AFEMEIAT, afemeiați, adj., s. m. (Bărbat) care umblă după femei, căruia îi place să facă curte femeilor; muieratic. [Pr.: -me-iat] – Femeie + suf. -at (probabil după fr. efféminé).

UMBLA, umblu, vb. I. Intranz. I. 1. A se deplasa dintr-un loc în altul; a merge (I 1), a circula (1). ◊ Expr. A-i umbla cuiva ceva prin gură = a nu-și putea aminti pentru un moment de ceva care îi este extrem de familiar, de cunoscut. (Pop.) A-i umbla cuiva ceva prin (sau în) cap = a fi preocupat de ceva, a avea ceva de gând. (Pop.) Umblă sănătos! (sau cu bine!), urare adresată cuiva care pleacă. (Pop.) A umbla după cineva = a căuta cu insistență să obțină simpatia cuiva; a face curte unei femei. 2. A străbate (ca drumeț) un loc; a merge din loc în loc, a colinda, a cutreiera; a hoinări, a vagabonda. ♦ (Rar) A se plimba. ♦ (Pop.; despre nori) A se mișca, a se deplasa. 3. (Pop.) A merge, a se duce undeva regulat; a frecventa. Umblă la școală. ♦ A se ocupa, a se îndeletnici cu..., a lucra la... Umblă în cărăușie. 4. A se purta (îmbrăcat sau încălțat) într-un anumit fel. Umblă întunecat și încruntat. II. 1. (Pop.; despre unelte, aparate, mecanisme etc.) A se afla în funcțiune; a funcționa. 2. (Despre gură, ochi etc.) A se mișca continuu. ◊ Expr. A-i umbla cuiva limba (prin gură) = a vorbi (mult). III. (Pop.) A trece (din mână în mână), a ajunge (de la unul la altul). ♦ (Despre bani) A fi în circulație, a avea valoare, curs. IV. 1. A căuta, a scotoci, a cotrobăi (pentru a găsi ceva). 2. A lua în mână; a pune mâna pe ceva, a atinge. ♦ (Pop.) A lucra cu..., a se servi de...; a mânui. ♦ Fig. A se folosi de..., a face uz de... Nu umbla cu minciuni! V. Fig. A căuta, a se strădui să obțină ceva; a se sili, a încerca să... ◊ Expr. A umbla după cai verzi (pe pereți) = a căuta să obțină lucruri nerealizabile. A umbla după doi iepuri deodată = a urmări în același timp două scopuri, două avantaje diferite. ♦ A intenționa, a fi gata să... [Var.: (înv. și pop.) îmbla vb. I.] – Lat. ambulare.

CURTA, curtez, vb. I. Tranz. A face curte (III) unei femei, a căuta să-i câștigi favoarea, dragostea; a curteni. – Din curte (după fr. courtiser).

CURTEZAN, curtezani, s. m. 1. (Azi ir.) Persoană care face curte (III) unei femei; p. ext. bărbat neserios, ușuratic. 2. (Înv.) Curtean (lingușitor, intrigant). – Din fr. courtisan (după curte).

AFEMEIAT ~ți adj. și substantival Care umblă după femei; căruia îi place să facă curte femeilor. Bărbat ~. /femeie + suf. ~at

A CURTENI ~esc tranz. înv. (femei) A face curte; a curta. /Din curtean

CURTEZAN ~i m. Bărbat care face curte unei femei. /<fr. courtisan

TÂRCOL ~oale n.: A da (sau a face) ~oale (sau un ~) a) a se învârti în preajma cuiva sau a ceva; b) a face curte. /<bulg. tărcolo

CURTA vb. I. tr. A face curte unei femei, a căuta să-i cîștigi favoarea, simpatia, dragostea. [După fr. courtiser].

CURTEZAN s.m. (Astăzi ironic) Cel care face curte unei femei. [< fr. courtisan, după curte].

curteni, curtenesc, vb. IV (înv.) 1. a curta, a face curte (cuiva). 2. a lua pe cineva în serviciul unei curți (domnești sau boierești). 3. a recomanda, a susține pe cineva, a pune o vorbă bună pentru cineva. 4. a vizita pe cineva acasă; a i se închina. 5. (refl.) a se ciopli, a se stila, a învăța manierele elegante.

cocor (cocori), s. m. – Pasăre migratoare (Grus cinerea). – Var. cocoară (-ori), s. f. (pană, penaj; model de broderie; stîlp, semn de hotar). – Megl. cocor. Sl. kokorĭ, kokora „creț” (Drăganu, Dacor., V, 341; DAR), nume care s-a dat cocorului datorită moțului său care pare încrețit. După Hasdeu, Cuv. din Bătrîni, I, 303, este legat de lat. ciconia; pentru Cihac, II, 494, der. din mag. Diferențierea semantică între m. și var. sa f. nu este absolută, confundîndu-se frecvent. – Der. cocorat, adj. (cu picioarele lungi; creț); cocorăței, s. m. pl. (narcisă, Narcissus peoticus); cocoreț, adj. (Olt., mîndru, trufaș); cocoroși (var. încocora, cocoroșa), vb. (a face să se mîndrească; a face curte), cf. bg. kokorjă se. – Comp. cocobarză, s. f. (Trans., barză); cocostîrc, s. m. (barză), cu stîrc, cf. Pușcariu, Dacor., VIII, 107 și Pușcariu, Lr., 22 (cf. alb. sterkoko, din sl. strŭkŭ).

condur (conduri), s. m. – 1. Pantof, escarpen. – 2. (Banat) Zestre. – 3. Plantă (Tropaeolum maius). – Mr. cundură, megl. condur. Tc. kondura, kundura (Cihac, II, 568; Șeineanu, II, 145; Meyer 197; Lokotsch 1245; Ronzevalle 142), și tc. din ngr. ϰουντοῦρα (› mr.), pe care Krumbacher, Byz. Z., II, 303, îl deriva de la ϰόντουρος „fără coadă”, ϰοντός „scurt” (cf. condac), dar care ar putea fi și o deformare vulg. de la gr. ϰόθορνος (Vasmer, Gr., 82). – Der. conduragiu, s. m. (pantofar), din tc. konduraci; condurat, s. m. (pantofar); încondura, vb. (a se încălța cu pantofi) care nu trebuie confundat cu încondura (a face curte). Graur, BL, V, 59, crede că condrățel, s. m. (păduche) este o reducere de la condurățel; însă semantismul nu este clar (după DAR, este cuvînt legat de condran, s. m. „larvă de bondar”, și cu mag. kondor „încrețit”). Probabil este cuvînt identic cu cotroței, s. m. pl. (Bucov., paste făinoase).

curte (curți), s. f. – 1. Spațiu împrejmuit pe lîngă casă, ogradă. – 2. Împrejmuire, țarc. – 3. Conac, casă boierească. – 4. Palat domnesc. – 5. Totalitatea persoanelor care alcătuiesc suita domnitorului. – 6. Gardă de corp, gardă personală a domnitorului. – 7. (Înv.) Cer, rai. – 8. Tribunal, plen al unei instanței judecătorești. – 9. Omagiu măgulitor, galanterie. – Mr. curte. Lat. *cŭrtem, var. populară de la cǒhortem (Diez, I, 140; Pușcariu 462; Candrea-Dens., 464); cf. alb. kurt (Meyer 216), ngr. ϰούρτη, it., sp., port. corte, prov. cort, fr. cour). Este dublet al lui cohortă. Nu se înțelege de ce ar trebui să provină, mai curînd decît din lat., din gr. (Diculescu, Dacor., III, 436; REW 232) și de ce este un „Balkanwort” (Domaschke 129), fiind un cuvînt atît de general și genuin romanic. Sensul 9 traduce fr. cour. – Der. curtean, s. m. (slujbaș la palat; persoană care face parte din suita domnitorului); curteancă, s. f. (doamnă de la curtea unui domnitor); curtenesc, adj. (de curte; de curtean); curteneț, s. m. (Trans., Olt., persoană iscusită și activă, om priceput la toate); curtenește, adv. (în felul curtezanilor); curta, vb. (a face curte), pe baza fr. courtiser; curteni, vb. (a intra în slujba curții, a se introduce la curte; a face curte, a curta; a face complimente, a linguși, a tămîia); curtenitor, adj. (respectuos, politicos); curtenie, s. f. (slujba la curte; politețe, respect); curtezan, s. m., din fr. courtisan; curtezană, s. f., din fr. courtisane; curtină, s. f., din fr. courtine; curtuozie, s. f., din fr. courtoisie; încurți, vb. (a se stabili la curte, a duce viață de curtean), înv. (sec. XVI).

CURTA vb. tr. a face curte unei femei, a căuta să-i câștigi favoarea, simpatia, dragostea. (după fr. courtiser)

CURTEZAN s. m. (ir.) bărbat care face curte unei femei. (după fr. courtisan)

hatalău (hatalăi), s. m. – (Mold.) Flăcău care face curte, june prim, crai. – Var. hătălău. Origine incertă. După Drăganu, Dacor., V, 366, din mag. hátaló „călăreț”. Pare der. expresiv, cu suf. -lău, cf. handrălău, sdrăngălău; caz în care prima parte a cuvîntului ar putea fi pusă în legătură cu mag. hatalom „forță”, cf. hatalm.

lele s. f. – 1. Denumire care se dă mătușilor, surorilor mai mari și, în general, tuturor femeilor, dar să nu fie bătrîne. – 2. Titlu pe care uneori îl dă îndrăgostitul tinerei căreia îi face curte. – 3. Femeie stricată, desfrînată. – Mr. lele, lală, mod de adresare pentru unchi sau văr. Creație expresivă din limbajul copiilor (DAR; Iordan, BF, IX, 150), comună unui mare număr de idiomuri: cf. gr. λαλά „bunică”, λαλᾶς „bunic”, alb. lala „mătușă”, lale „unchi”, ljaljë „titlu de curtoazie, în general”; tc. lela „doamnă”, lolo „prostituată”; sl. (bg.) lĕlja „mătușă”, bg. lelĕk „unchi”; genov. lalla „mătușă”; sp. lela „doamnă; stăpînă”. E puțin probabilă der. din sl., susținută de Miklosich, Slaw. Elem., 28; Cihac, II, 169; și Conev 58; și mai puțin chiar cea din numele Leila (Roesler 597). Este un cuvînt de uz comun (ALR, I, 164). Der. lelică, lică, leliță, s. f. (dim. al lui lele); lea, s. f. (haplologie din lelea), se folosește numai cu numele propriu, cf. bg. le, ljo „exclamație pentru a se adresa unei femei”; leică, s. f. (dim. de la lele), cu suf. -că, cf. maică, sau direct din sl., cf. bg. lĕlka „cumnată”, rut. leljka „mătușă”. – Din rom. pare a proveni țig. lele (Wlislocki 100).

clopoți, clopoțesc I v. t. (d. bărbați) a face curte unei femei. II v. r. (la pers. a III-a sg.) a suna (de recreație etc.).

AFEMEIAT, afemeiați, adj. m. Care umblă după femei, căruia îi place să facă curte femeilor. – Din a³ + femeie (după fr. efféminé).

