum și cele ale stilurilor preromanic și romanic (Alba Iulia). Sec. 13-14 sunt o perioadă de intensă activitate artistică: se afirmă stilul romanic (Alba Iulia, Cisnădioara), goticul (Cîrța) și, la sud de munți, bizantinul (bisericile de la Drobeta, Sf. Nicolae de la Curtea de Argeș, Vodița, Cozia, Cotmeana), stil care pătrunde până în N Moldovei, la Siret. Cele două direcții artistice se întâlnesc în arhitectura și pictura unora din Transilvania (Streisângiorgiu, Strei, Sântamaria-Orlea, Gurasada, Densuș), în orfevrărie și sculptura în piatră (Argeș, Tismana). Biserica catedrală, edificii publice și particulare (la Sibiu, Cluj, Sebeș, Sighișoara, Brașov), castele (Hunedoara, Bran), construite în stil gotic, care a impus și pictura murală catolică (Mălâncrav, Mugeni, Ghelința) sau pictura de altar (cea ai cărei autori sunt artiști din familia Stoss sau Toma din Cluj), biserici fortificate ale sașilor (Saschiz, Vorumloc, Buzd), sau ctitorii ale cnejilor români (Râbița, Criscior, Râu de Mori) constituie, probabil, formele artistice cele mai vrednice a fi menționate în Transilvania sec. 15. Înfloritoare în aceeași epocă (mai ales în vremea lui Ștefan cel Mare) arta și arhitectura moldovenească realizează – cum s-a spus – o sinteză originală a structurilor occidentale și a celor bizantine. Se creează „bolta moldovenească”, conferind construcțiilor o înfățișare zveltă: fațadele sunt clădite armonios din cărămidă, piatră și ceramică smălțuită (bisericile din Hârlău, Bălinești, Borzești, Piatra Neamț, cele ale mănăstirilor Putna, Voroneț, Neamț). Tradiția bizantină se deslușește lesne în pictura murală, elegantă și sobră, de la Voroneț, Bălinești sau Pătrăuți, în arta manuscriselor (a unor caligrafi și miniaturiști ca Teodor Mărișescu, Gavriil Uric, Spiridon Ieromonah), în sculptura în piatră sau în subtila broderie liturgică. În sec. 16 (mai cu seamă în epoca lui Petru Rareș), se continuă sinteza perioadei precedente, adăugându-i-se, în arhitectura religioasă și în pictura murală, un echilibru al formelor dinamice. Acum apare acel fenomen care a provocat îndelungi discuții privind originea lui: pictura exterioară ce îmbracă întreaga biserică într-un strai colorat de mare rafinament (Humor, Sucevița, Moldovița, Arbore, Voroneț). Dragoș Coman, zugravul Arbore, Toma din Suceava – la Humor, artiștii de la Voroneț desfășurau pe zidurile pictate de ei un adevărat program înnoitor (pe care cercetătorii îl presupun a fi fost gândit de un politician cărturar din preajma Tronului), în care se pot citi simbolurile unei aspirații de libertate națională. Viziunea novatoare e prezentă și în sec. 17, într-o concepție decorativă a sculpturii de pe zidurile exterioare ale bisericii (Trei Ierarhi din din Iași sau Dragomirna), ca și pictura manuscriselor (atelierul mitropolitului Anastasie Crimca) sau somptuoasele broderii ale Movileștilor și ale familiei lui Vasile Lupu. Semnificativă e prelungirea viziunii renascentiste (evidentă și în arta unor țări occidentale) în arhitectura și pictura bisericii Golia din Iași. Stilurile Renașterii se impuseseră în Transilvania încă din sec. 16 (arhitectura unor biserici din Bistrița și din Alba Iulia, a castelelor de la Deva, Lăzarea, Medieșu Aurit, Iernut). Barocul își află deplina afirmare în sec. 18, în arhitectura civilă și militară a unor clădiri din Alba Iulia, Cluj, Timișoara, Oradea, Gornești. În Țara Românească, elegantele clădiri ridicate în vremea lui Radu cel Mare, și a lui Neagoe Basarab (bisericile mănăstirilor Dealu și Curtea de Argeș) dau măsura unei înțelegeri proprii a sensurilor sintezei Renaștere-Baroc, care fusese enunțată în aceeași perioadă în Moldova. Pictura, însă, păstrează mai clar canonul compozițional și stilizările bizantine (Tismana, Curtea de Argeș, Stănești, Snagov). Stilul acestui veac va fi continuat de arta cuprinsă între 1600 și 1800, cânt ctitoriile lui Matei Basarab, Constantin Brâncoveanu, ale familiilor Cantacuzino și Mavrocordat vor porni aproape întotdeauna de la sugestiile Bisericii Domnești de la Târgoviște, ridicată de Radu cel Mare. La răspântia dintre sec. 17 și 18, s-a realizat acea viziune stilistică de mare vigoare expresivă căreia i se spune „stilul brâncovenesc”. În afara unor clădiri civile (Herăști, Măgureni, Potlogi, Mogoșoaia), ce pun în lumină un rafinat simț al măreției și al echilibrului, bisericile vremii (Colțea, Antim, Fundenii Doamnei, Văcărești, Stavropoleos), împodobite cu dantelării sculptate în piatră, aduc mărturia unui program complex de artă care a fost elaborat în acea epocă. Demnă de reținut e prezența unor meșteri argintari (Sebastian Hann, Georg May II) veniți în Transilvania ca să lucreze pentru comanditari bogați din Țara Românească. Pictura abordează adesea o tratare narativă, nu o dată plină de pitoresc. Cel mai de seamă zugrav al vremii, Pârvu Pârvescu (zis „Mutu”), e autorul unor portrete ce dovedesc însușirile lui de a surprinde trăsăturile individuale ale personajelor. Către sfârșitul sec. 18, pictura laică se desparte de cea religioasă, proces la care contribuie decisiv dezvoltarea picturii de șevalet; cum era și firesc, genul dominant era portretul, ceea ce dezvăluie orgoliile celor bogați, care vroiau să-și țină chipul în odăile casei, așa cum știau că făceau și oamenii de seamă din alte țări. Artiștii locali poartă încă semnele evidente ale desprinderii cu tradiția: compozițiile sunt tridimensionale, volumele nu sunt modelate prin culoare, personajele au, de multe ori, o înfățișare hieratică. Cercetări recente au avansat ipoteza – întru totul posibilă – că pictorii erau, de fapt, buni cunoscători ai meșteșugului lor, dar răspunzători de acest convenționalism al viziunii picturale erau comanditarii, ce nu se puteau elibera de prejudecăți. Mulți pictori care studiaseră străinătate au venit în sec. 19 în Principatele Române; ei erau, în general, bine școliți în atelierele Occidentului și au constituit, un o dată, un model artistic pentru confrații (sau ucenicii) lor de aici. Pe lângă artiștii originari din Țările Române – I. Balomir, Nicolae Polcovnicul, E. Altini (acesta, cu studii la Viena) – istoria artei din acele vremuri reține numele lui M. Töpler, C. Wallenstein (sau Valștain, fondatorul, la Școala Sf. Sava, al primei colecții de artă din România), L. Stawski, G. Schiavoni, N. Livaditti, I.A. Schoefft, A. Chladek (profesorul lui N. Grigorescu) și ale altor buni meseriași, care și-au câștigat repede aici clienți și discipoli. Apariția unor compoziții alegorice cu conținut patriotic stă sub semnul mișcării de idei ce a precedat Revoluția de la 1848. Artiștii vremii s-au angajat uneori direct (I. Negulici, B. Iscovescu, C.D. Rosenthal, C. Petrescu, G. Năstăsescu) în acțiunile revoluționare; alteori, au desprins din atmosfera acelei vremi un elan romantic pe care, însă, nu au știut să-l tălmăcească decât prin intermediul unei tehnici convențional academiste; așa cum sunt compozițiile istorice ale lui C. Lecca, peisajele sau portretele de haiduci ale lui M. Popp. Un fapt cu consecințe profunde în istoria culturală a Principatelor Române – și, în primul rând, se înțelege, în aceea a artei de aici – e fondarea, în vremea domniei lui Cuza Vodă, a școlilor de artă de la Iași și București. Profesorii – Gh. Tattarescu și, mai ales, Th. Aman – aveau să exercite o profundă influență asupra viziunii artistice din România. Valoarea universală a picturii românești s-a afirmat în cea de-a doua jumătate a sec. 19, prin creația celor doi fondatori de școală – N. Grigorescu și I. Andreescu. Pictura plină de poezie a celui dintâi a fost un argument hotărâtor în afirmarea influentului curent sămănătorist și ca rămâne o întruchipare emblematică, pentru întreaga generație, a spiritului național; celălalt va reprezenta un lirism mai sobru, mai concentrat, o înțelegere mai profundă a naturii. Fapt vrednic de reținut, amândoi s-au format și în contact cu Școala de la Barbizon, relația cu arta Occidentului având să fie de acum încolo decisivă pentru realizarea unei sinteze plastice specific românești. Sculptorii acestei perioade sunt clasicizanții I. Georgescu și K.Storck, romanticul Șt. Ionescu-Valbudea. Arhitectura de la răspântia sec. 19 și 20 e predominant de factură neoclasică, dar se pot consemna și tendințe neogotice, neorenascentiste și, semnificativ, de orientare „Jugendstil” (numit la noi „Arta 1900”); personalitatea proeminentă în arhitectură e I. Mincu, autor al unei viziuni „neoromânești”, de amplă rezonanță în epocă. O sinteză complexă realizează, la începutul sec. 20, Șt. Luchian, în pictura căruia se exprimă, în chip foarte personal, ecourile sensibilității poetice a artei populare, asociate cu cele ale artei vechilor zugravi și cu concluziile unei descifrări proprii ale direcțiilor moderne. Lecția lui Grigorescu în pictura de mare concentrare a lui G. Petrașcu, cea a marilor creatori ai frescei medievale și renascentiste – la Th. Pallady – conturează un univers al formelor și al cromaticii de profundă rezonanță specifică. Și atunci când adeziunea la mișcări occidentale – de pildă, la impresionism în cazul lui J. Al. Steriadi, câteodată în cel al lui N. Dărăscu sau, mai târziu, al lui L. Grigorescu – e explicită, caracterul specific se păstrează nealterat. Uneori subiectul – la C. Ressu, Șt. Dumitrescu, Fr. Șirato, D. Ghiață, I. Theodorescu-Sion, I. Iser, Rodica Maniu, de pildă – dezvăluie adeziunea la programul „specificului național”. Chiar și reprezentanți proeminenți ai avangardei artistice – Mattis-Teutch, V. Brauner, M. Iancu, M.H. Maxy, L. Vorel – se simt atrași de teme și de tipuri ale realității românești, pe care le tratează într-un stil înnoitor, în conformitate cu principiile artistice ale nonconformismului din Occident. Exemplul cel mai ilustru este, fără îndoială, cel al lui C. Brâncuși, întemeietor al sculpturii moderne, care a dezvoltat adesea semnificațiile miturilor și legendelor populare românești într-un limbaj propriu ce a dat artei universale un sens estetic profund. Contemporan cu el, D. Paciurea a ridicat arta modelajului la un nivel ce i-a îngăduit să dea glas înțelesurilor tragice ale epocii. În ansamblul ei, arta românească a perioadei interbelice s-a afirmat ca una dintre cele mai viguroase expresii ale simțului acut al echilibrului formei și culorii. După instaurarea dictaturii comuniste, au urmat ani în care oficialitatea și-a subordonat și arta plastică, așa cum își subordonase toate formele culturii.

RUMÂNÍE (< rumân) s. f. (În Ev. med., în Țara Românească) Condiție a țăranilor dependenți de stăpânul feudal al moșiei (domn, boieri, mănăstiri). R. constituiau o obște cu drept de folosire a pământului, dar datorau stăpânului feudal dijma din produsele pământului lăsat în folosința lor (numită găleată) și dijma din vite (numită datul), precum și diferite prestații în muncă. R. privea numai pe bărbați, nu și pe femei. A fost desființată pein reforma lui Constantin Mavrocordat din 1746.

COLAC, colaci, s. m. 1. Produs de panificație, de obicei în formă de inel, împletit din două sau din mai multe suluri de cocă. ◊ Colaci domnești = daruri obligatorii trimise domniei de orașele din Țara Românească și din Moldova. ◊ Expr. A se face colac = a se așeza, a se culca cu corpul încolăcit. Colac peste pupăză = se zice când la un necaz sau la o nenorocire se adaugă un alt necaz sau o altă nenorocire. A umbla după (sau a aștepta) colaci calzi = a umbla după (sau a aștepta) lucruri bune, plăcute și venite de-a gata. A aștepta (sau a primi pe cineva) cu colaci calzi = a face (cuiva) o primire bună. 2. Obiect de metal, de lemn, de cauciuc etc. de formă inelară. ◊ Colac de salvare - inel de plută sau de cauciuc umflat cu aer, cu ajutorul căruia o persoană (naufragiată) se poate menține deasupra apei; centură de salvare. ♦ Împrejmuire de piatră sau de lemn în jurul unei fântâni; ghizd. 3. Rotocol de fum (de țigară). – Din sl. kolačĭ.

PEISÁJ (PEISÁGIU) (< fr., it.) s. n. 1. Porțiune, colț din natură care formează un ansamblu cu valoare estetică; priveliște. ◊ (GEOGR.) P. geografic = landșaft. ◊ P. protejat = (conform normelor internaționale), p. terestru sau marin în care acțiunile de protecție au ca scop principal conservarea aspectului actual și care poate fi folosit în scopuri recreative. Sunt incluse în această categorie arii în care interacțiunea omului cu natura a produs, în timp, un p. cu caracter distinct, având o deosebită importanță estetică, ecologică sau culturală, adesea cu biodiversitate ridicată. Corespunde în mare măsură cu categoria parc natural din legislația românească. 2. Gen al picturii și graficii având ca obiect reprezentarea, în special, a priveliștilor din natură. În funcție de obiectul și cadrul reprezentării, p. poate fi: rustic, citadin, industrial, marin etc.; din punctul de vedere al viziunii și organizării, el poate fi: de detaliu, panoramic, compus, în zbor de pasăre etc.; din punct de vedere al sentimentului este: idilic, dramatic, epic, monumental etc.; mai poate fi imaginar sau real. Elemente de p. apar încă din arta egipteană, etruscă și greacă, apoi la Roma, unde pe pereții locuințelor găsim reprezentări campestre (sec. 1 î. Hr.); câteva secole mai târziu, elemente de p. apar și în China. Ca gen de sine stătător, a apărut în pictura daneză a sec. 16. O înflorire deosebită a genului are loc în sec. 17 în Țările de Jos (J. van Ruisdael, M. Hobbema, D. Teniers, A. Brouwer), Franța (Cl. Lorrain, P. Poussin). Mari creatori de peisaje au fost în următoarele secole: Th. Gainsborough, F. Guardi, J. Constable, W. Turner, E. Delacroix ș.a. De referință, în pictura românească sunt peisagiștii: I. Andreescu, N. Grigorescu, Șt. Luchian, N. Tonitza, Fr. Șirato, D. Ghiață, Gh. Petrașcu, Th. Pallady, Al. Ciucurencu, C. Baba ș.a. 3. Desen, pictură, fotografie care reprezintă un peisaj (1). 4. Descriere a naturii într-o operă literară. 5. Titlu dat unor compoziții muzicale descriptive, imaginând prin onomatopee, tablouri din natură.

RĂZBOAIELE RUSO-TURCE, denumirea conflictelor armate din sec. 18-19 între Rusia și Imp. Otoman, prin care prima urmărea să obțină supremația în bazinul Mării Negre, să ia locul stăpânirii turcești în Balcani și să-și deschidă drum spre Constantinopol. În cursul istoriei au avut loc următoarele războaie ruso-turce: 1. R. r.-t. din 1711, la care a participat și domnul Moldovei, Dimitrie Cantemir. Încheiat prin Pacea de la Prut (iul. 1711), dar starea de război s-a menținut până în 1713. 2. R. r.-t. din 1735-1739, la care a participat de partea Rusiei și Austria, încheiat cu Pacea de la Belgrad (sept. 1739), prin care Imp. Otoman înapoia Rusiei fortăreața Azov, demilitarizată. Oltenia a reintrat în hotarele Țării Românești. 3. R. r.-t. din 1768-1774, încheiat prin Pacea de la Kuciuk-Kainargi, prin care Rusia a primit teritorii în N și NE Mării Negre și unele cetăți, precum și libertatea comerțului în Marea Neagră și Mediterană. Prevederile acestei păci limitau monopolul turcesc asupra comerțului Țărilor Române. În timpul ostilităților, Țările Române au fost sub administrație provizorie militară rusă, sub comanda mareșalului P.A. Rumeanțev. 4. R. r.-t. din 1787-1791, la care Austria a participat din nou din partea Rusiei. Prin Pacea de la Iași, care încheia războiul, Rusia a primit terit. dintre Bugul de Sud și Nistru și i se recunoștea stăpânirea asupra Crimeii. În timpul ostilităților, Moldova a fost ocupată de trupele ruse, iar Țara Românească de cele austriece. 5. R. r.-t. din 1806-1812, încheiat prin Pacea de la București, prin care, între alte prevederi, Rusia a anexat partea de est a Moldovei situată între Prut și Nistru (Basarabia). În timpul acestui război, Moldova și Țara Românească au fost sub administrație provizorie militară rusă. 6. R. r.-t. din 1828-1829, încheiat prin Pacea de la Adrianopol, prin care Rusia obținea recunoașterea stăpânirii asupra țărmului caucazian al Mării Negre, asupra unor terit. din Transcaucazia și asupra gurilor Dunării, precum și dreptul pentru flota comercială rusă de a trece nestingherită prin Bosfor și Dardanele; Turcia recunoștea independența Greciei și acorda o largă autonomie Serbiei. În privința Moldovei și Țării Românești, Tratatul de la Adrianopol prevedea: restituirea către Țara Românească a cetăților de pe malul stâng al Dunării, autonomia administrativă pentru ambele țări, alegerea pe viață a domnilor, care vor administra liber țara împreună cu Divanul, libertatea comerțului pentru toate produsele (abolirea monopolului turcesc asupra comerțului Principatelor Române), îngrădirea dreptului de intervenție a Turciei în Principate, menținerea ocupației rusești până la plata despăgubirilor de război de către Poartă ș.a. Între 1828 și 1834, Moldova și Țara Românească, au fost sub administrația rusă, în care timp au fost elaborate și au intrat în vigoare Regulamentele Organice. 7. R. r.-t. din 1877-1878 v. Războiul pentru independență.

venin s.n. 1 Substanță toxică (de natură proteică), secretată de glandele speciale ale unor animale (șerpi, insecte, arahnide) sau de țesutul unor plante, ca mijloc de atac sau de apărare. ♦ (la pl.) Feluri, varietăți de venin. ♦ Fig. Răutate, dușmănie, ură. El critica fără patimă, fără interes și fără venin (GHICA). ♦ Concr. Vorbă, atitudine, comportare, faptă etc. care trădează răutate, dușmănie, ură. Veninul cu care voiau să învenineze pe români (DOC.). 2 Substanță toxică preparată de om (din plante otrăvitoare), care provoacă în organism tulburări, leziuni grave sau chiar moarte. ◊ Expr. A turna venin în cineva (sau în sîngele cuiva) = a produce cuiva un rău, o suferință puternică. ♦ (farm.) Preparat farmaceutic din venin (de viespe). ♦ Ext. Toxicitate; nocivitate. Se ferea de veninul alimentelor preparate cu substanțe chimice. ♦ Fig. Răutate, invidie, dușmănie. Îi simțea întregul venin din suflet. 3 (anat.; pop.) Fiere. Oftă, înghițind veninul care i se suise în fundul gurii (SADOV.). ◊ Expr. A face (ori a-i face cuiva) venin (de moarte) sau a pune (ori a-i pune cuiva) venin la inimă = a (se) supăra foarte tare, a (se) mînia, a (se) enerva. A fierbe de venin= a fi foarte mînios. A-și sparge (sau a-și răcori) veninul = a se liniști, a se potoli, a se calma. ♦ Fig. (adesea constr. cu vb. „a-și descărca”, „a-i clocoti”) Necaz, supărare, amărăciune; furie, mînie. Nu știau însă anume pe cine să-și descarce veninul (SIO.). ◊ Expr. A-și răsufla veninul asupra cuiva v. răsufla. A(-și) vărsa venin(ul) sau a(-ți) vărsa veninul v. vărsa. • pl. -uri, (reg.) -e. /lat. venēnum.

Profira Prenume feminin destul de frecvent într-o vreme nu prea îndepărtată, Profíra, masc. Profir, provine printr-o metateză din Porfíra, masc. Porfir(ii); acesta din urmă este un nume calendaristic care reproduce gr. Porphýrios, atestat numai în epoca creștină (mult mai vechi este însă Porphýrion, întîlnit la Pindar). Semnificația numelui era clară pentru greci și de altfel chiar pentru români, care îl pot pune ușor în legătură cu subst. porfiră „purpură” sau adj. purpuriu „roșu strălucitor”. Atît numele personal grecesc cît și cuvîntul purpură au la bază subst. porphyra „moluscă care produce vopseaua purpurie, vopseaua însăși sau o haină vopsită cu aceasta”. (Din greacă, pe cale populară, cuvîntul trece în latină sub forma purpura, continuată astăzi de fr. pourpre (de unde rom. purpură), germ. purpur, engl. purple, iar mai tîrziu, prin v. sl. porfira, vechiul cuvînt grecesc ajunge și în română, porfir sau profir). Pătruns în onomasticonul creștin, Porphýrios se răspîndește în Europa, fără a se generaliza însă și fără a fi prea frecvent. Dacă în Occident intermediarul este forma latină, la noi Porfirie pătrunde prin slavă, la fel ca și cuvîntul comun. Dintre formele atestate la noi, Porfir, Porhir, Profir, Profil, Porfira, Profira, doar ultimul pare să mai fie folosit și astăzi ca prenume (hipocoristicul Fira poate proveni și de la Zamfira). ☐ It. Porfirio, magh. Porfir, bg. Porfir(ii), Porfir, Profirka, rus. Porfirii, Porfir, ucr. Porfir, Prohvir etc.

BAIA MARE 1. Depr. tectono-erozivă situată la poalele M-ților Gutîi, pe valea Săsarului (bazinul Someșului), cu largă ieșire spre C. Someșului (în NV). Supr.: 675 km². Relief de luncă, de terase și piemonturi cu alt. absolute între 140 și 320 m. Climă blîndă, de adăpost, cu temp. medie anuală de 9,4°C și precipit. variabile (690-1.040 mm). Păduri de castan comestibil. Culturi de cereale; pomicultură (meri); viticultură; legumicultură. Creșterea animalelor. Expl. de min. complexe pe rama nordică a depr. Izv. minerale. Zonă turistică. 2. Municipiu în NV României, la poalele M-ților Gutîi, în depr. cu același nume, la 220 m alt., reșed. jud. Maramureș; 154.094 loc. (1991). Aeroport. Cel mai important centru al ind. metalurgiei neferoase românești (aur, argint, plumb, zinc, cupru). Constr. de mașini unelte, accesorii și scule, de utilaj minier, de material rulant feroviar și rutier; mat. de constr. (cărămidă, faianță), prelucr. lemnului (mobilă, dogărie și butoaie), conf., produse alim. (morărit, panificație, prelucr. fructelor, preparate din lapte și carne). Filatură și țesătorie de bumbac. Universitate și colegiu tehnic, teatru de stat, filarmonică, muzeu istoric. Monumente: turnul-clopotniță (sec. 15), ridicat pe lîngă Biserica Sf. Ștefan, astăzi dărîmată; case (sec. 17), Biserica Sf. Treime și mănăstire minorită (sec. 18). Atestat documentar în 1327; din 1467 oraș liber regal; important centru minier, meșteșugăresc și cultural; aici au funcționat un colegiu reformat și un gimnaziu catolic (sec. 17). Declarat municipiu în 1968. – Colonia de pictură de la ~, grupare artistică întemeiată în 1896. Promova pictura în aer liber, în opoziție cu academismul. Din 1902 își continuă activitatea prin înființarea Școlii libere de Pictură; între 1927 și 1936 funcționează Școala de Pictură. Reprezentanți: Simion Corbul Holósy, Alexandru Ziffer, Eugen Pascu, Czóbel Béla, Andrei Mikolá, Petre Abrudan.

analiză, demers muzicologic care vizează studierea și determinarea componentelor structurale – disocierea în prealabil – ale unui text muzical, informând eventual și asupra tehnicii generale a elaborării acestuia. A. poate fi înțeleasă fie ca metodă de investigare fie ca specialitate muzicologică de sine stătătoare, după cum ea se subordonează anumitor discipline (ca de ex. teoria* superioară a muzicii, etnomuzicologia*) ale căror teze este chemată să le demonstreze sau își are propriul obiect, propria finalitate și propria metodologie. În măsura în care se menține la nivelul simplei descrieri morfologice, a. interferează modalitățile didactice de abordare a tehnicii de compoziție (1, 2). Însăși nașterea ca noțiune și afirmarea ca modalitate de studiu ale a. s-au petrecut în cadre scolastice, anume în acelea ale unui tratat din sec. 17 [Burmeister, Musica poetica, 1606 – v. afectelor, teoria; figură (2)], pentru ca în sec. următor (la J. Mattheson, de pildă) a. să devină o componentă a așa-numitei Kompositionslehre („învățătura compoziției muzicale”), domeniu de care, în parte, va continua să fie legată și în decursul evoluției ulterioare. (Limitele a. muzicale ca gen s-au datorat însă, multă vreme, tocmai nedepășirii nivelului didactic în a. practicate în afara școlii). Statutul a. se diferențiază începând din sec. 19; ea apare integrată în monografii și tratate de istoria muzicii (la Ph. Spitta, F.J. Fétis, A. W. Ambros ș.a.), comportând în această calitate caracterul circumscris al unei „specialități în specialitate”; continuă, de asemenea, să slujească pedagogia compoziției (V. d’Indy); se emancipează, în fine, se constituie și se consolidează ca disciplină de sine stătătoare, fie în limitele a. de tip hermeneutic inițiată de H. Kretschmar (urmat direct de A. Schering) – a. care urmărește modul în care „poetica” muzicală se incorporează și se traduce prin structură, moment cu moment al desfășurării operei, începând cu elementul tematic și continuând cu peripețiile trasformării lui pe tot parcursul compoziției – fie ca a. de tip formal, precum aceea „reductivă” instituită de H. Schenker – a. chemată să demonstreze că mecanismul de generare a operei (tonale) rezidă în constituirea acesteia în trei „straturi” structurale de complexitate progresivă, deductibile unul din altul, pe o structură armonică profundă (relația T-D-T), subiacentă oricărui text muzical (Mittelgrund), apoi a treia, de suprafață (Vordergrund) – fie, în sfârșit, în strânsă relație cu domeniile teoriei*, esteticii*, psihologiei* muzicii; o seamă de concepte cum sunt funcție* și funcționalitate muzicală, „reprezentare sonoră” (Tonvorstellung), formă*, ritm*, armonie*, stil*, „dinamică interioară” (Innerdynamik) etc., așa cum se conturează ele în primele decenii ale sec. 20, la teoreticieni ca H. Riemann, G. Adler, E. Kurth, H. Mersmann ș.a., hotărăsc (la aceiași) și sensurile a. muzicale, asigurând acesteia o solidă bază sistematică și metodologică și ferind-o implicit de descriptivismul și riscul șablonizării ce vor deveni inerente, cu timpul, a. de tip kretschmarian (mai ales în formele ei „popularizate” prin ghidurile de concert, programele de sală etc.). Autonomia a. și corelația ei cu marile sinteze teoretice, departe de a se exclude una pe cealaltă, constituie, în toate cazurile citate, mai sus ca și în altele, aspectele complementare ale unui proces de maturizare a demersului analitic, al cărui ultim țel devine acum unul supramorfologic: fie „logica muzicală” (Riemann), fie „stilul” (Adler), fie problematica formei* muzicale (B. Asafiev, H. Degen), fie fluxul de „energie”, „dinamica interioară” (Kurth, în parte Mersmann) (v. energetism), ca principii ce definesc, dintr-o perspectivă fenomenologică (v. fenomenologie), specificitatea, esența, ce-ul ireductibil nu numai al operei ci și al gândirii muzicale înseși. (De notat că în sistemul a. riemanniene pot fi deslușite anticipări ale a. muzicale structuraliste, „logica muzicală” fiind pe de o parte logica unor „relații” ce se stabilesc în cadrul fiecărui parametru* – melodic, armonic, ritmic etc. – al structurii*, logica funcțiilor motivului* pe plan orizontal și vertical etc., iar pe de altă parte cea care face posibilă comunicarea dintre autor și ascultător). Sarcina de „a ține pasul” cu noua problematică de creație și mai ales cu diversificarea caleidoscopică a acesteia, proprii muzicii sec. 20, revine a. în perioada inter- și postbelică. Cea mai fermă angajare a a. în această direcție se produce în lucrările teoretice ale unor compozitori marcanți ai sec. (Schoenberg, Hindemith, Messiaen ș.a.), preocupați să-și definească, explice, fundamenteze propria concepție și tehinică de compoziție, propriul „sistem” de gândire muzicală. În situația în care scopul a. continuă să fie unul fenomenologic, de dezvăluire a „identității” – fie ea și de ordin formal – a operei sau a specificității unor componente de limbaj, devine evident că metodele prestabilite de a. sunt incompatibile cu extrema varietate a obiectelor analizate, că „o metodă unică sau preferențială de a. nu poate exista” (R. Stephan), că deci condițiile eficacității a. este adaptarea metodei ei la realitățile noilor tehnici de compoziție, netonale (serialismul* sau muzicii neomodale – v. mod (10) – de pildă) sau aplecarea ei aupra unor laturi formale sau/și principii formative ale unei opere sau unui corpus muzical, laturi și principii decelate în prealabil (de către analist) drept caracterizante pentru obiectul studiat (sunt edificatoare în acest sens: a. ritmului ca factor polarizant al tututor dimensiunilor structurale ale discursului, efectuată de P. Boulez în Le sacre du printemps de Stravinski; identificarea de către E. Lendvai a secțiunii de aur* ca principiu unificator al micro- și macrostructurii în opera bartokiană; în muzicologia* românească, determinarea dimensiunilor modală, eterofonică [v. eterofonie], variațională a muzicii lui Enescu). A doua jumătate a sec. 20 aduce cu sine o accentuată scientizare a a. muzicale, mai exact, o potențare a ei ca demers științific (maximizarea rigorii abordării obiectului și a exactității determinărilor lui formale) prin conexiuni interdisciplinare (procese de aceeași natură au loc în întreg arealul științelor umane și sociale în perioada postbelică). Permeabilitatea a. muzicale față de bagajul metodologic și conceptual al diferitelor discipline contemporane (lingvistică structurală, semiotică, cibernetică, subdiscipline și teorii ale matematicii moderne; informatică etc.) reprezintă o constantă a dezvoltării ei de-a lungul aproximativ ultimei treimi de sec. În tot acest răstimp, a. muzicală nu a contenit să-și intensifice, multiplice, înnoiască, atât strategiile disociative cât și pe acelea vizând studiul raportului diversitate-unitate dintre componentele structurale (morfologice / sintactice) ale textului. Lucrul s-a petrecut inițial sub impactul acelei „emergențe a structuralismului” (J.-J. Nattiez) și a „conjuncției semiotică-lingvistică” (idem) ce se produceau în anii ’70 în câmpul lingvisticii; aplicată din totdeauna structurii – „substanța [muzicii] fiind întrucâtva structură” (V. Nemoianu) – a. muzicală s-a găsit atunci în situația paradoxală de a fi desemnată structuralistă, în virtutea faptului că redefinirea concepției și instrumentarului ei s-a produs ca urmare a unor transferuri (cu adaptările necesare) din domeniile lingvisticii struturale și semioticii. Considerând realitatea struturală a operei întru-un sistem de referințe teoretice, în categorii și legi de organizare, în ultima instanță, într-un ansamblu de convenții esențialmente diferite de cele clasice, demersul analitic structuralist este – din perspectivă atât istorică cât și epistemologică – un „cap de serie” al transformărilor profunde pe care a. muzicală le parcurge în ultimele decenii ale sec. 20. ♦ Se vorbește spre finele acestui secol de modelări analitice ale domeniului muzical, a. muzicală însăși fiind concepută drept model, drept simulare a faptului muzical. Se pot depista, cu pornire din faza sa structuralistă, două asemenea tipuri de modelare a domeniului muzical: cea lingvistică și cea matematică. Primul caz include, printre altele: a) metoda paradigmatică de a. a lui N. Ruwet (pliată pe distribuționismul lingvistic american al lui Z.S. Harris și axată pe factorul melodic, urmărind modul de distribuire și variere în plan temporal-sintagmatic a unităților minimale de vocabular muzical, apartenența axei paradigmatice) și b) strategiile analitice deduse din teoria generativă a muzicii tonale, elaborată de F. Lerdahl și R. Jackendoff și centrate în principal pe muzica omofonă (teorie de influență post-chomskiană și, totodată, post-schenkeriană – același post-schenkerianism prezent în Franța la N. Meeùs, C. Deliège, și în mare vogă în S.U.A., printre alții la A. Forte). Un pas important în formalizarea matematică a a. muzicale îl constituie așa-numita teorie a claselor de înălțimi (pitch-class theory) (M. Babbit, J. Rahn, A. Forte, J.N. Straus, L. Solomon), cu derivatele sale operante în domeniul intervalicii și al ritmicii; fiind modelată prin teoria matematică a mulțimilor (sunetele sunt substituite prin numere, iar grupările de sunete sunt tratate ca mulțimi, submulțimi și familii de mulțimi, între care se stabilesc relații și se efectuează operații algebrice), teoria – împreună cu metoda sa aferentă de a. – era inițial aplicabilă exclusiv muzicii serial-dodecafonice; ulterior, ea vizează întregul câmp muzical post-tonal – la această extensie contribuind și varianta modală a teoriei, elaborată de A. Vieru. Pe un alt palier al modelării, aplicațiile cibernetice și informatice (teoria informației, a. asistată de computer) au, prin caracterul lor algebric, corelat cu acela statistic-probabilistic, rolul de a valida sau invalida rezultatele a., de a automatiza raționamentul analitic prin intermediul unor metode de cuantificare și, în final, de a algoritmiza întregul proces analitic și componistic. Datele astfel obținute sunt pertinente îndeosebi în a. și sinteza comparată a stilurilor (Lomax). Un caz special al modelării lingvistice în a. muzicală îl reprezintă semiotica* muzicală, într-o primă fază interesată de sintaxă (semiologia muzicală a lui J.-J. Nattiez), mai nou centrată pe factorii semantic-referențiali (un rol important îl joacă aici aplicarea principiilor naratologiei literare) și pragmatici ai faptului muzical conceput pe trei nivele (J. Molino): poetic, neutru, estezic. Atitudinea poststructuralistă față de a. este una esențialmente critică și, în consecință, negativă. Metadiscursul muzical postmodern, pledând pentru o viziune con- și intertextualistă, se îndepărtează din ce în ce mai mult de însăși cerințele și obiectivele a. muzicale, așa cum au fost ele concepute până acum. Tezele radicale ale relativismului și antiraționalismului contemporan aplicate în muzicol. conduc la afirmarea inoperabilității a. muzicale și, în consecință, la estomparea până la eliminare a practicării acesteia. ♦ În muzicologia românească a. apare relativ târziu (sec. 20), mai întâi ca instrument de cercetare în serviciul unor discipline ca istoriografia (G. Breazul), folcloristica (C. Brăiloiu) sau bizantologia (I.D. Petrescu), în etapa interbelică a dezvoltării acestora. Constituirea a. ca gen muzicologic autonom (prin aplecarea ei exclusivă și univocă asupra compoziției) se produce în deceniile postbelice, în contextul general al maturizării muzicol. și din necesitatea lichidării unor „datorii” ale acesteia față de activitatea de creație. Se poate spune că într-o durată istorică minimă, a. muzicală românească a atins, grație dezvoltării numerice, diversificării tipologice, varietății obiectivelor (problematicii), bunei înzestrări tehnice și teoretice, principalele etape de evoluție pe plan mondial al acestei specialități, distingându-se nu o dată, și prin contribuții originale. O panoramare a a. muzicale după criteriul naturii și extensiei obiectivelor ei evidențiază, firește, și în peisajul muzicologic autohton categorii de a. raportate la o partitură sau un corpus muzical anume, sau la laturi anume ale limbajului unui compozitor, ca și ale a. care instrumentează cercetarea unor stiluri sau studiul unor parametri, sisteme (II) sau subsisteme muzicale istoric determinate. A. precum cele consacrate cvartetelor de Beethoven (T. Ciornea), melodicii palestriniene (L. Comes), polifoniei vocale a Renașterii (M. Eisikovits), formelor muzicale ale barocului la J.S. Bach (S. Toduță), servind determinării „specificului românesc” al armoniei lui Enescu (Speranța Rădulescu) sau unor exegeze teoretice în domeniile modalului și armoniei modale (G. Firca, W.G. Berger, A. Vieru) etc. răspund (și) unor importante deziderate de sinteză muzicologică; amploarea obiectivelor acestor a. sau a studiilor care le înglobează este, de la caz la caz, conjugabilă cu amploarea orizontului și relevanței teoretice ale scrierilor în cauză. Unul dintre domeniile de cercetare care au prilejuit manifestarea din plin a capacităților sintetizatoare în studiul analitic, și astfel, accesul real al analiștilor la esența structurală a muzicii a fost cel al exegezei enesciene: surprinderea într-o serie de a. a procesualităților ciclice*, variaționale*, eterofonice, a specificului modal* etc. din muzica lui Enescu constituie mărturiile unui atare rezultat.

