GRAMATICĂ s. f. (< lat. grammatica, cf. gr. grammatika < gramma „literă”, „scriere”, it. grammatica, germ. Grammatik): 1. ramură a lingvisticii care studiază regulile privitoare la modificarea formei cuvintelor și la îmbinarea acestora în propoziții și în fraze; știință care se ocupă cu studiul părților de vorbire, al părților de propoziție, al propozițiilor și al frazelor. 2. manual (tratat, carte) care cuprinde studiul structurii gramaticale a unei limbi, al regulilor gramaticale. ◊ ~ tradițională: g. păstrată, transmisă prin tradiție de la o generație la alta; ea se bazează pe cercetările tradiționale ale unei limbi, la care s-au adăugat elementele noi aduse de cercetători din fiecare generație. Există multe g. tradiționale ale limbii române. Prima g. românească, rămasă în manuscris, a fost Gramatica românească a lui Dimitrie Eustatievici din 1757, scrisă după modele slave și grecești și publicată abia în 1969. Prima g. românească tipărită a fost Elementa linguae dacoromanae sive valahicae a lui Samuil Micu și Gheorghe Șincai, publicată la Viena în 1780. Prima g. tipărită în Țara Românească este cea a lui Ienăchiță Văcărescu, apărută la Râmnicu Vâlcea și la Viena în 1787. Prima g. importantă a limbii române este aceea a lui I. Heliade Rădulescu, tipărită la Sibiu în 1828 (prin modul de tratare a problemelor gramaticale, prin simplificarea scrierii cu alfabetul chirilic). Prima g. istorică a limbii române este cea a lui Timotei Cipariu, tipărită în 1854. Prima g. științifică a limbii noastre a fost Gramatica română, în două volume, a lui H. Tiktin, publicată în 1891. Alte g. ale limbii române au fost: a lui Ioan Molnar-Piuariu (1788), a lui Radu Tempea (1797), a lui Paul Iorgovici (1799), a lui I. Budai-Deleanu, a lui C. Diaconovici-Loga (1822), a lui August Treboniu Laurian (1840), a lui Al. Lambrior (1892), a lui Al. Philippide (1897), a lui Iorgu Iordan (1937, 1943, 1954), a lui Al. Rosetti și J. Byck (1943), a Academiei Române (1954,1963, 1966) etc. ◊ ~ generală: g. bazată pe enunțarea principiilor general-valabile pentru toate limbile, încercând să elaboreze o teorie a propoziției, ca un aspect al logicii formale. Este ilustrată prin celebra Gramatică generală și rațională de la Port Royal din secolul al XVII-lea. Ea pornește de la postulatul că limba exprimă judecăți, reflectând gândirea; că limbile sunt alcătuite conform unor scheme logice universale. Noam Chomsky, creatorul g. transformaționale (v.), consideră că baza teoriei generative se află în această g. ◊ ~ descriptivă (sincronică): g. al cărei țel este descrierea structurii unei limbi într-un moment dat al dezvoltării sale. Este tipul cel mai vechi de g. și ea abordează static, neevolutiv, neistoric, sincronic obiectul de studiu. Are două variante: g. descriptivă logicistă (logicizantă), care se bazează pe corespondența dintre formele limbii și formele universale ale gândirii, dintre categoriile gramaticale și cele logice, dintre planul gramatical și cel logic (reprezentant de seamă – lingvistul elvețian Charles Bally), și g. descriptivă normativă, care se bazează pe ideile de corectitudine și de normă, condamnând abaterile de la normele limbii literare și recomandând reguli obligatorii pentru toți vorbitorii unei limbi. G. românești amintite mai sus au fost în totalitate g. descriptive normative. ◊ ~ istorică (diacronică): g. al cărei obiectiv este studiul evoluției structurii unei limbi și al perspectivelor de dezvoltare a acesteia. Este un tip relativ nou de g. (din secolul al XIX-lea) și ea abordează dinamic, evolutiv, istoric, diacronic obiectul de studiu. Este considerat creator al g. istorice lingvistul german Jacob Grimm (1785-1863). Un reprezentant strălucit al cercetărilor de g. istorică a fost lingvistul francez Antoine Meillet (lucrări principale: Introduction dans l’étude comparatif des langues indo-européennes „Introducere în studiul comparativ al limbilor indo-europene”, 1903; La méthode comparative dans la linguistique historique „Metoda comparativă în lingvistica istorică”, 1925; Linguistique historique et linguistique générale „Lingvistică istorică și lingvistică generală”, Paris, I – 1921; II – 1936). El a dezvoltat teoria g. comparate, insistând asupra socialului ca element determinant în istoria limbii și asupra factorilor care permit impunerea și generalizarea inovațiilor din cadrul vorbirii. ◊ ~ comparată (comparativă): g. care are ca obiectiv studiul paralel al evoluției structurii mai multor limbi (mai ales înrudite). A apărut odată cu cea istorică și în strânsă legătură cu ea, presupunându-se și completându-se reciproc (vezi mai sus la g. istorică contribuția lui A. Meillet). Sunt considerați întemeietori ai g. comparative lingviștii germani Franz Bopp, Jacob Grimm și Friedrich Diez, lingvistul danez Rasmus Cristian Rask și lingvistul rus Alexandr Hristoforovici Vostokov. Prima încercare de realizare a unei g. comparative în lingvistica românească a făcut-o I. Manliu în 1894, prin lucrarea sa Gramatica istorică și comparativă a limbii romane pentru cursul superior. ◊ ~ structurală (structuralistă): g. care se ocupă cu studiul structurii gramaticale a unei limbi din perspectiva diferențelor și a opozițiilor care-i caracterizează componentele la un moment dat, limbă concepută ca un sistem autonom de sine stătător, rupt de celelalte fenomene, în care aceste elemente se condiționează reciproc, definindu-se prin relațiile dintre ele. Bazele sale au fost puse prin celebrul Curs de lingvistică generală din 1916 al lingvistului elvețian Ferdinand de Saussure, dar impunerea ei ca un nou tip de g. a avut loc abia în ultimele decenii. Ea uzează de noi metode și procedee de cercetare și de o terminologie influențată în mare măsură de științele matematice. Lucrări de g. structuralistă au apărut la noi abia în ultimii 30 de ani: Iorgu Iordan, Valeria Guțu-Romalo și Alexandru Niculescu, Structura morfologică a limbii române contemporane, București, 1967; Sorin Stati, Teorie și metodă în sintaxă, București, 1967; Elemente de lingvistică structurală (redactor responsabil acad. I. Coteanu), București, 1967; Valeria Guțu-Romalo, Morfologia structurală a limbii române, București, 1968; Maria Manoliu-Manea, Sistematica substitutelor din româna contemporană standard, București, 1968; Matilda Caragiu-Marioțeanu, Fono-morfologie aromână. Studiu de dialectologie structurală, București, 1968; Paula Diaconescu, Structură și evoluție în morfologia substantivului românesc, București, 1970; Limba română contemporană, Vol. I (de un colectiv sub coordonarea acad. Ion Coteanu), București, 1974 etc. ◊ ~ contrastivă: g. care urmărește descoperirea și explicarea divergențelor dintre două limbi, a elementelor contrastante dintre acestea. Până în prezent, s-au publicat multe articole și studii de g. contrastivă care au ca punct de referință limba română. ◊ ~ generativă: g. rezultată din reacția unor lingviști în cadrul Școlii descriptiviste americane din Yale (Zellig S. Harris) care erau preocupați de descoperirea unor tehnici descriptive formale și de sistematizarea metodelor de analiză lingvistică. Concepută ca un mecanism finit, de generare (v.) a unei infinități de secvențe corecte în limbă, ea face apel la creativitatea vorbitorilor și dispune de următorii trei componenți: a) un component semantic, care generează conținutul propozițiilor și apoi permite interpretarea lor; b) un component sintactic, reprezentat prin sistemul de reguli care îmbracă conținutul în formele cerute de comunicare; c) un component fonologico-fonetic, care realizează aspectul exterior al mesajului (v.). Acești trei componenți nu au aceeași importanță în diferitele faze ale g. generative. Acest tip de g. este foarte strâns legat de cercetările moderne de logică și a determinat modificări esențiale în psiholingvistică și neurolingvistică (v.). Teoria g. generative urmărește elaborarea unor universalii semantice, care să stabilească lista conceptelor de bază posibile, în virtutea căreia