A FACE CURTE UNEI FEMEI a clopoți, a trage clopotele (cuiva), a vrăji.

a trage clopotele (cuiva) expr. 1. a răspândi o știre. 2. (d. bărbați) a face curte unei femei.

vrăji, vrăjesc I. v. t. a curta asiduu; a seduce. II. v. i. a face curte unei persoane de sex opus.

clópot n., pl. e și pop. cloapete (bg. klopot, clopoțel; vsl. klopotŭ, clămpăneală de toacă, klopotati a clămpăni, a răsuna, klepati, a izbi; sîrb. klop[ot]ati, klep[et]ati, a clămpăni, a hui, klepet, talangă; rus. klepálo, toacă, ceh. klopot, clocotire, grabă, întristare. Cp. și cu clampă, clucsă, clocot, pleosc, fleoncănesc, cu fr. cloche și germ. glocke, clopot, cu engl. clock, ceasornic, și cu rom. șchĭop. V. și cloșcă. Cp. cu zvon). Instrument de alamă ca un vas de care atîrnă o limbă care-l face să sune izbindu-l. Capac de sticlă în formă de clopot. Sunet de clopot: aud un clopot. Clopot de cufundat, mare clopot în care se bagă un om care, cufundîndu-se cu acest clopot în apă, poate sta acolo cît-va timp. A trage clopotele, a trage clopotele uneĭ bisericĭ în semn de onoare pentru cineva (de ex., la sosirea unuĭ episcop). Fig. A face curte, a linguși. V. harang, talangă; gong.

clopotár m. Cel care trage clopotele. Cel care fabrică saŭ vinde clopote. Cel care face curte (lingușește). Animalu care merge cu clopotu orĭ cu talanga înaintea turmeĭ.

*cochetéz v. intr. (fr. coqueter, d. coq, cocoș). Mă arăt cochet. A cocheta cu cineva, a-ĭ face curte și a ți se primi.

cúrte f. (lat. cohors, cors și cŭrtis, rudă cu hortus, grădină, adică „îngrăditură”; it. sp. pg. corte, pv. vfr. cort, nfr. cour; ngr. kúrti, alb. kurt. V. grădină). Loc îngrădit, ogradă (vest): curtea caseĭ. Locuință (rezidență) de suveran. Familia și curteniĭ unuĭ suveran: curtea regală. Rezidența boĭeruluĭ la țară (în Munt. Olt. și conac). Tribunal înalt: curte de apel, de casațiune. Edificiu acestuĭ tribunal. Fig. Atențiune dată femeilor p. a le cîștiga favoarea: a face curte. V. bătătură și divan.

curtenésc v. tr. (d. curtean). Curtez, fac curte (complimente).

*curtéz v. tr. (d. curte, după fr. courtiser. Fac curte, curtenesc, daŭ atențiune (femeilor).

*curtizán m. (fr. courtisan, ca partizan d. fr. partisan). Curtean, persoană de la curte. Fig. Lingușitor al celor marĭ. Cel ce face curte femeilor. – Ob. curtezan (după pol kortezan, it. cortigiano).

tîrcól n., pl. oale (bg. tŭrkalo, cerc, roată, infl. de ocol. V. torocală, rotocol și otrocol). Vest. O bucată de lemn rătundă în care se prind lemnele care formează prîsnelu. (E un tîrcol sus și unu jos). Fig. Mers în prejur p. a spiona, a ataca orĭ a face curte: la serată îĭ dădu tîrcoale toată vremea (Rebr. 2, 128). V. ocol, raĭtă, viraj, volant.

trag, tras, a tráge v. tr. (lat. tráhere, tractum, a tîrî, de unde, pin anal. cu culeg-cules, dreg-dres, s’a făcut trag-tras; it. trarre, pv. fr. traire, cat. traure, sp. traer, pg. trazer). Tîrîĭ, aduc spre mine saŭ după mine: îmĭ trag scaunu spre masă, calu trage căruța (locomotiva vagoanele, remorcheru șlepurile). Scot: a trage sabia din teacă, cizmele din picĭoare (a trage cizmele în picĭoare, a te încălța cu ele). Scot sugînd cu gura saŭ cu pompa: a trage vin din butoĭ; a trage cĭubuc, tutun (adică „fum de tutun”, a fuma). Apuc și întind puțin: l-a tras de picĭor ca să se scoale, de urechĭ fiind-că era obraznic. Scot din urnă la noroc: a trage sorțĭ. (A trage sorțiĭ înseamnă și „a te prezenta la serviciu militar”, unde, în ainte, te recruta dacă trăgeaĭ un număr maĭ mic de cît micu contingent necesar și-țĭ dădea drumu dacă trăgeaĭ un număr maĭ mare). Scot din mașina tipografică: a trage o mie de exemplare dintr’o carte. Însemn, duc pe pămînt orĭ pe hîrtie: a trage o brazdă cu plugu, un hotar, o linie pe hîrtie. Frec, masez: l-a tras pe (saŭ la) picĭoare ca să se dezmorțească. Arunc săgețĭ din arc (trăgînd de coardă), gloanțe din pușcă (trăgând de pedică): a trage săgețĭ, gloanțe, cartușe, ghĭulele. Adresez, aplic (lovesc) orĭ scot (sunete): a trage cuĭva o înjurătură saŭ o palmă (un cuțit, un glonț), a trage un cîntec saŭ un plîns (V. taxim). Fac, mă apuc de: a trage un chef, un somn. Atrag, chem: s’a dus unde-l trage inima. Chem, aduc, traduc: l-a tras în judecată. Sufer, pățesc: de-aș maĭ trage cîte-am tras, eŭ de tine nu mă las (P. P.). Fac să răcească: m’a tras curentu și am răcit. A trage clopotele, a apuca de funia lor și a le face să sune, (fig.) a linguși, a te gudura, a face curte (pin aluz. la clopotele care se trag la biserică în onoarea unuĭ preut maĭ mare). A trage folos, a profita. A trage de mînecă pe cineva (fig.), a te ținea după el cu oferte. A trage nădejde, a nădăjdui: trage și el nădejde ca spînu de barbă și prepelița de coadă. A-țĭ trage păcatu cu un lucru, a suferi cu el după ce l-aĭ acceptat. A trage o poliță asupra cuĭva, a emite o poliță pe numele luĭ. A-țĭ trage sufletu, a răsufla: era o îmbulzeală de nu puteaĭ să-țĭ tragĭ sufletu. A trage în țeapă, a pune în țeapă (un supliciŭ medieval). A trage ușa după tine, a o în chide. V. refl. Mă retrag: a se trage la munte, apele s’aŭ tras. Mă scobor, am originea: Româniĭ se trag din Romanĭ. Provin, rezult: din boala ceĭa i s’a tras moartea. Tind, mă îndrept: acest copil se trage la învățătură. V. intr. Mîn, poposesc pe noapte: a trage la han. A avea curent bun și a face să ardă bine focu: soba asta trage bine. E curent de aer și poțĭ răci: odaĭa asta trage. A emite răceală: acest zid trage. Am greutate4, apes în cantar: acest sac trage zece chilograme, trage mult (saŭ greŭ) la cantar. A trage a, a tinde a, a călca a: acest copil trage a soldat; apa trage la matcă, și mojicu la teapă. A trage cu, a da cu, a lovi cu: a trage cu cĭocu, cu toporu, cu pușca, cu tunu, cu gloanțe, cu cartușe. A trage cu ochĭu, a te uĭta pe furiș. A trage cu urechea, 1. a asculta pe furiș, 2. a asculta atent un zgomot care nu se aude lămurit. A trage de moarte, a trage să morĭ, a fi aproape de ultima suflare, de moarte. A trage în gazdă, a poposi la cineva ca să dormĭ. A trage la măsea, a bea, a fi bețiv. A trage pe sfoară, a înșela, a escroca.

curtá v. a face curte.

curte f. 1. loc descoperit și înconjurat cu gard sau cu zid, care împresoară o casă; 2. palatul unui Domn: a fost primire la Curte; 3. casă boierească la țară (în graiul săteanului); 4. regele, familia, miniștrii, curtenii, guvernul: Curtea României; 5. fig. atențiune continuă (pentru a câștiga favoarea cuiva): îi face curte; 6. numele unor tribunale superioare și întinderea jurisdicțiuniulor: Curtea de Apel, judecă apelurile făcute în contra sentințelor date la prima instanță: sunt 10 Curți de Apel (București, Iași, Craiova, Galați, Constanța, Chișineu, Cernăuți, T.-Mureș, Cluj și Timișoara); Curtea cu jurați, judecă crimele, delictele politice și de presă: în fiecare județ se află câte una. [Lat. CO(HO)RTEM]. V. casațiune, cont.

curtezan m. 1. care face parte din curtea unui Domn, rege sau împărat: un curtezan nemernic de tron imperial AL.; 2. fig. lingușitor; 3. cel ce face curte unei dame.

has-ahârlii m. pl., od. răndașii de curte, făcând parte din garda particulară a Domnului: peicii și has-ahârlii FIL. [Turc. HASS-AHYRLI, rândașul Saraiului].

AFEMEIAT, afemeiați, adj., s. m. (Bărbat) care umblă după femei, căruia îi place să facă curte femeilor; muieratic. [Pr.: -me-iat] – Femeie + suf. -at (după fr. efféminé).

UMBLA, umblu, vb. I. Intranz. I. 1. A se deplasa dintr-un loc în altul; a merge (I 1), a circula (1). ◊ Expr. A-i umbla cuiva ceva prin gură = a nu-și putea aminti pentru un moment de ceva care îi este extrem de familiar, de cunoscut. (Pop.) A-i umbla cuiva ceva prin (sau în) cap = a fi preocupat de ceva, a avea ceva de gând. (Pop.) Umblă sănătos! (sau cu bine!), urare adresată cuiva care pleacă. (Pop.) A umbla după cineva = a căuta cu insistență să obțină simpatia cuiva; a face curte unei femei. 2. A străbate (ca drumeț) un loc; a merge din loc în loc, a colinda, a cutreiera; a hoinări, a vagabonda. ♦ (Rar) A se plimba. ♦ (Pop.; despre nori) A se mișca, a se deplasa. 3. (Pop.) A merge, a se duce undeva regulat; a frecventa. Umblă la școală. ♦ A se ocupa, a se îndeletnici cu..., a lucra la... Umblă în cărăușie. 4. A se purta (îmbrăcat sau încălțat) într-un anumit fel. ♦ A se comporta, a se manifesta într-un anumit fel. Umblă întunecat și încruntat. II. 1. (Pop.; despre unelte, aparate, mecanisme etc.) A se afla în funcțiune; a funcționa. 2. (Despre gură, ochi etc.) A se mișca continuu. ◊ Expr. A-i umbla cuiva limba (prin gură) = a vorbi (mult). III. (Pop.) A trece (din mână în mână), a ajunge (de la unul la altul). ♦ (Despre bani) A fi în circulație, a avea valoare, curs. IV. 1. A căuta, a scotoci (pentru a găsi ceva). 2. A lua în mână; a pune mâna pe ceva, a atinge. ♦ (Pop.) A lucra cu..., a se servi de...; a mânui. ♦ Fig. A se folosi de..., a face uz de... Nu umbla cu minciuni! V. Fig. A căuta, a se strădui să obțină ceva; a se sili, a încerca să... ◊ Expr. A umbla după cai verzi (pe pereți) = a căuta să obțină lucruri nerealizabile. A umbla după doi iepuri deodată = a urmări în același timp două scopuri, două avantaje diferite. ♦ A intenționa, a fi gata să... [Var.; (înv. și pop.) îmbla vb. I] – Lat. ambulare.

