PURISM s. n. (< fr. purisme, cf. germ. Purismus): tendință eronată de a elimina dintr-o limbă elementele considerate străine de structura ei. În limba română s-a manifestat această tendință în secolul al XIX-lea la reprezentanții curentului latinist (v. latinism, curent și ciunism). P. a fost un produs al realităților autohtone românești, în virtutea cărora era considerat ca un mijloc apt să contribuie la dovedirea romanității poporului și a limbii române și la unificarea, dezvoltarea și perfecționarea limbii române. Rădăcinile sale istorice rezidă în crezul istoric profesat de Școala Ardeleană; premisele sale istorice se găsesc în conștiința romanității și a continuității noastre ca popor în Dacia. P. a fost generat și de situația în care se găsea limba română în acel timp, considerată „decăzută”, „coruptă”. Pe lângă temeiurile istorico-lingvistice care l-au creat p. a fost reclamat și alimentat și de polemicile virulente cu detractorii originii și drepturilor limbii și națiunii române.