GETO-DÁCI (< geți + daci) s. m. pl. Denumire dată de istoricii moderni ramurii nordice a neamurilor trace care populau în Antichitate spațiul carpato-dunărean. Ramură distinctă a tracilor, delimitată etnic și lingvistic de tracii sudici, creatoare a unei culturi materiale și spirituale originale și unitare, populația autohtonă carpato-dunăreană a fost desemnată începând cu sec. 6 î. Hr., de izvoarele grecești cu numele de geți, iar în sec. 1 î. Hr. de cele romane cu numele de daci. Întrucât geții și dacii sunt purtătorii uneia și aceleiași civilizații și, așa cum arată Strabon, vorbeau aceeași limbă, reprezentând, deci, ramuri ale aceluiași popor, istoriografia modernă a desemnat populația autohtonă din milen. 1 î. Hr. – din această zonă geografică – cu numele de g.-d. Potrivit informațiilor lui Herodot, se poate afirma că separarea g.-d. din masa triburilor trace s-a desăvârșit în decursul primei epoci a fierului (Hallstatt). Aflați din punct de vedere al organizării sociale în faza democrației militare, g.-d. erau împărțiți în triburi (apulii, burii, ratacensii, tirageții, carpii), fiecare dintre acestea era condus de un șef militar cu reședința într-un centru întărit (dava) (Argedava, Piroboridava, Tamasidava, Pelendava). În anumite împrejurări istorice, mai multe triburi înrudite și învecinate s-au organizat în mari uniuni de triburi, cum a fost aceea condusă de „regele” Dromichaites. Treptat, în cadrul societății geto-dace s-au accentuat diferențele dintre clasa nobililor (tarabostes, pilleati) și oamenii liberi de rând (comati). Sclavia la g.-d. a avut mai mult un caracter patriarhal. Ocupațiile de căpetenie a g.-d. erau agricultura și creșterea vitelor. O anumită importanță în asigurarea bazei economice a societății geto-dacice o aveau albinăritul, pomicultura, viticultura, precum și felurite meșteșuguri ca prelucrarea lemnului, olăritul, extragerea și prelucrarea metalelor. G.-d. făceau comerț intens cu lumea greco-elenistică și mai târziu cu cea romană, importând vin, untdelemn, obiecte de sticlă și bronz, ceramică superioară. Ofereau în schimb produse vegetale, animale, lemn, sare, pește, miere de albine etc. Începând din a doua jumătate a sec. 3 î. Hr. au emis monedă proprie, inspirată din cea grecească și macedoneană. Emisiunile monetare ale g.-d. au încetat în primele decenii ale sec. 1 î. Hr., când denarul roman a devenit moneda de schimb. La Tilișca (jud. Sibiu), Ludești (jud. Hunedoara), Grădiștea Muscelului (Sarmizegetusa Regia) au fost descoperite tipare monetare care copiau fidel o serie de denari romani. În același timp, în Dacia a pătruns o mare cantitate de monede romane originale, care ilustrează intensitatea schimbului practicat cu negustorii romani încă din sec. 1 î. Hr. În funcție de factorii geoclimatici, își construiau atât case de suprafață, din lemn și lut, sau bordeie (în regiunile de câmpie), cât și locuințe mai impunătoare, având mai multe încăperi cu temelii lucrate din blocuri de piatră (la Sarmizegetusa Regia) sau acoperite cu țigle și olane (Popești), acestea din urmă aparținând desigur fruntașilor politici și religioși. Civilizația materială a g.-d. a îmbrăcat de-a lungul secolelor diferite aspecte: în epoca hallstattiană complexele culturale Basarabi și Ferigile poartă deja amprenta lor, iar mai târziu, din sec. 5-4 î. Hr., sunt creatorii unei civilizații de tip La Tène, care atinge apogeul în sec. 1 î. Hr.-1 d. Hr. G.-d. practicau cu precădere ritul funerar al incinerației. Religia lor politeistă era asemănătoare religiei celorlalte populații indo-europene. De mare popularitate se bucurau zeități ca: Zalmoxis, Gebeleizis, Bendis, Cavalerul trac. Descoperirile arheologice din Munții Orăștiei sau de la Ocnița-Buridava, au demonstrat că pătura superioară a societății g.-d., în special preoțimea, cunoștea scrierea cu litere grecești și latinești. Izvoarele scrise vorbesc de existența la g.-d. și a unor cunoștințe de astronomie, medicină empirică și botanică. În cadrul ariei largi locuite de g.-d. începând cu sec. 1 î. Hr., în condițiile dezvoltării lor economice, politice și spirituale, puternicele uniuni de triburi au fost unificate de către Burebista, cel mai de seamă dintre toți regii traci, făuritorul unei „mari stăpâniri” (megali arhé, la Strabon), ale cărei hotare se întindeau din Carpații Păduroși, până la Dunărea mijlocie și M-ții Slovaciei. După moartea lui Burebista, regatul geto-dac se destramă. Perioada 44 î. Hr.-106 d. Hr. se caracterizează prin încercările urmașilor săi de a realiza reunificarea uniunilor de triburi. Astfel, în fruntea g.-d. s-au perindat o serie de regi, dintre care cei mai cunoscuți sunt: Deceneu, Comosicus, Scorilo, Duras-Diurpaneus. Perioada care a premers cuceririi unei noi părți a Daciei de către romani a însemnat, sub conducerea lui Decebal, și epoca de maximă dezvoltare a civilizației geto-dacice. Meșteșugurile, comerțul, arta s-au îmbogățit și au cunoscut forme superioare de manifestare. Acum se confecționează puternicul complex defensiv alcătuit din cetățile dacice din M-ții Orăștiei, având drept centru politic, militar și religios Sarmizegetusa Regia – capitala Daciei. Populație războinică, g.-d., aliați cu alte popoare vecine, organizau numeroase atacuri asupra teritoriilor sud-dunărene, aflate sub stăpânirea romană. La început victorioși, în cele din urmă g.-d. au fost copleșiți de forța armatei romane, superioară din punct de vedere numeric și al tehnicii de luptă. Împăratul Traian a reușit, după două campanii grele, în anii 101-102 și 105-106, să cucerească Dacia și să o transforme în provincie romană. O parte a triburilor g.-d. (carpii din Moldova și dacii liberi din Muntenia, Crișana și Maramureș) au rămas în afara provinciei Dacia, organizând dese atacuri în interiorul acesteia. Populația autohtonă, dăinuind alături de romani, a fost supusă unui puternic proces de romanizare în urma căruia a rezultat o nouă populație, daco-romanii, ce aveau să constituie elementul hotărâtor în procesul formării limbii și poporului român. V. Dacia; Războaiele daco-romane; români.