CURTA, curtez, vb. I. Tranz. A face curte (III) unei femei, a căuta să-i câștigi favoarea, simpatia, dragostea; a curteni. – Din curte (după fr. courtiser).

CURTEZAN, curtezani, s. m. 1. (Astăzi ir.) Persoană care face curte (III) unei femei; p. ext. bărbat neserios, ușuratic. 2. (Înv.) Curtean (lingușitor, intrigant). – Din fr. courtisan (după curte).

AFEMEIAT, afemeiați, adj. Care umblă după femei, căruia îi place să facă curte femeilor; muieratic.

BERBANT, berbanți, s. m. (Familiar) Om ușuratic, neserios, afemeiat. Mi-a făcut curte, berbantul, tot drumul. ALECSANDRI, T. I 310. Știi tu că eu de mult te iubesc și nu cutezam să-ți spui, căci mă temeam să nu fii vreun berbant. FILIMON, C. 102. ◊ (Adjectival) Fig. Fluturi mulți... vin în urma lui un lanț, Toți cu inime ușoare, toți șăgalnici și berbanți. EMINESCU, O. I 87. ◊ (Popular) Ștrengar. Tot berbanții de flăcăi cîntă fetelor în joc. ȘEZ. III 108.

FIGURĂ, figuri, s. f. 1. Chip, față, obraz. Figura lui e numai o schiță de chip omenesc. ARGHEZI, P. T. 63. Cuprins de-un fel de vagă presimțire, Pîndii pe-ascuns figura-i nemișcată. TOPÎRCEANU, S. A. 106. Catinca... avea o figură simpatică, un zîmbet blajin și niște ochi mari și duioși. VLAHUȚĂ, O. A. 111. ◊ Expr. (Franțuzism rar) A face figură (bună, rea etc.) = a face o anumită impresie (bună sau rea) celor din jur. Damele de la curte... făceau o tristă figură. NEGRUZZI, S. I 104. Socotești că poți oare... Arătîndu-te în lume vreo figură a face? ALEXANDRESCU, M. 268. A face figură de... = a avea aerul de..., a trece drept... Trebuie să facă sau figură de nătărău sau de impertinent. BOLINTINEANU, O. 318. (Familiar) A face (cuiva) figura = a face (cuiva) o farsă, a păcăli (pe cineva). Peste vreun sfert de ceas s-a arătat Baciu, furios... poate pentru că ghicise că i-am făcut figura. PAS, Z. III 36. 2. Imagine plastică a unei persoane, a unui animal sau a unui obiect, redată prin desen, pictură, sculptură etc.; chip. Figuri de animale. Figuri de ceară. ▭ Zidurile par scrise în întregime cu cifre și cu figuri, SAHIA, U.R.S.S. 23. Face cu bățul său figuri Și scutură din frunte făcînd încrețituri. COȘBUC, P. II 191. ◊ Figură geometrică = ansamblu de puncte, linii și suprafețe. Dreptunghiul este o figură geometrică. ♦ (Fiz., Tehn.) Forma exterioară a unui corp. ♦ (La jocul de cărți) Carte care reprezintă diverse personaje (valet, damă etc.). ♦ (La șah) Fiecare dintre piesele de joc (rege, regină, nebun etc., p. ext. și pion) avînd forme caracteristice. 3. Grămadă de nisip, de pietriș etc., în formă de corp geometric regulat, pentru a i se putea calcula, mai ușor volumul. 4. Persoană. Aceleași figuri așteaptă... sosirea trenurilor. SAHIA, N. 47. ♦ Persoană purtătoare a unor caractere individuale sau sociale proprii; tip, personalitate. O sarcină de onoare care stă în fața scriitorilor noștri este crearea figurii tipice a comunistului, în toată bogăția sa sufletească, demn de a fi exemplu și obiect de imitare pentru oameni. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 7, 97. 5. (În expr.) Figură de stil sau figură poetică = procedeu stilistic prin care se modifică accepția proprie a unui cuvînt, pentru a da mai multă forță expunerii sau imaginii prezentate. ♦ (Logică) Figurile silogismului = forme de silogism care se deosebesc între ele după locul termenului mediu în premise. 6. Poziție sau ansamblu de poziții și mișcări (la un dans, la balet, la scrimă, la patinaj etc.). Prima figură a cadrilului. ▭ Două profesoare tinere predau cursuri de balet. Fete și băieți executau, în ritmul muzicii de pian, figurile explicate de maestre. SAHIA, U.R.S.S. 129.

FURLANDISI, furlandisesc, vb. IV. Refl. (Familiar) A se fuduli, a se mîndri, a se făli. Vodă-Șuțu, ghebos și urît cum era, se furlandisea nespus de mult. MACEDONSKI, O. III 120. Furlandisindu-se-n saloane, Cu mintea stearpă și-n doi peri, Să facă curte la cucoane Sînt meșteri fanții-cavaleri! VLAHUȚĂ, P. 55. Pan, codîrlașul zeilor, se furlandisea și se lăuda în toate părțile. ISPIRESCU, U. 109.

GALANT, -Ă, galanți, -te, adj. 1. (Despre bărbați) Curtenitor, manierat, politicos față de femei. Galant însă ca totdeauna, tînărul director a dat brațul veteranei. ANGHEL, PR. 121. Scene... cu cavaleri galanți, cu vînători. ODOBESCU, S. III 136. Pe vremea aceea nu era lucru lesne de a fi galant și nu fiecine îndrăznea a face curte. GHICA, S. 41. ◊ (Adverbial) O, rămîn cu plăcere, cu mare plăcere, Nadina! făcu Miron, galant. REBREANU, R. I 258. 2. (Despre gesturi, atitudini, vorbe, versuri etc.). Plăcut, seducător, cuceritor. Evantia... era în compania galantă a tînărului secretar. BART, E. 85. Să-mi scrii spre pedeapsă, chiar acum, pe albumul meu, versuri galante. HOGAȘ, M. N. 34. Dama cochetează cu privirile-i galante. EMINESCU, O. I 162. ◊ Aventură (sau intrigă) galantă = aventură de dragoste. Dacă nu mă înșel, faceți aluziune la aventurile mele galante? HOGAȘ, H. 97. 3. Darnic, generos. (Adverbial) Ai nevoie de ceva bani, Mînecuță? – Deocamdată nu. – Bine; cînd ai nevoie, îmi spui. Eu cu prietenii mă port galant. SADOVEANU, P. M. 190.

GÎLCEVI, gîlcevesc, vb. IV. Refl. reciproc. A începe sau a porni gîlceava, a se lua la ceartă în gura mare, a se ciorovăi. El află mai-nainte... Ce fată se mărită, ce tînăr se însoară, Care cui face curte, cine s-a gîlcevit. NEGRUZZI, S. II 201. ◊ Fig. Gură fac ca roata morii; Și de-a valma se pornesc, Cum prin gard se gîlcevesc Vrăbii gureșe, cînd norii Ploi vestesc. COȘBUC, P. I 224. ◊ Intranz. (Rar) De-abia cînd soarele se apropia de asfințit mulțimea izbuti să se urnească de la primărie, în jos, spre curtea Iuga, sporovăind și gîlcevind. REBREANU, R. II 185.

CLOPOT, clopote, s. n. 1. Obiect de metal (mai ales de bronz sau de aramă), în formă de pară, deschis în partea de jos, cu o limbă mobilă suspendată în interior, care, lovindu-se de pereți, produce sunete puternice. V. talangă. Clopotul bătea adînc, apoi împrăștia în liniștea orașului tremurări melodioase. SADOVEANU, O. IV 357. Prelung și rar, în depărtare, Un clopot miezul nopții bate. TOPÎRCEANU, B. 65. Încet răsunetul de clopot Se risipește tremurînd. VLAHUȚĂ, O. AL. 29. Clopotul vechi împle cu glasul lui sara. EMINESCU, O. I 231. ◊ (Poetic) Roșie-steaua prinse să răsară Și clopote în inimă-mi chitară. TULBURE, V. R. 12. ◊ Expr. (Familiar) A trage clopotele = a) a face curte (unei femei); b) a divulga un secret. ♦ Sunet de clopot (1). Se aude clopotul de amiază. 2. Capac de sticlă de forma unui clopot (1), sub care se păstrează unele alimente spre a le feri de praf, de muște etc. 2. Capac de sticlă întrebuințat în grădinărie pentru a feri plantele, primăvara, de brumă. 3. Piesă în formă de clopot (1), cu diverse întrebuințări în industrie. Clopot de aspirație. ◊ Clopot scufundător = cameră de aer metalică sau de beton armat, alimentată cu aer comprimat și permițînd executarea lucrărilor, sub apă, în cuprinsul ei.