SIMIONESCU, Cristofor I. (1920-2007, n. Dumbrăveni, jud. Suceava), chimist român. Acad. (1963), prof. univ. la Iași. Vicepreședinte al Acad. (1974-1990). Contribuții în domeniul chimiei produșilor macromoleculari naturali și sintetici și în domeniul tehnologiei chimice a celulozei, hârtiei și fibrelor artificiale („Chimia lemnului și a celulozei”, „Chimia stufului”, „Tratat de chimia compușilor macromoleculari”, „Fracționarea compușilor macromoleculari”). Monografii („Figuri de chimiști români”); eseuri („Gânduri”). Membru al mai multor societăți și academii științifice străine.

REȘIȚA 1. Culoarul Reșiței, culoar depresionar de natură tectonică, cu orientare NE-SV, situat între m-ții Semenicului și Aninei (în E) și munții Dognecei (în V). Este alcătuit din trei compartimente, despărțite de dealuri de 300-400 m alt.; depr. Ezeriș în N, depr. R. în centru și depr. Lupac în S. Bine populat, intens despădurit, străbătut de căi de comunicație. 2. Municipiu, reșed. jud. Caraș-Severin, situat în depr. omonimă, pe cursul superior al răului Bârzava; 86.275 loc. (2005). Stație finală de c. f. Nod rutier. Expl. de huilă (în localit. componente Doman și Secu) și de calcar (Doman). Termocentrală (din 1965). Vechi centru siderurgic (1769-1771) care produce fontă, oțel și laminate. Constr. metalice grele, de mașini și utilaje. Uzină cocsochimică; întreprinderi textile, de mat. de constr. și alim. Centru pomicol. Muzeu județean cu secții de istorie și arheologie, etnografie, de artă românească contemporană și de numismatică. Muzeul locomotivelor cu abur (1972). Biblioteca județeană „Paul Iorgovici” (1952). Teatrul municipal „G.A. Petculescu”; orchestră profesionistă de muzică populară. Universitatea „Eftimie Murgu”, cu două facultăți. Parc zoologic. Localitatea s-a dezvoltat pe vatra unei vechi așezări, datând din vremea romanilor. În cartierul Surduc au fost descoperite vestigiile unui castru roman (sec. 2-3), fortificat cu agger și două șanțuri. Prima mențiune documentară datează din sec. 15. S-a dezvoltat ca centru industrial după 1769 când au fost instalate primele furnale. Declarat municipiu la 17 febr. 1968. Catedrala ortodoxă Sf. Ioan Botezătorul (sec. 19); biserica evanghelică (sec. 19); biserica romano-catolică (1848); cazinoul german (1862); cazinoul român (sec. 20); clădirea vechii poște (1912); Palatul Cultural (1928).

dirijat, conducere tehnico-interpretativă a unui ansamblu* muzical orchestral, vocal sau combinat ce transpune în act sonor o partitură* simfonică, de operă, concertantă, corală etc. Coordonarea unor formații* camerale de mare cuprindere și complexitate (d. ex. Simfonia de cameră de Enescu) necesită, de asemenea, exercitarea unei funcții dirijorale. La repetițiile pregătitoare precumpănesc atribuțiile tehnice de îndeplinire a indicațiilor textului muzical, dirijorul putând da explicații verbale, să reia, să exemplifice uneori el însuși; în concert (spectacol) atribuțiile artistice, exercitate prin mijlocirea tactării*, mimicii, gestului și atitudinii evocatoare, sugestive. D. atribuie mâinii drepte, folosind de obicei bagheta*, rolul indicării măsurilor* și tempoului (2); stânga figurează expresivitatea, frazarea*, nuanțele*, accentele*. Mișcările dirijorale au o funcție convențională în scheme metro-ritmice și una de esență emoțională figurând sensurile, dramaturgia specifică a compoziției (1), raporturile dintre sunete, grupe și familii instr. din ansamblu, dinamica*, agogica*, (V. tactare). Necesitatea unui coordonator și conducător s-a născut deîndată ce oamenii au început să cânte ori să vorbească în grup. În tragedia* vechilor greci, „corul” era sincronizat prin bătăi din picioare: producând un zgomot neplăcut, acestea au fost înlocuite apoi prin cheironomie* – indicarea unduirilor glasurilor prin mișcările brațului și degetelor. Practica a fost moștenită și în cântarea gregoriană*. Diferențierea și complexitatea împletirii de voci (2) (polifonia), introducerea măsurării exacte a duratelor (I, 1) fiecărui sunet dintr-un ansamblu a impus și permis pe urmă ca șeful acestuia să „bată măsura” – reperul general. O dată cu începuturile operei* se ivește dirijorul clavecinist care conducea cântând el însuși, susținând recitativele*, întregind armonic ansamblul prin realizarea basului cifrat*. Uneori intervenea, ajutând primul violonist (concertmaestrul*) pentru a restabili un tempo, imprima corectitudinea în ritm. Până în sec. 18, compozitorii își dirijau ei înșiși lucrările participând de la clavecin, orgă sau vl. la executarea lor. Ansamblul muzical, limbajul simfonic se complică necontenit în sec. 19, interpretarea devenind astfel o chestiune de specialitate. Nemaiputându-i face față, și absorbiți de grijile creației, compozitorii abandonează în general d. ca o artă aparte. Berlioz, Wagner, Weingartner etc. s-au produs și ca teoreticieni ai conducerii măiestrite, fundamentând o știință dirijorală. În sec. 20 a apărut o strălucită pleiadă de dirijori ale căror nume s-au impus pe măsura internaționalizării vieții artistice: Toscanini, Furtwängler, Krajan etc. Dintre români cităm pe George Georgescu, Ionel Perlea, Constantin Silvestri, Sergiu Celibidache. Interpretarea dirijorală e un act complex de „recreare” ce tinde să egaleze virtuțile compoziției înseși.

pentatonică (< gr. πέντε „cinci” + τόνος „mod, sunet”), sistem (II, 4) sonor (mod (I, 6)) de cinci sunete, reprezentat prin tipurile p. anhemitonică (excluzând semitonul*), între sunetele succesive ale căruia se stabilesc intervale* de secundă* mare și/sau terță* mică și p. hemitonică (incluzând semitonul), între sunetele succesive ale căreia se stabilesc intervale de secundă mare și secundă mică, terță mare și/sau terță mică; într-o accepție restrânsă, reprezentarea schematică a modulului (scara* sau gama* pentatonică) obținută prin ordonarea sunetelor lui componente într-un spațiu nedepășind octava*. Cercetările etnologice și folcloriste au pus în evidență larga răspândire geografică a p. atât în culturile extraeuropene – la popoare de străveche civilizație (din China, Japonia, Java, Bali) precum și în unele culturi păstrate în stadiul primar (la eschimoși, anumite populații din Africa și Australia, indienii din America etc.) – cât și, ca reminiscență sau substrat, în folclorul* unor popoare europene (scoțieni, irlandezi, basci, maghiari, români, ruși, lituanieni etc.). P. s-a transmis de asemenea prin formule (1, 2) melodice caracteristice muzicii culte – profane și liturgice (gregoriană* ca și bizantină*) – a evului mediu. Prezența cvasiuniversală a p. în muzicile arhaice pledează pentru considerarea ei ca unul dintre cele mai vechi sisteme muzicale, vechime pe care par să o confirme și particularitățile de construcție ale unor instrumente muzicale paleolitice. Datorită atât răspândirii mai mari cât și structurii mai particularizate, p. anhemitonică este asimilată îndeobște cu însăși noțiunea de p. sau considerată drept întruchiparea cea mai tipică a sistemului („p. propriu-zisă”, după Holopov), făcând în orice caz principalul obiect al studiiilor consacrate p. Deși cum sunetul inițial al scării este sau nu repetat la octavă, p. anhemitonică comportă ca intervale constitutive fie trei secunde mari și două terțe mici, fie trei sau două secunde mari și respectiv una sau două terțe mici. Din sistemul pentatonic anhemitonic fac parte, de asemenea, pienii*, sunete secundare care pot apărea accidental în interiorul terțelor mici ale p. și a căror importanță se vădește în special în procesele transformatoare – eventual de evoluție – ce au loc în p. (v. metabolă). Pentru reprezentarea scării pentatonice anhemitonice se recurge la șirul treptelor gamei naturale din care au fost eliminate semitonurile – motiv pentru care numeroși teoreticieni au asemuit sau chiar identificat această scară cu „șirul de sunete ce se pot auzi pe clapele negre ale pianului” (Helmholtz, apud Brăiloiu). Asupra genezei „p. propriu-zise” s-au emis diferite ipoteze. Formarea ei pe baza șirului de armonice* sau pe baza principiului consonantic* (a interraportării intervalelor de octavă, cvintă*, cvartă*) sau derivarea ei din ciclul cvintelor (această din urmă teorie se impune în Europa abia către sfârșitul sec. 19, având însă o vechime milenară la chinezi), constituie explicațiile cele mai cunoscute date fenomenului (în mare parte de către reprezentații școlii muzicologice din Berlin), explicații care nu fac însă decât să reconstituie și să sistematizeze rațional efectele unor legi acustice ce au fost urmate instinctiv. (Un record al exactității în explicarea mecanismului generativ al p. îl deține teoria chineză care determină absolut raporturile de frecvență* dintre sunetele sistemului, prin perpetuarea, la puteri diferite a numerelor 2 și 3 – cum observă Daniélou – a raportului de frecvență 3/2, corespunzător cvintei). A fost relevată, de asemenea, incidența gamei pentatonice cu acordajul (2) lirei* eline (Sachs) și chiar cu cel al lirei tracice „pre-orfice” (identitatea acestuia din urmă cu o presupusă „osatură” tetrapentacordală a p. servind lui G. Breazul în demonstrarea vechimii p. în folc. românesc). Teorii inspirate în mai mare măsură din realitatea muzicală vie, din practica și psihologia cântării primitive (sau pop.) atribuie nașterea p. unei „conștiințe a distanțelor melodice” (Stumpf, Hornbostel) (v. distanțial, principiu) sau consideră p. drept produs al unei evoluții al cărui punct de plecare ar fi o celulă generatoare (bi- sau tricordie* după Szabolczi, cvartă descendentă după Davies, terță mică descendentă după Breazul etc.) prin treptata îmbogățire a căreia (cu tonuri întregi învecinate sau cu sunete plasate la intervale de mică amplitudine, prin transpoziții* ale celulei inițiale etc.) ar lua naștere sisteme premergătoare p., respectiv scări bi-, tri-, tetratonice „constituite fie din salturi intervalice, fie din alternarea salturilor cu mersul treptat” (Wiora). „Olicordiile* prepentatonice anhemitonice”, cum le denumește Breazul, ar comporta, în opinia celor mai mulți teoreticieni, inclusiv a muzicologului român citat, „raporturi filiative între ele, pe de o parte, iar pe de altă parte, între ele și p. anhemitonice” (Breazul). Dimpotrivă, în opinia lui Brăiloiu „sistemele proto-pentatonice” nu ar deriva în mod necesar unul din altul (pregătind astfel p.), în ciuda caracteristicilor formative și probabil a condițiilor de geneză comune ambelor categorii de sisteme – sau tocmai în virtutea acestor similitudini – ci ar avea o existență autonomă. Tipologia și criteriile de sistematizare ale gamelor pentatonice au variat considerabil în timp și spațiu. O unificare din acest punct de vedere pare să se fi produs în cele din urmă în teoria chineză și majoritatea teoriilor universale moderne consacrate p., prin fixarea la un număr de 5 scări pentatonice (înălțimea absolută a treptelor diferă de la un cercetător la altul), reprezentând transpozițiile unei game pentatonice (de tipul celei obținute pe clapele negre ale pianului) pe treptele ei componente. Dispunerea structurii pentatonice de acest tip – inclusiv a pienilor – într-o „scară teoretică generală” depășind octava (într-un ambitus* corespunzător celui vocal) este propusă de Brăiloiu, între altele în scopul evidențierii, prin repetare, a intervalelor și raporturilor intervale considerate drept definitorii pentru sistem: a) picnonul* (încadrat de) b) cele două terțe mici. Conceptul de „sistem pentatonic” cu care operează muzicologul se dovedește a fi de fapt al unui macrosistem corespunzător ansamblului de 5 moduri pentatonice „centrate” în jurul unui anumit picnon și simbolizat prin scara generală amintită. O tipologie singulară propusă de Breazul cuprinde 10 „specii” de game pentatonice anhemitonice; acestea, construite în octavele celor 7 sunete naturale după unicul criteriu al componenței de trei secunde mari și două terțe mici specifică p., însumează și categoria p. ce includ tritonul* (existente în folc. transilvănean). Funcționalitatea în cadrul p. a suscitat numeroase discuții și controverse, care converg în cele din urmă fie spre relevarea „echivocului” funcțional (Brăiloiu) decurgând din incertitudinea centrului (oricare din treptele p. „poate face oficiu de cadență” – idem), fie spre relevarea relațiilor care se stabilesc – la nivelul „macrosistemului” – între modurile pentatonice, grație mecanismului metabolei*. Individualizarea cea mai puternică a p. în practica muzicală se datorează formulelor (1, 2) pentatonice, „pentatonismelor” (Riemann, Brăiloiu – acesta din urmă și autor al unei notorii analize a „vocabularului pentatonic” al lui Debussy).

GEAMPARALE f. pl. 1) Dans popular românesc asemănător cu hora. 2) Melodie după care se execută acest dans. 3) Instrument muzical mic de percuție, constând din două piese mici de lemn, în formă de găvan, unite printr-un șiret, care, fiind lovite una de alta, produc un sunet special; castaniete. [Sil. geam-] /<turc. calpara

hăulit, gen (I, 3) muzical al folclorului* românesc, cu funcție și structură proprie, cunoscut îndeosebi în zonele subcarpatice. Terminologie pop. variată: „ăulit,” „aguguit”, „huhurezat” etc. G. Breazul îl definește ca un străvechi obicei romănesc de primăvară, format din „câteva sunete, primele pe care le produce coloana de aer închisă într-un tub acustic”, practicat de copii. H. se menține în două forme: independent și inclus în alte genuri precum în doină*, cântec (I, 1). Practicat de copii și adulți, în prima formă are funcție de apel, de semnal* de la distanță sau ca exprimare a bucuriei la venirea primăverii; în cea de a doua formă apare la sfârșitul strofei sau al unor secțiuni („strofe elastice”). Are trăsături specifice Jodler*-ului: emisiune vocală caracteristică, trecere constantă de la registrul (1) de piept la falset*, intervale* mari, profil descendent și instr., utilizarea armonicelor* naturale ale unui sunet de bază, glissando*. H. este alcătuit dintr-un motiv repetat liber, cu ușoare variații ritmico-melodice, urmat de un sunet lung și, uneori, un glissando. Materialul sonor extrem de redus este grupat în motive prepentonice (v. pentatonică) sau în scări acustice (v. gamă). Sunt folosite câteva vocale sau silabe: ă-u, ngă-u-ă, ă-lă-u etc.

ISACCEA, oraș în jud. Tulcea, port pe dr. Dunării, în N Dobrogei; 5.627 loc. (1998). Expl. de calcar. Filatură de bumbac. Produse alim. și textile. Centru viticol și de vinificație. Geamie (sec. 16). Biserica Sf. Gheorghe (sec. 18). Așezare geto-dacă, apoi stațiune a flotei romane de pe Dunăre (Noviodunum). Important rol comercial. Stăpânită de tătări și de domnul Țării Românești, Mircea cel Bătrân. La începutul sec. 15, vadul de la I. era numit Oblucița. Cucerită și stăpânită de turci (1420-1877), care au construit aici o cetate pe care au denumit-o Isac-Köy, de la care derivă numele actual.

BEIUȘ 1. Depr. tectonică de tip golf, limitată de M-ții Codru-Moma (la SV), masivele Vlădeasa și Bihor (la E) și M-ții Pădurea Craiului (la N), drenată de Crișu Negru cu afl. lui; 825 km². Relief de terese și dealuri rotunjite. Climă blîndă (media termică anuală, 9-10°C); precipitații bogate (800 mm/an). Păduri de fag și stejar; pășuni și fînețe. Expl. de marmură (Vașcău, Moneasa) și de calcare (Cărpinet). Aici se găsesc orașele Beiuș, Vașcău, Nucet, Ștei. 2. Oraș în jud. Bihor, în depr. cu același nume, pe Crișu Negru; 12.318 loc. (1991). Constr. de mașini-unelte și piese de schimb. Fabrică de mobilă și de conf.; mat. de constr.; produse alim.; ateliere de reparații. Centru pomicol. Două biserici (sec. 18). Muzeu etnografic. Menționat prima oară în 1270; declarat oraș liber în 1444; ridicat la rangul de civitas în 1451. Samuil Vulcan a înființat aici în 1828 un gimnaziu greco-catolic superior pentru români. S-a mai numit Beinș.

MÎNDRÍE s. f. 1. (învechit) înțelepciune; pricepere, istețime; (concretizat) lucru înțelept, faptă înțeleaptă. Neștinre de voi lipsitu iaste de mîndrie (înțelepciune, N. TEST. 1648, BIBLIA 1688), se ceară de la Dumnedzeu. COD. VOR. 110/21. Ascunsul mîndria ta (p r e a î n ț e a l e p c i u n r i e i H, î n ț ă l e p c i u n e i D) ivitu-mi-ai. PSALT. 99. Și vine în ocina lui și învăța ei în gloatele lor că se mirară ei și grăia de-ncătro aceaste mândrii și aceaste puteri. TETREAV. (1574), 224. Cartea mîndriei lui Solomon. PALIA (1581), 4/24. ♦ Gînd, cuget. Toți întru ura mîndrie (t o ț i l a u n g î n d, BIBLIA 1688), plătitori, COD. VOR. 154/4. O mîndrie ce vă e dată. CORESI, ap. DHLR II, 456. 2. (Învechit, rar) Omenie, bunăvoință, generozitate. În trei dzile sațu cu mîndrie (o m e n i e N. TEST. 1648, d r a g o s t e, BIBLIA 1688) nă uspătă. COD. VOR. 98/14. 3. (Învechit, rar) Legătură strînsă, atașament (față de cineva sau de ceva). Cine va vrea să lăcuiască pre dreptate . . . mîndriia ceștii lumii și pohteei cade-i-se să le lase.. .; că mîndriia trupului vrăjmășie iaste lu Dumnedzeu. CORESI, ap. DHLR II, 456. 4. Mulțumire, satisfacție, plăcere, bucurie; ceea ce produce mulțumire, satisfacție, plăcere, bucurie; sentiment de demnitate, de încredere în calitățile proprii. Muerilor și bărbaților o mîndrie vesteaște. COD. VOR. 138/7. Văzînd fericirea acestora, mîndriia naționalicească, ne-am adus aminte și de vrednicii de milă ai noștri frați români. GOLESCU, Î. 101. Ș-apoi este vreo faptă din cîte sînt lăudate, Ce mîndria sau rușinea să nu le aibă-nsuflate ? CONACHI, P. 283. Mîndria. . . are osebire din fudulie, cea întîi este morală și prin natura sa duce la virtute, m-am smerit. ALEXANDRESCU, O. I, 173. Am conservat, cu o justă mîndrie națională, limba, legile și tradițiunile (a. 1865). URICARIUL, X, 370. După cîte mi-ai spus, Sînziana are mîndrie și energie ? ALECSANDRI, T. I, 424. Cînd îl vedeau aruncîndu-se pe cal. . . amîndoi soții nu mai puteau de mîndrie. CARAGIALE, O. II, 151. I se umplea inima de mîndrie, căci fiul cel mai mic al împăratului lor adusese o așa zînă. ISPIRESCU, L. 39. Eram puternic împărat: Prin sufletească poezie, Prin tinerețe, prin mîndrie, Prin chip de înger întrupat. MACEDONSKI, O. I, 39. E un om foarte mîndru. Mîndria este singurul lux al oamenilor săraci. SADOVEANU, O. VI, 630, cf. id. E 111. Sîntem neam de plutași, am declarat cu mîndrie. VORNIC, P 137. ♦ Fală, măreție. Ochii săi mari și negri avea mîndria ochilor de vultur. ALECSANDRI, O. P. 11, cf. id. O. 259, id. P. I, 124, HASDEU, R. V. 167. Viforul care a început va răsturna mîndria Moldovei ! DELAVRANCEA, O. II, 137. ♦ Ceea ce constituie prilej de laudă, de fală pentru cineva. Titu era mîndria familiei Herdelea. REBREANU, I. 60. Țara întreagă cinstește pe nenumărații fruntași ai recoltelor bogate, mîndria poporului nostru muncitor. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2 931, cf. BOGZA, C. O. 31. STANCU, U.R.S.S. 21. ♦ (Învechit, rar) Fast, lux. Lui Constantin Vodă nu-i era urîtă datoria și-i era dragă și mîndria. Și ave casă gre. NECULCE, L. 18. 5. Sentiment de încredere exagerată în calitățile proprii; orgoliu, trufie, íngîmfare, (învechit) mîndrețe (1). Să să părăsască omul de mîndrie. DOSOFTEI, PS. 31/18, cf. 53/1. Lui Haizler încă să-i pogoare nasul cel nalt al mîndriii lui. IST. Ț. R. 29. Nu avea nici o mîndrie nici el, nici oamenii lui. MUSTE, let. iii, 10/28. Cum poci socoti că Dumnezeu va face minuni. . . ca să îndestuleze mîndria și trufia ta? MARCOVICIi, D. 11/15, cf. id. c. 12/3. Grecii în mîndria lor îi numeau barbari. NEGRUZZI, S. I, 200. Tu însă, ce cu mîndrie Astfel îmi poruncești mie Și atîta zgomot faci, Tu nu cînți căci n-ai putere. ALEXANDRESCU, O. I, 301. Acolo unde credeam că voi găsi toiagul și traista, sacrul simbol al umilinței și pietăței creștine, am găsit ignoranța . . ., invidia, mîndria. FILIMON, O. I, 94. Nici n-a fost la sufletul meu cugetul de mîndrie. ISPIRESCU, L. 176. Dezbracă-te degrabă de-orice deșertăciuni, Mîndrie, cruzimi, zavistii. MACEDONSKI, O. I, 167, cf. PAMFILE, D. 7. Fiindcă aveau mîndrie de la diavolul, tot așteptînd care să înceapă, pacea s-a tot amînat. STĂNOIU, C. i. 202. Mîndria nu-i îngădui să-și recunoască slăbiciunile. STANCU, R. A. III, 362. Cînd mîndria merge înainte, rușinea după ea să ține. ZANNE, P. VIII, 391, cf. 392. 6. (Învechit și regional) Frumusețe, strălucire, splendoare; (concretizat) lucru frumos, strălucitor, splendid. Prinde a țîpa din mu[n]că sufletul cătră trup și va dzice așe:. . . amu, trupe, astădzi iuo ți-i mîndriele tale. COD. TOD. 224. Mîndria de pe iehturi cu tine n-o împarte ? CONACHI, P. 291. Mîndrii peste mîndrii de te ia groaza de atîta cheltuială. BĂNUȚ, T. P. 85. Ho ! calul meu și dragul meu că prea mîndră mîndrie văd. RETEGANUL, P. III, 17, cf. ALR I 790/158, 229. ◊ (Ca epitet, precedínd termenul calificat, de care se leagă prin prep. „de”) Să vie să vadă ce au făcut dintr-o mîndrie de fecior. SADOVEANU, M. C. 50. - Pl.: (rar) mîndrii. – Mîndru + suf. -ie.

MERITORIU, -IE adj. (Despre acțiunile sau realizările oamenilor) Care are merite, care este vrednic de a fi prețuit, meritos ; care este destul de bun, de reușit, de valoros; cu oarecare însușiri; muncit, onest. Cf. NEGULICI. A putut produce o așa meritorie emulațiune. ODOBESCU, S. II, 486. Ispirescu . . . ale cărui colecțiuni de basme constituiesc o lucrare din cele mai meritorii. MACEDONSKI, O. IV, 27. Drama lui Caragiali e o lucrare meritorie. GHEREA, ST. CR. II, 145, cf. CONTEMP. 1 948, nr. 112, 4/2. Lingviștii români au desfășurat o activitate meritorie. L. ROM. 1 959, nr. 4, 3. - Pronunțat (f.): -ri-e. – Pl.: meritorii. – Din lat. meritorius, -a, -um, fr. méritoire.

sincretism, noțiune de ordin filozofic-estetic care, particularizată la artă desemnează contopirea într-un tot indivizibil a unor elemente provenite din domenii artistice diferite. Implicarea muzicii în formele sincretice de artă are o vechime milenară. Anumite obiceiuri folclorice (ca de pildă, cele legate de sărbătorile de iarnă), genuri sau subgenuri ale muzicii pop. românești (călușarii*, paparudele*, jocurile* cu strigături* etc.) păstrează reminiscențele s. originar ale artelor, care comporta și fuziunea elementului estetic cu cel magic-religios. Pentru muzică, cea dintâi întruchipare exemplară a s. pe planul artei culte o constituie tragedia* antică elină. Produs al Renașterii* – și deci împărtășind idealul acesteia de resuscitare a valorilor antic. clasice – opera* preia o dată cu modelul tragediei antice și specificul sincretic al acesteia (îmbinând acțiunea dramatică cu muzica vocală* și instrumentală*, baletul*, jocul de scenă, elementele de plastică a spectacolului). Convenționalismul ce se instaurează, în a doua jumătate a sec. 19, în genul operei – ca urmare a absolutizării cantabilității*, a conformării fără rezerve la normele de bel-canto* dictate de opera it. a timpului – afectează nu numai forța dramatică a lucrărilor ci și caracterul lor sincretic. Revigorarea pe aceste planuri a creației (și spectacolului) de operă este realizată de drama muzicală wagneriană (v. operă), al cărei s. comportă o dublă origine: pe de o parte – din nou – în vechea tragedie gr. iar pe de altă parte, în idealul romantic de sinteză a artelor. Diametral opus asocierii convenționale (pe baza unor analogii de suprafață) a modalităților artistice, s. dramei muzicale, rol al unei concepții unice – cea a lui Wagner însuși – reprezintă un tot organic, o reală sinteză; corespondențele de ordin structural și semantic stabilite între muzică și textul poetic (între altele și prin sistemul leitmotivelor*), consensul acestor reprezentări cu cea teatrală (mișcare scenică, lumină, decor) sunt definitorii pentru s. wagnerian ca și pentru acțiunea psihologică complexă pe care el este menit să o exercite asupra publicului. S. cultivat ca ideal estetic de poezia simbolistă – punând în valoare „virtualitățile sincretice ale cuvintelor”, inclusiv „darurile lor muzicale” (R. Sommer) – poate fi considerat drept complementar celui wagnerian, desigur sub rezerva deosebirii dintre caracterul încifrat, virtual al celui dintâi și cel real, efectiv al ultimului. Revirimentul s. artistic în a doua jumătate a sec. 20 are loc sub impulsul unor cerințe socio-estetice complexe (privind îndeosebi transformarea raportului creație-receptare, creator-public, democratizarea și defetișizarea artei etc.) cuprinzătoare forme de spectacol sincretic, polivalent, marea diversitate a acestor forme precum și caracterul lor prin excelență neșablonat. Spectacolul înglobează de această dată modalități de expresie desprinse din contextul lor – artistice și para-artistice – (fragmente de reprezentări teatrale sau plastice, structuri muzicale cvasi-autonome, efecte sonore, proiecții, mișcări sau atitudini coregrafice sau extrase din cotidian etc.) și devenite astfel mai apte să fuzioneze în întregul sincretic. O bună parte a noilor forme de s. sunt variante sau derivate ale spectacolului teatral cunoscut sub denumirea de happening, de la care au moștenit structura liberă, fluctuantă, imprevizibilul desfășurării (rezultat al improvizației* colective pe osatura unor elemente date). Rolul și ponderea elementului muzical în complexul sincretic sunt, în aceste condiții, variabile: de la simpla prezență în cadrul happening-ului (de semnalat totuși că inițierea acestor „forme de teatru” revine, în 1952, unui compozitor, anume J. Cage) la un aport ambiental în spectacolele „sunet și lumină”, în sfârșit, la coordonarea și chiar supraordonarea tuturor celelalte componente ale ansamblului sincretic în producții de felul „spectacolului total” sau al „teatrului instrumental” (cu origini în happening), în care muzica constituie nu numai materia artistică de bază a manifestării ci și fundamentul ei structural. Dominația muzicii în aceste din urmă producții sincretice se exercită fie în modalități improvizatorice ale muzicii aleatorice* (situație în care, prin caracterul ei eminamente actual, muzica răspunde dezideratului general al acestor spectacole, anume relativizarea deosebirilor dintre creator, interpret și public, prin antrenarea lor – reală sau potențială, în fluxul sincretic), fie în forme determinate structural, care asigură, fără echivoc, compozitorului paternitatea de concepție a întregului spectacol. În vastele sinteze audio-vizuale pe care la cele mai multe din noile forme de s. le comportă, tehnicile de înregistrării* și prelucrării electro-acustice contribuie, incontestabil, nu numai la lărgirea sferei de reprezentări a spectacolelor ci la însăși atragerea compozitorului pe făgașul acestui gen de creație.

Xenia Deși în unele cazuri poate fi vorba de un hipocoristic de la → Polixenia, Xénia este un nume calendaristic independent, care continuă la noi gr. Xéne. Întîlnit ca element de compunere în foarte numeroase și vechi antroponime grecești (Xenagoras, Xenaretos, Xenarhos, Xenodoros, Xenokles, Xenophon etc.), Xen- avea semnificație clară întrucît putea fi ușor apropiat de xenos „oaspete, străin” sau de xenios, xenia „ospitalier, primitor”. Cunoscut și din cîteva neologisme românești (xenofob, xenofobie), gr. xenos este înrudit probabil și cu lat. hostis „străin, inamic”, hospes – de unde oaspete, sl. gosti, engl. guest, germ. gast etc. Numele a venit și la noi prin intermediar slav și probabil în onomastica slavă s-a produs modificarea lui Xene în Aksenia, prin contaminare cu derivatele masc. Avksentie (→ Axente). Preponderența și vechimea formelor feminine înlătură ipoteza explicării lui Axenia printr-un foarte rar masc. Auxinie, în trecut, folosit aproape numai în Moldova, unde apar datorită influenței slave răsăritene (ucraineană), Axenia, Axinia, Axena, Axana, Axinița etc. nu mai sînt folosite astăzi, în uz rămînînd Xénia și Oxána, fără a fi însă prea frecvente. ☐ Magh. Xenia, Szenka, bg. Ksenia, rus. Ksenia (și Aksinia, Ksenea), ucr. Aksenia, Aksinia, Oksenia, Oksana, Ksenia etc.

rău a. care nu e bun: om rău. [Lat. REUS, vinovat; culpabilul a devenit românește tipul răutății, iar omul care nu-i bun, un alienat (v. nebun)]. ║ adv. cum nu se cuvine: se poartă rău. ║ n. 1. ceeace e contrar binelui: a discerne binele de rău; 2. ceeace e contrar virtuții, probității, onoarei: a face rele; 3. calamitate: răsboaiele produc multe rele.

NERVOS, -OĂSĂ adj. 1. Care are nervi (4), musculos, vînos; p. ext. puternic, viguros; care denotă forță, energie. Afla-va... în mici domniile lor, chiverniseale și cumpătări cu multul mai isteațe și mai nervoasă decît la mari crăii. cantemir, hr. 106. Cunoscînd... păstrarea unor particule și terminații, rămășițe a unei limbi sintetice strînse și nervoase, vom vedea că singură limba românească... a păstrat mai mult haracterul unei limbi cultivate oarecînd. HELIADE, O. II, 249, cf. 98, VALIAN, v., NEGULICI. Nicu Bălcescu scria lesne, stilul său era limpede, strîns, nervos și elegant. ghica, s. 682. Românul ce din seculi... Cu-a lui nervoase brațe victorii a produs. mureșanu, p. 69/8, cf. pontbriant, d., costinescu, lm. Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie, Țara mea de glorii, țara mea de dor? Brațele nervoase, arma de tărie, La trecutu-ți mare, mare viitor. eminescu, o. i, 15, cf. alexi, w. Caii de munte însă au ceva din firea caprelor: cu piciorul subțire și nervos, cu unghia fină și sensibilă. hogaș, dr. i, 89, cf. șăineanu, d. u. În făptura lui măruntă, nervoasă și atentă este ceva din sălbătăciunea de pădure. sadoveanu, o. xiv, 495. 2. Care se referă la nervi (2), care aparține nervilor; alcătuit din nervi (2); care este provocat de nervi (2), de natură nevrotică (2); (rar) nerval. Viță nervoasă, amfilohie. g. f. 256^r/14. Apoplexia nervoasă sau spasmodică se cunoaște după firea melancolică. kretzulescu, m. 130/24. Cu doi ani înaintea morții, căzu în friguri nervoase (lungoare). vasici, m. i, 110/19. S-ar fi prelungit coșmarul... dacă o agitație nervoasă nu mă deștepta. negruzzi, s. i, 295. Centrele nervoase ale funcțiunii de relațiune sînt creierul și măduva spinării. conta, o. c. 29. Vinul... aduce podagră și de multe ori îți aduce atacuri nervoase. contemporanul, ii, 247. O regăsea atît de străină, cu glasul acela strident, cu ticuri nervoase, cu ochii sticloși! c. petrescu, c. v. 20. Leziunile nervoase ar putea să influențeze mai ușor un teren pregătit de turburări endocrine. parhon, o. a. i, 295. Excitații transmise prin fibrele nervoase. c. antonescu, p. 36. Orice nevroză se datorește supraîncordării proceselor nervoase în scoarța cerebrală. v. rom. ianuarie 1960, 104. Substanța albă a creierului este constituită din fibre nervoase. der. ◊ Sistem nervos = totalitatea centrilor nervoși și a căilor de transmisiune centripetă și centrifugă din organism. Mîncăreală viă... care aruncă dezordinea în tot sistemul nervos. man. sănăt. 325/3. Osebite cazuri pentru care această apă este mai aplicată sînt... atonia generală a trupului și slăbiciunea sistemului nervos. fătu, d. 174/5. Sistemul nervos nu are... altă funcțiune decît pe aceea de a pune în legătura cea mai strînsă animalul cu lumea exterioară. conta, o. c. 29. Sistemul nervos joacă mare rol la tragere. stoica, vîn. 44. Sistemul nervos și organele de simțuri au... rolul de a stabili legături între organism și mediul înconjurător. c. antonescu, p. 43, cf. 36, 44. La om, emanațiile foarte slabe excită sistemul nervos. agrotehnica, i, 229. (Fig.) Sute de mii de galerii subțiri, întortocheate și tremurate, ca un complicat, uriaș și fragil sistem nervos al muntelui, se împrăștie pe sub toată suprafața lui. bogza, c. o. 90. Sistem nervos central = ansamblul alcătuit din creier, cerebel, bulb și măduva spinării. cf. der. Boală nervoasă = boală care afectează psihicul, fără a fi cauzată de o leziune organică cunoscută; boală de nervi. Boalele nervoase. episcupescu, practica, 276/25. Aicea se numără și o mulțime de boale nervoase. nep. vind. 6/12, cf. descr. ape, 5/10. Profesor de boale nervoase la Facultatea de medicină din București. f (1900), 597. Este o boală nervoasă care lovește mai mult pe orășeni. ygrec, m. n. 333. Mă găseam în primăvara anului, în cabinetul unui prieten, medic de boli nervoase. arghezi, p. t. 93. 3. Care nu-și poate păstra calmul, care se enervează ușor, iritabil, mînios (I 1), (familiar) nevricos; p. ext. emotiv. Dragomir e nervos, rău. gherea, st. cr. ii, 153. Bătrînul a devenit nervos de dureri și necazuri. f (1897), 213. Sînt nervoasă de o bucată de timp. c. petrescu, c. v. 261. Un om nervos va fi întotdeauna un trăgător nesigur. stoica, vIn. 44. ◊ (Glumeț) Un țînțar, nervos și foarte Slab de constituție, În zadar vrea să ia parte Și el la discuție. topîceanu, b. 47. ◊ fig. Un lan de porumb își mișca vîrful foilor nervoase. d. zamfirescu, v. ț. 26. ♦ Care se găsește într-o stare de încordare, de surescitare; enervat, iritat. Un camarad stăruitor mă cheamă Grăbit, nervos, De teamă Să nu-nceteze pînă vin, prin șanț, Miraculoasa scenă. camil petrescu, v. 110. Rămîn un timp nervos, pe gînduri. id. u. n. 296. Unchiul Petrică umblă la mustăți, nervos. sahia, n. 50. Nu suportă să-l întreb ce face, unde umblă... E veșnic întunecat, nervos. baranga, r. f. 36, cf. alr ii 4 166/928. ♦ (Despre gesturi, manifestări) Care trădează nervozitate, iritare, nerăbdare. Găsi două scrisori pe care le luă cu o nerăbdare nervoasă. filimon, o. i, 296. Toți rîd cu prea multe mișcări nervoase. camil petrescu, v. 110. Boiangiu, vorbind la telefon, făcuse semne nervoase nevestei sale să tacă. rebreanu, r. ii, 63. Cu un gest nervos ei stinseră atunci lumina. bacovia, o. 207, cf. 19. Mă gîndeam la prietenul meu, ...băiatul plin de avînt, cu gesturile foarte repezi și nervoase. sadoveanu, o. vi, 509. ♦ (Adverbial) Cu nervozitate. Alaltăieri, în faptul zilei, mă deștept tresărind: bate cineva foarte nervos la geam. caragiale, o. iv, 115. Ea... începu să-și plimbe, nervos, degetele prin părul lui. rebreanu, r. i, 245. La casa iubitei de-ajung, Eu zgudui fereastra nervos, Și-o chem ca să vadă cum plouă. bacovia, o. 19. Tresărea, clipea nervos, ridica din umeri... vorbind vertiginos, dar fin și nuanțat. teodoreanu, m. u. 29. Întreaga lui ființă era grămădită nervos asupra baltagului. sadoveanu, o. vii, 345. Bătrînul, ce urmărea de pe chei toate mișcările, scrîșni nervos din din. bart, s. m. 63. Pascalopol lovea nervos în birou. călinescu, e. o. i, 134. Bălean, care așteaptă nerăbdător... bate nervos în geam. davidoglu, m. 18. Își scuipă nervos chiștocul țigării. il ianuarie 1962, 30. – pl.: nervoși, -oase. – Și: (învechit) nevros, -oasă adj. polizu, pontbriant, d., costinescu, LM. – Din lat. nervosus, it. nervoso, fr. nerveux. – Nevros < nevru sau nevră.

pământ n. 1. planeta ce locuim: pământul se învârtește împrejurul soarelui; 2. materia ce compune suprafața solidă a globului și care produce vegetalele: pământul se îmbracă primăvara cu verdeață; 3. specie de pământ: pământ galben, negru, roșu; 4. fig. locuitorii de pe pământ: cât e lumea și pământul; 5. lume: n’am pe nimeni pe pământ; 6. sol, teren: pământ de arătură. [Lat. PAVIMENTUM, pardoseală: cu sens lărgit românește].

