venin s.n. 1 Substanță toxică (de natură proteică), secretată de glandele speciale ale unor animale (șerpi, insecte, arahnide) sau de țesutul unor plante, ca mijloc de atac sau de apărare. ♦ (la pl.) Feluri, varietăți de venin. ♦ Fig. Răutate, dușmănie, ură. El critica fără patimă, fără interes și fără venin (GHICA). ♦ Concr. Vorbă, atitudine, comportare, faptă etc. care trădează răutate, dușmănie, ură. Veninul cu care voiau să învenineze pe români (DOC.). 2 Substanță toxică preparată de om (din plante otrăvitoare), care provoacă în organism tulburări, leziuni grave sau chiar moarte. ◊ Expr. A turna venin în cineva (sau în sîngele cuiva) = a produce cuiva un rău, o suferință puternică. ♦ (farm.) Preparat farmaceutic din venin (de viespe). ♦ Ext. Toxicitate; nocivitate. Se ferea de veninul alimentelor preparate cu substanțe chimice. ♦ Fig. Răutate, invidie, dușmănie. Îi simțea întregul venin din suflet. 3 (anat.; pop.) Fiere. Oftă, înghițind veninul care i se suise în fundul gurii (SADOV.). ◊ Expr. A face (ori a-i face cuiva) venin (de moarte) sau a pune (ori a-i pune cuiva) venin la inimă = a (se) supăra foarte tare, a (se) mînia, a (se) enerva. A fierbe de venin= a fi foarte mînios. A-și sparge (sau a-și răcori) veninul = a se liniști, a se potoli, a se calma. ♦ Fig. (adesea constr. cu vb. „a-și descărca”, „a-i clocoti”) Necaz, supărare, amărăciune; furie, mînie. Nu știau însă anume pe cine să-și descarce veninul (SIO.). ◊ Expr. A-și răsufla veninul asupra cuiva v. răsufla. A(-și) vărsa venin(ul) sau a(-ți) vărsa veninul v. vărsa. • pl. -uri, (reg.) -e. /lat. venēnum.