CUVÂNT (VORBĂ, VOCABULĂ) s. n. (cf. lat. conventus „adunare, întrunire”, conventum „înțelegere”): unitate lexicală alcătuită dintr-un complex sonor și un sens (sau de un complex de sensuri) susceptibilă de o întrebuințare gramaticală: unitate lexicală de bază a vocabularului unei limbi. ◊ ~ moștenit: c. rămas într-o limbă din limba de bază sau din limbile care s-au încrucișat, pentru a da naștere unei limbi noi. În limba română avem c. moștenite din limba latină și din limba geto-dacilor (substrat): casă, bun, doi, eu, meu, acesta, cine, altul, nimeni, cânta, afară, zău, la, că etc. (din latină); barză, mânz, sâmbure, viezure, aprig, creț, răbda, scapără, zburda etc. (din limba geto-dacilor). ◊ ~ împrumutat: c. luat dintr-o altă limbă, după formarea limbii care împrumută. În limba română sunt multe c. împrumutate (neologisme), în epoci diferite: muncă, viteaz, hrăni, razna, of (din vechea slavă); oraș, viclean, cheltui, musai (din maghiară); zambilă, murdar, tiptil, bre, haide (din turcă); hârtie, ieftin, lipsi, agale (din neogreacă); cartof, fain, absolvi (din germană); diviziune, dinamic, milion, explica, alo, contra, or (din franceză) etc. ◊ ~ neologic: c. împrumutat dintr-o limbă străină în diferite faze ale dezvoltării limbii care împrumută; de obicei, se consideră c. neologice cele împrumutate într-o perioadă mai apropiată de prezent (pentru limba română, începând cu sfârșitul secolului al XVIII-lea și până azi sau cele formate relativ recent prin mijloace proprii). Astfel: abator (cf. fr. abbatoir), agrotehnică (cf. rus. agrotehnika), captiv (cf. fr. captif, lat. captivus), campionat (cf. it. campionato), contrabandă (cf. it. contrabbando), interval (cf. fr. intervalle, it. intervallo, lat. intervallum), interveni (cf. it. intervenire, fr. intervenir), memorie (cf. lat. memoria, it. memoria, fr. memoire), termos (cf. germ. Thermosflasche), forjor (fr. forgeur), matrițer (matriță + suf. -er) etc. ◊ ~ format: c. apărut pe terenul unei limbi pe baza derivării, compunerii sau conversiunii. Astfel: copilaș, mărișor, îmbunătăți, șoimește, morțiș etc.; bună-cuviință, binevoitor, doisprezece, al douăzecilea, însumi, acestălalt, cel ce, oricine, nici unul, binevoi, deodată, întotdeauna, despre, de pe la, așadar, deoarece, ca să etc.; binele, semănatul, tremurândă, vestită, dedesubtul, înaintea etc. ◊ ~ bază (primitiv): c. care servește ca element de bază, ca punct de plecare în formarea altor cuvinte, ca de exemplu copil, mare, bun, șoim și mori din cuvintele derivate date ca exemple mai sus. C. -bază poate fi simplu (moștenit sau derivat) sau compus, în uz sau integrat în expresii, literar sau regional, la singular sau la plural, identificabil sau neidentificabil în limba română: asculta în ascultător, butoi în butoiaș, într-un în întruni, într-un chip în întruchipa; braț în îmbrățișa, piez în pieziș; hotar în hotarnic, morocăni în morocănos; clește în încleșta, colțuri în colțuros; ameți în amețeală, moale în molcuț etc. ◊ ~ derivat: c. obținut prin derivare cu sufix sau cu prefix (și cu prefix) de la un alt cuvânt. Astfel: copilandru (< copil + suf. -andru), bunicel (< bun + suf. -icel), înstrăina (< pref. în- + străin + suf. -a), vulturește (< vultur + suf. -ește), preface (< pref. pre- + face) etc. ◊ ~ denominativ: c. derivat de la un nume – de la un substantiv sau de la un adjectiv, ca exemplele copilărie (< copil + suf. -ărie), roși (< roșu + suf. -i), stegar (< steag + suf. -ar), tărișor (< tare + suf. -ișor) etc. ◊ ~ mobil: c. nou obținut prin procedeul moțiunii (obișnuit, un substantiv), adică prin sufixație moțională, ca în exemplele gâscan (< gâscă + suf. -an), vulpoi (< vulpe + suf. -oi), casieră (< casier + suf. -ă), doctoriță (< doctor + suf. -iță), tigroaică (<tigru + suf. -oaică) etc. ◊ ~ dezarticulat: c. prost articulat, rău pronunțat, neclar. ◊ ~ simplu: c. alcătuit dintr-un singur element formant, ca om, roșu, noi, trei, trece, așa, vai, pe, să etc. ◊ ~ compus: c. alcătuit prin compunere din două sau mai multe elemente formante distincte (de obicei părți de vorbire), ca bunăstare, gura-leului, gură-cască, câine-lup, buhai-de-baltă, redactor-șef, galben-deschis, sud-american, macedoromân, gastro-intestinal, douăzeci, înșine, aceastălaltă, cei ce, oricare, niciuna, binemerita, dedesubt, înspre, de pe lângă, ci și etc. ◊ ~ analizabil: c. care poate fi analizat morfologic în părți componente, ca îmboboci, derivat de la substantivul boboc + pref. îm- + suf. -i. ◊ ~ neanalizabil: c. care nu poate fi analizat morfologic în părți componente, ca bun, se, trei, când, pe, că, ah! etc. ◊ ~ silabic: c. alcătuit din silabe. ◊ ~ monosilabic: c. format dintr-o singură silabă, ca sat, gri, doi, tu, cânt, sus, of, cu, să etc. ◊ ~ bisilabic: c. format din două silabe, ca tată, galben, patru, nostru, trece, astfel, haide, despre, încât etc. ◊ ~ trisilabic: c. format din trei silabe, ca bunică, violet, douăzeci, cestălalt, scrisese, departe, deasupra, întrucât etc. ◊ ~ tetrasilabic (cvadrisilabic): c. format din patru silabe, ca facultate, violaceu, treisprezece, acestălalt, veniseră, niciodată, împrejurul, deoarece etc. ◊ ~ pentasilabic: c. format din cinci silabe, ca bibliotecă, comensurabil, nouăsprezece, practicaseră, odinioară etc. ◊ ~ octosilabic: c. cu opt silabe, ca im-pres-crip-ti-bi-li-ta-te. ◊ ~ polisilabic: c. format din mai multe silabe, ca perspicacitate, interminabil, paisprezece, ceastălaltă, decalcifiindu-se, literalmente, dindărătul, deoarece etc. ◊ ~ imparisilabic: c. care nu păstrează același număr de silabe în cursul flexiunii (obișnuit, un substantiv sau un adjectiv în limba latină), ca N. V. miles („ostaș”), tenĕr („tânăr”); G. milites, teneri; D. militi, tenĕro; Ac. militem, tenerum; Abl. milite, tenĕro. ◊ ~ parisilabic: c. care-și păstrează numărul silabelor în cursul flexiunii (obișnuit, un substantiv sau un adjectiv în limba latină), ca N. V. civis („cetățean”), niger („negru”); G. civis, nigri; D. civi, nigro; Ac. civem, nigrum; Abl. cive, nigro. ◊ ~ omofon: c. pronunțat asemănător cu un alt cuvânt, dar scris diferit de acesta, ca engl. peace („pi:s”) „pace” și piece („pi:s”) „bucată”; unsoare – un soare, omisiune – o misiune, ocupă – o cupă, otavă – o tavă etc. ◊ ~ omoform: c. care se pronunță și se scrie la fel cu un alt cuvânt; formă izolată din cadrul unei părți de vorbire, care coincide ca pronunțare și ca scriere cu forma unei alte părți de vorbire. Astfel: care (substantiv neutru plural) – care (pronume relativ), dar (substantiv neutru singular) – dar (conjuncție coordonatoare adversativă) etc. ◊ ~ omograf: c. scris la fel cu un alt cuvânt, dar pronunțat diferit de acesta. Astfel: casă (substantiv) – casă (verb), masă (substantiv) – masă (verb), veselă (adjectiv) – veselă (substantiv) etc. ◊ ~ accentuat; c. scos în evidență, în cadrul propoziției, cu ajutorul accentului. Astfel: „A mea a fost izbânda și aci îmi voi așeza eu locuința” (Al. Odobescu); „Are neasemuit farmec pădurea. I-am cunoscut toate potecile și toate desișurile” (Z. Stancu). ◊ ~ oxiton: c. accentuat pe ultima silabă, ca baclava, canava, chimono, rămurea, reveni, trecu, coborî etc. ◊ ~ paroxiton: c. accentuat pe penultima silabă, ca albastru, arteră, departe, fiecare, împrejurul, petrece etc. ◊ ~ proparoxiton: c. accentuat pe antepenultima silabă, ca acestora, armatele, luptaseră, roșiatică etc. ◊ ~ neaccentuat (aton): c. nereliefat prin accent în cadrul propoziției. Astfel: „Acolo este țara mea / Și neamul meu cel românesc” (I. Nenițescu). ◊ ~ cu conținut noțional: c. care are la bază o noțiune în jurul căreia s-a format un sens. Sunt considerate cuvinte cu noțiuni substantivele, adjectivele, numeralele, pronumele, verbele și adverbele: băiat, frumos, cinci, acesta, a cânta, bine etc. ◊ ~ fără conținut noțional: c. lipsit de noțiune, deoarece aceasta s-a atrofiat prin abstractizarea și gramaticalizarea cuvântului sau pur și simplu n-a existat de la început. El poate avea, în schimb, fie o semnificație gramaticală (cum este articolul), fie o semnificație lexicală foarte abstractă și foarte slabă (cum sunt prepoziția și conjuncția), fie o putere semantică de sugerare a stărilor emoționale și voliționale sau de evocare prin imitare aproximativă a sunetelor și a zgomotelor (cum este interjecția): -l, -a, cu, de, că, să, ah!, hai, na, poc!, zdup! etc. ◊ ~ anaforic: c. care reia o noțiune, o idee deja exprimată (anterior), în vederea accentuării ei. ◊ ~ redundant: c. de prisos, superfluu, nenecesar, care nu aduce un plus de informație (în teoria informației). ◊ ~ concret: c. care posedă un conținut reprezentabil în planul senzorial, ca bărbat, pom, dulce, negru, fluiera, fulgera etc. ◊ ~ abstract: c. care posedă un conținut nereprezentabil în planul senzorial, ca cinste, curaj, iscusit, înțelegător, doi, zece, voi, ei, gândi, părea, atât, parcă, fără, prin, și, dar etc. ◊ ~ apreciativ: c. cu sens favorabil; c. care sugerează o atitudine de apreciere, de stimă, de considerație, ca domn, doamnă, învățat, maestru, maestră etc. ◊ ~ depreciativ (peiorativ): c. cu sens nefavorabil, c. care sugerează o atitudine de dispreț, de lipsă de considerație, de batjocură, ca birocrat („funcționar formalist”), conțopist („funcționar mărunt”), troglodit („om grosolan”, „om necivilizat”), nătăfleț („om tont”, „om nătâng”), zurbagiu („om scandalagiu”) etc. Sensurile nefavorabile ale acestei categorii de cuvinte se datoresc insistenței asupra însușirii obiectelor, metaforei, nepotrivirii de gen dintre termenul-bază și derivat, contextului social, împrejurării particulare etc. Adeseori rolul sufixelor lexicale în sublinierea acestui sens este evident: bărbățoi, fătoi, articolaș, gazetăraș, avocațel, mămăligar, panglicar, opincar, băgăreț, plângăreț, băgăcios, plângăcios etc. În comparație cu apreciativele, în limba română există foarte multe depreciative (peiorative), unele dintre ele cu o încărcătură negativă foarte puternică. ◊ ~ echivoc: c. ambiguu; c. care poate fi interpretat în mai multe feluri într-un context dat, ca haină, râs, umbrele etc. (v. echivoc). ◊ ~ monosemantic (univoc): c. care dispune de un singur sens lexical, ca avion, catarg, rândunică, zăpadă, curajos, violet, saluta, vorbi, aici, repede, ura! etc. ◊ ~ polisemantic (plurivoc): c. care dispune de mai multe sensuri lexicale, ca acord, babă, carte, deschide, inimă, nod, bun, cald, ah! etc. C. polisemantic poate dispune de mai multe corpuri fonetice identice, reunite printr-o caracteristică semantică comună (sem). Astfel: caracteristica semantică „scălda”, „spăla” leagă formele băi („scalde”), băi („scăldători”), băi („camere de spălat”) și băi („localități cu instalații speciale destinate curei balneare”). ◊ ~ atestat: c. care figurează într-un text specific unei limbi de bază; c. a cărui existență poate fi dovedită. Pentru limba latină cele mai multe cuvinte sunt atestate: acus (> rom. ac), aduncus (> rom. adânc), ego (> rom. eu), quattuor (> rom. patru), cantare (> rom. cânta), quando (> rom. când), de (> rom. de), si (> rom. și) etc. ◊ ~ neatestat: c. care nu figurează într-un text specific unei limbi de bază; c. a cărui existență nu poate fi dovedită (de multe ori lingviștii „reconstruiesc” cuvintele neatestate, cu aproximație sau cu exactitate, orientându-se după formele evoluate care le moștenesc în limbile înrudite ce derivă din limba de bază). Multe cuvinte din limba latină sunt neatestate, fiind notate la început cu un asterisc: *accubiliare (> rom. aciua), *ammisticare (> rom. amesteca), *appensare (> rom. apăsa), *arrectare (> rom. arăta) etc. Din cele 886 de cuvinte latine neatestate și reconstruite de lingviști, consemnate în dicționarele noastre etimologice, 100 au fost deja depistate în diferite texte latine: abbattere (> rom. abate), battitura (> rom. bătătură), capitina (> rom. căpățână), dispartire (> rom. despărți), frictura (> rom. friptură), sanitosus (> rom. sănătos) etc. ◊ ~ literar: c. cu circulație în limba literară; c. care aparține limbii literare, ca albie, albastru-închis, cartof, floarea-soarelui, grămadă, serpentină, sfâșia, se urcă, zăpadă etc. ◊ ~ regional (dialectal): c. cu circulație într-un dialect sau într-un grai, ca ciupă („albie”), civit („albastru-închis”), crumpenă sau picioică („cartof”), răsărită („floarea soarelui”), cladă („grămadă”), cârjoaie („serpentină”), cârnosi („sfâșia”), se aburcă („se urcă”), nea sau omăt („zăpadă”) etc. ◊ ~ popular: c. cu circulație în mai multe dialecte sau graiuri, ca civilie („viață de om civil”), covăseală („plămadă”), crâșca („scrâșni”), cuțitaș („briceag”), culmiș („culme”), cumătru („naș”), cușmă („căciulă”) etc. ◊ ~ argotic: c. de argou, ca mardeală („bătaie”), mangleală („furt”), ciripi („denunța”) etc. (v. și argou). ◊ ~ de jargon: c. pretențios de origine străină, cu circulație îngustă, neasimilat de limba uzuală, folosit cu scopul de a impresiona pe interlocutor, ca mersi („mulțumesc”), șarmant („încântător”) etc. (v. și jargon). ◊ ~ uzual: c. folosit în mod curent, obișnuit; c. care este în uz, ca apă, casă, masă, pâine etc. ◊ ~ familiar: c. care exprimă un anumit grad de intimitate, care este obișnuit într-un mediu