AUR A avea mâini de aur = A fi îndemânatic, dibaci: Dr. chirurg Cristian Postolache, medicul cu mâini de aur, cum îi spun pacienții, este invitat să opereze alături de alți medici renumiți ai chirurgiei oftalmologice românești [...]. (http://www.desteptarea.ro/) A cântări cu aur = A plăti foarte scump pentru un lucru: Dar nu e deputat roșu să nu aibă câte două-trei funcții deghizate sau fățișe, nu e unul care să nu fie legat de guvern prin interese materiale și personale, încât fiecare ridicare de mână în adunări e cântărită cu aur. (MIHAI EMINESCU) A făgădui munți de aur (frm.) = A făgădui lucruri imposibile: Suntem deci liberali în puterea cuvântului, dar nu înțelegem ca cineva, exploatând ideile liberale, amăgind mulțimea, promițându-i munți de aur și râuri de lapte fără muncă, să ajungă în fine a exploata acea mulțime chiar și a o conduce din rău în mai rău. (MIHAI EMINESCU) A înota în aur = A fi foarte bogat: Numaidecât hainele de pe dânsul, patul, așternutul, păreții caselor, armele și toate lucrurile, până și florile pe care puse mâna se făcură de aur. Inota, cum se zice, numai în aur. (P. ISPIRESCU) A plăti în aur (frm.) = A plăti foarte scump: Și [împărăteasa] a poruncit să i se plătească meșterului aurul din două hărăbăli pline, că să fi trăit meșterul zece veacuri de om […] (EM. GÎRLEANU) Fă-mi dar și mie ce te rog,/ Te voi plăti cu aur, / Posterității să lăsăm / Un magnum, un tezaur. (I. L. CARAGIALE) A tăia găina care face ouăle de aur = A sacrifica o sursă de câștiguri mici, dar constante, în speranța unui câștig mai mare: Nu are sens să așteptăm până când cineva va face asta, deoarece corupția este o afacere extrem de profitabilă! Cine va tăia găina care aduce ouă de aur? (http://m.noi.md/) Soluția găsită [...] a fost numirea de administratori pe care Românii continuau să-i numească Domnitori, iar Turcii îi numeau Bey-i [...] și care mai cu seamă să aplice și să mențină linia impusă de Imperiul Otoman: maximum de venituri pentru visterie cu minimum de abuzuri posibile, pentru a nu omorî găina care producea ouăle de aur. (ALEXANDRU GABRIEL FILOTTI) Aur bătut la faur = Metal ordinar care imită aurul: − Rigă, te oprește! / Coroana ta nu e de aur, / e fier bătut de meșter faur. (DOMINIC STANCA) Cruce de aur (la noi) în casă! (Mol.; Buc.) = Exclamație de apărare împotriva diavolului, când se rostește numele lui: Vezi că-i blestemase biata Anița, și blestemul se prinde, că-i al necuratului. Cruce de aur în casă! (EM. GÎRLEANU) Epocă (sau zile, veac) de aur = Perioadă de înflorire a vieții materiale și culturale: Când privesc zilele de-aur a scripturelor române, / Mă cufund ca într'o mare de visări dulci și senine (MIHAI EMINESCU) Ați luptat luptă deșartă, ați vânat țintă nebună, / Ați visat zile de aur pe-astă lume de amar. (IDEM) Fie-ți gura de aur! = Să se împlinească prevestirea ta favorabilă: Să dea Dumnezeu să-ți fie gura de aur! Gură de aur (fig.) = Persoană care vorbește mult și frumos, convingător:Văd poeți ce-au scris o limbă, ca un fagure de miere: Cichindeal gură de aur, Mumulean glas cu durere (MIHAI EMINESCU) − Ai gură de aur, surată Catrină, răspunse încet Mira. (BARBU DELAVRANCEA) Sete de aur = Lăcomie de bani; avariție: [...] în 1456, mărețul Sultan Mohammed, pe care, ca pe întregul său neam, îl ardea o nestinsă sete de aur, străbătea, prădând Serbia. (NICOLAE IORGA)

LVOV (L’VIV), oraș în Ucraina; 802 mii loc. (1996). Nod de comunicații. Constr. de automobile, mașini agricole, aparataj electrotehnic și instrumente medicale; mat. de contr., produse farmaceutice și alim., mobilă, sticlă, vopsele, tricotaje și conf. Centru cultural. Universitate (1661). Muzee. Monumente: biserica Sviatîi Nikolai (sec. 13), catedrală dominicană (1785-1796), în stil gotic, capelele Kampianov și Boimov (începutul sec. 17), catedrala armeană (sec. 14-15), biserica Uspenskaia (sec. 16-17), în stilul Renașterii, clădiri baroce din sec. 17-18. Cunoscut de români în Evul Mediu sub numele de Liov. Menționat în 1256, orașul a fost întemeiat de cneazul de Halici, Daniil Romanovici; a cunoscut o dezvoltare rapidă, datorită situării sale la încrucișarea căilor comerciale care legau marea Neagră cu Marea Baltică. A întreținut strânse legături comerciale și culturale cu Țările Române (cu Moldova mai ales). L. a aparținut pe rând Poloniei (1349-1772), Austriei (1772-1918), din nou Poloniei (1919-1939), Uniunii Sovietice (1939-1941, 1944-1991). Între 1941 și 1944 ocupat de trupele germane. Din 1991, a intrat în componența Ucrainei. Denumirea germană: Lemberg.

Dominic Nume frecvent în onomastica popoarelor europene, Dominíc, fem. Dominíca (în diverse forme corespunzătoare diferitelor limbi), corespunde numelui pers. lat. Dominícus, fem. Dominíca, atestate cu mare frecvență în inscripțiile creștine din perioada imperială tîrzie. Foarte bogată, în izvoarele latine, este seria de derivate cu valoare de cognomen: Dom(i)nieus, Dom(i)nica, Domnus, Domna, Dominicellus, Dominicius, Domnicosus, Domninus, Domnina, Domnio, Domniu, Domnitta, Domnius, Domno, Domnulus, Domnelus (citarea tuturor formelor atestate a fost făcută întrucît ele sînt extrem de interesante din punctul de vedere al onomasticii actuale). Pe teritoriul Franței, începînd din anul 484, Dominícus este atestat cu mare frecvență, de o deosebită popularitate bucurîndu-se numele și în epoca carolingiană. Care este originea și semnificația lui Dominic, cum se explică favoarea de care s-a bucurat el în perioada veche? Pentru lămurirea acestor probleme va trebui să ne întoarcem puțin înapoi în timp și să ne îndepărtăm de Europa. Ca urmare a unor prescripții religioase sau a unor mai vechi obiceiuri, evreii din ultima perioadă dinaintea erei noastre nu mai pronunțau numele divinității (Iahve sau Elohim), care era denumită prin Adonây (sensul originar era „patron, stăpîn”). Acest ultim termen apare tradus în greacă prin Kýrios, iar în latină prin Dominus (în greacă și latină aceste cuvinte aveau, ca și Adonây, sensul inițial de „stăpîn, patron”, modificat după modelul ebraic; calcul lingvistic a fost continuat și de către limbile moderne, apărînd astfel engl. Lord, germ. Herr, sl. Gospod, toate corespunzînd rom. Domnul „Dumnezeu”). Adjectivele kyriakos și dominicus, la origine semnificînd „al stăpînului, al patronului”, capătă și sensul „al lui Dumnezeu”. Prin noua semnificație amintită se explică și denumirile uneia dintre zilele săptămînii (în calendarul păgîn această zi era dedicată soarelui, dies solis, așa cum au rămas pînă astăzi, denumirile germ. și engl. Sonntag și Sunday), gr. Kyriake hemera, lat. dies dominicus sau dominica „ziua Domnului” (de aici sp., port. domingo, fr. dimanche, it. domenica, rom. duminică). Paralelismul dintre greacă și latină continuă și în cazul numelor de persoană, Kyriakos și Dominicus, ultimul putînd fi, în multe cazuri o traducere a modelului grecesc. Motivul atribuirii unor astfel de nume era fie nașterea într-o duminică, fie, mai ales, dorința de a pune noul născut sub semnul divinității (semnificația „dumnezeiesc, al lui D-zeu” a fost multă vreme clară). La răspîndirea lui Dominic a contribuit cu siguranță și calendarul care cuprinde mai mulți sfinți cu acest nume (unul dintre cei mai cunoscuți este Dominic de Guzman, 1170-1221, fondatorul cunoscutului ordin al dominicanilor). Lat. Dom(i)nica, prin intermediarul gr. Domnike, ajunge în limbile slave sub forma Domnika (reducerea vocalei -i- s-a produs încă din latină) și este atestat în Ucraina și Galicia din sec. 15. O formă hipocoristică Domna (probabil terminația -ika, considerată sufix, a fost înlăturată) apare în ținutul Haliciului încă din anul 1438, iar în pomelnicul de la Horodiște, în 1484. Formele slave intră apoi și în onomastica românească, fie prin contact direct, fie prin calendar, Domníca sau Dumnica, Domnina, Domnița, Domna (de remarcat că în calendarul nostru apar numele Domnica și Domnina). Pentru masculin, atestate din sec. 15, apar numai forme de influență maghiară (în calendarul nostru nu apare Dominic): Domocuș, Dămăcuș, Domencuș etc. Foarte interesant e toponimul Domnești (un sat din jud. Gorj atestat din 1472) care presupune existența unui nume personal – Domn sau Domnu (după cum am văzut, un cognomen Domnus apare deja în izvoarele latine, corespondentul lui în greacă fiind Domnos); deși numele corespunde perfect cuvîntului românesc de origine latină domn, prezența lui Domn și în vechea onomastică rusă (unde ar putea fi de origine românească) ne face să credem că antroponimul românesc provine, printr-un intermediar slav, tot din greacă. Singurul prenume care ar putea fi creație românească pe baza unui cuvînt comun este Domnița (din subst. domniță), dar la fel de probabilă este și derivarea lui, în cadrul sistemului de denominație personală, de la Domna. Dominíc și Dominíca, de origine apuseană, recent introduse la noi, sînt destul de rare, vechile forme feminine neputînd fi înlocuite. ☐ Engl. Dominic, fr. Dominique, germ. Dominikus, it. Domenico, Domenica, sp. Domingo, Dominguez, magh. Domokos, Domonkos, Domos, Dominika, bg. Dominik, Dominika, Domnika, Domnița, Domna, rus. Domnika, Domnin, Domnina, Domn, Domna etc. ☐ G.A. Dominguez Bequer.

conteni Pînă acum, acest cuvînt a fost explicat în două feluri, dar in orice caz ca fiind de origine latină: prin lat. contineo (TDRG, CADE, DLRM); it. contenere, printr-un intermediar bizantin (DU); CCDE trimit la ținea; prin lat. *cunctinare (Pușcariu, DR, I, p. 226-230, DA); Scriban, pe cît înțeleg, încearcă să combine cele două propuneri. Pușcariu, art. cit., combate ideea lui Cihac (II, p. 651) că s-ar porni de la bizanț. ϰονταίνειν, ϰοντίνειν, pentru că în Ps. sch. și în Cod. Vor. cuvîntul apare cu r. REW, 2391 a., admite explicația prin. *cunctinare și combate pe Iorgu Iordan, care, în Arh. Iași, XXIX, p. 529, n-ar fi ținut seamă de faptul că forma veche cu -a (vezi totuși BL, V, p. 91). TDBG, pentru schimbarea de conjugare, trimite la cuceri din conquirere, dar e reținut de păstrarea lui o neaccentuat; Ciorănescu de asemenea face rezerve din cauza dificultăților fonetice și morfologice. Pușcariu, DB, I, p. 226, se referă la „alte cazuri de cu-> co”, bănuiesc că la cele pe care aveam să le resping în ER, p. 21 urm. În exemplele ca înconjura din încunjura, schimbarea s-a produs întîi la persoanele la care u era accentuat, deci s-a zis înconjur / încunjurăm ca joc/jucăm, apoi încunjurăm a devenit înconjurăm prin analogie. Ar fi fost normal ca lat. continere să fie refăcut după tenere, deci persoana a 3-a să fie conte’net și să devină în românește *cuține, vezi fr. contenir la Dauzat-Dubois-Mitterand. În sfîrșit, lat. contineo are multe nuanțe, dar nicăieri nu pare să însemne „a înceta”. Avem în românește un verb a conceni „a pune capăt, a nimici”, cu derivatul concenie „sfîrșit”, de origine slavă. La citatele din DA, se pot adăuga conceni, concenie, Lex. Reg. I, p. 90, conceni „a se odihni” și concenie în expresia bată-te concenia, la Udrescu, concini în MCD, p. 20. Presupun că este același cu conteni, la care t în loc de c s-ar explica prin hiperurbanism.

FRUPT (pl. -turi) 🐑 sn. 1 Produsul în lapte (și brînză) al oilor și vacilor: un păstor de oi ... de va fi vînzînd ~ul, să-și piarză simbria și să fie bătut foarte PR. -CIV.; ~ul oilor sale devine încă un izvor de sporire a avuției sale ION. ¶ 2 ⛪ Mîncări de dulce (în opoziție cu „mîncări de post”): Românii îndătinează a mînca numa ~ alb, precum: lapte, brînză, ouă, nu încă și carne MAR.; a mînca de ~, a mînca de dulce; zile de ~, în care e permis să se mănînce de dulce [lat. fructus].

vătăjíe, vătăjii, (vătășie, vătaștină), s.f. (reg.) Coliba în care stă baciul și unde se prepară produsele lactate; lăptărie: „Când o ajuns aproape de vătăjie, o tras on foc din piștolu acela cu două țevi și n-o nimerit-o” (Bilțiu, 2007: 285). ■ Construcție ridicată pe sistemul furcilor, acoperită cu draniță. În vătăjie se află vatra de foc și vasele pentru prelucrarea laptelui. ■ (top.) În vătaștină, fânațe în Dobricul Românesc; Vătaștină, deal în Baba, Coroieni, Vima. – Din vătaș „vătaf” + suf. -ie (MDA).

NĂBOI¹ s. n. 1. (Învechit și regional) Șuvoi, puhoi, torent (format de o apă). Toți de năboiul potopului celui mare au pierit. n. costin, l. 54. Mulțimea cuvintelor, ceale ca păcura izvorîtoare și ca naboiul pe toate șesurile. cantemir, Ist. 267. Cînd să va întîmpla a să rupe din lacrile podului... primăvara cînd să topește zăpada din neboiuri de gheață, atunci să li se dea ajutor (a. 1826). doc. ec. 366, cf. 367, creangă, gl., pamfile, j. ii, 156, an. Dobr. iv, nr. 4, 100. Aproape vuiau apele, prin întunericul ca păcura. Năboiurile pătrundeau în sat. camilar, c. p. 31. Năboi sau zăpodie, cînd apa curge amestecată cu gheață. h i 435. Cînd se mai încălzește, e moloșag, apa dă deasupra produhului și, cînd, năbușește apa din produh, cum să se cheme altfel, dacă nu năboi. i. cr. iii, 88. Vine Sîretiu mare cu năboi. alr ii 2 499/605, cf. a v 15. ◊ fig. Năboiul cuvintelor să-i abat. cantemir, Ist. 272. Un năboi de povești... s-a revărsat în cîmpia literaturii românești. galaction, o. 30. ◊ (Adverbial) Apele veneau năboi tot mai negre și mai umflate. voiculescu, p. i, 48. 2. (Prin sud-vestul Munt.) Grămadă, ceată, mulțime de oameni. Un năboi, o ceată de oameni, care vin strînși unul lîngă altul. i. cr. viii, 316. 3. (Rar) Lipsă de aer. Zăpada multă căzută deodată pe apa înghețată produce năboiul (înnădușeala) ce ucide peștele. băcescu, p. 149. – pl.: năboiuri și năboaie (valian, v., pontbriant, d., lm, barcianu, tdrg). – Și: naboi, neboi s. n. – cf. scr. naboj.

ANTROPOLOGÍE (< fr. {i}; {s} antropo + gr. logos „studiu”) s. f. Știință care studiază originea, evoluția și diversele tipuri fizice ale omului și raselor umane. S-a constituit ca știință la mijlocul sec. 19. Cuprinde morfologia omului, antropogeneza și raseologia. Problemele a. au preocupat pe oamenii de știință din cele mai vechi timpuri (Herodot, Hipocrat, Aristotel ș.a.) pînă în epoca modernă (C. Linné, I. Kant, Ch. Darwin, E. Haekel sau Th. Huxley). Apărută într-o perioadă preștiințifică s-a dorit a fi o știință a clasificării populațiilor umane, considerînd că o clasificare înseamnă o explicație. S-a divizat astfel specia umană în trei sau patru rase fundamentale – europidă, mongolidă, negridă și, uneori, australidă, fiecare rasă fiind constituită din rase secundare sau tipuri cu particularități bine definite. Interpretarea datele era însă eronată: populațiile sînt diferite deoarece aparțin unor rase diferite. Raseologia a fost destul de mult criticată și, practic, a fost părăsită. În ultimele două decenii, a. a fost remodelată datorită marilor realizări ale geneticii, studiindu-se caracterele condiționate genetic – monogenic – și distribuția lor geografică. Explicația diferențelor interpopulaționale trebuie căutată în procesele genetice care au determinat evoluția (procese genetice întîmplătoare, selecția naturală etc.). A. românească s-a definit ca știință între cele două războaie mondiale (Nicolae și Mina Minovici, Victor Papilian, Francisc Rainer), publicîndu-se numeroase studii de antropologie fizică tradițională, iar în ultimele decenii contribuții au adus Constantin și Dardu Nicolăescu-Plopșor, Olga Necrasov ș.a. ♦ A. socială și culturală are ca obiect societatea în ansamblu ca produs al activității umane și totodată ca mod de existență a acesteia, precum și totalitatea produselor umane care formează un sistem structurat al socialului – cultura unei colectivități. A. filozofică = ramură a filozofiei care studiază esența și perspectivele omului pe baza generalizării rezultatelor disciplinelor speciale despre ființa umană (antropologia, psihologia, etnografia, sociologia, lingvistica etc.). A. teologică = concepție contituită în baza datelor hristologiei, a doctrinei despre creație și a învățăturii soteriologice, afirmînd originea divină a omului (Dr.) A. criminală = ramură a a. care se ocupă cu studiul biologic al infractorilor.

RÂMNICU VÂLCEA 1. Lac de acumulare realizat pe cursul inf. al râului Olt, la N de municipiul omonim, dat în folosință în 1974, ale cărui ape pun în mișcare turbinele hidrocentralei de aici. Supr.: 319 ha; vol.: 19,04 mil. m³. 2. Municipiu în partea central-sudică a României, reșed. jud. Vâlcea, situat pe dr. râului Olt, în partea de E a Subcarpaților Vâlcii, la poalele dealurilor Capela, Gurnoaia și Purcăreț, la 16 km aval de ieșirea Oltului din defileul Cozia; 111.701 loc. (2005). Stație de c. f., inaugurată la 20 iun. 1887. Nod rutier. Hidrocentrală (46 MW), intrată în funcțiune în 1974. Termocentrală. Constr. de utilaj chimic și de motoare electrice cu putere mică. Combinat chimic (sodă caustică și calcinată, mase plastice, insecticide, rășini sintetice ș.a.) dat în folosință în 1973; combinat de industrializare a lemnului (mobilă, placaje, furnire, plăci aglomerate din lemn/PAL, panel). Fabrici de pielărie și încălțăminte, de cărămizi, confecții, țesături și produse alim. (conserve de legume și fructe, preparate din carne și lapte, gemuri și dulcețuri, băuturi, panificație etc.). Tipografie. Muzeu județean de istorie (1951 pe baza unei colecții întemeiată în 1921 de Esmeralda Căpleanu, reorganizat în 1981-1982); muzee de etnografie, de arhitectură populară vâlceană și de artă medievală și modernă (icoane, argintărie, mobilier, lucrări aparținând artiștilor plastici români ș.a.). Biblioteca județeană „Antim Ivireanul” (1935). Filarmonica de stat „Ion Dumitrescu” (30 nov. 1995), Teatrul de stat „Anton Pann” (1990), parcul Zăvoi (13 ha) amenajat în timpul domniei lui Barbu Știrbei (1849-1853), în care s-a cântat pentru prima dată (la 29 iul. 1848) imnul revoluționar „Deșteaptă-te, române!”. La R.V. are loc anual (din 1968, în luna iul.) Festivalul internațional de folclor „Cântecele Oltului”, precum și Târgul de artă populară (în luna aug., din 1968). În arealul localității componente Stolniceni au fost descoperite (1962-1967) vestigiile unui castru roman de zid (60 x 50 m) și ale unei așezări civile cu nume dacic (Buridava), datând din sec. 2-3, care a durat până în sec. 6. R.V. apare menționat documentar în 1370 ca reșed. domnească a lui Vladislav I (Vlaicu Vodă), an în care el a înființat aici a doua mitropolie, numită Noul Severin și transformată în 1497 în Episcopia Râmnicului și a Noul Severin de către domnul Radu cel Mare. La 4 sept. 1389, R.V. este declarat oraș de către Mircea cel Bătrân. În diferite acte de cancelarie, cronici sau hărți din Evul Mediu, localitatea apare înscrisă cu felurite denumiri: Noul Severin, Târgu Râmnicului, Râmnicu de Susu, Râmnicu pe Olt, Râbnicul de Vâlcea, iar într-un hrisov din 1533, domnul Vlad Vintilă amintește de orașul Râmnic. La jumătatea sec. 16, în oraș a fost construită o Curte Domnească, întărită cu turnuri de apărare, unde și-a avut reședința domnul Pătrașcu cel Bun (1554-1557). În 1705, Constantin Brâncoveanu a instalat la R.V., pe lângă Episcopie, o tiparniță, în fruntea căreia l-a adus pe marele cărturar Antim Ivireanul. La această tiparniță a apărut mai târziu (în 1787) cea dintâi Gramatică tipărită în limba română, întocmită de Ienăchiță Văcărescu. În timpul Războaielor turco-austriece din 1738 și 1788, orașul a fost distrus aproape în întregime de incendii, fiind refăcut de fiecare dată. După o lungă perioadă de stagnare, R.V. se dezvoltă intens după 1950. Declarat municipiu la 17 febr. 1968, când devine și reșed. jud. Vâlcea. Monumente: biserica Episcopiei Râmnicului cu hramul Sf. Nicolae, ctitorie din 1504 a domnului Radu cel Mare, rezidită, de fiecare dată, după câteva incendii, respectiv în anii 1677-1680, 1735, 1847 și 1850-1856 (în această ultimă perioadă biserica a fost pictată de Gheorghe Tattarescu). În această biserică a fost ucis, la 2 ian. 1529, domnul Radu de la Afumați, împreună cu fiul său Vlad, că către postelnicul Drăgan și vornicul Neagoe, la îndemnul boierilor Craiovești, ca urmare a faptului că Radu de la Afumați a încercat să schimbe politica de supunere față de Imperiul Otoman; bisericile Buna Vestire (construită în timpul primei domnii a lui Mircea Ciobanul, 1545-1552, incendiată de turci în 1736 și 1739 și refăcută în 1747 de logofătul Radu Râmniceanu), Cuvioasa Parascheva (ctitorie din 1557 a domnului Pătrașcu cel Bun, terminată în 1587 de fiul său, Mihai Viteazul, și sfințită în 1593; restaurată în 1790, 1831-1840, 1879-1889 și după 1980), Sf. Gheorghe (ante 1636, refăcută în 1737-1738), Sfinții Voievozi (1677-1680), Adormirea Maicii Domnului (Biserica bolniței, 1746), Sf. Anton (1723), Sfinții Arhangheli Mihail și Gravriil (1725), Duminica Tuturor Sfinților (1762-1765, cu picturi murale interioare din 1778 și pridvor sculptat în stil brâncovenesc ș.a.); casa în care a locuit Anton Pann, construită în sec. 18, în stilul arhitecturii populare vâlcene, cu foișor deschis, sprijinit pe stâlpi de stejar, sculptați; clădirile fostului Tribunal județean (1900), ale liceului „Nicolae Bălcescu” (fost „Alexandru Lahovari”), construit în anii 1907-1913, după planurile arhitectului Nicolae Ghika-Budești, și clădirea Muzeului de Artă, operă din 1940 a arhitectului Gheorghe Simotta; casa lui Gheorghe Tattarescu (1909), statuia lui Mircea cel Bătrân ș.a.

Darie Vechi de cel puțin două milenii și jumătate, actualul prenume Dárie, fem. Dária, își are originea în îndepărtata Persie, unde a fost purtat în antichitate de trei cunoscuți regi din dinastia Ahemenizilor: Darius I, fiul lui Hystaspes (522-486 î.e.n.), cel învins de greci la Maraton, care în campania împotriva sciților din 514-518 a ajuns și pe teritoriul patriei noastre (este amintit și în scrisoarea a III-a a lui M. Eminescu, „Darius al lui Istaspe”), Darius al II-lea Nothos (423 – 405 î.e.n.) și Darius al III-lea Codomanul (338-333 î.e.n.), învins de Alexandru Macedon. Dacă Darius este forma consacrată, sub care cei trei regi sînt cunoscuți astăzi în istorie, oricine își poate închipui că în vechea persană numele suna cu totul altfel și anume Darayava(h)us. Atestat și în inscripțiile din Asiria (sub forma Dariyamuš) și Elam (Dariyamauiš) sau în texte medii iraniene (Daray, formă abreviată și mult mai apropiată de ceea ce cunoaștem noi astăzi), numele persan format din daraya- și -vahu face parte din categoria compuselor. Apropiind primul element de vb. darayamiy „a ține, a poseda”, iar pe al doilea de vechiul indian vasuh și avesticul vohu-, vanhu- „bun, bine” (Avesta este colecția de cărți sfinte ale religiei zoroastriene a vechilor perși), specialiștii presupun că sensul inițial al numelui ar fi fost „cel care posedă bunuri” sau „cel care menține binele”. (Precizăm că obișnuitele „traduceri” ale vechilor nume compuse sau frazeologice sînt în mare măsură artificiale, întrucît elemente devenite tradiționale în onomastică erau adeseori unite fără a se urmări un anume sens al întregului). Cum se explică formele actuale ale numelui în Europa și cum s-a păstrat acesta pînă astăzi? Vechiul nume persan a fost preluat întîi de greci, în acest moment apărînd și cele mai importante modificări ale formei originare, devenită Dareios, prin abreviere și adaptare la sistemul grecesc. Odată cu modificările produse în greaca clasică, numele evoluează și el la Daréos, Daríos; ultima formă, preluată de romani, își schimbă poziția accentului, ajungîndu-se astfel la Dárius. Purtat de creștini în primele secole ale erei noastre, Darius și Daria pătrund în onomasticonul bisericesc, păstrînd amintirea unor martiri și martire prin al căror cult numele se răspîndește în Europa. Primele atestări apar în documentele românești în sec. 17, la răspîndirea numelui contribuind, fără îndoială și figura lui „Darie împărat” (Darius Codomanul), unul dintre personajele cunoscutei cărți populare Alexandria (care, → Alexandru, a lăsat urme adînci în folclorul și onomastica noastră). ☐ Fr. Daríus, germ. Darius, Daria, it. Dario, Daria, sp. Darío, magh. Darius, bg. Darii, rus. Darii, Daria (hipoc. Dara, Darina, Dașa).

SEINI, oraș în jud. Maramureș, situat în C. Someșului, la poalele SV ale m-ților Gutâi, pe râul Seinei; 10.166 loc. (2005). Nod rutier. Expl. de andezit, tufuri vulcanice, dolomit și trahit. Mobilă, confecții metalice și produse alim. Moară de cereale (din 1875). Centru pomicol și viticol. Abator. Muzeu de istorie. Tabără națională de pictură. Localit. apare menționată documentar în 1334, iar în 1341 este consemnată în unele documente ca oppidum, care avea paroh, capelan ș.a. Declarat oraș la 18 apr. 1989. Monumente: ruinele unei cetăți medievale; biserică romano-catolică (1421); biserică reformată/calvină (1796); biserica Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil (1882); sinagogă (1904); clădirea fostei școli confesionale românești (1860-1865). Rezervație naturală (pădurea Comja).

CLUJ, jud. în NV României, în NV Transilvaniei, în bazinul Someșului Mic; 6.650 km² (2,80% din supr. țării); 742.438 loc. (1991), din care 66,1% în mediul urban; densitate: 109,4 loc./km². Reșed.: municipiul Cluj-Napoca. Orașe: Dej și Turda (municipii), Cîmpia Turzii, Gherla, Huedin. Comune: 74. Relief accidentat, constituit dintr-o zonă muntoasă în V și SV, care ocupă c. 1/3 din supr. jud. (masivele Vlădeasa, Gilău și Muntele Mare), și o alta, mai mare, de dealuri și podișuri în rest (Dealurile Clujului și Dejului, Feleac, Măhăceni, Gîrboului ș.a., o parte din Pod. Someșan și din Cîmpia Transilvaniei). Depr. intramontane și intradeluroase sînt restrînse, dar sînt reg. de mare densitate (depr. Huedin, Iara, Apahida, Bonțida, Gilău, Dej, Turda, Cîmpia Turzii). Clima este temperat-continentală, cu unele influențe vestice, nord-vestice și sud-vestice. Temp. medie anuală variază între 8-9°C în Pod. Transilvaniei și 2-6°C în zona montană. Verile sînt răcoroase, iar iernile friguroase. Precipitațiile atmosferice însumează c. 600 mm anual în Pod. Someșan și 1.400 mm în munți. Vînturi dominante dinspre V și NV. Rețeaua hidrografică pr. este reprezentată prin Someșu Mic (integral pe terit. jud. C. format prin unirea Someșului Cald și Someșul Rece), cu afl. Căpuș, Nadăș, Borșa, Luna, Fizeș, care străbate jud. pe direcția SV-NE. Alte cîteva cursuri de apă drenează parțial terit. jud. C.: Someș, cursul sup. al Crișului Repede, Arieș. Resurse naturale: min. de fier (Căpușu Mic, Băișoara, Iara, Vlaha, Săvădisla), gaze naturale (Puini, Geaca), cărbune brun (Ticu), turbă (Călățele), cuarț (Muntele Mare), sare (Ocna Dejului, Cojocna), gips (Cheia, Leghia), feldspat (Valea Ierii), calcare dolonitice (Săndulești, Tureni, Iara, Buru), granit (Muntele Mare), andezite și dacite (Poieni, Morlaca, Bologa, Iara, Săcuieu), nisipuri cuarțoase (Gîrbău, Aghireșu ș.a.), păduri și izv. cu ape minerale sulfatate, bicarbonatate, clorurate (Băița, Cojocna, Ocna Dejului, Someșeni, Turda). Economia se caracterizează printr-o industrie diversificată, în care domină constr. de mașini și prelucr. metalelor, 26% (utilaj greu, pentru telecomunicații, pentru ind. textilă și alim., material rulant feroviar și rutier, cazane ș.a. la Cluj-Napoca) și metalurgia feroasă 9,9% (oțel, laminate, sîrmă zincată, conductori electrici, cabluri de tracțiune ș.a., Cîmpia Turzii, Cluj-Napoca). Alte ramuri ind. mai produc: energie electrică și termică (hidrocentralele Mărișel, 220 MW și Tarnița, 45 MW, termocentralele de la Dej, Gherla, Cîmpia Turzii), materiale abrazive și bujii (Cluj-Napoca), mase plastice, medicamente, cosmetice, sodă caustică, antidăunători, oxigen (Cluj-Napoca, Turda, Cîmpia Turzii), mobilă, placaje, furnire, cherestea (Cluj-Napoca, Gherla, Dej, Valea Ierii, Călățele ș.a.), ciment, var, produse refractare, cărămizi prefabricate din beton, sticlă (Turda, Cluj-Napoca, Dej, Aghireșu, Cîmpia Turzii), sticlă de menaj și ceramică fină (Turda, Aghireșu, Cluj-Napoca, Cîmpia Turzii, Gherla), celuloză și hîrtie (Dej), conf. și tricotaje (Cluj-Napoca, Cîmpia Turzii, Gherla, Dej, Huedin), încălț. (Cluj-Napoca), produse alim. Agricultura dispunea, în 1989, de 54.423 ha cultivate cu porumb, 52.297 ha cu grîu și secară, 29.872 ha cu plante de nutreț, apoi cartofi, sfeclă de zahăr, plante textile, tutun, legume ș.a. Pomicultura (în special pruni și meri) este dezvoltată în Pod. Someșan, în arealul localit. Dej, Bobîlna, Turda, Cluj-Napoca ș.a. În 1990, sectorul zootehnic cuprindea 209,6 mii capete bovine (mai răspîndite rasele Pinzgau și Bălțata Românească), 500,4 mii capete ovine, 346,8 mii capete porcine (mai ales Bazna și Marele alb) și 16,5 mii capete cabaline; avicultură; apicultură. Căi de comunicație (1990): rețeaua feroviară totalizează 259 km, din care 129 km electrificate, iar cea a drumurilor publice 2.447 km (din care 498 km modernizate), jud. C. fiind traversat de cîteva magistrale feroviare și rutiere. Transporturile aeriene se realizează prin intermediul aeroportului „Someșeni” din Cluj-Napoca. Unitățile de învățămînt, cultură și artă cuprind trei universități, două academii, un institut politehnic și trei colegii (în total 26 de facultăți), institute științifice de cercetări, filiale ale Academiei Române, patru teatre dramatice (Cluj-Napoca, Turda), două opere (română și maghiară), filarmonica „Gheorghe Dima”, 432 școli generale, 39 licee, 715 biblioteci, 152 cinematografe, muzee, case memoriale etc. Turism. Obiective naturale (Cheile Turzii, cu fenomene carstice – și rarități floristice, declarate monumente ale naturii), vestigii și locuri istorice (ruinele castrului roman de la Cășeiu și ale cetății Dăbîca, monumentul comemorativ de la Bobîlna etc.), monumente (Biserica Sfîntul Mihail, în stil gotic, sec. 14, casa „Matei Corvin”, biserica reformată, sec. 15, Palatul Bánffy, sec. 18 etc. din Cluj-Napoca, Biserica de lemn din Așchileu ș.a.), stațiuni balneoclimaterice (Băița, Cojocna, Ocna Dejului, Someșeni), case memoriale („Octavian Goga” la Ciucea, „Gheorghe Barițiu” la Jucu ș.a.). Indicativ auto: Cj.

busuioc, -oacă subst., adj. I 1 s.m. (bot.) Plantă erbacee de grădină, din familia labiatelor, cu tulpina păroasă, cu florile mici, albe sau roz, cu miros plăcut, întrebuințată în gastronomie, pentru a parfuma hainele, lenjeria, în medicina populară, pentru împodobirea icoanelor sau, în mănunchi, pentru stropirea de către preot cu agheasmă (Ocimum basilicum). O policioară încărcată cu busuioc uscat și flori (EMIN.). ◊ Expr. A drege busuiocul = a) a încerca să repare o gafa, să împace pe cineva pentru o faptă sau o vorbă nepotrivită; b) a repara o nedreptate, o greșeală. I-a spus o minciună ca să dreagă busuiocul. ◊ Compuse: busuioc-roșu = plantă erbacee ornamentală, cu florile mici, roșii, dispuse în spice (Amaranthus caudatus); busuioc-sălbatic = plantă erbacee, cu tulpina păroasă și cu florile violete (Prunella vulgaris). ◊ Fig. Fata ei, busuioc depus la icoane (CR.). 2 s.n. (reg.) Dans popular românesc asemănător horei, cu ritm binar și mișcare moderată, care se joacă la nuntă, cînd se scoală nuntașii de la masă. ♦ Melodie după care se execută acest dans. II 1 adj. (despre fructe) Cu aromă de busuioc; busuiocesc. ◊ Pere busuioace (și subst. f) = soi local de pere răspîndit mai mult în Moldova, cu fructele ovale, galbene-verzui, roșii-aprins pe partea însorită. 2 s.f. Varietate de viță-de-vie. ♦ Vin produs din strugurii acestui soi de viță-de-vie. • pl. -ci, -oace, n.-uri. și (reg.) busiioc, busioc, bosuioc, bosioc s.n. /<bg. босилек, srb. bosiok; cf. magh. bosziók, busziók.