să se studieze realizarea lor în diferitele limbi naturale. Spre deosebire de lingvistica structurală, care orienta cercetările în direcția găsirii unor metode de analiză sincronică și formalizată a limbii și care pleca de la text, pentru a dezvălui sistemul (adică inventarele de unități lingvistice și tipurile de relații dintre acestea) și pentru a realiza un model analitic, g. generativă se constituie ca un model sintetic, ca un sistem de reguli de generare a frazelor corecte dintr-o limbă dată, restabilind legăturile dintre lingvistică și psihologie. Ea privește limba ca pe un material în continuă mișcare, ținând seama de cei ce o utilizează (de vorbitor și de ascultător) și de contextul în care are loc comunicarea. În g. generativă transformările nu se aplică frazelor concrete, ci unor structuri abstracte (indicatori sintagmatici derivați), iar acestea devin în final fraze concrete. G. generativă nu se limitează la descrierea și clasificarea unităților; ea tinde spre o teorie unitară care să explice aptitudinile și intuițiile lingvistice ale vorbitorilor, să descrie competența și performanța lingvistică (v.) a acestora. În concepția lingviștilor adepți ai acestui tip de g., o asemenea teorie unitară trebuie să devină treptat un model al însușirii limbii (nu al funcționării ei), al universaliilor formale. Pentru aceasta, ea urmează să construiască: un model al competenței lingvistice a vorbitorilor (cu interpretările semantice ale secvențelor acustice); un model al performanței lingvistice a acestora (cu referire la emiterea, receptarea și contextul actelor de vorbire); o teorie a însușirii limbii de către indivizi (cu stabilirea cuantumului înnăscut și al celui dobândit prin învățare). G. generativă funcționează ca o mașină de calcul, ca un mecanism finit, capabil să producă un număr infinit de fraze gramaticale și să asocieze fiecăreia o descriere structurală. Există trei tipuri succesive de modele de g. generativă: a) un model gramatical cu număr finit de stări, care este însă inadecvat ca model al unor limbi naturale (acestea nu dispun de un număr finit de stări); b) un model gramatical de structură a grupului sintagmatic, bazat pe analiza în constituenți imediați (v.), cu un inventar și o clasificare de elemente și de secvențe de elemente, de clase de elemente și de clase de secvențe (o g. de „liste”), și acestea limitate ca șiruri inițiale și reguli de rescriere; c) un model gramatical transformațional, bazat pe descompunerea enunțului după un nou tip de reguli (transformări). Modelul gramatical elaborat de Zellig S. Harris sub forma unui tip de analiză sintactică, complementar analizei în constituenți imediați, este un model analitic cu liste de elemente echivalente cu propozițiile elementare, grupate în clase de echivalență, cu tipuri de fraze, de sintagme și de relații. ◊ ~ textului: g. bazată pe teoria g. generative a propoziției, care consideră că analiza structurii propoziției este insuficientă și de aceea este nevoie și de analizarea unor segmente mai lungi – a textelor, acestea caracterizându-se prin coerență. Este larg aplicată în analiza operelor literare. ◊ ~ transformațională: g. dezvoltată de Noam Chomsky, elevul lui Zellig S. Harris, din cea generativă. Punctul de plecare în elaborarea acestui tip de g. îl constituie lucrările sale: Syntactic structures, The Hague, 1957 („Structuri sintactice”) și Topics in the theory of generative grammar, The Hague, Paris, 1966 („Teme în teoria gramaticii generative”). Este un model sintetic, al cărui scop nu este descrierea unui ansamblu de fraze, ci explicarea mecanismului de producere a acestora. Chomsky a preluat de la profesorul lui ideea că în spatele infinității de enunțuri, variate ca structură și întindere, există un număr finit de propoziții-nucleu. Spre deosebire de aceasta, el consideră însă că transformările se produc într-o ordine determinată, așa încât o regulă de transformare ține seama de rezultatele regulilor precedente. Chomsky face