intim, ca acușica („acum”), cumvașilea („cumva”), cuscrenie („înrudire”), cutărică sau cutăriță („un oarecare”, „cineva”) etc. ◊ ~ rar: c. folosit cu totul întâmplător sau în mod special, în anumite împrejurări, ca adagiu („maximă”), admirare („admirație”), admisibilitate, cutezanță („curaj”), cusurgiu („cârcotaș”), cusătoreasă („croitoreasă”), cuscută („torțel”) etc. ◊ ~ învechit (arhaic): c. care nu mai este folosit în limba actuală; c. care a ieșit din uz, ca adamască („stofă de mătase cu flori”), cârcserdar („comandant de poteră”), credincer („om de încredere”), crezământ („crezare”), crâncenie („cruzime”), curteni („a face curte cuiva”), cursoare („curent”), cumplitate („zgârcenie”), cucură („tolbă de săgeți”) etc. ◊ ~ expresiv: c. care exprimă ceva în mod viu, sugestiv, plastic, elocvent, ca vaduri, vuiet, cărări, vatră, vreascuri, vreme, jale, târzie etc. din poezia „Mama” de George Coșbuc. ◊ ~ poetic: c. folosit de obicei în poezie, cu valențe poetice, creator de valori poetice. Astfel, în Scrisoarea III, Mihai Eminescu a valorificat magistral cuvintele pământ și apă, cărora Tudor Arghezi le-a dat mai târziu o nouă strălucire în poezia Cântare, urmat de Nichita Stănescu în Despre limba română. ◊ ~ cheie: c. esențial în unele poezii; c. în care se concentrează ideea fundamentală a acestora; cuvânt-nucleu care explică întregul conținut al operei. Astfel, în poezia Mai am un singur dor de Mihai Eminescu, cuvintele pribeag și singurătate, iar în poezia Vara de George Coșbuc, cuvintele cald și lumină. ◊ ~ științific: c. care se referă la știință; c. propriu unei ramuri științifice, care denumește o noțiune dintr-un domeniu științific, ca acid, bază; fuziune, neutron; inflorescență, petală; deltă, relief; diametru, multiplu; diapazon, gamă etc. ◊ ~ tehnic: c. care se referă la tehnică; c. propriu unei ramuri tehnice, care denumește o noțiune dintr-un domeniu tehnic, ca accelerator, accelerometru, balansoar, branșament, cartogramă, ciclotron, deversor, ecluză, filament, filtru, granulator etc. ◊ ~ flexibil: c. care-și schimbă forma pentru a putea exprima diferite raporturi gramaticale, ca o casă, unei case. Sunt c. flexibile: substantivul, articolul, adjectivul, numeralul, pronumele și verbul. ◊ ~ declinabil: c. care se poate declina. Sunt dedinabile: substantivul, articolul, adjectivul, numeralul și pronumele. ◊ ~ neflexibil: c. care nu-și schimbă forma pentru a putea exprima diferite raporturi gramaticale, ca totdeauna, bravo!, peste, că. Sunt neflexibile adverbul, interjecția, prepoziția șt conjuncția. ◊ ~ nedeclinabil: c. care nu se poate declina. Sunt nededinabile: adjectivele invariabile (așa, asemenea, atare; ditamai, coșcogeamite; gri, bej, maro etc.), pronumele interogativ-relativ ce, pronumele nehotărâte compuse care au în structură pronumele interogativ-relativ ce (fiece, oarece, orice, ceva), pronumele negativ nimic, unele grupe de numerale (distributive și adverbiale), adverbele, interjecțiile, prepozițiile și conjuncțiile. ◊ ~ imitativ (onomatopeic): c. care imită un sunet sau un zgomot natural, un sunet emis de om, de animale, de păsări sau de insecte, ca bâldâbâc!, zdup!, vâjj!, sforr!, ham!, cotcodac!, țârr! etc. ◊ ~ exclamativ: c. care sugerează prin conținutul său o anumită stare sufletească, beneficiind și de o punctuație corespunzătoare acesteia, sau care ajută, prin topica și intonația sa, la realizarea unor propoziții exclamative. Sunt considerate c. exclamative, prin excelență, interjecțiile care sugerează stări fizice și emoționale: ah!, au!, ehe!, of!, oleoleo!, oho!, ptii!, vai! etc.; adjectivul interogativ ce și adverbele interogative ce și cât: „Ce om era!”; „Ce caracter desăvârșit avea!”; „Ce repede trece vremea!”; „Cât de frumoși sunt anii tinereții!”. Uneori, adverbul ce este urmat de prepoziția de cu sens adjectival cantitativ: „Ce de oameni s-au adunat în centru!” ◊ ~ pozitiv: c. care sugerează prin conținut și formă ideea de afirmare a persoanei, a lucrului sau a circumstanței sau care ajută, în calitate de răspuns la o întrebare, la afirmarea acțiunii verbului predicat din propoziția interogativă. Sunt considerate c. pozitive adverbele cu conținut afirmativ: da, desigur, firește, întocmai, negreșit etc. ◊ ~ negativ: c. care sugerează prin conținutul lui lexical ideea de negare a persoanei, a lucrului sau a circumstanței sau care ajută la negarea acțiunii verbului predicat dintr-o propoziție. Sunt considerate c. negative pronumele și adjectivele negative și adverbele cu conținut negativ: nimeni, nimic, nici unul, nici una, nici un, nici o; nu, ba, nicidecum, niciodată, nicicum, niciunde, nicicând, nicăieri etc. ◊ ~ interogativ: c. care ajută la formularea unei întrebări sau a unei propoziții interogative. Sunt considerate c. interogative pronumele și adjectivele interogative și adverbele interogative: care?, cine?, ce?, cât?, câtă?, câți?, câte?, când?, unde?, încotro?, cum?, cât? ◊ ~ întăritor: c. care ajută la sublinierea mai pregnantă a unei anumite idei prin așezarea sa lângă cuvântul care exprimă această idee. Sunt considerate c. întăritoare pronumele și adjectivele de întărire și adverbele de mod de precizare sau de întărire: însumi, însămi, însuți, însuși, însăși etc.; chiar, și, tocmai („Însuși profesorul a lucrat cu noi”; „Chiar pe el l-am văzut ieri”; „Și aici se muncește”; „Pleacă tocmai sâmbătă” etc.). ◊ ~ repetat: c. reluat; c. care mai apare încă o dată în propoziție (în aceeași formă sau schimbat), realizând fie o construcție cu valoare adverbială (cuvânt repetat prin juxtapunere: încet-încet, șontâc-șontâc, abia-abia etc. sau locuțiune în care, între cele două forme, apar prepoziții: din când în când, din loc în loc, ceas de ceas, din ce în ce, încetul cu încetul etc.), fie figura de stil denumită repetiție, cu diferite valori în context: mare, mare; frumos, frumos; bine, bine; minunea minunilor; floarea florilor; codrule, codruțule; singur, singurel etc. ◊ ~ regent: c. de care depinde sintactic-funcțional o parte secundară de propoziție (atributul, complementul, elementul predicativ suplimentar) sau o propoziție subordonată. Sunt c. regente pentru atribute: substantivele, numeralele și pronumele; pentru complemente: adjectivele, verbele, adverbele și interjecțiile predicative; pentru elemente predicative suplimentare: substantivele, numeralele, pronumele (cu funcție de subiecte sau de complemente directe) și verbele sau interjecțiile predicative (de obicei cu funcție de predicat). ◊ ~ corelativ: c. din propoziția regentă, care exprimă o reciprocitate, luat în raport cu elementul introductiv al unei subordonate. El dispune de o intonație specifică și ajută la întărirea raportului de subordonare existent în frază. Intonația subliniază mai pregnant atât mijlocul de realizare a raportului de subordonare din frază, cât și conținutul acestui raport; atât partea de vorbire sau de propoziție pe care o reprezintă (dispune frecvent de o funcție sintactică), cât și subordonata introdusă prin conjuncții subordonatoare sau prin pronume și adverbe relative. Pot fi c. corelative în limba română: unele adjective invariabile, unele pronume și adjective demonstrative, unele pronume și adjective nehotărâte, unele pronume și adjective negative, unele adverbe și locuțiuni adverbiale, unele conjuncții și locuțiuni conjuncționale, unele interjecții. Astfel: „Ajunsese într-o asemenea situație, că nu te mai puteai înțelege cu el”; „Cine știe carte, acela are patru ochi”; „Acea pâine e mai bună, care este muncită de tine”; „Nu-mi mai rămâne alta de făcut, decât să ies în cerdac” (V. Alecsandri); „Altă soluție nu există, decât să te străduiești”; „Ăștia nu au nimic mai bun de făcut, decât să discute pe alții”; „N-a spus nici un cuvânt, decât că a oftat”; „Unde prindea omul, acolo îl ocăra” (I. Slavici); „Cum îți vei așterne, așa vei dormi”; „Atât a muncit, cât a putut”; „Când m-a chemat, atunci m-am dus”; „Tot mai citesc măiastra-ți carte, deși ți-o știu pe dinafară” (A. Vlahuță); „Pe când oastea se așază, iată soarele apune” (M. Eminescu). ◊ ~ incident: c. intercalat între părțile unei propoziții sau ale unei fraze, fără a fi legat sintactic de acestea. Este rostit cu o intonație deosebită, apare izolat între virgule, linii de pauză sau paranteze și aduce o informație suplimentară în interiorul unei comunicări de bază: „Am găsit, din nenorocire, un vagon de clasa a II-a la coada trenului” (I. L. Caragiale); „Nu știu, zău, cum a sta și asta” (Ion Creangă); „Poftim, nepoate Grigri, zice, cetește și te bucură” (M. Sadoveanu) etc. Sunt considerate c. incidente, în cadrul propozițiilor, vocativele, cuvintele și formulele de adresare (de tipul măi, bre, fa, dragă, dragul meu, draga mea etc.) precum și unele adverbe de mod ca desigur, firește, poate, probabil, bineînțeles, neîndoielnic, dimpotrivă, cică, pasămite etc.: „Mi-a comunicat, firește, ceea ce era mai important”; „Vă veți fi aducând aminte, probabil, de seara aceea din toamna trecută”; „Mi-am luat, desigur, din vreme toate măsurile necesare” etc. ◊ ~ de umplutură: c. incident de prisos, cu valoare afectivă, care întrerupe șirul comunicării fără să aducă vreun supliment de informație în legătură cu ea. Este caracteristic limbii vorbite și nu dispune de sens lexical: „E primejdie mare, domnule” (I. L. Caragiale); „(Leonida începe să sforăie.) Dormi, soro?...” (idem); „Bine, frate, revuluție ca revuluție, da nu-ți spusei că nu-i voie de la poliție să dai focuri în oraș?” (idem); „Mai stăm noi oleacă și pe urmă numai ce s-arată, măi tată, o groază de mistreți” (M. Sadoveanu). ◊ ~ expletiv (parantetic): c. intercalat într-o propoziție, care nu este necesar pentru înțelegerea sensului comunicării, putând lipsi din enunț. Un exemplu ni-l oferă pronumele personal expletiv cu valoare de nominativ etic. În această calitate, el exprimă solicitarea interlocutorului de a participa efectiv la ceea ce narează locutorul, nu are funcție sintactică și întărește negația într-o propoziție nominală, ca în exemplul „... nici tu sat, nici tu târg, nici tu nimica” (Ion Creangă). ◊ ~ de legătură: c. care leagă o parte de propoziție de elementul regent din cadrul aceleiași propoziții, două părți de propoziție sau două propoziții de același fel sau propoziția subordonată de propoziția regentă. În prima situație este vorba de o prepoziție, în a doua de o conjuncție coordonatoare și în a treia de o conjuncție subordonatoare, de un pronume, de un adjectiv sau de un adverb relativ: „O mulțime fără seamă de oameni și de vite se înghesuiseră pe pod în cea mai mare neorânduială” (N. Bălcescu); „La universitate a întâmpinat greutăți așteptate și neașteptate” (L. Rebreanu); „Bătrânul Dan desprinde un paloș vechi din cui / Și paloșul lucește voios în mâna lui” (V. Alecsandri); „Elevului începură să-i clănțăne dinții” (M. Preda); „Știrbul, care se apropia de el în fugă, se opri mai speriat ca prima dată” (D. R. Popescu); „A doua zi, când m-am dus la școală, l-am găsit în ușa clasei a IV-a de umanioare” (I. Ghica). ◊ ~ introductiv: c. care introduce în propoziție sau în frază o unitate sintactică specifică acestora. Astfel: prepozițiile introduc în propoziții atributele, numele predicative, complementele sau elementele predicative suplimentare, iar conjuncțiile subordonatoare, adjectivele, pronumele și adverbele relative introduc în frază diferite tipuri de propoziții subordonate. ◊ ~ cu funcție sintactică: c. care poate avea rolul unei părți de propoziție (subiect, predicat, nume predicativ, atribut, complement, element predicativ suplimentar, apoziție). Sunt c. cu funcție sintactică: substantivul, adjectivul, numeralul, pronumele, verbul, adverbul și interjecția. ◊ ~ fără funcție sintactică: c. care nu poate avea rolul unei părți de propoziție. Sunt c. fără funcție sintactică: articolul, prepoziția și conjuncția. ◊ ~ cu distribuție unidirecțională: c. care intră în combinație, în cadrul unui context dat, obligatoriu pe rând, cu câte un singur termen. Sunt considerate ca având o distribuție unidirecțională substantivele, marea majoritate a adjectivelor, numeralele, marea majoritate a pronumelor, marea majoritate a verbelor, marea majoritate a adverbelor și o parte dintre interjecții. ◊ ~ cu distribuție bidirecțională: c. care intră în combinație, în cadrul unui context dat, obligatoriu simultan cu doi termeni. Sunt considerate ca având o distribuție bidirecțională adjectivele relative, pronumele relative, pronumele nehotărâte relative, verbele copulative, adverbele relative, prepozițiile, conjuncțiile și unele interjecții ca iată, iacă și iacătă. ◊ ~ sibilic (sibilin, sibilinic): c. cu putere enigmatică, profetică, rostit de Sybila, personaj feminin legendar, căreia anticii îi atribuiau darul de a prevedea viitorul, fiind inspirată de zei. ◊ ~ tabu: c. evitat în vorbire din superstiție sau din pudoare, (v. interdicție de vocabular). ◊ ~ matcă: c. care se află în fruntea unui articol de dicționar, sub care se grupează și se glosează toate variantele și expresiile (uneori și derivatele sau compusele) cu sensurile corespunzătoare. ◊ parte de c.: v. parte de vorbire. (Pentru clasificarea c. v. criteriu).