MEI subst. 1. Subst. (Și în sintagmele mei mărunt. ALRM SN I h 144, mei românesc, ib., FD I, 182, mei păsăresc, ALRM SN I h 144) Plantă erbacee din familia gramineelor, cu inflorescența ramificată și cu flori albe-gălbui, folosită ca nutreț pentru vite ; (regional) mălai, părîng, păsat (Panicum miliaceum). Și intră dracul pituliș, ca o grăunțe de meiu, suptu copita calului lu Sisin (sec.. XVI). CUV. D. BĂTR. II, 286² /12, cf. ANON. CAR., COTEANU, PL. 14, BUDAI-DELEANU, LEX., lb. În clima și pămîntul județului Dorohoi cultivatorul produce în mare mai cu seamă cereale, adică grîu, secară, ovăz, orz, porumb, mei și hrișcă. I. IONESCU, D. 151, cf. BARONZI, L. 138, BRANDZA, FL. 480, DAMÉ, T. 183, GRECESCU, FL. 595. Păsatul. . . este fructul mălaiului numit și mălaiul mărunțel sau mei. PAMFILE, I. C. 243. Mălaiul tătărăsc sau mălai mare. . . are fructe asemănătoare cu ale porumbului, iar spicul cu cel al mălaiului sau meiului. id. ib. 246. Mălaiul, malaiul mărunțel, pasatul (Panicum miliaceum) se numește în Muntenia mei. ȘEZ. XV, 66. Pe suprafeți tot mai restrînse se seamănă meiul. SIMIONESCU, FL. 310. Zboară coasa prin trifoi Și prin mei, lîngă zăvoi. ARGHEZI, S. P. 108. Mama Váleriei se miră de buchiile cît sămînța de mei așternute pe hîrtiuțele străvezii. V. ROM. martie 1 954, 115, cf. H I 19, II 11, 87, 116, X 30, 95, 198. Samănă mălaiul (meiul) și-l lasă să crească și să se coacă. SBIERA, P. 55, cf. ALRM SN I h 144. ◊ Mei mărunt (sau păsăresc) = varietate de mei ale cărei flori sînt dispuse în spiculețe care formează o inflorescență compusă; meișor (Panicum capilare). Cf. GRECESCU, FL. 595, PANȚU, PL. 2. S. n. P. r e s t r. (Cu sens colectiv) Semințe de mei (1), folosite în trecut ca hrană pentru oameni, azi mai ales pentru păsări; (regional) păsat. Numai grîul s-au oprit să nu treacă, iar meiul și orzul nu iaste oprit (a. 1698). IORGA, B. R. 43. S-au făcut grîu mult, mei mult și alte bucate (începutul sec. XVIII). MAG. IST. I, 343/28. Parte de grâu i orzu și meiu ce au ieșit pă fieșcare an iarăși nu arată cît le-au vîndut (a. 1 800). BUL. COM. IST. V, 290. Mălaiul cel mărunt (meaiul), din carele se face păsat foarte bun pentru hrana oamenilor. ECONOMIA, 35/25. Atît soldații cît și ofițerii sau boierii aveau de la stăpînire pe fiecare zi mertic de carne, de pîne de grîu sau de mei și de lumînări. BĂLCESCU, M. V. 595. Meiul pare a fi fost temelia hranei locuitorilor din țările române pînă adînc în timpurile moderne, cînd popușoiul (porumbul) veni să înlocuiască această antică cereală. XENOPOL, I. R. I, 56, cf. CANDREA, F. 399. După ce se usucă meiul acela, îl macină. PAMFILE, Ș. T. 203, cf. id. DUȘM. 197. Cu ocazia călătoriei sale. . . supușii lui Atila. . . i-au dat de mîncare mei și de băut mied. DR. II, 757, cf. NICA, L. VAM. A turnat diavolii mei pâ șanțu ăla și a împins corabia pînă la poarta împăratului. ȘEZ. III, 75. Scos-a Ban plugurile. . . Să-ntoarcă ogoarele, Să-mi samene meile. MAT. FOLK. 77. Flămîndul codri visează și vrabia mei. PANN, P. V. I, 129/25. Ariciul cu meșteșug se prinde și vrabia cu mei. ZANNE, P. I, 316. Cine se teme de vrăbii, nu seamănă mei (= cine nu are curaj, nu realizează nimic). Cf. id. ib. 699. Pe drumul lui Scarlat Tot mei vărsat (Furnicarul). GOROVEI, C. 164. Pe cîmpul lui Gălbănat Numai mei vărsat (Stelele). PAMFILE, C. 33. ◊ E x p r. (Rar) Cît ai zice mei = într-o clipă, cît ai zice pește. Și cît ai zice mei, se văzu încongiurat de o mulțime de paseri. ISPIRESCU, L. 75. Și cît ai zice mei, făcu mici fârîme pe necuratul de zmeu. id. ib. 131, cf. ZANNE, P. II, 540. **(Adverbial, rar, în sintagma) Gol mei = foarte sărac. Cf. DDRF, ZANNE, P. I, 214. 3. S. n. P. ext. Meiște. S-au pus. . . lîngă gard den sus de meiu altă piatră (a. 1 725). URICARIUL, VII, 17. 4. Subst. Compuse: mei-păsăresc = plantă erbacee cu frunze în formă de lance și cu fructele ca niște boabe mici, alburii, foarte lucitoare (Lithospermum officinale). Cf. COTEANU, PL. 15, DR. V, 559, LB, BRANDZA, FL. 376, DAMÉ, T. 185, GRECESCU, FL. 406, ALR I 410/727 ; mei-păsăresc (sau nebun) = mohor (Setaria verticillata și viridis). Cf. BRANDZA, FL. 480, GRECESCU FL. 596. Mohorul (Setaria viridis), numit și parin, parîng, mei-nebun, crește prin păpușoiști. ȘEZ. XV, 87, cf. PĂCALĂ, M. R. 25, ALR II 5 203/723, 5 249/769, 928 ; mei-tătăresc = mătură (Sorghum vulgare). Asemănătoare meiului sînt măturele sau meiul-tătăresc. SIMIONESCU, FL. 311, cf. ALR SN I h 145 ; mei-pădureț (sau -sălbatic) = meișor (Milium effusum). Cf. DAMÉ, T. 184, GRECESCU, FL. 608; mei-lung sau meiul-canarilor = iarba-canarașului (Phalaris canariensis). Cf. TDRG, PANȚU, PL. – Pl.: (2,3) meiuri (VISSARION, B. 195) și meie. – Lat. milium, -ii.

BLAJ, oraș în jud. Alba, la confl. Tîrnavei Mici cu Tîrnava Mare; 23.371 loc. (1991). Combinat pentru industrializarea lemnului (mobilă, placaj, plăci fibrolemnoase). Fabrică de accesorii pentru mașini-unelte. Produse alim. (brînzeturi, panificație); mat. de constr. (prafabricate din beton, cărămidă, țiglă). Centru pomicol și viticol. Muzeu de istorie. Monumente: Palatul Episcopal (sec. 16-18), renovat și mărit în 1837, azi muzeu, catedrala Sfînta Treime, în stil baroc (1749-1853), construită după planurile arhitectului italian Giovanni Martinelli, biserica parohială (sec. 18). Monumentul comemorativ al Adunării de la Blaj. Menționat pentru prima oară în 1271. Sediul unei episcopii unite (din 1738). În sec. 18 a devenit cel mai important centru al învățămîntului românesc din Transilvania („Școala de Obște” din 1754, „Școala Latinească”, un seminar, o tipografie din 1747); important centru al luptei românilor pentru emancipare națională în care o pleiadă de cărturari (S. Micu, Gh. Șincai, P. Maior, I. Budai-Deleanu, Gh. Barițiu, S. Bărnuțiu ș.a.) au promovat curentul novator cultural cunoscut sub numele de „Școala Ardeleană”. Principalul centru al pregătirii și desfășurării Revoluției pașoptiste a românilor din Transilvania. Adunarea din 18/30 apr. 1848 a marcat începutul revoluției. Aici a avut loc la 3/15 – 5/17 mai 1848 Adunarea Națională a românilor (c. 40.000 de participanți), care a adoptat programul de revendicări, cu caracter burghezo-democratic al revoluției. Locul acestei adunări se numește de atunci, simbolic, „Cîmpia libertății”. A treia adunare de la B. din 2/14 – 16/28 sept. 1848 a respins uniunea forțată a Transilvaniei cu Ungaria. Tot la B., la 3/15 mai 1868 a fost semnat protestul public împotriva alipirii Transilvaniei la Ungaria, numit „Pronunciamentul de la B.”. În 1911, la aniversarea a 50 de ani de la înființarea ASTREI, s-au desfășurat mari manifestații pentru realizarea idealurilor de unitate națională, cu participarea unor mari personalități din toate provinciile românești. În oct.-noc. 1918, important centru organizatoric în vederea unirii Transilvaniei cu România.

CERAMIC, -Ă (< fr. {i}; {s} gr. keramikos „de argilă”) s. f., adj. 1. S. f. Tehnica și arta prelucrării amestecului plastic format din argile comune, caolin, cuarțite, talc, grafit și cocs în diferite proporții prin omogenizarea, modelarea, decorarea, smălțuirea, uscarea sau arderea acestuia. C. a apărut în Neolitic, fiind rezultatul unui proces de poligeneză și nu de difuziune, strîns legat de cultivarea plantelor și sedentarizare. Primele obiecte din c. datează din 8000-7000 î. Hr. și provin din vechea Fenicie, Persia și Siria. Pe terit. României, primele vase din lut ars datează din milen. 6 î. Hr. și aparțin culturilor Criș, Ciumești și Boian. C. populară românească continuă tradiția dacică (c. neagră în Moldova și E Transilvaniei), romană (c. roșie, în Oltenia, V Munteniei și Banat) și bizantină (c. grafitică). Formele variate și elegante, decorația simplă și coloritul luminos al smalțului fac din c. populară românească un valoros domeniu al artei populare. Dintre cele mai renumite centre de olari: Horezu, Oboga, Marginea, Corund, Biniș, Leheceni, Vama, Curtea de Argeș. C. lineară = cea mai veche cultură neolitică din Europa Centrală (milen. 5-4 î. Hr.), denumită astfel după decorul obținut prin benzi paralele incizate. 2. S. f. Material sau obiect obținut prin această tehnică. În funcție de compoziție și de modul de fabricare se obține c. brută sau poroasă (olăria nearsă sau arsă – terra cotta – produse refractare etc.) și c. fină sau impermeabilă (porțelanuri, faianțe, produse electroizolante etc.). C. monumentală = denumirea elementelor de ceramică (discuri, butoni, cărămidă smălțuită) care intră în decorația arhitectonică. 3. Adj. (Despre obiecte sau materiale) Obținut prin tehnica ceramicii.

GRAFIE s. f. (< fr. graphie, it. grafia, cf. gr. graphe „arta de a scrie”): scriere sau scris; felul în care este scris un cuvânt sau un text. ◊ ~ dublă: notare diferită a aceluiași fonem în aceeași epocă (în același text sau în texte diferite), datorită unor cauze diverse. Astfel, în textele vechi românești existau multe g. duble fie din cauza contradicției dintre tradiția grafică și evoluția limbii (g. den și din), fie datorită caracterului complex al unui sunet greu de notat (g. bunră și bură din textele rotacizante), fie coexistenței a două sunete în graiul aceleiași persoane, fie influenței exercitate de g. unor cuvinte slave asemănătoare, fie copiștilor, în vorbirea cărora existau fonetisme deosebite de cele din original etc. ◊ ~ hipercorectă: g. greșită, pe baza unei pronunțări greșite a unui cuvânt, produsă din teama de a nu greși, ca de exemplu piftea, în loc de chiftea; poplen, în loc de poplin etc.

viitor, -oare adj., s.n. I adj. 1 (raportat la „prezent” sau „trecut”) Care va veni, care va fi, va exista, va apărea sau care se va produce, se va desfășura, se va realiza etc. după momentul de față sau după epoca la care se referă vorbitorul, în cursul unui interval de timp neprecizat; care este proiectat într-o perioadă ce va veni. Omul are-n el numai șir, ființa altor oameni trecuți și viitori (EMIN.). ♦ Care va sosi, va avea loc, se va produce imediat după momentul, timpul prezent, conform unei anumite periodicități. În duminica viitoare, stăpîne, să mergem în sat la horă (CR.). ♦ (relig.; despre viață, lume, vreme etc.) Care urmează să se desfășoare, să existe în cadrul eternității, după Judecata de Apoi; gener. care există după moarte. Eu nu cred în creație, nu cred în Dumnezeu, nu cred în suflet și viața viitoare (AGÂR.). 2 (despre persoane denumite prin poziția lor socială, profesională etc.; precedă de obicei cuvîntul determinat) Care urmează să fie numit, ales, recunoscut, consfințit, consacrat ca atare; care urmează să îndeplinească un anumit rol. Ieși pe jos, împreună cu viitorul său director de cabinet (CĂL.). 3 (gram.) Timpul viitor (și subst. n.) = timp verbal care exprimă o acțiune ce se va petrece într-un moment ulterior celui în care se vorbește. Viitor anterior v. anterior. 4 (înv.) Care vine, sosește, ajunge undeva sau la cineva. 5 (înv.) Care se deplasează apropiindu-se de cineva sau de ceva. Era acum viitor spre hotarele Țărei Românești cu oști grele (BĂLC.). II s.n. 1 (raportat la „prezent” sau „trecut”) Perioadă de timp variabilă care urmează prezentului; totalitatea evenimentelor, împrejurărilor etc. din această perioadă de timp; viitorime. Ce va putea să fie într-un viitor îndepărtat se va vedea (CA. PETR.). ◊ Loc.adv. Pe (sau în) viitor = de acum înainte. Nici nu putea fi vorba de iubire între ei Nici acum, nici mai ales în viitor (VIN.). 2 Situație, stare care urmează să existe, să se producă etc.; perspectivă. Graba lui de a-și asigura viitorul fusese nimerită (XEN.). ◊ Loc.adj. (Plin) de viitor sau cu viitor = a) care se va realiza, se va produce etc. într-o perioadă de timp care urmează momentului prezent. Seara stătea tolănit... și făcea zeci de planuri de viitor (REBR.); b) cu (mari) perspective de realizare. Oameni în urcare și de viitor (M. I. CAR.). Fără viitor = care nu are perspective de a progresa, de a se dezvolta, de a avansa etc. ◊ Expr. A avea viitor = a) (despre oameni sau despre proiecte, idei etc.) a avea șanse de succes; b) (despre oameni) a-l aștepta o carieră strălucită. • pl. -ori, -oare, (înv.) -uri. și viitoriu, -oare, venitor, -oare adj., s.n. /veni + -tor.

INSTRUMÉNT (< fr., lat.) s. n. 1. Unealtă sau aparat adecvat executării unei anumite operații. ♦ (TEHN.) Sistem tehnic folosit pentru observarea, măsurarea sau controlul unor mărimi. După natura mărimii respective, se deosebesc: i. acustice, electrice, magnetice, mecanice, optice, termice etc. ◊ (ASTR.) I. de pasaj = lunetă meridiană. 2. (MUZ.) Aparat care produce sunete muzicale. Există i. muzicale cu coarde (vioara, viola, violoncelul, contrabasul, harpa, pianul etc.), i. de suflat (din lemn: flautul, oboiul, clarinetul, fagotul; din alamă: cornul, trompeta, trombonul, tuba etc.) și i. de percuție (toba, xilofonul, celesta etc.). La i. muzicale electronice (orga electronică, vibrafonul, ondiolina, claviolina, undele Martelot), instrumentistul comandă oscilații electronice, care, după amplificare, sunt transformate în sunete. I. electrice sunt: chitara, chitara bas, sintetizatorul, folosite, în principal, în muzica de jaz, rock, pop etc. I. muzicale românești cele mai cunoscute sunt: cimpoiul, fluierul, buciumul, cavalul, ocarina, țambalul, cobza, naiul. 3. Fig. Mijloc sau. p. ext., persoană folosită pentru atingerea unui scop. 4. I. de ratificare v. ratificare. 5. (LINGV.) I. gramatical = cuvânt cu funcțiune exclusiv gramaticală, care nu se poate întrebuința singur în vorbire, ci numai împreună cu cuvintele pe care le leagă, exprimând raporturi (ex. prepozițiile, conjuncțiile etc.); (înv.) unealtă gramaticală.

păpușóĭ și (maĭ des) popoșóĭ m. ca plantă și n., pl. oaĭe, ca felurĭ de semănături și marfă (d. păpușă). Est. Porumb, cucuruz, o plantă graminee care crește înaltă pînă la 3 metri și care produce maĭ multe spice marĭ (așezate la baza lungilor luĭ frunze și numite ștulețĭ, drugĭ saŭ cocenĭ) și florĭ în formă de paniculă așezate în vîrfu tulpineĭ (zea mays). Păpușă (fascicul) mare: doŭă popușoaĭe. Pl. Popușoaĭe, semănăturĭ de popușoĭ. Felurĭ de popușoĭ. – Popușoĭu e originar din America, unde și azĭ crește sălbatic, ca în Mexic. Pin cultură, s’aŭ obținut o mulțime de varietățĭ (cincŭantinĭ, dintele caluluĭ, hanganĭ, scorumnicĭ ș. a.). În Eŭropa a fost introdus pin seculu XVI, în Țara Românească supt Șerban Cantacuzino (1678-1688), în Moldova la începutu secululuĭ XVIII de Constantin Mavrocordatu, ĭar Transilvania pe la 1640. Curînd a ajuns plantă alimentară și a înlocuit în mare parte grîu și meĭu. Așa, mămăliga, care în ainte se făcea din meĭ, azĭ se face din făină de popușoĭ (numită în vest mălaĭ) și e maĭ întrebuințată de țăranu din vechĭu regat de cît pînea de grîŭ. De aceĭa și sufere de grozava boală a pelagreĭ, că mănîncă mămăligă făcută din popușoĭ stricat din diferite cauze. Dar, dacă nu e alterat, mămăliga cu brînză constitue un aliment excelent. – Grăunțele de popușoĭ, făcute să explodeze într’o tigaĭe, se mănîncă supt formă de mizilic. – V. gaolian.

FONETICĂ s. f. (< fr. phonétique): ramură a lingvisticii care studiază producerea, transmiterea, audiția și evoluția sunetelor limbajului articulat. ◊ ~ generală: ramură a f. care studiază sunetele în general, ca produse fiziologice, neoprindu-se la o limbă anumită. ◊ ~ articulatorie: ramură a f. care studiază mișcarea organelor vorbirii în articularea sunetelor precum și funcțiile acestor organe. ◊ ~ acustică: ramură a f. care studiază proprietățile fizice ale sunetelor vorbirii, cum ar fi frecvența și amplitudinea lor în timpul transmiterii. ◊ ~ auditivă: ramură a f. care studiază ascultarea și perceperea sunetelor vorbirii. ◊ ~ descriptivă (sincronică): ramură a f. care se ocupă cu descrierea și clasificarea sunetelor vorbirii în mod neevolutiv, static sau ale unei limbi anumite într-o perioadă determinată. În lingvistica românească este cunoscută lucrarea de f. descriptivă a acad. Alexandru Rosetti: Introducere in fonetică, București, 1957 și 1963 (ediția a II-a a apărut în Portugalia, la Lisabona, în 1962: „Introdução à fonetica”). ◊ ~ istorică (diacronică): ramură a f. care studiază sunetele unei limbi sau ale unui grup de limbi înrudite în evoluția lor, încercând să stabilească legile după care au loc modificările fonetice. Reprezentanții cei mai de seamă ai f. istorice au fost lingvistul german August Schleicher (1821-1868), creatorul concepției naturaliste în lingvistică, și lingvistul rus Filip Fiodorovici Fortunatov (1848-1914). ◊ ~ comparată: ramură a f. care studiază sunetele în evoluția lor paralelă în mai multe limbi înrudite. A apărut odată cu f. istorică și în strânsă legătură cu ea, presupunându-se și completându-se reciproc. ◊ ~ experimentală (instrumentală): ramură a f. care studiază sunetele articulate cu ajutorul unor aparate speciale și al unor mijloace tehnice avansate (chimograful, spectrograful, chimogramă, spectrogramă, palatogramă etc. – v. fiecare în parte); metodă de cercetare a sunetelor unei limbi cu ajutorul mijloacelor mecanice și electromecanice. F. experimentală a fost întemeiată de abatele francez Jean Pierre Rousselot (1846-1924) la începutul secolului al XX-lea (lucrare principală: Principes de pbonétique expérimentale – „Principii de fonetică experimentală”, 1897-1909). Ea a permis cunoașterea mult mai amănunțită și mai exactă a modului de pronunțare a sunetelor (nici un cuvânt nu e pronunțat la fel de doi vorbitori; nici un vorbitor nu poate pronunța de două ori la fel același cuvânt etc.). Printre lingviștii români care au acceptat și au folosit metoda f. experimentale se numără Sextil Pușcariu (1877-1948), Alexandru Rosetti, Emil Petrovici, Andrei Avram și Emanuel Vasiliu. ◊ ~ funcțională (fonologie): ramură a f. care se ocupă cu studiul sunetelor limbii din punctul de vedere al valorii lor funcționale, stabilind sistemele de foneme ale unui idiom (limbă, dialect, grai) și caracterul diferitelor variante ale acestora. Unul dintre creatorii f. funcționale a fost lingvistul rus Nikolai Sergheevici Trubețkoi (1890-1938), a cărui lucrare principală este Grundzüge der Phonologie („Principii de fonologie”), 1939. ◊ ~ structurală (structuralistă): ramură a f. care se ocupă cu studiul structurilor fonetice ale unei limbi din perspectiva diferențelor și a opozițiilor, cu studiul sistemului fonetic al unei limbi în care componentele se condiționează reciproc. ◊ ~ sintactică (sandhi): modificare fonetică (asimilare, disimilare etc.) intervenită între două (sau trei) cuvinte datorită vecinătății lor în lanțul vorbirii (în sintaxă sau în plan sintagmatic). Fenomenul afectează finala primului cuvânt sub influența inițialei celui de-al doilea. Astfel: sunetul n, nazală dentală, devine m, nazală bilabială, sub influența bilabialei p cu care începe cuvântul următor în sintagma în pădure > îm pădure; de asemenea, consoana surdă s, care în enunțul „Copiii ăștia-s buni” reprezintă forma neaccentuată de persoana a III-a plural a verbului a fi la prezentul indicativului, se pronunță z (se sonorizează) datorită vecinătății sale cu consoana sonoră b, cu care începe cuvântul următor. Forma unui cuvânt pronunțat izolat, precedat și urmat de pauză, este forma lui absolută, în timp ce forma unui cuvânt pronunțat în frază, fără a fi separat prin pauze de forma precedentă și următoare, este o formă în sandhi (conjunctă, legată), așa cum există în limba franceză: ils sont six („il sõ sis”), six oiseaux („sizwazo”) – „ei sunt șase”, „șase păsări”. F. sintactică relevă influența exercitată asupra formelor de către grupurile de cuvinte în propoziție și frază; ea este „o replică” dată de sintaxă evoluției fonetice și morfologice a formelor.

Adam Prenume nu prea frecvent în onomastica românească contemporană, Adam reproduce un vechi nume biblic ebraic ’Adām. Nume, potrivit mitului biblic, al primului om, creat de Dumnezeu din lut, „după chipul și asemănarea sa”, ebr. ’Adām a dus la serioase dispute etimologice, soluțiile propuse pentru a-i explica originea și semnificația fiind multe și diferite. Una din cele mai vechi explicații, sugerată chiar în Geneză, apropie numele pers. de ebr. ’ādhāmah „sol, pămînt”, derivat din radicalul verbal ’dm „a fi roșu, roșu-brun”. Deși această etimologie a fost respinsă de o mare parte dintre specialiști, este interesant de amintit că în multe limbi omul este numit „cel născut din pămînt” (în Atharva-Veda se spune: „tu care ești pămînt, te pun în pămînt”, iar la ceremoniile funerare chineze este tradițională fraza „carnea și oasele să se întoarcă din nou în pămînt”); semnificația „pămînt roșu” este cu siguranță corectă în explicarea numelui unei așezări de pe malul Iordanului, ’Adām (astăzi Tell addamije), perfect identic cu numele personal. O altă etimologie propusă pornește de la ebr. ’adham, care desemna specia umană în general sau omul, în particular (în mod excepțional cuvîntul avea și sensul „bărbat”). Alte încercări etimologice recurg la explicarea lui ’Adām prin etiopiană (prin apropiere de un cuvînt cu sensul de „a fi frumos”), arabă (pe baza unui cuvînt cu semnificația „a se uni, a fi sociabil”) sau asiriană (adamu „a face, a produce”). Ca o curiozitate, menționăm și explicația simbolică a numelui Adam, considerat un acronim din cuv. gr. Anatole „răsărit”, Disir „apus”, Arctos „nord” și Mesembria „sud” (așa este interpretat numele în Pravila lui Matei Basarab). Răspîndit în Europa, Adam este mult mai frecvent la catolici decît la ortodocși (mai frecvent este la macedoneni și bieloruși, probabil tot sub influența catolică). Intrat la noi printr-un intermediar slav, destul de vechi, dar rar și cu puține derivate (Adămuț, Adămuș, Adamachi), Adam are o prezență interesantă în folclorul românesc: în expresii („De cînd cu moș Adam”, „Iaca și Adam ”, „A fi neam după Adam”, „de la Adam Babadam” etc.), în ghicitori („Cine la moartea lui a intrat în pîntecele maică-si ?” face aluzie la originea biblică a lui Adam), în colinde, cîntece de nuntă, descîntece („cărarea lui Adam” pentru „calea laptelui” sau „drumul de lapte” ne amintește de cîteva denumiri italiene, spaniole și franceze formate tot ca un nume de persoană; it.: via sancti Iacobi; sp.: camino de Santiago; fr.: chemin de Saint-Jacques etc.). Foarte puțin deosebite de forma general europeană Adam, sînt it. Adamo și sp. Adăn. □ Simbol al originilor umanității și al perioadei edenice în mitologia iudaică (identică cu „vîrsta de aur” greco-romană), mitul lui Adam apare în literatura profană încă din sec. 12 în drama anglo-normandă Repraesentatio Adae. Din 1300 datează poemul armean al patriarhului Arakhel din Siunik, Cartea lui Adam. în general în literatura evului mediu, Adam reprezintă tipul omului care păcătuiește, al celui supus greșelii. Începînd cu sec. 17, personajul capătă noi semnificații, reprezentînd pe cel care decide să-și asume răul și acceptă infinitul suferinței viitoare (ca Adam de Giovanbattista Andreini, din 1613). Un Adam liber și conștient creează John Milton în Paradisul pierdut, o ultimă apariție importantă a personajului fiind cea din Tragedia omului, de Imre Madách, ca un simbol al vieții spirituale a umanității.

CAREI, oraș în jud. Satu Mare, în C. Iezerului; 28.884 loc. (1991). Nod feroviar. Expl. de nisipuri metalurgice și argile. Termocentrală. Constr. de mașini și utilaje tehnologice pentru ind. metalurgică, chimică. Fabrici de cărămidă, de încălț., de tricotaje și conf., fire de bumbac, in și cînepă, de covoare, de mobilă și alim. (conserve, zahăr și produse zaharoase, uleiuri vegetale, brînzeturi, unt, biscuiți; fermentarea tutunului; morărit); reparații de mașini și utilaje. Mănăstirea piariștilor (sfîrșitul sec. 18), castelul Károly (1794, reamenajat în 1894), azi muzeu. Bisericile Sf. Arhanghelii (sec. 18), ruteană (1738), reformată (1746-1792). Monumentul ostașului român de Vida Gheza (1964). Parc dendrologic (15 ha). Stațiune balneoclimaterică termală locală. Vestigii arheologice ce atestă o locuire neîntreruptă, începînd din Neolitic pînă în sec. 4. Mneționat documentar la 1320, iar ca oraș și centru meșteșugăresc în 1459. La 25 oct. 1944, armata română în cooperare cu cea sovietică a eliberat orașul izgonind ultimele trupe hitleriste-horthyste de pe terit. românesc.

NAȚIONAL, -Ă adj., s. m. 1. adj. Care aparține sau e propriu unei națiuni (1), unui stat, care se referă la o națiune, la un stat sau le reprezintă; care este instituit sau întreținut de stat; (despre instituții de cultură) în care se vorbește limba națiunii respective; (învechit) naționalicesc, naționalnic, (învechit, rar) naționalist (I 1), (neobișnuit) naționalistic. cf. iorgovici, o. 54/17. Limba națională. budai-deleanu, lex. Începui a cumpăni pre toți iubitorii de cultura națională. petrovici, p. II/11. Iubitori de știință și de cultura națională. teodorovici, i. vi/17. Împodobiți cu hainele naționale. golescu, I. 21. Să tălmăcească cărți trebuincioase în limba națională. id. ib. 40, cf. 39, 65, 89. Să se poată alcătui o bibliotecă națională (a. 1828). uricariul, vii, 181. După întemeierea școalelor în limba națională... ideea teatrului național abia s-a ivit. heliade, o. ii, 58. În cîntecele rumânești naționale vedem, cum și în proverbi și povețe, deosebite versuri. id. ib. 124, cf. 43. Cît este de rîvnit pentru tot rumânul a vedea odată prin îndemnul celor mai mari și un teatru național, unde nu puțin se desăvîrșește, pre lîngă năravuri și limba. cr (1831), 16²/14. O ceată de gvardie națională și de trupe de linie s-au așăzat înăuntrul palatului. ar (1831), 3¹/40. Puteri naționale se vor întrebui asemene spre a îmbloca Lisabona. ib. (1832), 8¹/38. Școala națională de la sfîntul Sava. marcovici, c. 5/13. Pedestrimea milițiii naționale au dat din armele de foc o întreită detunare. ar (1834). Elevii Conservatorului filarmonic au dat, marți în 23 fevruari, a lor întăi cercare teatrală în limba națională. ib. (1837), 81¹/28. Această foaie este menită a aduna și a împărtăși doritorilor literaturei naționale producturile genii (duhului) rostite în proză seau în versuri. ib. 97²/2. O dovadă a recunoștinței naționale. ib. (1838), 3²/28. De nevoie a fost a întrebuința gvardia națională. ib. 20¹/19. Rivalitatea națiunală și politică între acești doi puternici vecini... paraliza aplicațiunea puterei comune. asachi, s. l. ii, 82. Sosirea străluciților monarhi s-au urat cu cîntece naționale. ar (1839), 2²/6. Măsuri pentru apărarea națională. ib. 12¹/15. Moisi Fulea cel peste tot Marele Prințipat al Ardealului al shoalelor naționale crăiesc director. sp i, 48/17. Avem dar o datorie sfîntă, fiească și națională. russo, s. 14. Sărbare națională. id. ib. 21. Întâiul poet național al României. negruzzi, s. i, 339. Zice că nu se cuvine fetelor de boier să poarte haine naționale. alecsandri, t. 662. La 1857, pe cînd se fierbea Unirea în Iași..., Kogălniceanu și alții au găsit cu cale să cheme la adunare și cîțiva țărani fruntași... spre a lua și ei parte la facerea acestui măreț și nobil act național. creangă, a. 161. Apoi nu-i zice lui degeaba „Vocea patriotului naționale”. caragiale, o. vi, 14, cf. 52. Vom continua stăruința noastră și în anul viitor, dezvoltînd gustul de lectură și conlucrînd astfel la răspîndirea culturei naționale. f (1900), 614. O festivitate... în amintirea uneia din cele mai mărețe figuri ale istoriei noastre naționalculturale. ib. (1906), 9. Cîntări naționale. ib. 10. În Moldova a lipsit o clasă mijlocie națională, cu instincte revoluționare. ibrăileanu, sp. cn. 27. Cele două probleme principale ce se puneau în acea vreme: limba literară și literatura națională. id. ib. 48. Aici văd cele dintâi costume naționale olandeze. sadoveanu, o. ix, 294. Amatorii de teatru național nu ascultau cu plăcere o limbă artificială. id. e. 69. românia are nevoie de 30000 – 35000 tone bumbac anual, din care solul național produce numai 4000 – 5000 tone. ionescu-muscel, țes. 23. Romantismul se va interesa mai mult de aspectul național al manifestărilor fiecărui popor. oprescu, i. a.iii, 14. Pentru cugetarea lui, acest om cu privirea cruntă a fost izgonit din țară și a avut să guste înstrăinarea silită, cea mai grea pentru un luptător național. arghezi, t. c. 38. Va fi numit director al Teatrului național. id. ib. 68. Cîteva din episoadele narative sau din tablourile istorice ale lui Bălcescu sînt adevărate basoreliefuri literare, inspirate de caldul său sentiment național. vianu, m. 256, cf. 17. Aspirația societății românești la începutul secolului al XlX-lea către libertate și forme naționale de viață cerea transformarea limbii literare. id. s. 184, cf. 6. În cele mai multe locuri, veșmîntul național al popoarelor a rămas același. stancu, u.r.s.s. 116. Legile interne proprii unei singure limbi constituie specificul național al limbii. graur, s. l. 96, cf. 118. Limba națională nu mai este ceea ce era limba comună a poporului; ea devine mai unitară, mai închegată, mai organizată, în general mai bogată în mijloacele de exprimare. id. i. l. 227. Confecții... cusute cu motive naționale. scînteia, 1960, nr. 4859. Repartiția venitului național, proporția dintre fondul de acumulare și fondul de consum corespund pe deplin intereselor oamenilor muncii, lupta de clasă. 1961, nr. 5, 11. Comportarea echipelor noastre naționale de volei. sp. pop. 1961, nr. 3 926, 3/1. Ritmurile de creștere au o importanță decisivă pentru industrializarea țării și prin aceasta pentru progresul întregii economii naționale. contemp. 1962, nr. 795, 1/3. ◊ Șosea națională = șosea care leagă între ele centrele importante ale unei țări și a cărei întreținere se află în seama administrației centrale. Linia ferată – O vecină... Nu seamănă cu ea O biată bătrînă șosea Banală – Dar națională. minulescu, v. 220. 2. s. m. (Jur.; rar) Cetățean al unui stat. Naționalul nu se poate extrăda și o persoană nu poate să-și piardă naționalitatea numai pentru faptul că domiciliind în străinătate, nu s-a înscris în registrele consulatului respectiv. cod. pen, r.p.r. 38. ♦ (Învechit, rar) Compatriot. cf. lm. ♦ (Rar; la pl.) Totalitatea celor care compun o națiune (1). Cf. șăineanu, d. u. – Pronunțat: -ți-o-. – pl.: naționali, -e. – Și: (învechit, rar) naționale adj. invar., națiunal, -ă (pontbriant, d.) adj. – Din lat. nationalis, fr. național.

