CERAMIC, -Ă (< fr. {i}; {s} gr. keramikos „de argilă”) s. f., adj. 1. S. f. Tehnica și arta prelucrării amestecului plastic format din argile comune, caolin, cuarțite, talc, grafit și cocs în diferite proporții prin omogenizarea, modelarea, decorarea, smălțuirea, uscarea sau arderea acestuia. C. a apărut în Neolitic, fiind rezultatul unui proces de poligeneză și nu de difuziune, strîns legat de cultivarea plantelor și sedentarizare. Primele obiecte din c. datează din 8000-7000 î. Hr. și provin din vechea Fenicie, Persia și Siria. Pe terit. României, primele vase din lut ars datează din milen. 6 î. Hr. și aparțin culturilor Criș, Ciumești și Boian. C. populară românească continuă tradiția dacică (c. neagră în Moldova și E Transilvaniei), romană (c. roșie, în Oltenia, V Munteniei și Banat) și bizantină (c. grafitică). Formele variate și elegante, decorația simplă și coloritul luminos al smalțului fac din c. populară românească un valoros domeniu al artei populare. Dintre cele mai renumite centre de olari: Horezu, Oboga, Marginea, Corund, Biniș, Leheceni, Vama, Curtea de Argeș. C. lineară = cea mai veche cultură neolitică din Europa Centrală (milen. 5-4 î. Hr.), denumită astfel după decorul obținut prin benzi paralele incizate. 2. S. f. Material sau obiect obținut prin această tehnică. În funcție de compoziție și de modul de fabricare se obține c. brută sau poroasă (olăria nearsă sau arsă – terra cotta – produse refractare etc.) și c. fină sau impermeabilă (porțelanuri, faianțe, produse electroizolante etc.). C. monumentală = denumirea elementelor de ceramică (discuri, butoni, cărămidă smălțuită) care intră în decorația arhitectonică. 3. Adj. (Despre obiecte sau materiale) Obținut prin tehnica ceramicii.