INTRA, intru, vb. I. Intranz. (Și în forma regională întra) I. (Despre ființe) 1. A trece din afară înăuntru, a merge dintr-un loc deschis în unul închis, a veni de afară într-un anumit loc; a se introduce, a se băga. Îl dădu la o parte și intră. DUMITRIU, N. 125. Coborau și urcau, intrînd și ieșind, pasageri grăbiți. C. PETRESCU, C. V. 124. Cred... că ar fi timpul să intrăm, a spus mama cu vocea tăiată. SAHIA, N. 56. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «în», «întru») În vîrful degetelor, intră în cămara zmeului. ISPIRESCU, L. 20. I se deschide poarta și drumeața întră înlăuntru. CREANGĂ, P. 90. În dom de marmur negru ei intră liniștiți Și porțile în urmă în vechi țîțîni s-aruncă. EMINESCU, O. I 93. Turcii casa-ncungiura Și-n casă buluc intra. ALECSANDRI, P. P. 131. ◊ Expr. A intra în spital = a se interna (în spital). O luase sub ocrotirea ei pe Evantia, din ziua în care intrase în spital. BART, E. 376. Parcă a intrat în pămînt = a dispărut fără urme, fără a putea fi găsit. Am strigat la el, pînă ce-ai ieșit dumneata; ș-acuma nu-i, parc-ar fi intrat în pămînt. SADOVEANU, B. 56. Parc-au intrat în pămînt... Unde să fie, unde să fie? CREANGĂ, P. 24. A intra în pămînt de rușine = a-i fi tare rușine (de parc-ar dori să nu-l mai vadă nimeni). Iară eu intram în pămînt de rușine. CREANGĂ, A. 67. A intra în foc (pentru cineva sau ceva) v. foc. A intra în cîrd (cu cineva) v. cîrd. ◊ (Construit cu prep. «pe») Am intrat și eu pe portiță. SADOVEANU, N. F. 37. Intră pe coș în cămară. ISPIRESCU, L. 316. Cum vorbeau ei, numai iaca întră și Chirică pe ușă. CREANGĂ, P. 177. ◊ (Construit cu prep. «la») Vin’pe colo, pe sub coastă, Pînă la căsuța noastă! – Dar la tin’ cum să întru? – Întră, bade, ca gîndu! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 77. ♦ A se năpusti. În dușmanii Moldovei acu să-ntrați năvală. ALECSANDRI, P. III 222. 2. Fig. A pătrunde. Comăneșteanu nu pricepea ce voia să zică. Milescu însă intra, cu puterea lui de intuiție, în explicarea unei cauze. D. ZAMFIRESCU, R. 218. ◊ Expr. A intra cuiva în voie = (de obicei la negativ) a-i face cuiva (toate) gusturile, a-i face pe plac. Nu-i mai intra nimeni în voie. ISPIRESCU, L. 51. Nu știe cum să ne mai între în voie. CREANGĂ, P. 259. (Familiar) A intra (cuiva) (pe) sub piele = a cîștiga prin fel de fel de insistențe și servicii bunăvoința cuiva, a se pune bine cu cineva. Umbla să-i intre sub piele. DUMITRIU, N. 129. Pînă la urmă țața Niculina izbutise să intre pe sub piele. PAS, Z. I 84. A intra în grațiile cuiva v. grație. A intra în sufletul cuiva = a deveni drag cuiva. Codrul, izvoarele, satul din vale intraseră de mult în sufletul lui Eminescu. CĂLINESCU, E. 54. 3. Fig. A ajunge într-o anumită situație. (Mai ales în expr.) A intra în păcat v. păcat. A intra într-o belea (sau încurcătură, chichion, impas, necaz) = a da peste un necaz (sau o încurcătură etc.); a avea de îndurat o neplăcere. Acum iaca în ce chichion am intrat. CREANGĂ, P. 84. Iaca în ce încurcătură am intrat... Nici tu sat, nici tu tîrg, nici tu nemica. De ce mergi înainte numai peste pustietăți dai. id. ib. 201. A intra pe mîna cuiva v. mînă. A intra în groază (sau în toate grozile morții) v. groază. A intra în (sau la) cheltuială (sau cheltuieli) = a face, a suporta cheltuieli mari. Te-ai hotărît a intra în cheltuiala unei nunți? ALECSANDRI, T. 768. ♦ (Construit cu prep. «în»; cu privire la o epocă, vîrstă etc.) A ajunge în..., a apuca. Am intrat în a doua jumătate a secolului al XX-lea. Am intrat în primăvară. 4. (Urmat de determinări introduse prin prep. «în» sau «la») A îmbrățișa o îndeletnicire, o ocupație, a ocupa un post; a se angaja într-o slujbă. Te-ai hotărît să intri și tu la Socec, unde lucra Bică. PAS, Z. I 260. Intră în serviciu, fu... subgrefier. NEGRUZZI, S. I 110. (Dacă) ai intrat în horă, trebuie să joci. ◊ Expr. A intra la stăpîn v. stăpîn. A intra în gura satului (sau a lumii) v. gură. 5. A adera, a se înscrie pentru a activa într-o organizație, asociație etc. A ajuta pe oamenii muncii cinstiți și a le da posibilitatea să intre în partid, a nu alerga după cantitate și a ridica în permanență calitatea membrului de partid este una din sarcinile primordiale ale organizațiilor de partid. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 7, 43. 6. (Indică începutul unei acțiuni, în expr.) A intra în vorbă (cu cineva) = a începe o discuție cu cineva. Mă duc la ea într-o seară, o chem la poartă și intru în vorbă cu ea. PREDA, Î. 48. Eu îs cunoscut și prietin al soțului dumitale, intră deodată-n vorbă omul cel nalt. SADOVEANU, B. 96. Se sculă... și intră în vorbă c-un necunoscut. VLAHUȚĂ, O. AL. II 8. A intra în vorbă cu o fată = a începe să facă curte unei fete; p. ext. a-i face propuneri de căsătorie. Miai al nostru intră în vorbă cu Aristița lui Bîzdoveică. PREDA, Î. 114. A intra de serviciu = a începe garda la o unitate militară, la un birou etc. Neagu ieși pe punte fiind anunțat că intră de servici. BART, E. 211. A intra în război (sau în luptă, în conflict, în acțiune etc.) = a începe războiul (sau lupta etc.). [Dromichete] a intrat în conflict cu Lisimah, rege al Traciei, după moartea lui Alexandru Macedon. IST. R.P.R. 34. Credem că nu intrăm azi sau mîine în luptă. CAMIL PETRESCU, U. N. 388. A intra la idei (sau la idee) v. idee. A intra în materie v. materie. II. (Despre lucruri, idei etc.) 1. A ajunge din afară înăuntru, a străbate, a pătrunde. Lumina nu intra decît pe ușă și pe o fereastră, din zidul celălalt, dinspre curte. DUMITRIU, P. F. 48. Iordache clipi iute ca și cum i-ar fi intrat ceva în ochi. id. N. 93. ♦ A se împlînta. Nu mă omorî... ci mai bine scoate-mi stepul ce mi-a intrat în labă. ISPIRESCU, L. 326. 2. Fig. A pătrunde; a-și face loc, a se strecura; a ajunge în... Vor intra în viață visele sale albastre. BOUREANU, S. P. 8. Banii strîngătorului intră în mîna cheltuitorului. NEGRUZZI, S. I 247. Neamurile trec prin ispite și cercări, pînă ce întră priceperea într-însele și se înțăleg. RUSSO, O. 29. ◊ Expr. A intra boala în cineva (sau în oasele cuiva) = a da boala în cineva, a se îmbolnăvi. Mare boală-mi intră-n oasă (= oase). ȘEZ. I 111. A nu(-i) intra (cuiva ceva) în cap v. cap. N-a intrat vremea (sau zilele) în sac = avem timp, n-a trecut vremea. Răbdare, tînărule! n-a intrat vremea-n sac. CARAGIALE, O. II 244. A intra frica (sau groaza, spaima) în cineva (sau în oasele, în inima cuiva) = a se înfricoșa, a se îngrozi. Numai la numele lui ne intra groaza în oase. SADOVEANU, O. VII 376. Groaza intrase în inimile protivnicilor. ISPIRESCU, L. 156. A intra în (sau sub) stăpînirea cuiva = a ajunge în puterea cuiva. A-i intra (cuiva ceva) în sînge = a deveni un obicei, o necesitate. Glasul motorului, izul motorinei și aroma pămîntului răscolit îi intraseră în sînge pentru totdeauna. MIHALE, O. 454. A intra în sufletul cuiva = a deveni drag cuiva. ◊ (Despre un drum, o cale etc.) Șoseaua intra în București dinspre sud. DUMITRIU, N. 274. Și merg... pînă ce, de la o vreme, le întră calea în codru. CREANGĂ, P. 199. 3. A încăpea. Ajunse la o văgăună... mare, de putea să intre șapte cetăți într-însa. ISPIRESCU, L. 58. ♦ (Aritm.) A se cuprinde. Doi intră în patru de două ori. 4. (Despre materiale) A fi necesar, a trebui (pentru a confecționa ceva). La haina asta intră postav mult. ▭ Cine socotește cîte foi intră-n plăcintă nu mănîncă niciodată plăcintă. 5. (In expr.) A intra la spălat = (despre țesături) a-și micșora dimensiunile prin spălare; a se strîmta, a se micșora. A intra la apă = a) (despre țesături) a-și micșora dimensiunile la muierea în apă; b) fig. (despre oameni) a ajunge într-o situație grea. 6. (Despre legi, pacturi etc., în expr.) A intra în vigoare = a căpăta putere, a deveni aplicabil. 7. A începe executarea unei anumite părți dintr-o bucată muzicală. V. ataca. La ultimele acorduri ale pianului intră orchestra. – Variantă: întra vb. I.