ODORHEIU SECUIESC, municipiu în jud. Harghita, situat în depr. Odorhei, pe cursul superior al râului Târnava Mare; 37.087 loc. (2003). Stație finală de c. f. Nod rutier. Expl. de balast și de argilă. Turnătorie de fontă. Constr. de instalații frigotehnice, de utilaje și piese de schimb pentru agricultură, de matrițe și piese din fontă pentru ind. chimică. Fabrici de prelucr. lemnului (mobilă, cherestea), confecții, mat. de constr. (cărămizi, țigle, prefabricate din beton) și de produse alim. (preparate din carne și lapte, bere, amidon ș.a.). Filatură de bumbac. Muzeu cu secții de istorie, etnografie, artă și științele naturii, înființat în 1913 pe baza unei colecții din 1872. Izv. cu ape minerale carbogazoase, bicarbonatate, calcice, magneziene folosite ca ape masă și izv. cu ape minerale sulfuroase, clorurate, iodurate, bromurate, sodice, carbogazoase utilizate în tratamentul afecțiunilor cardiovasculare, reumatismale etc. În perioada stăpânirii romane (106-271/275) aici a funcționat un castru roman și o așezare civilă numită Aeropolis. În sec. 13, în această zonă s-au stabilit secui alături de populația autohtonă românească. În 1301 este menționat un castru regal și o așezare românească cu numele Villa Olachalis. În 1480, castrul regal a fost transformat în cetate, iar în 1492 în castel. În 1485, O.S. apare consemnat ca oraș, iar la 17 febr. 1968 este declarat municipiu. În 1593, la O.S. a fost înființată o școală („Gymnasium Regium”) cu predare în limba latină, iar în 1765 una cu predare în limba română. Monumente: castel-cetate (sec. 15, refăcut în mai multe rânduri), cu trei bastioane și fragmente de ziduri de incintă; capela romanică (sec. 13, reconstruită în stil renascentist în a doua jumătate a sec. 16); biserica franciscană (1712-1719), în stilul barocului transilvănean; biserica romano-catolică (1787-1793); biserica reformată (1781); clădirea Primăriei vechi (1896).

folclor. Termenul, de origine engleză, născocit de arheologul W.J. Thoms, în 1846, derivând din folk „popor” și lore „știință, înțelepciune”, deci, „știința, înțelepciunea poporului” a fost adoptat, treptat, de toate popoarele europene cu excepția germanilor care utilizează Volskunde și Völkerkunde, Naturvölkerkunde „știința popoarelor [primitive]”. Italienii au păstrat mult timp termenul demologie, iar grecii, laografie, însușindu-și denumirea engl. mai târziu. La români, cuvântul f. a fost acceptat la sfârșitul sec. 19 (Hașdeu-1885, G. Ionescu-Gion-1883, Iorga-1893) cu grafia folklore. Astăzi, termenul definește totalitatea operelor de artă create de popor, având trăsături de conținut și formă specifice. Parte integrantă a culturii naționale, f. reprezintă prima etapă a culturii spirituale, în care se reflectă în chipul cel mai direct și mai sincer spiritualitatea unui popor, modalitățile de simțire și gândire, concepțiile despre lume și societatea acestuia. F. cuprinde manifestări artistice din domeniul literar (f. literar), muzical (f. muzical), coreografie (f. coreografic) și dramatic (teatru folcloric). Conceptul de f. nu întrunește consensul tuturor folcloristilor. Unii înglobează în acest termen întreaga cultură materială și spirituală a unui popor (alături de cele enunțate, ei studiază etnografia și arta plastică). Trăsăturile esențiale ale f.: are caracter colectiv (deși creat inițial de un individ, reprezentant al colectivității, produsul folcloric este preluat apoi de ceilalți membri care au libertatea de a-l transforma), este anonim, oral, accentuat tradițional, sincretic* (îmbinare a textului poetic cu melodia și dansul sau numai cu melodia), funcțional. Creație deschisă, capabilă de „actualizare” în continuă variabilitate, devine „contemporană” în fiecare epocă istorică, pentru a corespunde cerințelor și nivelului artistic-cultural al oamenilor, păstrându-și totodată trăsăturile fundamentale. Marea diversitate de genuri (I, 3) și specii este o consecință a vechimii și continuității poporului pe respectivul teritoriu geografic. ♦ Organic legat de viața materială și spirituală a poporului, f. românesc este reprezentat prin mai multe categorii istorico-estetice, genuri diferite prin tematică, funcție, structură muzicală și modalitate de execuție: 1) Genuri ocazionale: legate de datele calendarului popular (ex. în f. românesc: colindul* cu și fără măști, colindul copiilor, urarea în formele ei variate – plugul* mare, plugușor, pițărăii* – vasilca, cântecul de stea, junii); de muncă agrară și păstorească (caloianul*, paparuda*, lazărul*, drăgaica*, cununa*, cântecul (I, 4), de șezătoare și de clacă); de ciclu familial (cântece și versuri la naștere, la nuntă și la înmormântare); 2) genuri neocazionale: cântecul (I, 1) propriu-zis și doina* (vocală și instr.), cântecul epic și balada (IV), cântecul de joc* și repertoriul de joc, folclorul copiilor. Sinteză a culturii traco-dacice și romane, f. românesc a evoluat de-a lungul mil., păstrând până astăzi, inegal de la un ținut la altul, vestigii ale unei vechi mentalități – corespunzătoare condițiilor de viață și de muncă din trecut – referitoare la capacitatea de influențare prin artă a lumii înconjurătoare, în scopul de a asigura fertilitatea pământului, bunăstarea și fericirea individuală. În melodică și poetică s-au menținut elemente de expresie străvechi, îmbogățite de-a lungul timpului, ceea ce explică coexistența, până astăzi, a mai multor straturi de evoluție: melodii arhaice alături de melodii de origine mai nouă, sisteme (II, 6) ritmice variate ca origine și structură (giusto silabic, parlando rubato, aksak, ritmul copiilor), sisteme (1) sonore alcătuite dintr-un număr diferit de sunete, cu organizare internă simplă sau complexă (bi- până la hexacordii* pentatonice* și prepentatonice) moduri (I, 5) arhaice de șapte sunete, structurate din mai multe fragmente modale, sisteme diatonice* și cu coloratură cromatică* etc., tipuri arhitectonice (v. structură arhitectonică) reduse sau ample. Existența în f. adulților numai a două tipare metrice, cu structură binară* (cu excepția f. copiilor, care au păstrat și alte tipare), probabil de origine romană, a determinat o configurație originală a melodiei și, în același timp, a limitat influențele din afară, bogăția tipurilor melodice și a variantelor (I, 1) având alte cauze, și anume atitudinea creatoare a interpreților, talentul excepțional al maselor de exteriorizare, în cadrul unor limite tradiționale, a sentimentelor și atitudinii față de evenimentele economice și social-politice. Condițiile politice de viață din trecut au determinat crearea stilirilor muzicale regionale, ale căror trăsături esențiale sunt comune întregii culturi folclorice. Transformările lente survenite în funcție, tematică, uneori, în maniera de execuție (solistic sau în grup, vocal, instr. sau mixt) s-au efectuat în mod inegal în cele două categorii principale (ocazionale și neocazionale) ca și de la o zonă geografică la alta. Bogăția repertoriului fiecărui gen (tematică, stilistică, structurală) confirmă legătura permanentă a f. cu viața oamenilor, funcția sa de coeziune socială și de tovarăș la bucurii și suferințe, capacitatea de înnodare continuă continuă a elementelor secundare. Multe dintre genurile rituale, datorită pitorescului și valorii artistice, și-au pierdut funcția inițială devenind spectacole cu caracter distractiv („rituri-spectacole”, Toschi); acest proces a fost exacerbat în perioada comunistă. După nașterea culturii înalte, individuale, „culte”, f. devine o sursă importantă de inspirație, asigurând originalitatea și caracterul național al operei de artă. Folcloriștii români, prin lucrările lor științifice au făcut cunoscută frumusețea, originalitatea, bogăția și varietatea unor elemente comune întregii omeniri, sau numai europenilor (teme lirice și epice, instrumente*, sisteme sonore, ritmice, forme) și stiluri* (silabic și melismatic), formule intonaționale, legi de creație și evoluție proprii artei orale. V. etnomuzicologie.

Eustațiu Numele pers. gr. Eustáthios (spre deosebire de noi, grecii foloseau și forma fem. Eustáthia) este o formație a onomasticii creștine pe baza adj. eustathés „constant, stabil, ferm, statornic” (cuvîntul este compus din eu- „bine” și radicalul verbal *sta-, de origine indo-europeană și reprezentat în aproape toate limbile acestei familii, inclusiv româna). Din punct de vedere al semnificației, Eustathios corespunde lat. Constans (→ Constantin), format pe baza aceluiași radical. Răspîndit prin intermediul bisericii (mai cunoscut este cultul unui episcop din Antiohia), numele grecesc este preluat de slavi și prin intermediul acestora, de către români. Atestat încă din sec. 15, numele a circulat la noi în diferite forme, explicabile din punct de vedere fonetic fie prin influența slavă răsăriteană (ucraineană), fie prin cea slavă sudică (bulgară și sîrbo-croată); Efstati, Istatie, Statie, State sînt forme normale pentru sudul țării (bulgarii, sîrbii, croații au redat sunetul grecesc th-, aproape fără excepție, prin -t-), iar Efstafie, Stafii, Stáfie, Ostafie, Ostahi, Ostap probează influența onomasticii ucrainene, unde -th- este redat prin -f- sau, uneori, prin -h- (→ Tudor). Apariția unor asemenea forme în regiunile sudice se explică prin confuzia care s-a produs în evul mediu între gr. Eustathios și un alt nume de aceeași origine, Eustáhios, foarte puțin diferit ca formă, dar cu totul deosebit din punct de vedere etimologic (este un compus din eu- și stahys „spic”, adj. eustahys însemnând probabil „roditor”). Confuzia s-a produs și în apusul Europei și apare chiar în domeniul legendelor hagiografice. Forma actuală Eustațiu, mult mai frecventă decît Eustatie (State s-a păstrat în nume de fam. sau în derivate toponimice), este un împrumut modern din apus și probează existența unui intermediar romanic care a preluat numele prin latină. ☐ It. Eustazio, bg. Evstati, rus. Evstafii, ucr. Ostap etc. Eustahios este continuat de fr. Eustache, it. Eustachio, magh. Eusztak etc.

BULGARIA, stat în SE părții centrale a Europei, în Pen. Balcanică; 110,9 mii km²; 9 mil. loc. (1989). Limba de stat: bulgara. Cap.: Sofia. Orașe pr.: Plovdiv, Varna, Ruse, Burgas. Pop. urbană: 63,5%. Este împărțit în opt regiuni și capitala. Țară muntoasă, traversată în centru de M-ții Balcani (Stara Planina) și M-ții Sredna Gora, care în SV trec în munții, mai înalți, Rila și Rodopi (alt. max. din B., 2925 m, vf. Musala). În N alt. coboară treptat spre valea Dunării (Pod. Prebalcanic). Climă temperat-continentală cu cu nuanțe mediteraneene în S. Expl. de cărbuni (34,3 mil. t., 1988), cupru, zinc, plumb, bauxită, min. de fier, mangan, petrol și expl. forestiere. Ind. dă peste 60% din venitul național. Produce energie electrică (44,3 miliarde kWk, 1988), oțel, metale neferoase, mașini-unelte, aparataj electronic și electrotehnic, autovehicule, nave, produse chimice, ciment (5 mil. t., 1989), țesături, zahăr, conserve de fructe, vinuri (3,7 mil. hl., 1988), esențe de trandafir. Terenurile cultivate reprezintă 37,3% din terit. B. pe care se cultivă grîu (4,7 mil. t, 1988), secară, porumb (1,6 mil. t., 1988), orez, cartofi, sfeclă de zahăr, tutun (117 mii t., 1988), bumbac, in, cînepă. Pomicultură, legumicultură, viticultură (929 mii t. struguri, 1988) și vaste culturi de trandafiri. Pășunile și fînețele reprezintă 18,3% din supr. țării pe care se cresc ovine (8,9 mil. capete, 1988), bovine, porcine (4 mil. capete, 1988); e dezvoltată și sericicultura. C. f.: 4.300 km (2.588 km electrificați, 1988). Căi rutiere: 36.897 km (258 km autostrăzi, 1988). Flota comercială: 1,2 mil. t. Moneda: 1 leva = 100 stotinki. Exportă echipament ind., mijloace de transport (c. 1/2), produse alim., materii prime, bunuri de larg consum ș.a. și importă combustibili, materii prime minerale și produse metalurgice (c. 1/2), echipament ind., mijloace de transport (c. 1/3), materii prime agricole și forestiere, produse chim. ș.a. – Istoric. Locuit din timpuri străvechi de triburi trace, terit. B. a făcut parte în sec. 1-4 din Imp. Roman, iar în sec. 5-7 din cel Bizantin. În sec. 5-6 terit. țării a fost populat de triburi slave, iar în a doua jumătate a sec. 7 de triburile protobulgare, asimilate de slavi în procesul cristalizării relațiilor feudale. În 681 se creează primul țarat bulgar, cu capitala la Pliska, care a dăinuit pînă în 1018, cînd a fost cucerit de bizantini. Ocupația bizantină s-a menținut pînă la răscoala din 1185-1186, condusă de frații Petru și Asan, de origine românească, în urma căreia s-a creat Imp. Vlaho-Bulgar, care a atins o mare înflorire în timpul domniei lui Ioan Asan II (1218-1241). La sfîrșitul sec. 14, B. a fost cucerită de turci, sub stăpînirea cărora a rămas cinci secole. Lupta de eliberare a poporului bulgar de sub jugul otoman a luat amploare în sec. 19, culminînd cu răscoala din mai 1876. În urma Războiului Ruso-Româno-Turc (1877-1878), B. a fost eliberată și proclamată principat (1878), sub suzeranitatea Imp. Otoman; la 5 oct. 1908 și-a proclamat independența, iar Ferdinand de Saxa-Coburg (ales cneaz în 1887) a luat titlul de țar al bulgarilor. În 1912-1913, B. a participat la războaiele balcanice (în urma cărora o serie de terit. au ieșit din componența statului bulgar), iar 1915 a intrat în primul război mondial de partea Puterilor Centrale. Înfrîngerea Bulgariei, care a semnat Pacea de la Neuilly (1919), a favorizat ascensiunea lui A. Stamboliiski, ostil participării la război. Conducător al Uniunii Populare Agrare, el a preluat puterea, fiind răsturnat în 1920 de forțele de dreapta. Pentru a pune capăt instabilității politice, Boris al III-lea a introdus un regim autoritar (1934). Orientarea revizionistă a politicii externe a apropiat B. de Germania nazistă. B., beneficiind de sprijinul Puterilor Axei și al U.R.S.S., a silit România să-i retrocedeze Cadrilaterul (1940) și a participat, alături de Germania și Italia, la ocuparea Greciei și Iugoslaviei. În stare de război cu Marea Britanie și Franța, B. a rămas neutră față de U.R.S.S., care i-a declarat, totuși, război (5 sept. 1944). Intrarea Armatei Roșii în B. a făcut posibilă luarea puterii de către comuniști (9 sept. 1944), care au trecut la epurări sîngeroase, apoi la eliminarea adversarilor politici (execuția lui N. Petkov). Monarhia a fost abolită (15 sept. 1946), B. devenind republică populară. Regimul comunist sub conducerea lui Todor Jivkov, s-a angajat în industrializarea și colectivizarea forțată și a secondat cu fidelitate U.R.S.S., în acțiunile de politică externă. În 1989, în cadrul modificărilor majore petrecute în viața politică internațională și ca urmare a intensificării nemulțumirii poporului, au avut loc manifestații de stradă soldate cu înlăturarea lui Todor Jivkov în nov. 1989. Sub presiunea populară președintele Petăr Mladenov, implicat în intenția de reprimare a mișcărilor revoluționare de la sfîrșitul anului 1989, a demisionat (1990). Funcția de șef al statului a fost preluată de liderul grupărilor de opoziție, Jelio Jelev.

MODIFICARE s. f. (< modifica, cf. lat., it. modificare, fr. modifier): schimbare, transformare a unui sunet, a sensului, a formei (structurii, aspectului exterior), a funcției sintactice a unui cuvânt, datorită unor cauze determinate. ◊ ~ fonetică: transformare suferită de un sunet în evoluția unei limbi. Ea poate fi de două feluri: a) necondiționată (necombinatorie): transformare spontană care depinde numai de natura sunetului respectiv, indiferent de sunetele înconjurătoare. Astfel, diftongarea lui e deschis în ie sau dispariția sunetului h în cuvintele moștenite de limba română din latină, ca de exemplu ferrum > fier, pectus > piept, homo > om, prehendere > prinde etc. b) condiționată (combinatorie, pozițională): transformare provocată de coarticulație, de influența sunetelor învecinate. Astfel: diftongarea lui e accentuat în ea înaintea unei silabe care conține un ă, în unele cuvinte românești ca negru – neagră, sterp – stearpă etc. Sunt condiționate următoarele m. fonetice: asimilarea, disimilarea (disimilația), haplologia, metateza, epenteza, anaptixa, proteza și sincopa (v. fiecare din aceste noțiuni). ◊ ~ lexicală: m. a sensului sau a formei cuvintelor. ◊ ~ gramaticală: m. a părților de vorbire, a propozițiilor sau a frazelor. ◊ ~ morfologică: m. a formei, a structurii unei părți de vorbire. ◊ ~ sintactică: m. a structurii unei părți de propoziție, a unei propoziții sau a unei fraze. ◊ ~ semantică: m. a sensului unui cuvânt datorită unor factori intralingvistici și extralingvistici. ◊ ~ analogică: m. care se produce sub influența unui alt element asemănător (v. analogie).

POPORANÍSM (< poporan) s. n. Curent social-politic de orientare democratică, cu implicații literare, apărut în România la sfârșitul sec. 19 și începutul sec. 20 ca o expresie a pozițiilor micii burghezii, orășenești și rurale, ostilă atât proprietății moșierești, cât și celei capitaliste, precum și ca o reacție a unei părți a intelectualității față de problemele sociale ale țărănimii și de cerințele modernizării României. Întemeindu-și doctrina pe ideile despre specificul economiei rurale țărănești și despre imposibilitatea dezvoltării capitalismului în țările lipsite de debușeuri externe, p. considera că în România poate avea viitor numai industria bazată pe prelucrarea produselor agricole, țărănimea fiind elementul de bază al dezvoltării sociale și factorul hotărâtor în crearea culturii naționale. Pe plan cultural, p., teoretizat de G. Ibrăileanu și C. Stere, a promovat, în descendența ideologiei pașoptiste, afirmarea specificității naționale și a recomandat scriitorilor interes și simpatie pentru țărănime, cerând însă o recreare veridică a realului („originalitate în artă și realism în zugrăvirea vieții țărănești”). Manifestând toleranță față de numeroase modalități estetice, p. a respins atât idilismul și pitorescul fals al sămănătorismului, cât și „literatura decadentă”. Fără să creeze efectiv un curent literar, p. a determinat, în operele unor scriitori grupați în jurul revistei „Viața românească”, o serie de teme și atitudini literare: apologia vieții naturale, datoria intelectualului și responsabilitatea scriitorului față de țărănime, inspirația folclorică etc.

psihologie muzicală (< gr. ψυχή, „suflet” și λόγος, „cuvânt, discurs, știință”; echiv. germ. Musik-, Ton-, Gehör- Hörpsychologie), disciplină a muzicologiei*, care studiază domeniul trăirilor efective specifice creației, interpretării și receptării valorilor artistice muzicale. P. se fondează științific pe fizică și fiziologie, încadrându-se în psih. culturii sau artei, ca parte a psih. generale dar și pe estetica muzicală* care a generat-o istoric, alăturându-se în cadrul acesteia sociologiei artei și filozofiei. ♦ Dacă în estetica muzicală antic. se pot găsi numai elemente de psih. (Platon, Aristotel și în special Aristoxenos), referințe clar psih. apar în sec. 15 la Tinctoris (Tratatus de musica), care definește consonanța* și disonanța* calitativ, prin senzația agreabilă sau dezagreabilă. Sec. 18 descoperă valoarea sentimentului. Kant, Hegel, Schopenhauer contribuie în studiile lor de estetică la accentuarea elementului psih. În sec. 19 se remarcă efortul de constituire a unei estetici științifice experimentale, bazată pe fiziologie, psih. și sociologie. După Eduard Hanslick (1825-1904), considerat ca întemeietorul esteticii moderne autonome, Helmholtz, Carl Stumpf (1848-1936) ș.a. își orientează cercetările asupra p. auzului (1, 2) muzical. Gustav Fechner (1801-1887) în Vorschule der Asthetik (1875), caută redarea expresiei cât mai exacte a proceselor psihice declanșate de elaborarea și perceperea operei de artă. Wilhelm Wundtz (1832-1920), creează în 1879 la Leipzig primul laborator de psih. Constituirea p. propriu-zise se atribuie lui Ernst Kurth (Musikpsychologie, Berlin, 1931), care studiază funcțiile psih. care stau la baza audiției muzicale și natura „energiei” muzicale, fizice și psihice (v. energetism). Remarcabile sunt în prima jumătate a sec. 20 experimentele și lucrările lui Carl E. Seashore la Iowa (S.U.A.) și cele ale lui Géza Révesz. În Einfürung in die Musikpsychologie (Berna, 1946), Révesz stabilește o legătură între știință și muzică, fizică și fiziologie, apoi între psih. și estetică, ocupându-se printre altele de psih. sunetului, a talentului muzical, de patologia concepției muzicale. B.M. Teplov studiază experimental Psihologia aptitudinilor muzicale (Moscova, 1947), iar Raoul Husson fundamentele psiho-fiziologice ale muzicii (Paris, 1953). Dar subiectivitatea trăirilor muzicale, efectele psih. profunde ale muzicii cer metode introspective sau reflexive. Este ceea ce își propune estetica psihologică. În educația muzicală considerentele de ordin psih. își fac tot mai mult loc. În introducerea la cartea sa Les bases psychologiques de l’education musicale (Paris, 1956), Edgar Willems, apreciind lucrările lui Révesz și Kurth, afirmă importanța primordială a a naturii elementelor fundamentale ale muzicii și a raporturilor lor cu natura umană, demonstrând că o artă ca muzica nu se poate baza numai pe psih. „cantitativă”, dacă avem în vedere valorile calitative, afective și intuitive ale ei. O mare diversitate de teorii și direcții de investigație îmbogățesc problematica esteticii muzicale moderne; pitagorismul, formalismul (Herbart, Fechner, Brenn), sentimentalismul (Delacroix, Alain), estetica empatiei (germ. Einfühlung) – proiectarea universului psihic în lumea operei (Lipps, Wolkelt), energetismul* (Kurth, Howard), intelectualismul (Riemann, Combarieu, Ch. Lalo), pozitivismul umanist (Alain), filosofia timpului (III) muzical (Bergson, Gisèle Brelet, Wiora). Gisèle Brelet în Le temps musical (Paris, 1949) dezvoltă pe larg problemele epocii moderne, subintitulându-și cartea „Eseu pentru o nouă estetică a muzicii”. Un sistem de estetică autonom, cu o metodă marxistă de interpretare a fenomenului, artistic, găsim la Georg Lukács (Die Eigenart des Ästhetischen, 1963, trad. rom., Buc., 1974). În istoria gândirii estetice românești primele afirmări ale conceptelor estetice apar la cronicari. Referindu-se în special la muzică trebuie să amintim aici și pe Cantemir (Istoria ieroglifică, 1705), care definește noțiunile de frumos, armonie, simfonie etc., într-o perioadă când nu se conturase încă estetica, apoi pe Cuclin (Tratat de estetică muzicală, 1933), care demonstrează expresivitatea spirituală a muzicii. Dezvoltarea psih. științifice, capabilă să analizeze cu mijloace și metode proprii resorturile psihice specifice ale creației, transmiterii și receptării valorilor artistice are ca rezultat conturarea psih. artei, respectiv a muzicii, ca o disciplină autonomă, care sprijină generalizarea esteticii, fără a i se substitui. ♦ Reflectarea senzației auditive în conștiința omului produce stări afective care ies din domeniul științelor exacte. Momentul trecerii de la fiziologic la psihic este mult mai greu de precizat decât hotarul dintre fizic și fiziologic. În acest stadiu al evoluției fenomenului sonor au loc transformări calitative în directă legătură cu natura emoțională a muzicii; începe acum să acționeze domeniul psihic propriu numai ființei umane, care percepe sunetele considerate nu izolat (ex. Pitagora și teoria sa matematică ce a inspirat și pe Platon, Euler, Kant, Hegel ș.a.), ci și ca o relație sonoră, care înseamnă organizare, concepție, limbaj reunite în cadrul unei opere de artă (ex. Aristoxenos și teoria sa despre melodie) ca o unitate sintetică cu valoare estetică, nu o sumă de sunete diferite; sau, în sec. nostru, E.G. Wolf – Grundlagen der autonomen Musikaesthetik, Strasbourg, 1934 – care consideră intervalul* ca elementul muzical specific, ca fenomen ireductibil bazat pe alianța indisolubilă dintre auditiv și psihic, ceea ce a dus la o autonomie a muzicii și esteticii. Afectivitatea considerată ca bază a întregii activități psihice umane trebuie definită în corelație cu examinarea psih. a celor trei ipostaze ale actului artistic muzical: creația (c. compoziția (1)), interpretarea* și audiția. Specific pentru procesele afective este reflectarea relației dintre subiect – în cazul nostru compozitorul, interpretul sau auditorul – și obiectul sau situația care le-a produs, respectiv muzica. Aspectul subiectiv al acestor procese, caracteristic artei, e constituit de trăirile afective. Acestea pot fi cunoscute prin expresia emoțională a artistului și prin trebuința lui de a le comunica oamenilor. Bucuria, tristețea, frica, mânia etc. apar în diferite contexte, într-o mare complexitate și mobilitate. Cu cât trăirile sunt mai complexe, cum e cazul în muzică, cu atât este mai mare și participarea scoarței cerebrale, îndeosebi a celui de al doilea sistem de semnalizare. Muzica devine mijlocul artistic de exprimare și comunicare a stărilor afective. Dispozițiile sunt stări afective de intensitate medie care caracterizează pe o perioadă de timp întreaga conduită a omului. Emoțiile sunt manifestări de durată relativ mică, cu o orientare precis determinată, care însoțesc orice act artistic. Cele de intensitate medie au un efect dinamitizant; cele de orientare maximă pot produce „dezorganizarea formelor superioare de conduită sau anihilarea activității ca efect al epuizării rapide a energiei” (Al. Roșca). Sentimentele, ca și pasiunile, sunt stări afective mai complexe și mai durabile, reflectând relațiile stabile dintre om și mediul social; fie morale, fie intelectuale sau estetice, sentimentele constituie manifestări specific umane, cu caracter socio-istoric. Cele estetice apar la baza percepțiilor estetice și sunt de maximă importanță în aprecierea operei de artă. Pasiunile implică în plus un impuls mult mai pronunțat spre acțiune. „Sentimentele și pasiunile canalizează viața noastră psihică pe direcții esențiale, spre formarea conștiinței și personalității umane, de unde rolul deosebit ce revine artei muzicale în a influența și direcționa asemenea laturi ale psihicului” (Giuleanu). O formă mai cuprinzătoare, cu diverse stări afective, fin nuanțate și mai mult personale este sensibilitatea. Procesele afective au o influență și sunt la rândul lor condiționate și de alte aspecte ale activității psihice. Astfel se remarcă o interacțiune între afectivitate și procesele de cunoaștere. Gândirea este influențată pozitiv de emoțiile cu caracter stenic și cu intensitate medie; emoțiile puternice pot produce o diminuare a posibilităților de gândire. De asemenea, o strânsă relație se observă între afectivitate și motivație. La fel de important ca toate formele proceselor afective prezentate ne apare intelectul, posibilitatea de a observa și a cerceta opera de artă pe cale rațional-intelectuală. Fenomenul sonor în stadiul de act artistic se confruntă și cu atitudinea volițională, funcția psihică ce orientează conștient pe om spre îndeplinirea unui scop. Studiul aprofundat al acestor probleme trebuie să cuprindă o analiză amănunțită a proceselor psihice caracteristice fiecăruia din cele trei ipostaze mai sus menționate ale actului artistic muzical. Dacă în fiecare ipostază afectivitatea este prezentă, cel care are cel mai mult nevoie de ea e interpretul, care prin această stare psihică, corelată cu toate cerințele tehnico-artistice, reușește să transmită auditorului emoția și mesajul operei interpretate. Un handicap serios pentru interpreții deosebit de de sensibili este trecutul – stare emotivă datorată adesea exclusiv imaginației, dar în general cu cauze fizice, afective și mintale. Aici devine absolut necesară o autoreglare afectivă, prin orientarea spre alte obiective, prin dominarea sentimentelor negative cu sprijinul altora pozitive. O problemă insuficient studiată până în prezent este psih. aptitudinilor muzicale. „Sisteme operațional stabilizate, superior organizate și de mare eficiență” (Popescu-Neveanu), aptitudinile în interacțiune dau naștere, pe o treaptă superioară, talentului – complex de dispoziții funcționale care mijlocesc performanțe deosebite și realizări originale. În artă, îndeosebi, talentul presupune obligatoriu existența unei dotații ereditare, a unui mediu prielnic de dezvoltare, o dată cu înclinația spre muncă și vocația, în general. Cele trei ipostaze ale actului artistic presupun și aici aspecte diferențiate.

BISTRIȚA-NĂSĂUD, jud. în N României, în jumătatea septentrională a Transilvaniei, în bazinul superior al Someșului Mare; 5.305 km² (2,23% din supr. țării); 329.124 loc. (1991), din care 36,39% în mediul urban; densitate: 56,1 loc/km². Reșed.: municipiul Bistrița. Orașe: Beclean, Năsăud, Sîngeorz-Băi. Comune: 53. Relief predominant muntos (M-ții Țibleș, Rodna, Bîrgău, Călimani), de dealuri și podiș (Dealurile Bistriței, Piemontul Călimanilor, partea de N a Pod. Transilvaniei și cea de NV a Pod. Someșan) în cadrul cărora se individualizează cîteva depr. de tip subcarpatic (Bistrița, Dumitra, Șieu, Budac ș.a.). Climă temperat-continentală, moderată, cu diferențieri în funcție de unitățile de relief, supusă uneori, în timpul iernii, influenței maselor de aer polar. Temp. medie anuală este de 9°C în zona deluroasă și de 0°C în reg. montane înalte. Precipitațiile atmosferice variază între 650 și 1.400 mm anual. Vînturi predominante dispre V. Rețeaua hidrografică este reprezentată de cursul superior al Someșului Mare care colectează numeroase rîuri mai mici (Anieș, Ilva, Cormaia, Sălăuța, Ilișua, Șieu, Meleș ș.a.). Resursele naturale: cărbuni (Budacu de Jos, Galații Bistriței), gaze naturale (Matei, Enciu, Stupini, Urmeniș, Monor ș.a.), min. neferoase sub formă de polimetale în care predomină plumbul, zincul și piritele cuprifere (Valea Vinului, Rodna, Parva, Valea Borcutului), grafit (Anieș, Maieru), marmură (Anieș, Cormaia, Parva, Sîngeorz-Băi), caolin (Parva, Sîngeorz-Băi), sare (Parva), roci de constr. (andezite, dacite, tufuri vulcanice, argile) la Măgura Ilvei, Sîngeorz-Băi, Anieș, Zagra ș.a., păduri (peste 1/3 din supr. jud.), izv. cu ape minerale bicarbonatate, calcice, sodice, magneziene, feruginoase, carbogazoase, clorurate (Sîngeorz-Băi, Anieș, Măgura Ilvei, Ilva Mare, Sanț, Rodna, Parva, Dumitra, Josenii Bîrgăului ș.a.). Economia: în 1989, industria era reprezentată prin 34 de întrep. aparțînînd metalurgiei feroase, care produc oțel moale și laminate subțiri (Beclean, Rodna), constr. de mașini și prelucr. metalelor, în cadrul căreia se realizează mașini și utilaje, motoare electrice, instalații tehnologice complexe pentru ind. metalurgică etc. (Bistrița), mat. de constr. (armături ind. din oțel, prefabricate din beton, cahle de teracotă) cu centrul la Bistrița, Beclean, Sîngeorz-Băi, Măgura Ilvei, chimică (materiale plastice la Năsăud), expl. și prelucr. lemnului (Bistrița, Rodna, Năsăud, Prundu Bîrgăului, Măgra Ilvei ș.a.), celulozei și hîrtiei (Prundu Bîrgăului), textilă (Bistrița, Beclean, Năsăud, Sîngeorz-Băi), sticlărie pentru menaj (Bistrița) și alim. (preparate din carne și lapte, semipreparate din legume și fructe, produse zaharoase și de panificație etc.). Agricultura deține o pondere însemnată în economia jud., fiind specializată, cu precădere, în pomicultură și și creșterea animalelor. În 1989, în structura culturilor agricole predominau porumbul (35.976 ha), plantele de nutreț (19.838 ha), grîul și secara (17.955 ha), sfecla de zahăr, cartofii ș.a. Pomicultura, în cadrul căreia predomină merii, prunii și perii, are condiții optime de dezvoltare în reg. Dealurilor Bistriței, Lechinței, Năsăudului și Piemontului Călimanilor. Podgorii compacte se află în zona localit. Lechința, Dumitra, Viișoara și Teaca. Sectorul zootehnic, favorizat de întinsele pășuni naturale și de cultura plantelor furajere, cuprindea în 1990, 338 mii capete ovine, 121,3 mii capete bovine (în special rasele Pinzgau și Bălțata românească), 20,7 mii capete taurine, 199,9 mii capete porcine. Avicultură și apicultură. Căi de comunicație (1990): rețeaua feroviară însumează 365 km (88 km electrificată) dispunînd de cîteva noduri de c. f. (Năsăud, Beclean, Salva, Ilva Mică) prin care trec două magistrale feroviare importante: București-Baia Mare și Cluj-Napoca-Vatra Dornei. Lungimea căilor rutiere este de 1.304 km, din care 295 km drumuri modernizate. Unitățile de învățămînt, cultură și artă (1989-1990): un colegiu tehnic, 281 școli generale, 16 licee, 313 biblioteci, muzee, 104 cinematografe, case memoriale ș.a. Turism: Jud. dispune de un potențial turistic ridicat legat de complexitatea și varietatea peisajului natural, de monumentele istorice și de artă, de bogăția și diversitatea elementelor folclorice și etnografice, cît și de prezența stațiunilor balneoclimaterice Sîngeorz-Băi, Rodna, Ilva Mică. Zonele montane, cu numeroase trasee turistice și obiective de atracție (peisaj alpin, rîuri repezi, lacuri glaciare, defilee, pasuri pitorești, peșteri, izv. minerale etc.) reprezintă reg. turistice cu cea mai mare afluență. Vestigii istorice și de artă (stațiunile neolitice de la Bistrița, Slătinița, Năsăud ș.a., cele dacice și daco-romane de la Sînmihaiu de Cîmpie, Archiud, castrele romane de la Odorheiu Bistriței, Livezile, Ilișua, cetățile de la Rodna, Bistrița, Ciceu, Anieș, castelele feudale de la Urmeniș, Posmuș ș.a.). Vestite zone de artă populară și folclor pe văile Someșului, Bîrgăului, Șieului ș.a. Case memoriale: George Coșbuc din Hordou (azi com. George Coșbuc), Liviu Rebreanu din Tîrlișua etc. Indicativ auto: BN.

LASER (< fr. {i}; {s} L[ight] a[amplification by] s[timuled] e[mission of] r[adiation], „amplificarea luminii prin emisia stimulată a radiației”) s. n. și m. Dispozitiv amplificator sau generator cuantic de radiații electromagnetice de radiații electromagnetice din spectrele infraroșu, vizibil și ultraviolet, bazat pe emisia stimulată a luminii de către unele sisteme atomice în urma iradierii cu o sursă de radiații secundară; emisia cuantelor de lumină lumină are loc în urma tranzițiilor secundare ale atomilor substanței folosite (cristal sau gaz), produse prin rezonanță de către radiația secundară. L. constituie o sursă de fascicule luminoase coerente, foarte intense și înguste, cu mare directivitate. Coerența radiației permite obținerea concentrării de energie, corespunzătoare unor temperaturi de zeci de mii de grade. Proiectul realizării l. aparține fizicienilor americani A.L. Schawlow și C.H. Townes (1958), fiind realizat în 1960 de T.H. Maiman, el deschizând noi perspective în numeroase domenii. Astfel, în metalurgie este folosit la topirea locală a metalelor greu fuzibile și la perforarea celor dure, în fizica nucleară la dirijarea reacțiilor termonucleare, în chirurgie la bisturiul cu l.; are aplicații în telecomunicații, chimie, metrologie, în domeniul militar etc. Primul l. românesc a fost construit, în 1962, de un colectiv al Institutului de Fizică Atomică condus de prof. I. Agârbiceanu. V. și maser.

capră sf [At: CORESI, EV. 26/9 / Pl: ~re / E: ml capra] 1 Gen de mamifere rumegătoare, paricopitate, cu părul lung, cu coarne mai mari și diferențiate la masculi (Capra). 2 Animal care face parte din genul Capra (1). 3 (Pre) Femelă a unui mamifer din genul Capra (2). 4 (Îs) ~ de stâncă Capră sălbatică, cu blana roșcată și cu coamele în formă de spadă (Capra ibex). 5 (Îs) ~ domestică Animal domestic rumegător crescut pentru producția de lapte (Capra hircus). 6 (Îe) A împăca și ~ra și varza A împăca două interese opuse. 7 (Îe) ~ra sare masa și iada sare casa Copiii își întrec părinții. 8 (Mol; îe) Sare ca ~ra în zestre Se spune fetelor obraznice, când se produce o dezordine mare, un talmeș-balmeș. 9 (Pfm; îs) ~ râioasă Om înfumurat. 10 (Îe) ~ra râioasă poartă coada îmbârligată Se zice despre un om sărac și mândru. 11 (Îe) A merge ~ A umbla de-a bușilea. 12-15 Piele de capră (2-5). 16 (Înv) Păr de capră (5) tuns (folosit la urzeala hainelor de calitate inferioară). 17 (Îc) ~-neagră sau ~ de munte Capră sălbatică cu blana brună-neagră, cu coame scurte și curbate la vârf și cu două dungi albe pe partea anterioară a capului, care trăiește în regiunile alpine (Rupicapra rupicapra). 18 (Orn; îc) ~ra dracului Sfrâncioc mare (Lanius excubitor). 19 (Bot; reg; îc) ~ nemțească Calcea calului (Caltha palustris). 20 (Bot; reg; îae) Bulbuci (Trollius europaeus). 21 Joc popular românesc, care face parte din obiceiurile practicate de Anul Nou și care constă din executarea unor figuri comice de către un personaj mascat cu cap de capră (2), care bate ritmic din falei Si: țurca. 22 Personajul mascat din jocul capra (21). 23 (Șîcs) De-a ~ra Joc de copii, în care un copil stă aplecat cu mâinile sprijinite pe genunchi, iar ceilalți sar peste el. 24 Unealtă de lemn cu patru picioare, încrucișate două câte două, pe care se pun lemnele pentru a fi tăiate cu ferăstrăul. 25 (Olt) Instrument pentru măsurat distanțe, asemănător compasului (format din două șipci așezate în unghi, unite printr-o a treia șipcă pentru susținere) și care are, de obicei, o deschidere de doi metri. 26 Sistem de lemne încrucișate, care servește la susținerea schelelor de lucru, a unor platforme etc. 27 (Îs) ~ra podului Element de construcție format din două picioare, unite sus cu o cosoroabă. 28 (Îs) ~ra casei Grindă groasă la acoperișul casei. 29 Parte a morii pe care se ridică piatra de deasupra Si: (reg) cumpănă. 30 Roată cu care se întoarce moara spre vânt. 31 (Teh) Piesă metalică de susținere pentru diferite organe ale unei mașini. 32 Mașină de ridicat greutăți. 33 Parte a unei viori. 34 Suport mobil cu picioare, utilizat în gospodăriile țărănești pentru susținerea albiei de rufe. 35 Lemn cu mai multe ramuri, utilizat în gospodăriile țărănești ca picior pentru vârtelnița de depănat sau ca suport pentru uscatul trifoiului. 36-39 Scaun sau ladă care se află în partea de dinainte a trăsurii sau a căruței și pe care șade vizitiul. 40 Aparat de gimnastică pentru sărituri, format dintr-un suport capitonat așezat pe patra picioare, cu înălțimea reglabilă. 41 Arșic de miel. 42 Clește. 43 Compasul dogarului. 44 (Reg) Hom de-a lungul podului casei, în lungime de aproximativ un metru, prin care iese fumul în pod Vz cahlă. 45 (Ast; pop) Steaua principală din constelația numită „Vizitiul”. 46 (Ast; pop; îs) Zodia ~rii Luna septembrie.