apel mai frecvent la diferența dintre structura de adâncime și structura de suprafață. G. transformațională concepută de el este alcătuită din trei componenți: a) un component sintactic, care conține procedeele capabile de a genera un ansamblu infinit de fraze; acesta este alcătuit dintr-o bază, generatoare a structurii de adâncime, care este supusă interpretării semantice, și dintr-un subcomponent transformațional, care desfășoară structura de adâncime în structura de suprafață, supusă interpretării fonologice; b) un component semantic (interpretativ), care dă o interpretare semantică structurii sintactice; c) un component fonologic, alcătuit dintr-un ansamblu de reguli, care traduc structura abstractă generată de componentul sintactic și interpretată de componentul semantic, în secvențe de semnale sonore. În concepția chomskiană a g. transformaționale reprezentarea sintactică a unei fraze cuprinde, în esență, două niveluri: structura de adâncime, care cuprinde ansamblul indicatorilor sintagmatici, subiacenți celeilalte structuri, și interpretarea lor semantică; structura de suprafață, care conține indicatorii sintagmatici derivați finali și interpretarea lor fonetică. Opoziția dintre aceste două structuri se realizează atât la nivelul întregii gramatici, între componentul semantic și cel fonologic, cât și în interiorul componentului sintactic, între regulile de structură a frazei, care generează structura de adâncime, și regulile transformaționale, care o convertesc în structură de suprafață. Conceptul de „transformare” și distincția dintre cele două structuri sunt elementele definitorii ale g. generative de tip transformațional. G. tradițională s-a referit rar la diferența dintre cele două structuri, considerând-o diferență între conținutul gândirii și forma în care acesta este exprimat (cum ar fi: diferența dintre subiectul logic, din structura de adâncime, și subiectul gramatical, din structura de suprafață), iar g. structurală s-a limitat la analiza structurii de suprafață. G. transformațională a preluat din lingvistica structurală cercetarea sistematică și cercetarea formalizată și le-a extins la o problematică mai largă. Ea a cuprins în analiză și latura de conținut a limbii, a desființat ierarhia dintre niveluri, integrând într-o rețea de reguli sintaxa, semantica și fonetica, lărgind orizontul studiilor lingvistice și reluând, pe baze noi, legătura cu psihologia. În lingvistica românească sunt cunoscute ca lucrări de g. transformațională: Sintaxa transformațională a limbii române, București, 1969, de Emanuel Vasiliu și Sanda Golopenția-Eretescu, precum și Sintaxa transformațională a grupului verbal în limba română, București, 1974, de Gabriela Pană-Dindelegan. ◊ ~ cazurilor: g. al cărei punct de plecare este g. transformațională (cele două structuri: de adâncime și de suprafață). A fost elaborată de lingviștii Charles J. Fillmore și John M. Anderson, care au luat ca bază teza chomskyană a existenței celor două tipuri de structuri amintite și considerentul că structura de adâncime este nivelul la care apare cel mai clar funcția reală a cuvintelor în vorbire. Spre deosebire de Chomsky, Fillmore consideră că structura de adâncime nu este imediat sub cea de suprafață, ci mai departe de aceasta, văzând în ea o reflectare directă a tipurilor de funcții semantice ale sintagmelor nominale. În concepția sa, subiectul și obiectul sunt funcții gramaticale derivate și aparțin numai structurii de suprafață, fiind asociate cu o serie de funcții semantice subiacente acestei structuri; de asemenea, cazurile nu sunt concepte ale structurii de suprafață, iar funcțiile lor nu se definesc după formele lor gramaticale, ca în gramatica tradițională, ci sunt concepte ale structurii de adâncime, funcțiile lor sunt ceva dat, iar formele lor în structura de suprafață sunt explicate prin reguli de transformare. Limbile se deosebesc prin formele cazurilor, dar au în comun sistemul de relații cazuale din structura de adâncime.