CURTA, curtez, vb. I. Tranz. (învechit) A face curte (unei femei). Jupîn Dumitrache crede, și crede și Chiriac, că Rică o «curtează» pe Veta. IBRĂILEANU, S. 51. Ea știe că o curtează [Mișu] de atîta vreme. CARAGIALE, S. U. 45.

CURTENI, curtenesc, vb. IV. Tranz. (Învechit) A face curte (mai ales unei femei), a căuta să intre în grațiile cuiva (măgulindu-l, lingușindu-l). V. curta. Mare ghiduș era și nostim... s-o cercat să mă curtenească o bucată de drum. ALECSANDRI, T. I 311. Ea dacă vede că alt îi zîmbește, Umblă după dînsa și o curtenește. PANN, P. V. II 97. ♦ (Neobișnuit) A felicita (căutînd să cîștige bunăvoința cuiva), a omagia (prin lingușiri). Sosi la 12 noiemvrie la Alba-Iulia, spre a curteni pe Mihai-vodă despre norocita sa biruință. BĂLCESCU, O. II 267.

CURTEZAN, curtezani, s. m. 1. (Azi ironic) Persoană care face curte, care aduce omagii cuiva) mai ales unei femei) pentru a-i cîștiga favoarea. Se văzu tncunjurată de o droaie de curtezani. NEGRUZZI, S. I 20. De să duce la vro treabă mai des unde sînt femei, Curtezan îl fac în grabă. PANN, P. V. II 115. 2. (Învechit) Curtean (lingușitor, viclean, intrigant). Ce socoți, Bogdatie... izbîndi-vom oare? – Să nu te îndoiești, măria-ta, răspunse curtezanul. NEGRUZZI, S. I 138. Curtezanii, în mirare, Ascultau cu supărare, Căci așa vrea prințul lor. ALEXANDRESCU, P. 32.

TACIT, -Ă, taciți, -te, adj. (Despre un acord, o convenție) Care nu este exprimat formal, ci este subînțeles și admis ca atare. N-a tras nimeni. A fost un armistițiu tacit. C. PETRESCU, Î. II 15. De obicei nu erau poftiți cavaleri. Totuși gazda avea îngăduința tacită de a chema pe tînărul care-i făcea curte. REBREANU, I. 95.

TELEGRAFIC, -Ă, telegrafici, -e, adj. 1. Care se referă la telegraf, de telegraf. Se auzea țăcănitul liniștit al aparatelor telegrafice. DUMITRIU, B. F. 78. Ați crezut că fac curte prin semne telegrafice nu știu cărei domnișoare de aici? ALECSANDRI, T. I 358. ♦ Transmis prin telegraf. Ordin telegrafic. ▭ Aștept o vorbă, chiar telegrafică dacă e nevoie, să pot veni marți seara. CARAGIALE, O. VII 21. ◊ Mandat telegrafic = mandat poștal transmis prin telegraf. ◊ (Adverbial) Destituit telegrafic. DUMITRIU, B. F. 160. Te rog a-mi răspunde mîne peste zi telegrafic. CARAGIALE, O. VII 10. 2. Fig. Scurt (ca o telegramă), concis laconic. Stilul ajunge aproape telegrafic. GHEREA, ST. CR. III 116.

PUȚI, put, vb. IV. lntranz. (Uneori urmat de determinări introduse prin prep. «a») A răspîndi un miros greu, neplăcut; a mirosi urît. Bedros puțea de departe a sudoare. DUMITRIU, N. 257. Fusese o zi dogoritoare, pieile puțeau, mai rău ca stîrvurile. CAMIL PETRESCU, O. I 618. Nici usturoi n-a mîncat, nici gura nu-i pute, se spune în ironie despre cineva care pretinde că e nevinovat. ◊ Fig. După ce i-au făcut curte – adecă lăzei cu galbeni – face în sfîrșit, dar tocma în urmă, și fetei declarație ce pute a aur și a precupeț, două ceasuri de departe. KOGĂLNICEANU, în DACIA LIT. 35. ◊ (Impersonal) Aici pute. ◊ Expr. A puți locul sub cineva sau a-i puți (cuiva) și urma, se spune despre cineva foarte leneș. Leneșă bre, și urîtă, să te ferească dumnezeu, îi puțea și urma. I. CR. II 174. Că de jos e cum e focul, Iar de lucru pute locul. HODOȘ, P. P. 191. A puți a pustiu = a fi gol. Dintr-o păreche de boi, m-am ales c-o pungă, și-apoi și asta pute-a pustiu. CREANGĂ, P. 45. Nici nu pute, nici nu miroase = nu-i nici bun, nici rău; e așa și-așa. Parcă tot îi pute ceva, se spune despre cel care strîmbă tot timpul din nas, făcînd pe nemulțumitul. Viitorul țării nu e în coconașul Guliță, care-mi vine de la Paris, izmenit, cu monoclu-n ochi, cu nasul zbîrciog, parcă tot îi pute ceva. VLAHUȚĂ, O. AL. II 25. ♦ (Regional) A mirosi. Mie-mi pute a om pămîntean. SBIERA, la CADE. ♦ Fig. A exista ceva în cantitate mare, a fi plin de... Pute tîrgul de mere.

ȘTRENGAR, ștrengari, s. m. (De obicei cu o nuanță de simpatie) Băiat neastîmpărat, zburdalnic, care se ține de pozne sau umblă hoinar. Avea o căutătură și un umblet de ștrengar. GANE, N. III 157. Pe Nuțu vi-l lăsasem mic, Cu creștetul cît masa; O fi acum ștrengar voinic Și vă răstoarnă casa? COȘBUC, P. II 59. Ștrengarii erau mai nebuni ca totdeauna. CARAGIALE, O. III 13. ◊ Fig. Văzui prin văi al verii dulce vînt, Ștrengar frumos. COȘBUC, P. I 287. ◊ (Adjectival) Ce-i pe drum atîta gură? – Nu-i nimic. Copii ștrengari. – Ei auzi! vedea-i-aș mari. Parcă trece-adunătură de tătari. COȘBUC, P. I 227. (Fig.) Mierloiul sprinten șuieră o clipă; Un sturz ștrengar îngînă-o turturică. IOSIF, V. 70. ♦ (Adverbial) Ștrengărește. Își retrase mîna și-l privi pe Mihai surîzînd ștrengar. CAMIL PETRESCU, N. 58. Bărbat ușuratic, afemeiat... V. crai. Un ștrengar ce compromite femeile. Azi face curte uneia, mîne alteia. ALECSANDRI, T. 1679.