AFORISM (< fr. aphorisme < lat. aphorismus < gr. aphorismos, definiție) Formulare concisă, lapidară, a unei cugetări, a unui adevăr filozofic. Aforismele nu trebuie confundate cu axiomele. Acestea din urmă sînt adevăruri evidente prin ele însele, iar aforismele, mici sinteze, bazate pe experiență. Cultivat de scriitorii antici ca Hippocrat – care l-a folosit pentru întîia oară în denumirea unor precepte medicale – (Aforisme) ilustrat strălucit de La Rochefoucauld, Blaise Pascal și de cei moderni, ca Schopenhauer (Aforisme), aforismul îl întîlnim și în opera unor scriitori români ca Lucian Blaga (Elanul insulei), V. Eftimiu (Vorbe, vorbe, vorbe...), G. Ibrăileanu (Privind viața). Avînd toate însușirile lingvistice și stilistice ale celorlalte specii aforistice (maxima, sentința), aforismele conțin un sens adînc și tocmai de aceea sînt rostite cu intenția de a revizui un loc comun în gîndire, o idee înrădăcinată. Caracteristica literară a enunțului aforistic de adevăruri generale este de natură stilistică. „În formulările maximelor sînt vizibile semne ale unui ton propriu al fiecărui scriitor, cu toată aparența neutră a acestor formulări de adevăruri generale.” (Silvian Iosifeseu, Literatura de frontieră) Sinonim cu adagiu, apoftegmă, maximă, sentință, termeni ce formează obiectul aforisticei. Ex. Tot ce se întîmplă se produce prin contradicție. (HERACLIT) Memoria: un curtean al fiecăruia dintre noi, plin de curtoazie, care caligrafiază trecutul. (LUCIAN BLAGA)

SEBEȘ 1. Râu, afl. stg. al Mureșului la 12 km în aval de municipiul Sebeș; 88 km. Izv. prin pârâul Valea Frumoasă, din S m-ților Cindrel, de la 2.060 m alt., de sub vf. Cindrel. Curge mai întâi pe direcție NE-SV printr-un culoar mărginit de m-ții Lotrului (la S) și m-ții Cindrel (la N), iar după ce primește afl. Tărtărău pe stg., râul capătă o direcție de curgere predominantă către N, făcând o serie de meandre, separând m-ții Cindrel (în E) de m-ții Șureanu (în V). În zona montană are o pantă accentuată de scurgere (în medie 18‰, iar în amonte de com. Șugag aceasta ajunge la 29‰), fapt ce a permis construirea, în aval de Gâlceag, a mai multor lacuri de acumulare și hidrocentrale. În zona montană, la 1.255 m alt., au fost construite (1979-1983) barajul (92 m înălțime) și lacul de acumulare Oașa (6 km lungime; supr.: 400 ha; vol.: 136 mil. m³), iar în aval, la 790 m alt., acumularea Tău (81 ha; vol. 20 mil. m³; barajul are 70 m înălțime), inundată în 1982. Constelația hidrocentralelor de pe râul S.: Gâlceag (150 MW), Șugag (150 MW), Săsciori (42 MW), Petrești (4 MW). Afl. pr. ai S. sunt: Bistra, Dobra și Secaș. Valea S. este însoțită, pe aproape întreg parcursul ei, de drumul alpin Novaci-Oașa-Sebeș. 2. Munții ~ v. Șureanu. 3. Municipiu în jud. Alba, situat în V pod. Secașelor, pe cursul inf. al râului Sebeș; 28.807 loc. (2005). Stație (Sebeș) și haltă de c. f. (în satul Răhău). Nod rutier. Hidrocentrală, în localit. componentă Petrești, dată în folosință în 1986. Expl. și prelucr. lemnului, tricotaje, ciorapi, articole de marochinărie, de hârtie și materiale de papetărie (în localit. componentă Petrești) și de produse alim. Tăbăcărie. Articole din piele (haine, poșete) în satul Răhău. Moară de cereale (1875). Muzeu cu secții de istorie, artă și științele naturii, adăpostit în casa Zápolya. Vestit și tradițional centru de iconari (în localit. componentă Lancrăm). Vestigii neolitice, din Epoca bronzului (Cultura Coțofeni) și din sec. 9-10. S. a început să se dezvolte din sec. 12, ajungând în sec. 13-14 o așezare înfloritoare. Apare menționat documentar prima oară în 1245 cu numele Malembach (Sacerdos de Malembach), iar în 1300 este consemnat cu toponimul Sebus. În 1341 capătă statut de oraș, iar la 13 nov. 2000 a fost declarat municipiu. În 1376, orașul avea o intensă activitate meșteșugărească (19 bresle) și comercială, negustorii de aici întreținând strânse relații comerciale cu cei din Țara Românească. În 1387 a început construirea zidurilor de apărare ale cetății (terminate la începutul sec. 15) împotriva pericolului turcesc, fiind primul oraș din Transilvania care a realizat o fortificație. În a doua jumătate a sec. 15, la S. a luat ființă un gimnaziu, iar în sec. 16-17 a funcționat o tipografie de sub teascurile căreia a ieșit, printre altele, „Carte ce se cheamă evanghelie cu învățătură” (1581), în limba slavonă, aparținând tipografului Coresi, lucrare ce reprezintă un monument de cultură și artă tipografică, atât din punctul de vedere al tehnicii și artei tipografice, cât și din cel al contribuției la dezvoltarea limbii literare. În sec. 18, orașul S. a fost pentru o perioadă de timp sediul Dietei și al principilor Transilvaniei. Monumente: ruinele cetății S., cu fragmente de ziduri înalte (c. 5 m) și groase (peste 2 m), străjuite de mai multe turnuri de apărare (Turnul Cizmarilor, sec. 15; Turnul Croitorilor, sec. 15; Turnul semicircular, 1654; Turnul octogonal, 1678); biserica evanghelică, a cărei construcție a început înainte de anul 1241 ca o bazilică romanică, a fost supusă unor transformări gotice (1361) și terminată în 1382. Are un altar poliptic decorat cu compoziții pictate sau sculptate în relief, realizate în anii 1518-1528; biserica romano-catolică Sf. Bartolomeu (sec. 14-15); bisericile ortodoxe Adormirea Maicii Domnului (1778) și Învierea Domnului (1819); casa Zápolya (a doua jumătate a sec. 15) în care a locuit și a murit (1540) Ioan Zápolya; casele „Roth” (sec. 16), „Hettz-Konrad” (sec. 16, renovată în sec. 19). În cimitirul Lăncram se află mormântul și statuia poetului Lucian Blaga, operă a sculptorului Romulus Ladea, dezvelită în 1975. La 3 km NE de S. se află „Râpa Roșie” rezervație geologică, geomorfologică și botanică extinsă la 10 ha. Aceasta se evidențiază ca un perete înalt de 125 m și lung de 800 m, în care apar variate alternanțe de roci (pietrișuri, nisipuri cuarțoase, gresii, argile) asupra cărora au acționat apele de șiroire provenite din ploi sau zăpezi, dând naștere unor frumoase forme piramidale de culoare roșie. În acest areal se dezvoltă o serie de plante rare: cârcelul (Ephedra distachya), zglăvocul (Centaurea atropurpurea), o specie panonică de garofiță (Dianthus serotinus), Cephalaria radiata și o feriguță de stâncărie (Asplenium adiantum nigrum). 4. V. Carnsebeș.

CURENT LINGVISTIC s. n. + adj. (< fr. courant linguistique): mișcare de idei care reunește un număr de lingviști, în baza unor concepții comune sau asemănătoare privind fenomenele de limbă [Date privind istoria lingvisticii românești găsim în următoarele lucrări: Dimitrie Macrea, Lingviști și filologi români, București, 1959 și Contribuții la istoria lingvisticii și filologiei romanești, București, 1978; Jana Balacciu și Rodica Chiriacescu, Dicționar de lingviști și filologi români, București, 1978; Al. Graur și Lucia Wald, Scurtă istorie a lingvisticii, București, 1961 (1965 și 1977); de asemenea, date importante despre structuralism se găsesc în lucrările Elemente de lingvistică structurală, București, EȘ, 1967 (Redactor responsabil: I. Coteanu) și Structuralismul lingvistic (Lecturi critice), București, 1973. de Maria Manoliu Manea]. ◊ ~ comparatist: c. care reconstituie faptele de limbă nescrise din trecut prin compararea unor fapte corespunzătoare de mai târziu din diferite limbi înrudite; c. a cărui caracteristică fundamentală era folosirea metodei comparativ-istorice în reconstituirea unei limbi de bază (comune) sau în studiul evoluției unei limbi derivate, cu scopul de a lumina istoria acelei limbi (v. metodă). La cristalizarea metodei și a c. au contribuit mult lucrările celui mai însemnat gramatic din India veche, Pānini, și ale continuatorilor săi, care au devenit cunoscute în Europa abia la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Cunoașterea limbii sanscrite, a textelor vechi indiene a lărgit mult baza de comparație a cercetătorilor, permițând lingvistului german Franz Bopp (1791-1867) să elaboreze și să tipărească în 1816, la Frankfurt, prima lucrare de gramatică comparată a limbilor indo-europene (sanscrita, greaca, latina, persana și germana), iar între 1838-1852, la Berlin, a doua gramatică comparată a acestor limbi (sanscrită, zendă, armeană, greacă, latină, lituaniană, vechea slavă, gotică și germană), în trei volume. Bopp a pus un accent deosebit pe morfologie, deoarece aici se găsesc cele mai convingătoare exemple pentru a demonstra înrudirea dintre limbile indo-europene. El a urmărit să descopere originea formelor flexionare, să determine rădăcinile care s-au transformat în afixe. Este primul lingvist care a stabilit schema corespondențelor morfologice ale limbilor indo-europene și care a analizat științific cuvântul „indo-european”. Bogatul material adunat de el pentru comparații i-a servit ulterior pentru a demonstra definitiv înrudirea limbilor indo-europene. S-au remarcat ca cercetători comparatiști lingvistul danez Rasmus Kristian Rask (1787-1832), lingviștii germani Jacob Grimm (1785-1863), Friedrich Diez (1794-1876), Wilhelm von Humboldt (1787-1835), Friedrich Schlegel (1772-1829) și August Schleicher (1821-1868) și filologul rus Aleksandr Hristoforovici Vostokov (1781-1864). Rask a cercetat originea limbii islandeze și a demonstrat originea comună, înrudirea limbilor germanice cu limbile greacă, latină, slave și baltice, folosind material comparativ, fonetic, lexical și gramatical. El punea preț deosebit pe corespondențele fonetice și pe structura morfologică (considera că morfologia este aproape impenetrabilă față de elementele străine, fiind convins că limba cu structura morfologică cea mai complicată este și cea mai apropiată de izvorul comun). El a atras atenția asupra diferențelor dintre cuvintele moștenite și cele împrumutate, considerând că elementele lexicale cele mai folosite pot servi ca material pentru demonstrarea înrudirii limbilor. Grimm, considerat creatorul gramaticii istorice, a realizat prima descriere a unui grup de dialecte (germane) de la cele mai vechi forme până la stadiile din vremea sa, descriere ce a servit apoi ca model pentru alte cercetări de același fel. El a stabilit, pe baza schimbărilor fonetice, o periodizare a istoriei limbii germane, formulând legea mutației consonantice din limbile germanice, care-i poartă numele (legea lui Grimm). Distingea trei perioade în istoria limbilor: de creare a rădăcinilor (necunoscută prin mărturii istorice), de constituire a flexiunii și de dezmembrare a flexiunii (acestea două putând fi cunoscute prin mărturii istorice). Considera că reducerea formelor flexionare în anumite limbi este compensată de dobândirea altor mijloace noi, poate chiar mai bune decât cele vechi. Diez a pus bazele gramaticii comparate a limbilor romanice, iar Schlegel a fundamentat clasificarea morfologică a limbilor, distingând două mari tipuri de limbi: tipul flexionar (reprezentat prin limbile indo-europene, al căror prototip era considerat sanscrita) și tipul neflexionar (celelalte limbi). Schlegel a trezit interesul cercetătorilor pentru limba și cultura indiană veche și a explicat asemănările dintre limba sanscrită și limbile latină, greacă, germană și persană. Humboldt a pus bazele studiului comparativ-istoric al limbilor în Germania, în strânsă colaborare cu Bopp și Grimm. El a realizat lucrări despre istoria scrierii, despre accent, despre originea formelor gramaticale, despre numărul dual, despre limbile indienilor din Mexic, despre limbile polineziene etc. A evidențiat caracterul dinamic al vorbirii, unitatea dintre limbă și gândire; a preconizat studierea limbii în strânsă legătură cu civilizația poporului care o vorbește; a intuit raportul dintre particular și general în limbă, susținând existența a două tendințe: una de diversificare, determinată de indivizi, și alta de unificare, determinată de cauze sociale; a comparat limba cu un organism, cu o structură, a adus o contribuție însemnată în clasificarea morfologică a limbilor, arătând că tipurile de limbi nu sunt strict delimitate, că majoritatea limbilor au structuri mixte etc. Schleicher a făcut o descriere a limbilor vechi și noi din Europa, cu toate ramificațiile lor, încercând să determine legile generale de evoluție a limbii pe baza grupurilor fonetice; a completat schema clasificării morfologice a limbilor, prin împărțirea celor flexibile în limbi sintetice și limbi analitice și a celor neflexibile în limbi cu afixe și limbi amorfe; a studiat amănunțit unele limbi indo-europene moarte (slava veche) și a făcut pentru prima oară o descriere științifică a unei limbi indo-europene vii (lituana), pătrunzând astfel în mecanismul schimbărilor fonetice și al formelor gramaticale. În lucrarea sa fundamentală despre limbile indo-europene – compendiul de gramatică comparată (vechea indiană, vechea iraniană, vechea greacă, vechea italică, vechea celtică, vechea slavă, lituana și vechea germană), a reușit să determine trăsăturile limbii-bază și să urmărească evoluția formelor ei până în aceste limbi, pe care le-a descris succint sub forma unor gramatici paralele. Este primul lingvist care a reconstruit limba-bază indo-europeană, aplicând metoda reconstrucției, căreia i-a stabilit principiile fundamentale. El a acordat o mare atenție foneticii comparativ-istorice, a precizat corespondențele fonetice și a stabilit legi fonetice fixe pentru fiecare limbă, încercând să explice prin ele evoluția limbilor, modificările cuvintelor indo-europene. A precizat criteriile de stabilire a înrudirii dintre limbi, subliniind cu precădere rolul hotărâtor al asemănărilor fonetice și lexicale din acest punct de vedere. Vostokov a încercat o periodizare a istoriei limbilor slave, pe baza transformărilor fonetice și morfologice, sugerând chiar posibilitatea reconstruirii sistemului limbii slave originare prin comparația elementelor comune din aceste limbi. Este primul lingvist care a realizat o fonetică istorică a unui grup de limbi indo-europene (a limbilor slave). Printre lingviștii europeni care au început să îmbunătățească metoda comparativ-istorică se numără: lingvistul francez Antoine Meillet (1866-1936), elev al lui Ferdinand de Saussure, și discipolii săi – lingvistul italian Emil Benveniste (1902-1976) și lingvistul polonez Jerzy Kurylowicz (1895-?). Meillet a analizat diversele trăsături principale ale limbilor, pentru a descoperi configurația isogloselor și repartiția dialectală din perioada indo-europenei comune, ajungând la următoarele concluzii: singurul grup de a cărui existență suntem siguri este grupul indo-iranian; limbile baltice au o dezvoltare oarecum paralelă cu a celor slave, însă fără inovații comune; limbile italo-celtice au păstrat din indo-europeana comună aceeași inovație (desinențele medio pasive în -r); germana are trăsături comune cu celtica, celtica cu italica, italica cu greaca, greaca cu armeana etc.; există isoglose care unesc laolaltă limbi centum și limbi satem, încât distincția între cele două grupuri de limbi indo-europene nu se mai poate menține ca o rupere totală, după care ar fi urmat diferențierile dialectale, ci ea vizează trăsăturile dialectale care diferențiau aceste limbi indo-europene primitive. Benveniste și Kurylowicz au reușit să diferențieze din punct de vedere cronologic diversele rădăcini indo-europene reconstruite cu ajutorul comparației. Primul dintre ei a lărgit foarte mult cercul de fapte atras în discuție și a ajuns la concluzii foarte importante, reușind chiar să distingă printre faptele reconstruite unele mai vechi (de obicei cele cu 3 sunete) și altele mai noi (de obicei cele cu 4 sunete). Printre lingviștii români, mai vechi, care au adoptat și au folosit în lucrările lor metoda comparativ-istorică figurează: Bogdan Petriceicu Hasdeu (1836-1907) – în studierea substratului limbii române; Moses Gaster (1856-1939) – în interpretarea faptelor de limbă și a folclorului românesc; Alexandru Philippide (1859-1933) – în analiza particularităților fonetice, morfologice, sintactice și lexicale ale limbii române și Ovid Densusianu (1873-1938) – în discutarea problemelor de istorie a limbii române și de folclor. ◊ ~ naturalist: c. născut din greșita înțelegere a naturii limbii de către lingviștii germani August Schleicher (1821-1868) și Max Müller (1823-1900). Aceștia concepeau limba ca un organism natural, cu legi proprii, care se naște pe baza diferențierii treptate a unei limbi-bază, se dezvoltă – de la structuri mai simple la forme mai complicate – îmbătrânește și moare datorită insuficientei puteri de adaptare, fără ca indivizii să poată interveni în sensul modificării ei. Stăpânit de această concepție naturalistă, într-o epocă în care succesele științelor naturii, prin teoria darwinistă, erau în atenția învățaților, Schleicher a schițat chiar o clasificare a limbilor indo-europene sub forma unui arbore genealogic, cu un trunchi din care se desprind mai multe ramuri, considerând sanscrita ca limba care reprezintă cel mai bine, în toate amănuntele, indo-europeana comună. El a căutat paralele între viața limbilor și a organismelor, încadrând lingvistica printre științele naturii. Totuși, activitatea lui a stat în bună măsură și sub semnul comparatiștilor, ceea ce justifică încadrarea sa și printre aceștia (vezi mai sus). Müller, deși influențat în mare măsură de concepția naturalistă a lui Schleicher, a încercat să-i aducă unele corectări, în sensul că pentru el limba era un produs al activității oamenilor, creat în vederea comunicării ideilor și supus unei perfecționări continue; ea evoluează în virtutea unor legi și a cooperării indivizilor încadrați în colectivități. Müller a legat istoria limbii de istoria societății. A fost printre primii cercetători care au scos în evidență importanța studierii limbilor nescrise, îndemnând la cunoașterea științifică a limbilor indigene din Asia, Africa, America și Polinezia. A acordat o mare atenție dialectelor, pe care le socotea reprezentante ale limbii vii, arătând că la baza unei limbi literare stă întotdeauna un dialect (devenit preponderent în împrejurări favorabile). S-a interesat de selecția naturală a cuvintelor, de lupta pentru existență a sinonimelor. În problema legăturilor dintre limbi a considerat că nu există limbi mixte, deoarece elementele esențiale ale vocabularului și ale structurii gramaticale nu se împrumută. Vedea în structura gramaticală temelia limbii și criteriul principal de clasificare a limbilor. În lingvistica românească a lucrat la început sub influența ideilor naturalismului lingvistic Alexandru Lambrior (1845-1883). ◊ ~ psihologist: c. născut ca o reacție împotriva tendințelor din epocă de identificare a categoriilor gramaticale cu categoriile logice și împotriva naturalismului lingvistic al lui Schleicher și Müller. Bazele sale au fost puse de lingviștii Heymann Steinthal (1823-1899) în Germania și Aleksandr Afanasievici Potebnea (1835-1891) în Rusia. Steinthal a susținut greșit că limba nu este legată de gândirea logică și că aceasta din urmă nu are nici un rol în formarea limbii. Influențat de psihologia idealistă a lui Herbart, el considera că limba s-a format după legile vieții spirituale, că ea nu are legi proprii și nu poate fi cunoscută în afara vieții psihice a indivizilor care o vorbesc. După părerea sa, singurul obiect de studiu al lingvisticii ar trebui să fie actul individual al vorbirii, conceput ca proces psihic fără nici o legătură cu viața socială. Definea limba ca un produs spiritual individual, care are rolul de a exprima activitatea psihică a fiecărui individ prin intermediul formei sale externe – al sunetelor articulate. Influențat de Humboldt, el considera că indivizii sunt membrii unor colectivități care exercită o anumită influență asupra lor, că în consecință forma internă a limbii, reprezentată prin structura ei etimologică și gramaticală și accesibilă observației numai prin forma sa externă, sonoră, poate reflecta spiritul colectiv (popular); că toate fenomenele din evoluția limbii nu sunt altceva decât expresia psihologiei acestor colectivități; că sensurile lexicale și gramaticale reprezintă produsul prelucrării subiective a categoriilor vieții psihice de către spiritul popular; că lingvistica trebuie să acorde atenție primordială formei externe a limbii. El a lărgit clasificarea morfologică a limbilor, făcută de Humboldt, apreciind că fiecare tip de limbă ar trebui să reflecte progresul realizat de popoare în redarea conceptelor lingvistice. La rândul său, Potebnea, influențat de Steinthal și Humboldt, s-a interesat în primul rând de bazele psihologice ale vorbirii – în care vedea un act individual de creație spirituală, un mijloc de exprimare a propriilor sentimente și de înțelegere a propriei persoane, o activitate de înnoire a limbii, singura reală – și a studiat unitățile limbii, în primul rând din punctul de vedere al conținutului lor. Pentru el, cuvântul dispunea de un singur sens și nu avea existență autonomă obiectivă în afara vorbirii, a contextului; fiecare sens lexical corespundea unui cuvânt, fiecare formă gramaticală dintr-o paradigmă reprezenta un alt cuvânt. De aici și convingerea că în limbă nu există cuvinte polisemantice, ci numai omonime, că omonimia ar fi trăsătura esențială, specifică, a limbii, că nu putem cunoaște niciodată pe deplin conținutul unei comunicări. După el, forma internă a cuvintelor constă în reprezentarea specifică de către colectivitate a conținutului gândirii sale, iar întreaga dezvoltare a limbii este procesul schimbării formei interne a elementelor ei. Potebnea a recomandat cercetarea conținutului limbii, a formelor de manifestare a gândirii în limbă, considerând că nevoile gândirii sunt acelea care condiționează dezvoltarea limbii, că fiecare perioadă din această dezvoltare este capabilă de creație și progres, că limba se schimbă neîncetat, în toate elementele structurii ei, într-o mișcare ascendentă. El vedea în crearea construcțiilor analitice și a formelor perifrastice cu elemente gramaticalizate o consecință a reducerii flexiunii, care atestă gradul înalt de abstractizare a limbii. Pentru el limbile modeme sunt superioare celor vechi din toate punctele de vedere. A subliniat unitatea dintre limbă și gândire; unitatea și contradicțiile dintre cuvânt și noțiune, dintre propoziție și judecată; legătura dintre categoriile gramaticale și cele logice și caracterul schimbător al acestor categorii; deosebirea existentă între limbi din punctul de vedere al formei sonore și al conținutului (al structurii gândirii pe care o exprimă); legătura reciprocă dintre fenomenele de limbă și caracterul sistematic al limbii. Potebnea a urmărit evoluția istorică a categoriilor limbii și legătura acestora cu categoriile gândirii; tendințele de evoluție în sintaxa limbii ruse și în sintaxa limbilor indo-europene (greacă, latină, sanscrită, baltice și germanice). El a fost creatorul Școlii lingvistice din Harkov. ◊ ~ neogramatic: c. din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, dezvoltat la Leipzig în Germania, care susține principiul regularității absolute a schimbărilor fonetice, analogia ca factor principal în crearea formelor noi și necesitatea studiului limbilor moderne. Principalii săi reprezentanți sunt lingviștii germani Karl Brugmann (1849-1919), Hermann Osthoff (1847-1909) și Hermann Paul (1846-1921). Sunt considerați elevi și continuatori ai neogramaticilor, ai acestui c.: lingvistul italian Graziadio Isaia Ascoli (1829-1907), devenit ulterior adversar al acestora; lingvistul elvețian Ferdinand de Saussure (1857-1913) – creatorul structuralismului analitic (inductiv) european, lingviștii germani Georg Curtius (1820-1865), August Schleicher (1821-1868) și Gustav Meyer (1850-1900) – pentru evidențierea importanței pe care o prezintă celelalte limbi indo-europene (nu numai sanscrita) precum și limbile vii în cercetarea lingvistică, în general, și pentru îmbunătățirea metodelor de lucru; lingvistul rus Ivan Aleksandrovici Baudouin de Courtenay (1845-1929), conducătorul Școlii lingvistice din Kazan, și lingvistul german Wilhelm Scherer (1841-1886) – pentru sublinierea rolului analogiei și pentru stabilirea falselor analogii în schimbările din limbă. În articolul-program (considerat „manifest” al curentului), publicat la Leipzig în 1878, Brugmann și Osthoff au criticat aspru lipsa de rigoare metodică și ignorarea elementului psihologic de către foarte mulți lingviști de până atunci. În acord cu teoriile psihologiste, ei au arătat că limba nu există decât în indivizii vorbitori, luați separat; că fiziologia nu-i suficientă pentru a da o imagine completă și clară a activității omenești în materie de limbă; că trebuie să facem apel la psihologie pentru orice fel de schimbări lingvistice; că aceste schimbări nu pot fi explicate decât prin psihologia individului de la care au pornit; că procesul psihologic care stă la baza unei schimbări poate fi surprins mult mai ușor la indivizii vii decât ar fi fost presupus la indivizii care au murit de mult (de aici recomandarea de a se studia cu precădere limbile vii și dialectele – literare și neliterare -, care pot lumina mecanismul evoluției limbilor vechi). Două principii fundamentale au fost expuse cu fermitate de cei doi în acest articol-program: a) limba este guvernată, fără excepție, de legi fonetice care constituie „stâlpul științei” lor; b) în schimburile de limbă, care au un caracter regulat, un rol important îl joacă analogia (la care trebuie să recurgem numai când legile fonetice nu ne ajută). La rândul său, Hermann Paul a fundamentat teoretic c. neogramatic. El a împărțit științele în: naturale și psihologice, incluzând lingvistica printre cele din urmă. Era și el de părere că ceea ce interesează în lingvistică este psihologia individului, că forțele care determină schimbările în limbă sunt legile fonetice și analogia. Pentru el „fonetica strică, iar analogia repară” (orice scurtare a unui cuvânt ar însemna o distrugere și orice dezvoltare a corpului fonetic al acestuia ar reprezenta o reparație); faptele de limbă au caracter istoric, de aceea limbile trebuie privite întotdeauna în evoluția lor, chiar dacă sunt examinate separat. Neogramaticii considerau că abaterile de la legile fonetice se explică prin existența altor legi, că modificările de sunete se generalizează dintr-o dată, că limba comună nu e decât o abstracție care presupune suma (mecanică) a limbilor individuale. Sub influența filozofiei pozitiviste, ei credeau că omul de știință este dator, în primul rând, să adune fapte, nu să le explice (de aici marea lor pasiune și exigență în adunarea unei cantități impresionante de fapte, marele număr de lucrări despre vocabularul și gramatica diferitelor limbi, caracterul mai mult constatativ al modificărilor suferite de sunete și de formele gramaticale în decursul istoriei limbii, consemnate în lucrările lor, în ciuda asemănărilor semnalate la indivizi diferiți). Sub influența directă a neogramaticilor, o pleiadă întreagă de lingviști din diferite țări au abordat în lucrările lor problemele limbilor moderne. Astfel, pentru limbile slave s-au remarcat: lingvistul austriac Franz Miklosich (1613-1891), care, din interes pentru aceste limbi, s-a ocupat și de limba română, și lingvistul german August Leskien (1840-1916); pentru limbile romanice, lingvistul francez Gaston Paris (1839-1903) și lingvistul german Wilhelm Meyer-Lübke (1861-1936); pentru limbile germanice un număr mare de lingviști germani. Printre lingviștii ruși care au aderat la unele din ideile neogramaticilor figurează: Filip Feodorovici Fortunatov (1848-1914), creatorul Școlii lingvistice din Moscova, și elevii săi A. A. Șahmatov (1864-1920), V. K. Ponezinski, M. N. Pokrovski (1868-1932) și D. N. Ușakov; M. S. Krvșevski (1851-1887) și V. A. Bogorodițki (18S7-1941), elevi ai lui I. A. Baudouin de Courtenay la Școala lingvistică din Kazan (Bogorodițki este creatorul primului laborator de fonetică experimentală din Rusia), L. V. Șcerba (1880-1944) de la Școala lingvistică din Petersburg. Au fost influențați de neogramatlci și lingviștii germani F. Solmsen și E. Bernecker (1874-1937), lingvistul danez H. Pedersen (1867-1953) și lingvistul iugoslav A. Belić (1876-1960) – toți formați la școala lui F. F. Fortunatov. În lingvistica românească și-au însușit unele din concepțiile neogramaticilor: Bogdan Petriceicu Hasdeu (1836-1907), Alexandru Lambrior (1845-1883), Hariton Tiktin (1850-1936), Lazăr Șăineanu (1859-1934), Alexandru Philippide (1859-1933), Ioan Bogdan (1864-1919), Ovid Densusianu (1873-1938) și Sextil Pușcariu (1877-1948). C. neogramatic a adus o mare înviorare printre cercetători, a impus rigoarea în cercetare, a determinat o largă activitate de investigație în direcția foneticii și gramaticii istorice, ale căror rezultate s-au concretizat în publicarea unui imens număr de volume, cu o mare bogăție de fapte lingvistice. ◊ ~ idealist: c. apărut la începutul secolului al XX-lea, care explică faptele de limbă prin preferințele rațiunii umane, prin nevoile spirituale ale vorbitorilor. A fost reprezentat de lingvistul austriac Hugo Schuchardt (1842-1928) și de romanistul german Karl Vossler (1872-1947), teoreticianul curentului. Schuchardt a susținut caracterul individual al faptelor de limbă, negând obiectivitatea acestora. El a evidențiat caracterul mixt al idiomurilor, negând existența legilor fonetice și a granițelor dintre limbi și dialecte. Începând cu anul 1909, el a inițiat studiul cuvintelor în strânsă legătură cu descrierea obiectelor denumite de ele („Wörter und Sachen” – „Cuvinte și lucruri”), neglijând însă activitatea psihică a vorbitorilor. Influențat de esteticianul italian Benedetto Croce (1866-1952), Vossler a amestecat limba cu literatura, lingvistica cu estetica, istoria limbii cu istoria culturii, accentul cuvintelor cu accentul frazei, cu intonația și cu sensul, stilurile limbii cu stilurile scriitorilor, având în vedere în studiile sale în primul rând excepțiile și nu faptele de limbă cu caracter de regularitate. Criticând pe neogramatici că s-au mulțumit doar să adune faptele de limbă, doar să constate prezența acestor fapte și să le explice prin ele însele, Vossler a susținut necesitatea de a explica faptele de limbă prin spiritul sau rațiunea umană, de a pătrunde la cauzele care au determinat apariția și impunerea lor (la nevoile spirituale ale vorbitorilor). El a văzut în rațiune modificantul, dar și creatorul faptelor de limbă, „cauza efectivă a tuturor formelor limbii”, considerând că sarcina lingvisticii este de a demonstra tocmai acest lucru. După părerea sa, nu sunetele sunt esențiale în cuvinte, ci accentul („sufletul cuvântului”) și înțelesul acestora, cuvintele existând și fără să fie pronunțate. A negat existența sinonimelor în limbă, luând în discuție cuvinte din epoci cu totul diferite (de exemplu: lat. lectus „pat” și fr. lit „pat”) și a susținut că sunetele cuvintelor depind exclusiv de înțelesurile acestora; a negat existența distincției genurilor în realitatea obiectivă, susținând că această distincție aparține limbii, că este o creație a omului care „proiectează în obiecte propria sa manieră spirituală”. Vossler era de părere că o schimbare a unui fapt de limbă nu poate fi niciodată cauza schimbării altui fapt de limbă, că aceste schimbări pornesc întotdeauna de la indivizi dotați cu talent lingvistic, ele depinzând deci de folosirea individuală a limbii, de „stilul individual”. Pentru el, utilizarea inovațiilor, deși se generalizează, rămâne tot individuală (de aici necesitatea ca lingviștii să acorde atenție esteticii și stilisticii, nu foneticii, morfologiei și sintaxei care nu pot explica schimbările din limbă). A ajuns la concluzia că nu există legi fonetice, delimitări între limbi sau între dialecte, că înțelegerea între oameni s-ar datora, de obicei, atât talentului lingvistic al vorbitorilor, înrudirii lor spirituale (și nu comunității convențiilor sau comunității materialului limbii), cât și înrudirii lor fizice sau unității lor de rasă, care s-ar acoperi, în linii mari, cu unitatea de limbă. Era convins că graiurile locale evoluează mai greu și mai uniform decât limbile literare (care sunt influențate de „creatori”), că schimbările din fonetică și din flexiunea limbii franceze, produse în secolele al XIV-lea și al XV-lea (când s-a realizat unitatea politică și s-a dezvoltat sentimentul național) se datorează „scăderii conștiinței individuale a cetățenilor”, „incapacității și pasivității vorbitorilor”. ◊ ~ neolingvistic: c. inițiat de lingviștii italieni Matteo Bartoli (1873-1946) și Giulio Bertoni (1878-1942) la începutul secolului al XX-lea și continuat în zilele noastre de Giuliano Bontanta. Acest c. pune accentul pe concepțiile idealiste ale romanistului german Karl Vossler (v. mai sus) și pe ideile geografiei lingvistice (explicarea cu ajutorul ariilor lingvistice a deosebirilor dintre limbile înrudite). După Bertoni, problema originii limbii n-ar aparține lingvisticii, ci teologiei, iar limba n-ar fi un produs natural organic, ci mai degrabă „o activitate divină și umană”. El considera că „fiecare cuvânt își are istoria lui” (de aici și necesitatea folosirii unei metode specifice pentru fiecare caz în parte). A acceptat noțiunea de „lege fonetică”, văzând numai utilitatea ei practică. Era convins că se poate recunoaște comunitatea de origine a mai multor limbi, dar că nu se pot defini termenii și relațiile de înrudire dintre ele. A negat existența cuvintelor autohtone în limbă, deoarece pentru el vocabularul unei limbi reprezenta un împrumut dintr-o altă limbă. A recunoscut cantitatea uriașă de lucrări „conștiincioase și meritorii” realizate de neogramatici, faptul că aceștia au reușit „să facă etimologii bune fără a ține seama de legile fonetice”. Bartoli a susținut că inovațiile în limbă pornesc de la „aristocrație”, că ele se explică numai prin împrumuturile realizate de aceasta și că, în acest caz, nu există limbi „pure”. Și el a recunoscut unele din meritele neogramaticilor. Bonfante este de părere – împotriva convingerii neogramaticilor – că „nici o acumulare de material, oricât de îngrijită și de extinsă ar fi, nu va putea rezolva vreodată o problemă fără scânteia vie a ideii omenești”; că „limba este o creație spirituală, estetică” (inovațiile lingvistice sunt bazate pe „alegerea estetică”). El consideră că semantica este „partea cea mai spirituală a limbii” (schimbările semantice sunt adevărate „metafore poetice”), în timp ce fonetica nu e lingvistică, ci știință experimentală și fiziologică („oamenii vorbesc cu cuvinte sau mai bine zis cu fraze – nu cu foneme, morfeme sau sintagme, care sunt abstracții ale minții noastre și nu au existență independentă”). Bonfante neagă chiar posibilitatea de cunoaștere a normelor (legilor) lingvistice, existența acestora, susținând că noțiunea de „lege fonetică” ar fi dăunătoare pentru cercetarea științifică. El afirmă că excepțiile sunt mai numeroase decât legile și că ele ar reprezenta „însăși regula vieții” („fiecare sunet este o excepție”). De aici recomandarea pe care o face ca orice problemă să fie studiată „cu grijă și respect, nu cu generalizări largi sau cu cămașa de forță a legilor fonetice”. După el, schimbările lingvistice „nu sunt oarbe, ci libere de orice lege fizică sau fiziologică”; ele sunt „procese spirituale umane, nu fiziologice”, produse din cauze spirituale (fiziologia prezintă numai condițiile schimbărilor, nu și cauzele acestora). Pentru Bonfante cuvintele și limbile sunt o abstracție; nu există limbi unitare, ci „un număr uriaș de dialecte, isoglose, fluctuații și oscilații de tot felul,... de forțe în conflict și de tendințe contradictorii”; nu există frontiere nici măcar între limbi neînrudite, ci numai utilizări sau vorbiri individuale, de fiecare dată altele. De aici necesitatea stabilirii istoriei fiecărui cuvânt în parte. Pentru Bonfante omul este creatorul limbii, el o modifică cu voința și imaginația lui; limba nu este impusă omului ca produs extern, gata făcut. Aceasta înseamnă că orice schimbare lingvistică este de origine individuală, este o creație liberă a unui om dotat, imitarea, asimilarea și răspândirea ei depinzând de puterea creatoare a individului, de reputația lui literară, de influența lui socială, de personalitatea sa. Bonfante crede că fiecare fenomen lingvistic este unic, are un caracter individual: că în limbă nu există elemente esențiale și durabile (nici chiar în morfologie), deoarece totul poate trece dintr-o limbă în alta, totul se poate împrumuta (inclusiv limba). În consecință, limba este „un morman de împrumuturi”, cuvinte moștenite nu există, toate limbile sunt, de fapt, mixte. După părerea sa, o limbă moare atunci când nu mai există decât un singur vorbitor al acesteia; chiar după moartea ultimului vorbitor, limba „continuă să trăiască în o sută de chipuri laterale, ascunse și subtile, în altă limbă vie prin unele din elementele ei vitale care, în raport de împrejurări, pot constitui caracteristici importante ale acesteia sau fermentul transformării ei într-o altă limbă”. ◊ ~ sociologic: c. lingvistic creat în Franța de către foștii elevi ai lui Ferdinand de Saussure, specialiști în gramatica comparativ-istorică a limbilor indo-europene și a altor familii de limbi. I se mai spune și Școala sociologică franceză. Aceștia au dezvoltat și au aplicat în cercetările lor mai ales două dintre ideile expuse de maestrul Saussure în celebrul său curs: 1. limba este un fenomen social; 2. limba are un caracter sistematic. Cel mai de seamă reprezentant al acestui c. a fost Antoine Meillet (1866-1937). În lucrarea sa fundamentală Linguistique historique et linguistique générale (ed. I, 1921: ed. a II-a, 1936), Paris, a expus concepțiile sale de lingvistică generală, aplicând cu prudență doctrina saussuriană, căreia i-a adus multe corective și completări, imprimând astfel o direcție specifică școlii sociologice franceze. Meillet a ajuns la următoarele concluzii: nu factorii fiziologici și psihici provoacă transformările din limbă, deoarece ei sunt în general aceiași peste tot și acționează în mod constant, ci factorii sociali; existența, funcționarea și transformarea limbii pot fi înțelese și explicate numai dacă se iau în considerație factorii sociali; limba cunoaște trei tipuri de schimbări: fonetice, de vocabular și gramaticale; trăsăturile comune ale limbilor se datorează fiziologiei și psihologiei general umane, iar trăsăturile lor particulare, mediului social; limba se manifestă prin vorbire, iar modificările ei sunt rezultatul transformărilor din vorbire; o inovație lingvistică individuală se impune numai dacă este în armonie cu regulile generale de funcționare a limbii, cu sistemul ei în etapa istorică dată și numai dacă concordă cu o necesitate socială de comunicare; limbile se transformă continuu și, în ciuda unor discontinuități, ele își păstrează trăsăturile esențiale; nu există o opoziție ireductibilă între gramatica istorică și cea descriptivă, deoarece orice descriere completă a unei limbi, la un moment dat, implică și date istorice sau aspecte evolutive, disciplina gramaticală fiind în același timp atât descriptivă, cât și istorică; unitatea unei limbi depinde de coeziunea forțelor sociale; progresul civilizației are pretutindeni ca urmare abstractizarea continuă a gândirii și de aici a categoriilor gramaticale; legile limbii nu sunt nici fiziologice și nici psihologice, ci numai lingvistice, sociale, ele enunțând posibilități, nu necesități – neexplicând schimbările, ci formulând condițiile care reglează evoluția faptelor lingvistice; în analiza structurii unei limbi, este necesar să ținem seama de existența unui fond principal lexical, care are un mare rol în stabilirea înrudirii dintre limbi; modificările de sens ale cuvintelor au cauze psihologice și sociale; în studiile de gramatică nu trebuie să separăm morfologia de sintaxă și, invers, sintaxa de morfologie etc. Al doilea mare reprezentant al c. sociologic în lingvistică este Joseph Vendryes (1875-1960), elev al lui A. Meillet, alături de care a condus școala sociologică franceză. În lucrarea sa principală Le langage (ed. I, 1921; ed. a II-a, 1950), Paris, prezintă toate problemele fundamentale ale lingvisticii generale și istorice în lumina concepțiilor școlii sociologice. La baza ei stau următoarele idei: limba este un fenomen complex, fiziologic și psihic, social și istoric; aspectul esențial și predominant care caracterizează acest fenomen este cel social; apariția limbajului se explică prin condițiile vieții psihice și sociale ale primelor colectivități umane, factorul determinant în acest proces fiind nevoile de comunicare între oameni; limba depinde de oameni priviți nu ca indivizi izolați, ci ca membri ai unei colectivități organizate; limba și psihologia unui popor nu se explică prin însușiri biologice de rasă, ci prin factori de ordin social; limba se diferențiază social după vârstă, clase sociale și profesiuni; în lupta dintre două limbi vorbite pe același teritoriu, victoria uneia depinde în mare măsură de factori extralingvistici (condiții economice și politice, diferența de grad de cultură între vorbitori, prestigiul limbilor etc.); limba este un fenomen în permanentă mișcare și transformare, de aceea lingviștii trebuie să descrie evoluția ei, să interpreteze sensul transformărilor și direcția evoluției; nu există limbi superioare, toate sunt la fel de bune, deoarece corespund în egală măsură nevoilor de comunicare în colectivele care le folosesc; în evoluția oricărei limbi se constată achiziții și pierderi, în consecință în limbă nu există un progres absolut; în vocabular și în sintaxă, factorul afectiv are un rol deosebit; între limbajul afectiv și limbajul logic există o influență reciprocă; schimbările fonetice au o origine individuală, dar ele se generalizează uneori dacă sunt în acord cu principiile de funcționare a sistemului articulator în perioada respectivă; nu există legi fonetice absolute, ci tendințe fonetice într-o etapă dată a istoriei limbii, bazate pe modificări de sunete cu caracter particular; există două categorii de tendințe fonetice: generale și externe, întâlnite la toate limbile (efectele lor fiind vizibile în procese fonetice ca: disimilări, metateze, crearea de cuvinte onomatopeice etc.), și particulare și interne, proprii fiecărei limbi (bazate pe modul specific de funcționare a coardelor vocale în fiecare colectivitate) etc. ◊ ~ funcțional: c. dezvoltat în Geneva, la începutul secolului al XX-lea, prin lucrările lingvistului elvețian Ferdinand de Saussure (1857-1913) care preconiza, în spiritul sociologiei pozitiviste a filozofului francez E. Durkheim (1858-1915), studiul felului cum funcționează o limbă într-o etapă a istoriei sale, văzând în ea un sistem autonom, în care componentele se intercondiționează, definindu-se pe baza relațiilor dintre ele. Este o dezvoltare ulterioară a ideilor Școlii lingvistice de la Praga. Reprezentanții cei mai importanți ai acestui c. au fost lingviștii Charles Bally (1865-1947) și Albert Sechehaye (1870-1946), colegi ai lui Saussure, și Henri Frei (1899-?), discipol al acestora. Saussure s-a remarcat de la început, în articolele publicate, ca student la Leipzig, despre probleme de lingvistică indo-europeană, prin analiza minuțioasă, precisă și pătrunzătoare a faptelor de limbă, ceea ce-i conferea vădit o formație de neogramatic. În lucrarea sa „Mémoire sur le système primitif des voyelles dans les langues Indo-européennes” („Expunere asupra sistemului primitiv al vocalelor în limbile indo-europene”), apărută la Leipzig în 1897, care a avut un mare răsunet în epocă, el a cercetat cu aceeași rigoare vocalele indo-europene în legătura lor reciprocă, în cadrul unui sistem în care fiecare alternanță ocupă un loc bine definit. Cu acest prilej, el a presupus că, într-o fază mai veche, indo-europeana cunoștea numai vocala e și că, alături de sunetele ei cunoscute, s-au mai dezvoltat ulterior și vocalele a și o – idee reluată și dezvoltată apoi de numeroși lingviști. Articolele scrise de Saussure au fost adunate în volumul „Recueil des publications scientifiques de Ferdinand de Saussure” („Culegere de lucrări științifice ale lui Ferdinand de Saussure”), la Geneva, în 1922, și ele tratează probleme de lingvistică indo-europeană care au suscitat un mare interes în rândurile lingviștilor din Europa. Ceea ce l-a făcut însă celebru a fost lucrarea „Cours de linguistique générale” („Curs de lingvistică generală”), apărută postum, în 1916, pe baza notelor luate de către colegii săi Charles Bally și Albert Sechehaye (deveniți ei înșiși mari lingviști și șefi de școală). Această lucrare a fost tradusă în numeroase limbi, a oferit cercetătorilor cel mai original și mai consecvent sistem lingvistic și a exercitat cea mai profundă influență asupra lingvisticii secolului nostru. Saussure a acordat o mare importanță atât schimbărilor fonetice și cauzelor care le-au determinat, cât și analogiei ca factor fundamental în creațiile lingvistice. El este primul lingvist care a conceput limba ca un sistem de semne. După părerea sa, cuvântul sau semnul lingvistic (le signe linguistique) are două laturi: conceptul sau sensul (le signifié) și imaginea acustică sau corpul fonetic (le signifiant), ambele de natură psihică. Conceptul este însăși reflectarea unui obiect din realitate, în timp ce imaginea acustică este o totalitate de diferențe care o separă de toate celelalte imagini acustice și care presupune existența unui material sonor, perceput auditiv de către vorbitori. Conceptul și elementele componente ale acestei imagini acustice (fonemele) se definesc negativ: nu după conținut, ci după raporturile lor cu celelalte concepte sau foneme din sistem, în opoziție cu acestea („conceptul este ceea ce nu sunt celelalte concepte”; „fonemele sunt entități incorporabile – care se pot integra într-o unitate, opozitive – a căror valoare e determinată numai prin raportare la alte foneme, relative – care intră în relație unele cu altele, și negative – care nu se confundă unele cu altele”). Pentru Saussure esențial este faptul că semnele lingvistice (cuvintele, termenii) nu au o existență independentă, nu se află sub forma unui conglomerat, ci sunt constituite într-un sistem închegat, sunt solidare unele cu altele (valoarea unuia rezultă numai din prezența simultană a celorlalte, fiecare depinde de celelalte și se definește în opoziție cu ele). Aceste semne sunt în întregime subordonate relațiilor din cadrul sistemului și ele nu au nici o valoare în afara celeia dată de poziția lor în sistem. Recunoscând valoarea diferențială a semnului zero, el trage totuși concluzia că nici un semn, formă sau categorie gramaticală, luată în parte, nu are un conținut obiectiv, propriu; că n-ar fi necesare trăsăturile pozitive pentru marcarea opoziției dintre aceste semne, forme sau categorii, ci numai trăsăturile negative. Neglijând raporturile cuvintelor cu realitatea obiectivă, considerând limba un sistem de semne cu valori pure, determinate numai de diferențe, de opoziții, fără termeni pozitivi, lipsit de relații cu obiectele desemnate din această realitate, Saussure ajunge să afirme că nu există corespondență perfectă între cuvintele echivalente ca sens sau între categoriile gramaticale din mai multe limbi, deoarece poziția semantică a cuvintelor în vocabularul acestor limbi ca și conținutul categoriilor gramaticale sunt specifice pentru fiecare limbă în parte, fiind determinate exclusiv de natura raporturilor stabilite de cuvinte în sistem. În felul acesta, se realizează trăsătura comună a semnelor, respectiv a conceptelor, în toate limbile – aceea de a reflecta realitatea obiectivă – și se iau în considerație exclusiv nuanțele determinate de situația cuvintelor sau a conceptelor în sistemul lexical sau a categoriilor în sistemul gramatical; se neglijează astfel faptul că valoarea (caracteristica) unui semn lingvistic (a unui cuvânt sau termen) este determinată, în primul rând, de relația lui cu obiectul din realitatea obiectivă și, în al doilea rând, de poziția lui în interiorul sistemului căruia-i aparține, de opoziția lui față de celelalte semne sau concepte din sistem. Saussure a considerat că semnul lingvistic are două trăsături fundamentale: este arbitrar (în sensul că legătura care unește cele două laturi ale sale – conceptul și imaginea acustică – nu e motivată, naturală: imaginea sa acustică nu e legată în mod obligatoriu de un anumit concept, ea e aleasă în mod liber, nemotivat, același concept purtând nume diferite în mai multe limbi) și are caracter liniar (în sensul că posedă o dimensiune – aceea a timpului -, este imuabil, neschimbător – caracteristică explicabilă prin însușirile sale, ale sistemelor și ale limbii însăși: caracterul sistematic al faptelor de limbă, opoziția manifestată de masa vorbitorilor față de schimbările din limbă etc.). Se știe însă că imaginea acustică, în raport cu societatea, este impusă și nu poate fi modificată oricum de individ sau de societate; în cadrul aceleiași limbi, cuvintele cu formele și sensurile lor secundare sunt întotdeauna motivate din punct de vedere istoric, etimologic, căci legătura naturală dintre sens și formă nu se pierde niciodată pe deplin la nivelul întregului vocabular al unei limbi. Tendința de diferențiere lingvistică e proprie fiecărui individ, iar cauza principală a păstrării semnului lingvistic este capacitatea acestuia de a corespunde nevoilor de comunicare. Singurele transformări ale sensului lingvistic admise de Saussure sunt cele care privesc deplasarea raportului dintre imaginea acustică și concept, dar cauzele acestora nu-i apar destul de clare și le caută în însușirile semnului lingvistic, în limbă. În felul acesta, el înțelege sistemul ca fiind o sumă de relații cu existență autonomă, nefăcând nici o deosebire calitativă între sistemul lingvistic și oricare alt sistem de semne (ca scrierea, alfabetul surdo-muților, semnalele militare etc.) și incluzând lingvistica într-o știință generală a semnelor, numită de el semiologie. Influențat de teoriile sociologice ale lui E. Durkheim (societatea este un fapt psihic, un ansamblu de idei, suma cunoștințelor individuale; fenomenele sociale sunt reprezentări colective, existente în conștiința colectivă, care au forță coercitivă, impunându-se vorbitorilor; între individual și social există o opoziție etc.). Saussure a acordat o mare atenție antinomiei dintre limbă și vorbire, pe care a socotit-o ireductibilă prin comparație cu antinomia „individual” și „social” din teoriile lui Durkheim. După părerea sa, limbajul (le langage) are două aspecte: a) limba (la langue) – aspectul general, psihic și social al limbajului, exterior individului, care nu poate fi modificat de acesta, căruia i se impune prin constrângere și care nu poate fi cunoscut decât psihic; normă supraindividuală obligatorie, existentă în societate sub forma unor amprente acumulate pasiv în creierul vorbitorilor și formate dintr-un sistem lexicologic (cuvintele) și unul gramatical (relațiile și modelele după care se realizează comunicarea), existente virtual în conștiința acestora; b) vorbirea (la parole) – aspectul individual al limbajului, actul prin care vorbitorul se servește de limbă pentru a-și exprima propriile idei și sentimente (subordonat voinței individului și caracterizat prin libertatea momentană a vorbitorilor) și care nu poate fi studiat decât psihofizic. În ciuda separării și opunerii celor două aspecte, Saussure a afirmat totuși că modificările limbii își au izvorul în vorbire. Ajungând la negarea esenței sociale a limbii, el a împărțit istoria ei în două: a) lingvistica internă, care are ca unic și adevărat obiect fenomenul lingvistic în sine, limba studiată în sine și pentru sine (fără a lua în considerație, obligatoriu, împrejurările în care s-a dezvoltat limba, fără a stabili totdeauna legături între limbă și populația care a vorbit-o, fără a putea explica în orice situație faptele de limbă constatate sau descrise etc.); b) lingvistica externă, care are ca obiect legătura limbii cu celelalte fenomene sociale (cu istoria politică a unui stat, cu politica lingvistică a acestuia, cu dezvoltarea civilizației, cu extensiunea geografică etc.) și modificările pe care le suferă ca urmare a acestor legături. El a crezut că factorul extern nu atinge mecanismul sistemului care – ca ansamblu de relații – rămâne imuabil și în afara transformărilor limbii. Saussure era de părere că studiul sincronic este mai important decât cel diacronic, deoarece studiul diacronic ia în discuție numai faptele particulare, succesiunea lor în timp, termenii care se substituie unul altuia fără a forma un sistem; studiul sincronic, dimpotrivă, se ocupă de studierea raporturilor logice și psihologice coexistente, care leagă termenii într-un sistem, permițând analiza sistemului. În lingvistică, știință care operează cu valori, cele două modalități de studiu (sincronic și diacronic) trebuie separate – spunea Saussure – mai ales când sistemul este mai complex și mai organizat, deoarece modificările sunt izolate, nu au caracter sistematic, nu se leagă între ele, nu depind una de alta; numai unele elemente ale sistemului sunt atinse, dar acestea nu-l modifică direct, nu-i tulbură echilibrul. Pentru el, legile limbii se deosebesc prin două însușiri: prin caracter general și prin caracter imperativ. De aici el a ajuns la distingerea unor legi sincronice, generale, neimperative, la un fel de reguli de funcționare a limbii într-o anumită etapă din istoria sa – și a unor legi diacronice, particulare, accidentale și imperative, care presupun manifestarea multiplă a unui caz izolat. Sub influența c. inițiat de Saussure s-au aflat și se mai află cei mai mari lingviști care au pus bazele principalelor curente din secolul nostru. Bally a preconizat stabilirea unor metode de învățare a limbilor străine și a creat stilistica lingvistică, concepută ca un studiu al mijloacelor de exprimare ale unei comunități lingvistice, din punctul de vedere al conținutului lor afectiv, al procedeelor expresive, care țin de obișnuința colectivă, pe care a încadrat-o în lingvistică (în opoziție cu stilistica literară, care studiază stilurile individuale și care ține de critica literară și de estetică). În ciuda faptului că stilul conține procedee folosite de mai mulți vorbitori, el este – după Bally – totdeauna individual, deoarece presupune o alegere conștientă a acestor procedee. De aici și împărțirea stilisticii în: a) stilistică internă (pusă de Bally pe primul plan), care studiază limba în raporturile ei cu viața individuală, raporturile dintre limbă și gândirea vorbitorilor și a ascultătorilor; b) stilistică externă sau comparativă, care studiază comparativ mijloacele expresive ale mai multor limbi sau principalele tipuri expresive ale aceleiași limbi, în funcție de mediul vorbitorilor, de scopul urmărit de aceștia, de împrejurările comunicării. Bally a exclus diacronia (cercetarea istorică) din studiile stilistice, considerând că aceasta nu ajută la înțelegerea raportului dintre limbă și gândire, denaturează uneori acest raport; că vorbitorii trăiesc numai în prezent și nu sunt conștienți de schimbările care se produc. Pentru Bally, lingvistica istorică poate studia numai fapte izolate. El credea că sistemul limbii nu poate ieși în evidență decât printr-un studiu sincronic; că limba trebuie studiată în legătură nemijlocită cu viața, cu modul de trai, cu reacțiile sufletești ale vorbitorilor. Bally a căutat în cuvintele și locuțiunile expresive stări sufletești, comune oamenilor, indiferent de timp și de spațiu, ținând însă seama de rolul mediului social, al gradului de cultură și al profesiunii vorbitorilor. El a pus un accent deosebit pe gândirea afectivă a vorbitorilor în comunicare, pe exprimarea atitudinii lor față de obiectul comunicării, ajungând la concluzia că toate inovațiile lingvistice se datoresc factorului afectiv (cel logic, intelectual simplifică și schematizează limba), că limba nu este numai un mijloc de comunicare a ideilor și sentimentelor, ci și un instrument de acțiune. Bally a evidențiat tendințele limbii franceze, socotind ca mai importante: tendința ordinii progresive a cuvintelor în frază (trăsătură analitică întărită pe măsura reducerii flexiunii) și tendința concentrării semnelor lingvistice (trăsătură sintetică ce presupune trecerea de la autonomia cuvântului la autonomia îmbinării, ca rezultat al întăririi topicii fixe). A negat existența vreunui criteriu obiectiv de apreciere a progresului în limbă, considerând că analiza lingvistică nu ne arată decât pierderi și achiziții, o oscilare continuă fără o direcție precisă, o evoluție, dar nu un progres. El a făcut o analiză subtilă a procedeelor gramaticale folosite în limbile analitice, în special a fenomenului denumit de el actualizare și a mijloacelor gramaticale folosite în acest sens, a actualizatorilor. Înțelegea prin „actualizare” individualizarea termenilor propoziției cu ajutorul articolului, al afixetor (de gen, de număr, de caz, de mod, de timp, de persoană, de diateză) sau al determinantelor adjectivale, numerale sau adverbiale. Aceasta ar fi o actualizare explicită, mai frecventă în limbile analitice, în corelație cu actualizarea implicită, oferită de context. Articolele și afixele sunt specializate pentru acest rol, în timp ce adjectivele, numeralele și adverbele mai au și alte funcții. Servind la exprimarea unor idei determinate, a unor situații concrete, actualizatorii însoțesc permanent, în vorbire, cuvintele care devin termeni ai propozițiilor. De aici, el a ajuns la concluzia că nu există cuvinte autonome, izolate, că existența lor depinde de context, de propoziție. Insistând prea mult pe asemănările dintre fenomenele gramaticale și evidențiind prea puțin diferențele calitative dintre ele, Bally a ajuns să pună pe același plan funcția sufixului cu aceea a prepoziției, compunerea cuvintelor cu îmbinările de cuvinte ocazionale etc., tinzând spre izomorfism. Sechehaye a revizuit definițiile unor noțiuni gramaticale și a discutat problema raportului dintre limbă și gândire. El considera, în opoziție cu Bally, că limba este creația inteligenței și că rolul ei predominant este de a comunica idei și nu sentimente. În contact cu vorbirea, cu viața, ea s-a pătruns de unele elemente afective, dar acestea nu i-au putut modifica dezvoltarea. Analizând limba din punct de vedere psihologic, el a constatat că aceasta cuprinde două categorii de elemente: unele pregramaticale (și extra-gramaticale), care țin de psihologia individuală, și altele gramaticale, produse de psihologia colectivă. După părerea sa, întreaga organizare a limbii se adaptează nevoilor gândirii, iar factorul de evoluție și progres în limbă este reprezentat prin legile abstracte ale logicii. Sachehaye crede că în sintaxă forma nu poate fi ruptă de conținut și că ar trebui să se înceapă cu analiza în ansamblu a unităților sintactice, de la cele mai simple la cele mai complexe (nu numai de la formă sau numai de la conținut). Deși teoretic s-a declarat pentru menținerea opoziției sincronie – diacronie, în practica cercetărilor sale a realizat sinteza celor două metode, arătând că lingvistica sincronică nu poate explica totul, nu poate depista cauzele schimbărilor și în consecință este nevoie și de istoria limbii, trebuie apelat la gramatica istorică. A reușit să evidențieze raporturile dintre limbajul pregramatical și cel gramatical, dintre limbă și vorbire, dintre lingvistica sincronică și cea diacronică, dintre semantică și sintaxă, dintre studiul sunetelor și acela al formelor precum și rolul factorului conștient în limbă. Era de părere că orice limbă se învață conștient și cu efort, că de la apariția limbii a existat o alegere conștientă a unor mijloace care aparțineau limbajului natural, că evoluția limbii se produce prin acțiunile conștiente și eterogene ale indivizilor izolați. Limba este astfel o operă colectivă, un rezultat al mai multor creații, interpretări și tendințe cu direcții opuse, fapt care explică amestecul și incoerența din limbă. Ea există în fiecare individ în parte, căci vorbirea individuală cuprinde atât elemente comune tuturor vorbitorilor, cât și trăsături specifice, după apartenența socială, profesiunea și gradul de cultură al vorbitorilor; ea este un fenomen social care antrenează în conștiința individuală două forțe eterogene: tendința individuală și exigențele vieții sociale cărora li se supun indivizii. În acțiunea individ – societate individul restituie cu dobândă ceea ce a primit de la societate, iar societatea asigură progresul individual. Frei, la rândul său, analizând greșelile curente din franceza contemporană vorbită, nu condamnă abaterile de la norma lingvistică, ci le explică: ele se produc numai atunci când vorbitorul nu găsește în limba normată resurse suficiente pentru a exprima destul de repede și de clar ideile sale (în limbă există forme corecte, dar insuficient de explicite, după cum există și forme incorecte, care pot face exprimarea mai clară). Frei a respins cercetarea diacronică (istorică) a limbii, considerând-o insuficientă pentru explicarea faptelor de limbă: el a explicat aceste fapte exclusiv prin funcțiile limbii, în cadrul unei cercetări sincronice. Neglijând nevoile vieții sociale, specificul limbilor și al compartimentelor acestora, Frei crede că orice limbă, orice proces de comunicare a ideilor trebuie să răspundă la cinci cerințe esențiale, indiferent de timp sau de loc: nevoia de a ordona semnele lingvistice într-un sistem, după forma sau semnificația lor, cu ajutorul analogiei, al etimologiei populare etc.; nevoia de diferențiere, de clarificare a faptelor; nevoia de economie; nevoia de invariabilitate, de păstrare a semnelor și nevoia de expresivitate. ◊ ~ structuralist: c. în lingvistica contemporană, apărut la începutul secolului al XX-lea, care studiază limba independent de sensurile cuvintelor și de istoria societății, văzând în ea un sistem de relații – fonetice și gramaticale – ce se condiționează reciproc. Se disting trei ramuri ale structuralismului lingvistic: structuralismul analitic (inductiv) european, structuralismul analitic (inductiv) american (descriptivismul) și structuralismul non-analitic (deductiv) american – generativ sau transformațional. A. Structuralismul analitic (inductiv) european are ca punct de plecare în dezvoltarea sa două lucrări celebre ale lui Ferdinand de Saussure: Mémoire sur le système primitif des voyelles dans les langues indo-européennes („Expunere asupra sistemului primitiv al vocalelor în limbile indo-europene”), Leipzig, 1897 și Cours de linguistique générale („Curs de lingvistică generală”), 1916. Ferdinand de Saussure, considerat fondatorul structuralismului lingvistic european, a elaborat principiul fundamental al acestui curent cu două corelații: a) fiecare structură sau unitate lingvistică funcționează în opoziție cu altă structură sau unitate lingvistică; b) structurile sau unitățile limbii pot fi analizate în elemente lingvistice mai mici, în așa-numite trăsături distinctive. Nici un lingvist din epoca respectivă, în care ideea de sistem – ca joc al opozițiilor și al diferențelor – devenise caracteristica principală a lingvisticii europene, nu a exprimat atât de clar principiul sistemului în termenii acestor diferențe și opoziții. Ideile lui (semnul lingvistic este o solidaritate între concept și expresie, între idee și imaginea sa acustică; semnul lingvistic are un caracter arbitrar; semnul lingvistic are un caracter psihic; între cele două forme fundamentale ale limbajului – limbă (langue) și vorbire (parole) – există diferențe; între cele două modalități de a privi fenomenul lingvistic – sincronie și diacronie – există, de asemenea, deosebiri; sunetele au o funcție distinctivă etc.) au fost dezvoltate ulterior de o întreagă pleiadă de lingviști europeni grupați în adevărate școli lingvistice de renume mondial. Astfel: 1) Școala lingvistică din Geneva (Elveția) a făcut distincție între lingvistica sincronică și lingvistica diacronică, între langue și parole, între relații paradigmatice și relații sintagmatice, între cele două aspecte ale semnului lingvistic (signifiant și signifié). Ea a fost reprezentată mai ales de Charles Bally (1865-1947), Albert Sechehaye (1870-1946), Henri Frei (1899-?) și R. Godel, continuând cu precădere studiul raportului dintre limbă și vorbire, în termenii social-individual. Charles Bally a pus bazele stilisticii lingvistice, care se ocupă de afectivul și expresivul exprimate în vorbirea considerată ca fapt colectiv. Albert Sechehaye a acordat aceeași atenție psihicului și logicului în funcționarea limbajului precum și mecanismelor sintagmatice din limbaj, concepând sistemul ca un angrenaj de microsisteme aflate în relații de subordonare și de supraordonare. 2) Școala lingvistică din Praga (Cehoslovacia) a studiat mai ales funcțiile elementelor, ale claselor de elemente și ale mecanismelor care apar între ele. Principala ei realizare a fost însă fonologia; în sintaxă a elaborat principiul analizei funcționale. A fost reprezentată de mulți lingviști, dar mai ales de fondatorii ei Roman Jakobson, Serghei Karcevski (1884-1955) și Nikolai Sergheevici Trubețkoi (1890-1938). A luat ființă în 1926 și a editat revista „Travaux du Cercle linguistique de Prague” („Dezbateri ale Cercului lingvistic din Praga”), 1929. Punând bazele acestei noi discipline – fonologia -, el a dat o formulare coerentă integrală principiilor acesteia; a subliniat trăsătura distinctivă a fonemului, rolul opozițiilor fonologice și ierarhia acestora; a dezbătut problema legilor generale ale limbii și a caracterului sistematic al acesteia, a modificărilor lingvistice, a raportului dintre limbă și societate, dintre sincronie și diacronie, dintre limbă și vorbire, dintre funcție și substanță, dintre compartimentele limbii; a inițiat studiile de tipologie structurală etc. André Martinet (n. 1908), reprezentantul francez al acestei școli lingvistice, a aprofundat în lucrările sale – Éléments de linguistique générale, Paris, 1960 și A Functional View of Language, Oxford, 1962 – principalele teze ale școlii (îmbinarea punctului de vedere funcțional cu cel structural, înțelegerea raportului dintre limbă și vorbire ca raport între general și individual, cercetarea diacronică a sistemului limbii și tendințele evolutive ale acestuia). În lucrările sale, Martinet a introdus explicit și ideea dependenței istoriei limbii de istoria societății. El a arătat că cercetarea structurală a limbii nu este obligatoriu sincronică și că sistemul fonetic este numai în aparență static (în realitate, el se transformă neîncetat, servind unor necesități de comunicare în continuă schimbare); că orice schimbare fonologică este dirijată spre un scop și ea nu poate fi explicată decât în cadrul întregului sistem fonologic. Printre lingviștii români care au aplicat în lucrările lor principiile Școlii lingvistice din Praga se numără: Sextil Pușcariu, Alexandru Rosetti, Emil Petrovici, Al. Graur, Emanuel Vasiliu și Andrei Avram. 3) Școlile lingvistice din Rusia și URSS: a) Școala lingvistică din Kazan, reprezentată mai ales de I. A. Baudouin de Courtenay (1845-1929) și Mikolai S. Krușevski (1851-1887), de orientare preponderent fonologică, a conturat conceptul de „fonem” și a făcut net distincția între limbă – ca fapt social – și vorbire – ca fapt individual -, între cercetarea aspectului evolutiv (diacronic) și cea a aspectului contemporan (sincronic) al limbii; b) Școala lingvistică din Petersburg, reprezentată mai ales de I. V. Șcerba (1880-1944), L. P. Jakubinski, E. D. Polianov, A. A. Reformatski, V. V. Vinogradov (1895-1969) și S. B. Bernștein, a fost influențată direct de cea din Kazan. Abordând funcțional fenomenul lingvistic, ea a influențat, la rândul ei, analiza fenomenului literar și a constituit una dintre premisele importante ale mișcării formaliștilor ruși, la organizarea căreia a contribuit foarte mult și Roman Jakobson. În 1917 a înființat „Societatea pentru studiul limbajului poetic”. c) Școala formaliștilor (formală), reprezentată prin membrii „Societății pentru studiul limbajului poetic” din Petersburg – V. Șkloski, A. Brik și L. P. Jakubinski; prin aceia ai „Cercului lingvistic” din Moscova – R. Jakobson și G. Vinokur; prin colaborarea cercetătorilor B. Eihenbaum, I. Tânianov (1894-1943), B. V. Tomașevski (1890-1957), V. Propp, V. M. Jirmunski (1891-1971) și V. V. Vinogradov. Ea a fost profund influențată de lucrările lingvistului rus I. A. Baudouin de Courtenay. Reprezentanții acestei școli porneau de la ideea că limbajul poeziei (al literaturii artistice în general) reprezintă un sistem de comunicare cu totul deosebit de cel constituit de limba comună, deoarece fiecare cuvânt din acest limbaj dă impresia că se naște din nou. În consecință, ei socoteau că singura sarcină adevărată a cercetării literare ar fi studierea procedeelor de realizare a formei, conținutul social și ideologic al literaturii fiind obiectul altei discipline. d) Școala lingvistică din Moscova, reprezentată mai ales de Filip Feodorovici Fortunatov (1848-1914), Roman Jakobson și A. A. Șahmatov, a adus în discuție problema distincției dintre sincronie și diacronie, a raportului dintre psihologic și lingvistic, a selecției criteriilor de analiză a limbajului. În 1915/1916 a înființat „Cercul lingvistic din Moscova”, al cărui cofondator și prim președinte a fost Roman Jakobson (între 1915-1920). Printre lingviștii sovietici care s-au ridicat sub influența acestei școli se remarcă: O. S. Kalughina, A. N. Kolmogorov, V. A. Uspenski, V. V. Ivanov, K. L. Dobrușin și I. I. Revzin. Aceștia au dezvoltat teoria modulării matematice a gramaticii de tip analitic prin metode cantitative. În mod deosebit se distinge S. K. Șaumian, prin tratarea raportului dintre model și obiectul modelat și prin stabilirea deosebirii dintre fonemul concret și sunetul concret; dintre fonemul abstract și sunetul abstract. 4) Școala lingvistică din Copenhaga (Danemarca) a urmărit mai ales mijloacele formale de descriere a structurilor lingvistice. Ea a demonstrat că limba se caracterizează prin solidaritatea dintre conținut și expresie, fiecare dintre acestea dispunând de substanță și formă; că orice text poate fi analizat în cele mai mici elemente componente. Ea este reprezentată mai ales de Vigo Bröndal (1887-1942) și Louis Hjelmslev (1899-1965). Bröndal s-a orientat spre categoriile logicii și a dezvoltat teoria opozițiilor, extinzând-o de la domeniul fonologiei la domeniul morfologiei și al semanticii; a dezbătut problema relațiilor în cadrul sistemului, raportul dintre limbă și vorbire, dintre conținut (substanță) și formă (structură). El a înființat, în 1934, împreună cu Hjelmslev, „Cercul lingvistic din Copenhaga”. Hjelmslev a pus bazele glosematicii (știința „glossemelor”, a unităților invariante sau reductibile ale limbii), a propus un ansamblu de principii de care trebuie să asculte construirea unei teorii a limbajului, a dat o descriere coerentă a tipurilor de relații lingvistice din cadrul structuralismului analitic, a procedat la divizarea sensului lexical în trăsături semantice, distinctive; a luat în discuție raportul dintre limbă și societate, dintre conținut și expresie (cele două laturi ale semnului lingvistic); a adoptat o serie de termeni noi pentru a preveni confuziile cu conceptele și categoriile tradiționale, a apropiat lingvistica de matematică, încadrând-o în rândul științelor exacte etc. Printre lingviștii români care au discutat, au adoptat și au dezvoltat metodele glosematicii (în special în definirea tipurilor de relații, în nuanțarea procedeelor de segmentare și în descrierea opozițiilor prin relația de neutralizare dintre termeni) figurează: Ion Coteanu, Emanuel Vasiliu, Andrei Avram, Valeria Guțu-Romalo, Sorin Stati, Paula Diaconescu, Solomon Marcus, Maria Manoliu-Manea și Liliana Ionescu-Ruxăndoiu. 5) Școala lingvistică din Londra (Anglia) a avut o concepție preponderent filozofică, cu mari implicații în lingvistica modernă. Ea a susținut că sensul este dat de uz, a clasificat diversele utilizări posibile ale limbajului, studiindu-le în cadrul teoriei actului vorbirii. Este reprezentată de John Rupert Firth (1890-1960) și M. A. K. Holliday, care au acordat o mare atenție ierarhiei nivelurilor limbii și lingvisticii aplicate (în special în predarea limbii engleze) B. Structuralismul analitic (inductiv) american are ca punct de plecare în dezvoltarea sa lucrările etnologului și lingvistului american Franz Boas asupra culturii și limbilor populațiilor indiene din America, iar ca reprezentanți străluciți pe Edward Sapir (1884-1939) și Leonard Bloomfield (1887-1949), întemeietori ai Școlii lingvistice din Yale, reprezentanți ai descriptivismului american. Aceștia au imprimat cercetărilor proprii un caracter predominant sincronic (descriptiv), explicabil prin orientarea tehnicistă a gândirii lor, prin necesitatea de a studia, compara și clasifica limbile indigene necunoscute ale Americii (în majoritate fără atestări istorice și fără scriere). Sapir a dezvoltat studiul tipologic al limbilor, bazat pe identități de structură, a schițat principiile tipologiei morfologice a acestora, a insistat asupra caracterului psihic al sunetului, asupra valorii psihologice a elementelor fonetice, a propus criterii de clasificare a faptelor de structură lingvistică (gramaticală), a studiat legăturile complexe ale limbii cu gândirea și realitatea istorică, a subliniat legătura dintre caracterul simbolic și caracterul expresiv al limbajului etc. Bloomfield a explicat mecanismul comunicării, considerând-o un lanț de stimuli și reacții (în relația om-natură stimulii sunt nelingvistici, iar reacțiile – lingvistice sau nelingvistice; în relația om-om, stimulii sunt, ca și reacțiile, fie lingvistici, fie nelingvistici), a scos în evidență importanța poziției din lanțul lingvistic în definirea unităților lingvistice etc. Pe lângă acești doi mari lingviști, printre figurile marcante ale descriptivismului american, care aparțin Școlii lingvistice din Yale, se numără B. Bloch, G. L. Trager, Ch. Hockett, E. A. Nida, Ch. C. Fries, R. A. Hall, A. A. Hill, Rullon S. Wells și K. L. Pike (care au pus bazele gramaticii constituenților imediați), R. S. Pittman, S. Schatman și Zellig S. Harris (care a reușit să dea forma cea mai riguroasă și mai coerentă analizei distribuționale, marcând în acest fel trecerea spre analiza transformațională). Prin analiza distribuțională, descriptiviștii americani au ajuns la un formalism excesiv, negând în final rolul semanticii în funcționarea limbii. În lingvistica românească, cercetătorii care au aplicat în studiul fonologiei, al morfologiei (al categoriilor gramaticale și al clasificării părților de vorbire), al dialectologiei și al sensurilor lexicale analiza distribuțională sunt: Emanuel Vasiliu, Paula Diaconescu, Valeria Guțu-Romalo, Maria Manoliu-Manea și Matilda Caragiu-Marioțeanu. C. Structuralismul non-analitic (deductiv) american, apărut ca o reacție la structuralismul descriptivist, este reprezentat mai ales de Zellig S. Harris, Noam Chomsky, Moris Halle, Paul Postel, J. J. Katz, Robert B. Lee, Ch. Fillmore și Robert B. King; el pune accentul pe modelarea dinamică matematică, pe nivelul structurii frazei și al transformărilor, pe nivelul semantic și cel fonologic etc. Pe baza criticii aduse școlii descriptiviste de către toți acești lingviști, s-a constituit teoria gramaticilor generative. În lingvistica românească s-au impus ca transformaționaliști Emanuel Vasiliu, Sanda Golopenția-Eretescu, Laura Vasiliu, Mihaela Mancaș, Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, Gabriela Pană-Dindelegan, Ileana Vincenz, Mihaela Cârstea, Mariana Tuțescu etc. ◊ ~ etnolingvistic: c. apărut în deceniul al treilea al secolului nostru în lingvistica din SUA. Bazele sale au fost puse de Edward Sapir (1884-1939) prin lucrarea „Language. An introduction to the study of speech” („Limbaj. Introducere în studiul limbii”), New York, 1921. Pe lângă problemele de lingvistică cu caracter tehnic (analiza sunetelor, categoriile gramaticale, procedeele gramaticale, clasificarea morfologică a limbilor etc.), acesta discută și probleme de teorie a limbii (definiția limbajului, legătura dintre limbă și societate, dintre limbă și gândire, influența reciprocă a limbilor etc.). După părerea sa, limba este un produs al societății și o funcție a culturii. Din punctul de vedere al structurii nu există diferențe tranșante între o limbă de civilizație și o limbă primitivă, deoarece fiecare dispune de un sistem fonetic, fiecare asociază elementele sonore cu diferite concepte, fiecare poate exprima formal diverse raporturi etc. Sapir consideră că între rasă (fenomen biologic) și limbă (fenomen social) nu există o legătură directă; la fel, între limbă și cultură, deoarece tipul rasial, cel cultural și cel lingvistic nu sunt obligatoriu paralele, ariile lor de răspândire încrucișându-se în majoritatea cazurilor (limbi înrudite pot fi purtătoare ale unor culturi diferite, după cum aceeași, limbă poate exprima culturi diferite). Istoria culturii este pentru Sapir o suită complexă de schimbări cantitative, o alternanță de achiziții și pierderi, iar evoluția limbii o suită de schimbări formale, fără legătură cu conținutul. El afirmă că fiecare limbă ar avea un model propriu, neschimbător, de esență nematerială, care funcționează ca un mecanism psihologic în afara istoriei limbii și care dă elementelor lingvistice concrete o anumită formă și le indică direcția schimbărilor. Acest model reprezintă o caracteristică de bază a limbii, găsindu-se atât în sistemul fonetic (unde determină numărul fonemelor, relațiile dintre ele și funcționarea sistemului fonologic și rămâne intact chiar după schimbarea conținutului fonetic), cât și în sistemul gramatical al acestuia. După părerea sa, modelul lingvistic făurește geniul structural al unei limbi, specificul ei; el este în mare măsură de sine stătător și prin el se dezvăluie modelul cultural al unei societăți. ◊ ~ semanticist: c. idealist în lingvistica contemporană, apărut la începutul secolului al XX-lea, care susține că principala problemă a filozofiei ar fi limba, pe care o identifică cu logica și cu realitatea obiectivă, înlocuind cercetarea științifică a realității prin analiza formală a sensului cuvintelor. Cei mai de seamă reprezentanți ai acestui c. sunt: Rudolf Carnap, filozof german, Chase Stuart, filozof american, și Read Brain, filozof englez. Ei consideră limba un ansamblu de simboluri convenționale, de complexe sonore pe care oamenii le înțeleg diferit și cărora le atribuie, individual și arbitrar, după împrejurări, semnificații diferite, în raport cu gradul lor de cultură și cu mediul social în care activează (de aici și concluzia falsă că aceasta ar fi cauza principală a neînțelegerilor între oameni, a conflictelor sociale și naționale). Ei recomandă îndepărtarea cuvintelor abstracte din limbă, deoarece – spre deosebire de cele concrete care desemnează obiecte reale – acestea desemnează simboluri, ficțiuni, obiecte ireale, creând neajunsuri societății, împiedicând cunoașterea. Răsturnând raporturile reale dintre limbă și gândire, dintre limbă și societate, ei afirmă că în evoluția societății, în organizarea acesteia, factorul determinant nu este existența socială, ci gândirea umană, felul de a gândi al unui popor, influențat la rându-i de limba pe care acesta o vorbește. Semanticiștii își propun crearea unei teorii generale a semnelor fără legătură cu limbile reale, fără raportare la procesul comunicării. ◊ ~ latinist: c. apărut în lingvistica și filologia românească din secolul al XIX-lea, continuator al unor idei ale Școlii ardelene până în 1880. Reprezentanții săi – August Treboniu Laurian, Timotei Cipariu, I. C. Massim, Aron Pumnul, G. Barițiu, G. Săulescu, G. Munteanu, I. Hodoș, A. M. Marienescu, l. G. Sbiera etc. -, animați de dorința patriotică de a continua ideile înaintașilor (Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior și I. Budai-Deleanu) și de a demonstra multilateral, împotriva falselor și tendențioaselor teorii, latinitatea poporului român și a limbii sale, au ajuns la unele exagerări, combătute de scriitorii și criticii literari ai epocii (Alecu Russo, C. Negruzzi, V. Alecsandri, Al. Odobescu, B. P. Hasdeu, I. L. Caragiale și mai ales Titu Maiorescu). Pornind de la teza că limba română este o limbă „stricată”, promotorii acestui c. s-au străduit să o reapropie de latină și să demonstreze puritatea ei integrală prin unele măsuri arbitrare: eliminarea cuvintelor străine din limbă și înlocuirea lor cu termeni reînviați din textele noastre vechi, luați direct din dicționare latinești sau formați special din elemente latine (ca de exemplu: de perete frecătoriu pentru chibrit și de gât legău pentru cravată); modificarea formei cuvintelor de origine latină, pentru a le apropria de forma originală, sau modificarea structurii unor cuvinte străine, pentru a le apropia de latină (ca de exemplu: sl. Slatina a fost modificat în Stelatina, pentru a demonstra că vine de la lat. Stella Latina; sl. război în răzbel – cum a circulat multă vreme chiar și în limba populară -, pentru a demonstra că vine de la lat. bellum „război”; sl. nărav în morav, pentru a demonstra că vine de la lat. mos, moris „obicei” etc.); promovarea principiului etimologic în ortografie (se scria tierra în loc de țară, iar sunetul „î” era notat diferit: mênă „mână”, vênt „vânt”, riu „râu”, rônd „rând”, gût „gât” etc.); elaborarea de dicționare, gramatici și sisteme ortografice latinizante etc. În felul acesta, ei riscau să ajungă la o limbă și la o scriere cu totul artificiale, un exemplu în acest sens fiind „Dicționarul limbii române” alcătuit de Laurian și Massim, în colaborare parțială cu Bariț și Hodoș. În ciuda acestor neajunsuri și greșeli, în ciuda influenței negative a activității lor în epocă (iar mai târziu asupra unor scriitori minori și asupra unor publicații), latiniștii au contribuit la cercetarea legilor fonetice ale limbii române; pasiunea lor pentru identificarea unor termeni latini în vechile texte românești a stimulat interesul pentru cultura și literatura noastră medievală; unele dintre cuvintele introduse forțat în dicționarul amintit au devenit neologismele de mai târziu ale limbii române; au contribuit la generalizarea scrierii cu caractere latine; au adus noi argumente în sprijinul originii latine a limbii și poporului român; Cipariu a pus bazele editării vechilor texte românești și ale gramaticii istorice a limbii noastre; Laurian a publicat o gramatică românească și, împreună cu N. Bălcescu, a condus publicația „Magazin istoric pentru Dacia”; Pumnul a dat prima istorie a literaturii române în texte; Marienescu și Sbiera au publicat importante culegeri de folclor etc. ◊ ~ istorico-popular: c. apărut sub influența ideilor Școlii ardelene spre jumătatea secolului al XIX-lea (1840-1870) în rândurile scriitorilor din acea epocă, grupați în jurul revistei Dacia literară. Astfel, M. Kogălniceanu, N. Bălcescu, C. Negruzzi, Alecu Russo și V. Alecsandri au determinat, prin scrierile lor, o nouă orientare a limbii noastre literare; ei au susținut ideea unei limbi literare care să aibă la bază limba vorbită de popor și limba scrisă a cărților vechi, subliniind necesitatea neologismului impus de cultura modernă.

Eftimie Dacă numele pers. gr. Euthýmios, căruia îi corespunde rom. Eftímie, este o formație mai nouă și nu apare în izvoarele mai vechi, Eúthymos și fem. Euthymía erau folosite și în epoca clasică (persoane care purtau aceste nume apar la Strabon, Pausanias, în Lexiconul lui Suidas etc.; într-o perioadă foarte veche, așa cum aflăm de la Pindar, Euthymia era chiar personificată ca divinitate). Cunoscut și în limba română actuală prin neologismul eutimie „liniște sufletească” gr. euthymia este la origine un compus din eu- „bine” (obișnuite la greci, multe dintre antroponimele cu Eu- sînt cunoscute și la noi: Evantia, Evdochia, → Eugen, Eustațiu, Eustatie) și thýmos „fire, temperament, spirit”. Folosit frecvent în perioada creștină datorită semnificației sale și răspîndit apoi ca nume calendaristic la ortodocși (mai cunoscut este cultul unui Eftimie cel Mare), Euthýmios este preluat de slavi sub forma Evtymiji sau Evfimii, care se explică prin modificările produse în greacă încă din primele secole ale erei noastre (diftongul eu- devenise ev- sau ef-). Grupul -uth-, pronunțat -fth- (sunetul -th- are o pronunție asemănătoare cu cea din engleză) a devenit în limbile slave -ff- sau vt-, astfel explicîndu-se actualele forme din rusă, ucraineană (în pomelnicul din 1484, de la Horodiște este atestată Ievfimiia), bulgară, sîrbo-croată. De la popoarele slave vecine numele ajunge și la noi, documentele muntene menționîndu-l încă din 1478 (un egumen al mănăstirii Snagov, Evtimie). Marele număr de variante în care apare numele în documentele de după 1500 sau chiar în onomastica actuală se explică fie prin influențele străine (în primul rînd limbile slave vecine, apoi neogreaca), fie prin modificările suferite pe teren românesc. Iată doar o parte din aceste forme: Ethimie, Ithimie, Eftimie, Eftemia, Efta, Eftinca, Iftimie, Aftemie, Estimia, Teni, Tenie etc. (ca nume de familie: Eftimescu, Eftimiu, Eftenoiu etc.). Mult mai rare astăzi decît în secolele trecute, Eftimie și Eftimia apar și sub formele culte Eutimie, Eutimia. ☐ Magh. Eutimia, bg. Evtimii, Evtimia, ucr. Iefim, Iefimia etc.

BOTOȘANI 1. Municipiu în NE României, în C. Jijiei, reșed. jud. cu același nume; 126.739 loc. (1991). Constr. și reparații de mașini agricole, de utilaje și piese de schimb pentru ind. ușoară, de aparataj electrotehnic; articole de cauciuc; izolatori electrici; șuruburi; mat. de constr. (prefabricate din beton, cărămidă); mobilă; produse textile (filatură și țesătorie de bumbac, conf., fire de melană) și alim. (unt, brînzeturi, preparate din carne, lapte praf, uleiuri vegetale, panificație); ind. poligrafică. Teatru dramatic și de păpuși, filarmonică. Biserica Sf. Nicolae-Popăuți, ctitorie a lui Ștefan cel Mare (1496), bisericile Sf. Gheorghe (1551), Uspenia (1552), ctitoriile doamnei Elena Rareș; biserică armenească (sec. 16, cu transformări în sec. 18 și 19). Veche așezare, cu o locuire neîntreruptă începînd din paleolitic; menționat documentar la 1439, dar cu o existență anterioară ca apanaj al soției domnului și sediu al unui vornic; important centru comercial; școală domnească și grecească (sec. 18). Considerat în sec. 16 „cel mai mare și mai vechi iarmaroc al Moldovei”. Declarat municipiu în 1968. 2. Jud. în extremitatea nord-estică a României, între rîurile Siret (la V) și Prut (la E); 4.956 km²; (2,09% din supr. țării); 470.011 loc. (1991), din care 38,1% în mediul urban; densitate: 92,9 loc./km². Reșed.: municipiul Botoșani. Orașe: Darabani, Dorohoi, Săveni. Comune: 68. Relieful, cu aspect predominant deluros, cuprinde două unități distincte: Pod. Sucevei, în V și SV, reprezentat printr-o succesiune de dealuri (Bour, 339 m, Masca, 426 m, Dealul Mare-Tudora, 587 m, Holm 556 m ș.a.) despărțite de cîteva zone mai coborîte, numite șei (Șaua Dersca, 260 m, Lozna, 300 m, Bucecea, 260 m, Hrișcani, 280 m, Vorona, 260 m ș.a.) și C. Jijiei (parte componentă a C. Moldovei) la E, formată din coline joase, cu aspect de platouri, de 200-250 m alt., separate de văi largi, adîncite. Climă temperat-continentală, supusă înfluențelor maselor de aer continentale din E, care imprimă climatului un caracter continental excesiv. Temp. medie anuală variază între 8,3°C în V jud. și 9,2°C în E, cu amplitudini termice mari între vară și îarnă. Precipitațiile atmosferice însumează, în medie, 500-600 mm anual, ploile avînd caracter torențial. Vînturi predominante dinspre N și E. Rețeaua hidrografică aparține în pr. bazinelor superioare ape rîurilor Siret și Prut care colectează celelalte rîuri mai mici ce drenează terit. jud. B., printre care Molnița, Bahna, Vorona (afl. pe stg. Prutului). Datorită variațiilor mari de debit, pe majoritatea rîurilor au fost create peste 150 iazuri folosite pentru piscicultură, irigații, alimentări cu apă și regularizarea cursurilor (iazurile Dracșani, Hănești, Negreni ș.a.). Cel mai important lac de pe terit. jud. B. este lacul de acumulare Stînca-Costești de pe Prut (140 km²). Resurse naturale: nisipuri cuarțoase (Miorcani, Hudești), de o mare puritate, folosite pentru fabricarea sticlei optice și a cristalurilor, gips (Păltiniș, Crasnaleuca), gresii (Ibănești, Coșula, Tudora, Hudești), calcare (Coșula, Vorona, Ripiceni, Ștefănești, Dealul Holm), argile (Bucecea, Dorohoi, Leorda, Mihăileni), tufuri andezice (Hudești), turbă (Dersca), pietrișuri, balast. Economia. În 1989, structura producției globale industriale a jud. B. evidenția trei ramuri cu ponderi mari: ind. textilă și conf. (34,4%) cu centre la Botoșani, Dorohoi, Săveni, ind. constr. de mașini și prelucr. metalelor (24%), producătoare de mașini agricole, utilaje și piese de schimb pentru ind. ușoară, aparataj electrotehnic, mijloace de automatizare, șuruburi (Botoșani, Dorohoi) și ind. alim. (zahăr, brînzeturi, lapte praf, produse din carne etc.) la Botoșani, Dorohoi, Darabani, Săveni, Bucecea. În 1989, agricultura dispunea de 291.038 ha terenuri arabile. 87.919 ha pășuni și fînețe naturale, livezi și vii. În același an, supr. arabile erau ocupate de culturi de porumb (92.822 ha), grîu și secară (81.093 ha), plante de nutreț (29.792 ha), plante uleioase, floarea-soarelui, sfeclă de zahăr, cartofi, leguminoase pentru boabe etc. Sectorul pomicol se remarcă prin producții mari de prune, mere, pere, cireșe, vișine, nuci (Șendriceni, Vorona, Cristești, Frumușica). Viticultura se dezvoltă în jurul localit. Trușești, Ștefănești, Todireni, Călărași. În 1990, sectorul zootehnic cuprindea 588,1 mii capete ovine (în special din rasele karakul și țigaie, jud. B. fiind printre primele producătoare de blănițe de astrahan), 216 mii capete bovine (predominant din rasele Simmenthal și Bălțata românească), 179,1 capete porcine, 10,7 mii capete cabaline; avicultură și apicultură. Căi de comunicație (1990): rețeaua feroviară însumează 142 km, iar cea a drumurilor publice 1.824 km, din care 338 km modernizate. Unități de învățămînt, cultură și artă (1989-1990): 383 școli generale, 18 licee, un teatru dramatic, unul de păpuși și o orchestră simfonică (la Botoșani), 446 biblioteci, 153 cinematografe, muzee, case memoriale etc. Turism. Principalele obiective turistice: cetatea dacică de la Stîncești, schiturile Cozancea (cu biserică de piatră din 1756), Balș (1430), mănăstirile Vorona (1600), Gorovei (1742), Agafton (1740) ș.a., bisericile Sf. Nicolae-Popăuți din Botoșani (1496) și Sf. Nicolae din Dorohoi (1495) – ctitorii ale lui Ștefan cel Mare, bisericile de lemn din Văculești (1712), Brăești (1745), Cristești (1766) ș.a. Muzeul răscoalei țărănești din 1907 de la Flămînzi etc. Case memoriale: „Mihai Eminescu” (Ipotești), „George Enescu” (Liveni), „Nicolae Iorga” (Botoșani), „Ștefan Luchian” (Ștefănești), „Alexandru (Păstorel) Teodoreanu” (Dorohoi), „Octav Băncilă” (Corni), „Grigore Antipa” (Botoșani), „Dimitrie Brândză” (Bivolu) etc. Indicativ auto: BT.

cluster (cuv. engl. [’klastər], „ciorchine”, formă eliptică de la tone-c.), complex de sunete concomitente ce reunește secunde* într-o dispunere strânsă, adesea sub forma scării. Primul care a utilizat c. sistematic în compoziție și a încercat fundamentarea teoretică a fost H. Cowel (între 1919 și 1930). Pentru Cowel, c. este, în mod cu totul arbitrar, un produs al armonicelor* superioare dar, în mod sigur, un derivat din glissando*-ul obținut pe clapele (1) albe și negre ale pianului (sens în care vedea și Boulez, în 1963, înrudirea dintre c., vertical și glissando-ul oblic). C. apare în acest sens în următoarele trei variante, care fiecare presupune, după Cowel, un ton de bază. Mai mult decât acest ton de bază, caracteristică definitorie a c. este întinderea sa (asupra căreia a insistat Kagel, 1959). Există în consecință c. staționare, cu întindere constantă, și c. mobile, cu întindere variabilă. Ridicat la principiu de compoziție în creația lui Ligeti, c. cunoaște o sumă de procedee de diversificare privind mai ales densitatea umplerii ambitusului (1) prin diverse trepte* diatonice* sau cromatice*, prin mișcări interioare. Cercetătorii români (Rațiu, Pașcanu) consideră că verticalizarea structurilor modale, aglomerarea elementelor melodice pot da naștere unor c. fie diatonice, fie parțial- sau total- cromatice.

peste pp [At: COD. VOR. 18/31 / V: (îrg) păstă, păs~, păște, pâstă, ~spe, ~spre, ~tă, ~tre, pește, pista, pis~, piște, prăstă, prestă, pres~, pris~, pristi / E: pre + spre] 1 Exprimă suprapunerea, directă sau mediată, în sau dincolo de limitele unei suprafețe sau ale unui spațiu conceput ca o suprafață. 2 Exprimă aplicarea pe o parte a unei suprafețe, pe un obiect etc. Au tras peste ferestre foi de cort. 3 (Îlav) Unul ~ altul, una ~ alta, unii ~ alții, unele ~ altele Suprapus în stivă. 4 Exprimă aplicarea violentă a unei lovituri pe o parte a corpului O plesni peste cap. 5 Arată aplicarea mediată, pe deasupra unei suprafețe, a unui obiect Norii stau grămadă peste sat. 6 Indică aplicarea transversală și mediată până dincolo de întinderea unei suprafețe Pod peste mare nu se poate. 7 Exprimă parcurgerea unei distanțe prin traversare Trece peste câmp. 8 Indică deplasarea pe o suprafață Râul alunecă peste prundiș. 9 Exprimă deplasarea superficială, lină pe suprafața unui obiect Aerul rece îi trece peste față. 10 Arată parcurgerea în întregime a întinderii Trecea râul peste podul de lemn. 11 Exprimă parcurgerea mediată a întinderii unei suprafețe O flacără trecea peste munți. 12 Arată că parcurgerea distanței se petrece prin intermediul privirii Privi peste curte. 13 Indică traversarea unei delimitări sau a unui obstacol prin depășire sau escaladare Au fugit peste Dunăre. 14 Exprimă revărsarea dincolo de o limită Ape revărsate peste maluri. 15 Arată că depășirea unui obstacol spațial se produce prin intermediul privirii sau al unui flux sonor Privesc peste ulucă. 16 Urmat de un determinant calitativ, exprimă extinderea, de obicei prin răspândire continuă ori intermitentă, a unei realități, a unei stări etc. pe un cuprins spațial delimitat prin acest determinant Zăpada s-a așternut peste sat. 17 Exprimă cuprinderea cu ajutorul privirii a unei întinderi spațiale Privea peste tot în căutarea unui adăpost. 18 Urmat de un determinant numeric, indică situarea dincolo de limita unei distanțe, precizată prin acest determinant Peste 100 de metri vei întâlni un parc. 19 Exprimă extinderea, răspândirea etc. prin orientare dinamică înspre un reper Căzuseră alți tovarăși peste leșurile lor. 20 Exprimă faptul că reperul spațial constituie obiectivul supus sau expus în mod forțat unei acțiuni directe și de obicei neașteptate Românii cad peste tabăra și bagajele turcilor 21 Indică localizarea unei realități prin raportare la depășirea unei limite Se vedeau peste dealurile negre Bucegii. 22 (Îlav) ~ drum Față în față la o distanță mică. 23 Exprimă încadrarea unui fapt, a unui eveniment etc. nedeterminat ca durată, în cursul desfășurării unei perioade Au măcinat grâul cules peste vară. 24 Indică posterioritatea scurgerii unei durate față de o unitate temporală determinată Într-o zi, peste care au trecut multe zile, am intrat în acea casă. 25 Exprimă scurgerea unei durate definite ca înșirare de perioade identice Românii au trecut peste vremuri grele. 26 Indică posterioritatea manifestării unei stări față de o perioadă scursă Au trecut peste vârsta copilăriei. 27 Exprimă încadrarea durativă a unei acțiuni, a unei stări etc. pe întregul cuprins al unei perioade, uneori marcat printr-un determinant cantitativ Asta pentru a evita rămânerea peste noapte a unei lămpi aprinse. 28 Indică posterioritatea unui fapt, a unui eveniment etc. față de o limită temporală determinată cantitativ Peste un ceas ieșise. 29 Arată prelungirea unei durate prin suplimentare nedeterminată față de o limită temporală precizată Vor trece zile peste zile. 30 Exprimă perspectiva temporală durativă care constituie obiectivul încadrării unei acțiuni, a unei stări etc. Să vă fie învățătură peste toată viața. 31 (Îlav) ~ curând Într-un viitor apropiat O să mă întorc peste curând. 32 Exprimă supraordonarea unei realități față de sfera, domeniul etc. asupra cărora își exercită o autoritate, de obicei ierarhică Se făcuse stăpână peste toți din casă. 33 Arată declanșarea unei circumstanțe, de obicei defavorabilă, asupra unei ființe sau a unui obiect Scăpase de primejdia să mai dea vreun frig peste el. 34 Indică superioritatea unei ființe sau a unui obiect asupra altora, prin depășire în importanță, în valoare etc. El este cu mult peste ceilalți. 35 Exprimă sfidarea cuiva prin ignorare, nepăsare etc. Am jurat să trec peste dânșii. 36 (Îe) A privi ~ umăr A desconsidera pe cineva prin dezinteres sau dispreț El privește peste umăr la activitatea culturală. 37 (Îe) A lua ~ picior A persifla Ne iau oamenii peste picior. 38 Exprimă depășirea unor situații, de obicei nefavorabile Vor trece peste greutăți mari. 39 Indică încălcarea unei norme, a unei dispoziții, a unei hotărâri etc. Fata cu feciorul se căsătoresc peste voința părinților. 40 (Îlav) ~ rând Fără a respecta o ordine prestabilită Medicul a primit-o peste rând. 41 (Îlav) ~ tot Acoperit integral. 42 Intră în componența unor formule de repetiție care exprimă aglomerarea, îngrămădirea etc. Își punea întrebări peste întrebări. 43 Intră în componența unor formule de repetiție care exprimă acumularea A adunat moșii peste moșii. 44 (Îlav) Claie ~ grămadă Aglomerat în dezordine În trăsuri erau ofițeri claie peste grămadă. 45 Urmat de un determinant cantitativ, indică depășirea limitei exprimate de aceasta Peste o mie de bolnavi zăceau în camere. 46 Exprimă depășirea unei limite prin adaos Peste toate a venit și seceta. 47 Arată depășirea unei cantități prestabile prin suplimentare Funcționarii au lucrat peste program. 48 Indică depășirea excesivă a unei limite A fost peste așteptări. 49 (Îe) A da ~ cineva sau ceva A se confrunta pe neașteptate cu un obiectiv întâlnit accidental Dăm peste o femeie rezemată de zid. 50 Arată intervenția inopinată asupra unui obiectiv A intrat peste mine în casă. 51 Indică imixtiunea în drepturile, în interesele, în atribuțiile cuiva Ce te bagi peste treburile mele?

BRAȘOV 1. Depresiunea ~, depr. intracarpatică, de origine tectono-erozivă, situată pe Olt, și afl. săi Bîrsa și Rîul Negru, limitată de M-ții Bodoc și Baraolt la N, de M-ții Ciucaș, Bîrsei, Bucegi și Piatra Craiului la S, de M-ții Vrancei la E și Perșani la V. Supr.: c. 1.800 km². Relief de piemonturi, șesuri, terase și lunci. Culturi de cereale, cartofi, sfeclă de zahăr etc. Creșterea animalelor. Subdiviziuni: compartimentul vestic (Țara Bîrsei), compartimentul central (Depr. Sfîntu Gheorghe) și compartimentul estic (Depr. Tîrgu Secuiesc). 2. Municipiu în depr. cu același nume, la poalele masivelor Tîmpa, Postăvaru și Piatra Mare, reșed. jud. omonim; 355.593 loc. (1991). Nod feroviar și rutier. Pr. centru politico-ad-tiv, cultural-științific, de transport și al doilea centru industrial al țării. Constr. de mașini (tractoare, autocamioane de mare tonaj, cu motor Diesel de 215 C.P., mașini unelte pentru prelucr. metalelor); întreprindere de rulmenți; ind. chimică (produse cosmetice, locul 2 pe țară, după București, articole tehnice din cauciuc, vopsele). Ind. de prelucr. petrolului, mat. de constr. (prefabricate din beton, produse refractare), de prelucr. lemnului (mobilă, placaje, furnire, cherestea), piel. și încălț., textilă (stofe, tricotaje), ind. alim. și poligrafică. Universitatea „Transilvania”, cu nouă facultăți, două colegii tehnice, teatru de stat, filarmonică, muzeu județean. Monumente istorice: turnurile și bastioanele vechilor fortificații (Turnul Alb, 1494; Turnul Negru, sec. 15; Bastionul Țesătorilor, 1425-1436 ș.a.), Biserica Sf. Bartolomeu, în stil gotic timpuriu (sec. 13, refăcută în sec. 15), Biserica Neagră, în stil gotic (c. 1385-c. 1476) cu o vastă colecție de covoare orientale, Casa Sfatului (sec. 14-18, azi muzeu), Biserica Sf. Nicolae din Șchei (sec. 18) etc. Numeroase case de locuit și biserici din sec. 16-18. Menționat documentar la 1235 (în „Catalogul Ninivensis”) sub denumirea de „Corona”, dar cu o existență anterioară. Pr. centru meșteșugăresc și comercial din S Transilvaniei, B. a întreținut strînse relații comerciale cu Țara Românească și Moldova. În sec. 16 a devenit un important centru cultural românesc (activitatea tipografică a diaconului Coresi, școala de la Biserica Sf. Nicolae din Șchei) și săsesc (umanistul J. Honterus). La B. se organizează primul liceu umanist din țară (1541). În 1546 ia ființă prima moară de hîrtie din țară. Aici au funcționat (începînd din 1788 și 1834) două școli elementare românești și un liceu înființat de Andrei Șaguna (1850) și au apărut din 1838 „Gazeta de Transilvania” și „Foaie pentru minte, inimă și literatură”, care au contribuit la închegarea și dezvoltarea conștiinței naționale a poporului român. Centru al Revoluției de la 1848-1849; la 12/24 mai 1848 emigranții moldoveni la B. au elaborat, sub conducerea lui M. Kogălniceanu, programul revoluționar „Prințipiile noastre pentru reformarea patriei”. Populația orașului a participat activ la evenimentele revoluționare ce au premers Marea Unire de la 1918. În perioada interbelică, B. a cunoscut o importantă dezvoltare economică și culturală. La 15 nov. 1987, în ziua în care aveau loc alegeri de deputați în Marea Adunare Națională, muncitorii uzinelor de autocamioane și de tractoare, la care s-au raliat și muncitori de la alte întreprinderi, precum și o mare parte a populației orașului, au manifestat violent împotriva condițiilor extrem de grele de viață și de muncă impuse de regimul comunist și de dictatura ceaușistă. Revolta a fost înăbușită cu brutalitate de forțele de represiune, iar liderii ei întemnițați sau exterminați. În dec. 1989, B. a fost unul dintre centrele Revoluției. Între 1950 și 1968 (cînd orașul a fost declarat municipiu), B. s-a numit Orașul Stalin. Din 1968 reședința jud. cu același nume. 3. Jud. în partea centrală a României, în interiorul arcului carpatic, pe cursul mijlociu al Oltului; 5.351 km² (2,25% din supr. țării); 685.117 loc. (1991), din care 77,0% în mediul urban; densitate: 129 loc/km². Reșed.: municipiul Brașov. Orașe: Codlea, Făgăraș (municipiu), Predeal, Rîșnov, Rupea, Săcele, Victoria, Zărnești. Comune: 43. Relief variat: în S și SE o zonă montană, cu alt. ce depășesc frecvent 2.000 m, cuprinde sectoarele M-ților Făgăraș (vf. Moldoveanu, 2.544 m – cel mai înalt din țară), Piatra Craiului, Bucegi și Ciucaș, în NV o reg. colinară reprezentată prin Pod. Hîrtibaciului (500-650 m alt.), iar spațiile central-nordice, vestice și estice sînt ocupate aît de mari arii depresionare, numite „țări” (Depr. Făgărașului sau Țara Oltului, Depr. Brașov sau Țara Bîrsei), cît și de depr. de mai mică extindere (Depr. Baraolt, Depr. Homoroadelor ș.a.). Ca unități aparte sînt M-ții Perșani, Țaga și M-ții Bîrsei, aceștia din urmă incluzînd masivele Postăvarul (1.799 m) și Piatra Mare (1.844 m). Climă temperat-continentală, moderată, cu temp. medii anuale de -2,5°C în zonele montane înalte, 7,5°C în reg. dealurilor piemontane și 8,2°C în depr. Iarna în depr. se produc frecvente inversiuni de temp. determinînd scăderi bruște (la 25 ian. 1942, la Bod, s-au înregistrat -38,5°C, minima absolută din țară). Precipitații medii între 600 și 700 mm anual. Vînturi dominante dinspre NV și V. Rețeaua hidrografică este bine organizată, majoritatea rîurilor mici fiid colectate de Olt, ce străbate jud. pe 210 km. În mare măsură cursul Oltului este regularizat, iar energia apelor lui folosită în hidrocentralele din aval de Făgăraș. Afl. pr.: Ghimbășel, Bîrsa, Șercaia, Sîmbăta, Viștea, Ucea. Resurse naturale: păduri de conifere, calcare (Codlea, Cristian, Rîșnov, Zărnești ș.a.), bazalte (Racoș, Hoghiz, Bogata Olteană), tufuri vulcanice (Cața, Drăușeni, Veneția de Jos), argile caolinoase (Cristian, Holbav), gresii (Teliu), gnaise, dolomite, nisipuri, pietrișuri etc. O bogăție aparte o reprezintă apele minerale clorosodice, iodobromurate, sulfuroase care apar sub formă de izvoare la Rodbav, Zizin, Perșani, Homorod. Economia: Industria are ca pr. ramură constr. de mașini și prelucr. metalelor (51,5% din prod. globală ind. a jud., 1989) care produce tractoare (Brașov, Codlea), autocamioane de mare tonaj, utilaj petrolier și energetic, mașini și utilaje agricole, motoare electrice, mașini-unelte pentru prelucr. metalelor, rulmenți, cabluri de oțel (Brașov), motoplanoare și elicoptere (Ghimbav), echipament electric de bord pentru autovehicule (Săcele), biciclete și motociclete (Tohanu Nou-Zărnești), scule (Rîșnov) ș.a. Celelalte ramuri ind. mai produc: energie electrică (termocentralele Brașov, Făgăraș, Victoria și hidrocentralele Făgăraș, Voila, Zărnești și Viștea), îngrășăminte chim., amoniac, acid azotic și sulfuric, vopsele și coloranți, mase plastice, articole tehnice din cauciuc, cosmetice (Brașov, Făgăraș, Victoria, Codlea, Rîșnov), celuloză și hîrtie (Zărnești, Ghimbav), mat. de constr. (prefabricate din beton, ciment, var, cărămidă, teracotă etc.) la Brașov, Hoghiz, Cristian, Racoș, Feldioara, Timișu de Jos, mobilă, furnire, placaje și cherestea (Brașov, Codlea, Săcele, Zărnești, Cristian, Șercaia, Homorod, Rupea), stofe, tricotaje, conf., covoare (Brașov, Codlea, Hărman), articole din piele (Brașov), produse alim. (preparate din carne și lapte, produse zaharoase, paste făinoase, zahăr, băuturi răcoritoare și alcoolice etc.). Agricultura se caracterizează prin predominarea sectorului zootehnic și prin cultura plantelor tehnice (sfeclă de zahăr, cartofi, in, plante furajere etc.). În 1989, din totalul terenurilor arabile (118.607 ha), 23.816 ha erau cultivate cu grîu și secară, 19.258 ha cu orz și orzoaică, 17.351 ha cu porumb, apoi ovăz, legume, cartofi, sfeclă de zahăr etc. Pomicultura, în cadrul căreia predomină prunii și merii, este mai dezvoltată în zona dealurilor din Pod. Hîrtibaciului, în apropiere de Rupea, și în zona de contact a depr. cu ramura muntoasă din sud (Lisa, Recea, Drăguș). În 1990, sectorul zootehnic cuprindea 158,3 mii capete bovine, 368,6 mii capete ovine, 232,9 mii capete porcine; avicultură și apicultură. Căi de comunicație (1990): rețeaua feroviară însumează 333 km (166 km linii electrificate), municipiul B. fiind unul dintre cele mai importante noduri feroviare din țară. Lungimea drumurilor este de 1.348 km, din care 395 km sînt modernizate. Prin jud, trec șoselele internaționale E 60 (Sighișoara-Brașov-Predeal) și E 68 (Sibiu-Brașov). Unitățile de învățămînt, cultură și artă (1989-1990): Universitate și două colegii tehnice, trei teatre (dramatic, muzical, de păpuși), o filarmonică („Gheorghe Dima”), 207 școli generale, 34 licee, 576 biblioteci, muzee, case memoriale etc. Turism. Jud. B. are un potențial turistic ridicat, legat de varietatea și frumusețea peisajului montan, cu numeroase trasee turistice, cabane (Trei Brazi, Diham, Susai, Gîrbova, Piatra Mare, Postăvarul etc.), mijloace de transport pe cablu și posibilități de alpinism, de nenumăratele monumente istorice și de arhitectură (cetățile de la Făgăraș, Brașov, Rîșnov, Rodbav, Rupea, Homorod, Prejmer, Feldioara, Cincșor, castelele medievale de la Bran, Hoghiz, Racoș, turnurile și bastioanele vechilor fortificații, Casa Sfatului, Biserica Neagră ș.a. din Brașov), de stațiunile climaterice și balneoclimaterice (Poaina Brașov, Predeal, Timușu de Jos, Rodbav, Sîmbăta de Jos, Zizin, Perșani), de monumentele naturii de la Dumbrava Vadului (poienile de narcise), Racoș (coloane de bazalt), Cristian (pădurea de stejari seculari) etc. Indicativ auto: BV.