DRAGOSTE. Subst. Dragoste, drag (pop.), iubire, iubit, libov (înv.), amor; afecțiune, pasiune, patimă. Îndrăgostire (rar), îndrăgire (rar), înamorare (livr.). Dragoste maternă; dragoste paternă; dragoste filială. Dragoste trupească, dragoste lumească. Sentiment de dragoste. Puterea dragostei. Prima dragoste, prima iubire. Focul dragostei, văpaia dragostei, flăcările dragostei, flăcările iubirii, fiorii dragostei. Dragoste nebună, extaz, extaziere, exaltare. Simpatie, atracție, încîntare, admirație, admirare; fascinație, vrajă, vrăjire (rar). Ardoare, adorație, venerație, venerare (rar), divinizare, idolatrizare, idolatrie (fig.). Dragoste pură, dragoste la prima vedere; dragoste platonică. Tandrețe, duioșie, gingășie, căldură (fig.). Dezmierdare, alintare, alint, mîngîiere. Plăcere, desfătare, voluptate, senzualitate; erotism. Iubit, drag (fam.), drăguț (fam.), iubițel (dim. și fam.), mîndru (pop.), mîndruț (dim. și pop.), mîndrișor (pop.), ibovnic (pop.), ibovnicel (dim. și pop.), amant, amorez (fam.). Crai, donjuan (fam. și ir.), craidon (înv.). Iubită, dragă (fam.), drăguță (fam.), iubițică (dim. și fam.), mîndră (pop.), mîndruță (dim. și pop.), mîndrișoară (pop.), mîndruleană (pop.), mîndrulică (pop.), mîndruliță (pop.), ibovnică (pop.), ibovnicuță (dim. și pop.), amantă, amoreză (înv.), îndrăgostit, adorator, admirator. Adj. Îndrăgostit, amorezat, înamorat (livr.), îndrăgit (rar), îndrăgostit lulea. Drăgăstos, iubitor, iubăreț, iubeț (pop.), libovnic (înv.), afectuos, pasionat, înflăcărat, înfocat (fig.), ardent (livr.), aprins (fig.). Iubit, adorat, scump. Tandru, duios, gingaș, cald (fig.), dezmierdător, alintător, mîngîietor, mîngîios, voluptuos, senzual. Vb. A iubi, a libovi (înv. și arh.), a fi îndrăgostit, a fi amorezat. A nutri sentimente de dragoste, a nu avea ochi decît pentru..., a i se scurge ochii cuiva după cineva, a muri de dragoste pentru cineva, a fi mort după cineva, a se topi după cineva, a muri de dragul cuiva, a iubi la nebunie, a fi nebun de dragostea cuiva, a iubi ca ochii din cap, a suspina după cineva, a se da în vînt după cineva. A se îndrăgosti, a se amoreza, a se înamora, a se aprinde pentru cineva, a i se aprinde (a-i sfîrîi) călcîiele după cineva, a cădea în mrejele cuiva, a-i cădea cuiva cu drag, a-i cădea cu tronc la inimă, a prinde drag (de cineva), a se îndrăgosti pînă peste urechi. A simpatiza, a îndrăgi; a adora, a admira, a venera, a idolatriza, a diviniza. A se extazia. A dezmierda, a alinta, a mîngîia. A atrage, a fermeca, a captiva, a prinde în mrejele dragostei, a ispiti, a fura inima cuiva, a cuceri, a seduce, a-i întoarce (a-i suci) cuiva capul (mințile), a ademeni, a subjuga, a înrobi, a orbi. A flirta, a cocheta, a face ochi dulci. A curta, a face curte, a curteni (înv.), a face cuiva avansuri, a umbla după fuste, a trage clopotele. A se iubi, a se avea dragi; a se îndrăgosti (pop.); a avea pe cineva drag. Adv. Cu (multă) dragoste, cu drag, cu toată dragostea, cu iubire, cu patimă; din dragoste. V. admirație, cochetărie, desfrîu, imoralitate, prietenie, simpatie.

afemeiat sm, a [At: MACEDONSKI, O. II, 142 / P: ~me-iat / Pl: ~ați / E: femeie + -at] 1-2 (Bărbat) care are slăbiciune pentru femei. 3-4 (Bărbat) căruia îi place să facă curte femeilor Si: muieratic.

curtat², ~ă a [At: UNIVERSUL, 21 I 1934, 2 / Pl: ~ați, ~e / E: curta] Căruia i se face curte (31) Si: curtenit.

curteni vt [At: DOSOFTEI, V. S. 44/2 / V: (îvr) cor~ / Pzi: ~nesc / E: curtean] (Înv) 1 A aduce pe cineva în serviciul unei curți (5) (făcându-l curtean (1-2)). 2 A susține cauza cuiva (în fața unui șef). 3 A curta. 4 A face o vizită cuiva, în semn de prețuire. corectat(ă)

curtezan sm [At: BELDIMAN, N. P. II, 6 / V: (înv) ~tiz~, (pop) ~nt, ~nț / Pl: ~i / E: fr courtisan] 1 Persoană care face curte (31) unei femei. 2 Bărbat neserios. 3-4 (Înv) Curtean (1-2) (lingușitor).

latură sf [At: M. COSTIN, O. 189 / V: (îrg) ~re / Pl: (1-4, 7-11, 13, 35-39, 43-54, 56-63, 65-61) ~ri, (5-6, 12, 14-34, 40-42, 55, 64) lături / E: ml *latora] 1 Fiecare dintre cele două părți laterale ale corpului unei ființe, ale unui obiect etc. 2 Margine. 3 (Reg; îs) Lature de cap (sau a capului) Tâmplă. 4 (Reg; îs) Lature de umeri Spinare. 5 (Înv; îla) De ~ri (sau lături) Alăturat. 6 (Înv; îal; d. grade de rudenie) Lateral. 7 (Îlav) În (sau pe ori pe de) (amândouă) ~ri(le) De o parte și de alta a unui corp, a unui obiect etc. 8 (Pex; îal) Alături. 9 (Pex; îal) La oarecare depărtare Si: deoparte. 10 (Pex; îal) Izolat. 11 (Îal; după verbe de mișcare) Oblic. 12 (Îlav) Pe (de) (sau într-) o ~ sau pe lături Într-o rână. 13 (Îlav) Din lature Din profil. 14 (Reg; îs) La lături Sub braț. 15 (Îvp; îlpp) De (sau din) lături de... (sau de laturea, într-o lature a...) În preajma. 16 (Îvp; îal) Alături de... Si: lângă. 17 (Îe) A (se) da (sau a se pune, a se trage, a se feri) în (sau, îvp, de o) lature (sau în lature ori în lături) A (se) da deoparte. 18 (Îae) A face loc să treacă cineva. 19-20 (Îae) A (se) feri din calea cuiva. 21 (Pex; îae) A se eschiva. 22 (Pop; îe) A da (sau a împinge, a arunca) în lături (sau laturi) (sau, reg, a feri în lături) A arunca. 23 (Îae) A îndepărta. 24 (Îae) A abandona. 25 (Înv; îe) A da (sau a pune) în lături (sau într-o ori de o ~) A păstra. 26 (Îae) A ascunde. 27 (Îae) A sustrage. 28 (Pex; îae) A nu lua în considerație. 29 (Îe) A da (sau a deschide) în lături (o ușă, o fereastră etc.) A deschide larg o ușă, o fereastră etc. 30 (Înv; îe) A trece în lături de ... (sau a lăsa de lături) A ocoli. 31 (Pop; îe) (Stai) (sau feri) în lături! Taci! 32 (Îae) Dă-te la o parte! 33 (Îe) A privi (sau a se uita) în lături A privi în altă parte. 34 (Îe) A-și feri privirea în lături A evita să se uite în mod deschis, direct, la cineva sau la ceva. 35 (Pfm; îe) A se uita într-o ~ A trage cu coada ochiului. 36 (Pfm; îe) A privi dintr-o ~ A privi în mod iscoditor. 37 (Îae) A privi bănuitor. 38 (Îae) A privi cu răutate. 39 (Reg; îe) A umbla în laturea cuiva A face curte unei femei. 40 (Îe) A spune (sau a face) ceva pe de lături A spune sau a face ceva pe căi ocolite, în mod indirect. 41 (Îe) A vorbi (sau, reg, a băsădi, a vorovi, a grăi, a buigui) într-o (sau într-altă) lature (sau în lături) A aiura. 42 (Îae) A flecări. 43 (Reg; d. oameni; îe) A fi într-o lature A fi nebun. 44 Parte a unei construcții ce se prezintă ca o prelungire laterală. 45 Fiecare dintre părțile unei construcții în raport cu partea centrală Si: aripă. 46 (Îvr) Teritoriu. 47 (Îvr) Țară. 48 (Înv; îs) Laturea uscată Uscat. 49 (Bis; îs) Laturea cea departe (sau a pământului de gios) ori ~rile iadului Iad. 50 Hotar. 51 (Pex) Locuitori ai unui ținut. 52-53 (Îlav) În (sau din sau, înv, pren ori preste) toate -rile (De) pretutindeni. 54 (Pex) Porțiune de teren din imediata apropiere a unui drum, a unei ape, a unei construcții etc. Si: margine. 55 (D. ape curgătoare; îe) A da pe de lături A se revărsa. 56 (Îvp; îe) A bate (sau a umbla) ~rile A pribegi. 57 (Îvp; îae) A vorbi pe ocolite. 58 (Pop; îe) A ține ~rile A ezita să pășească înainte. 59 (Pop; îae) A înainta în mod șovăielnic. 60-61 Fiecare din (fețele sau) muchiile unui obiect. 62 (Spc) Fiecare din liniile frânte închise care formează un poligon. 63 (Spc) Fiecare din semidreptele care formează un unghi. 64 (Îvp; îla) Pe (de) lături Lăturalnic. 65 (Îlav) Pe (sau de) toate ~ri(le) De jur-împrejurul unui obiect. 66 (Îe) Dintr-o ~ până într-alta Pe toată suprafața. 67 (Îe) A se uita la cineva pe (sau de) toate ~rile A examina cu multă atenție. 68 (Îe) A pune degetul pe ~ra dureroasă A descoperi punctul slab. 69 (Pex) Direcție. 70 (Îvp) Parte înclinată a unei înălțimi Si: coastă, versant. 71 Parte în raport cu întregul. 72 (Pex) Porțiune desprinsă de la una din marginile unui obiect, ale unei suprafețe etc. 73 (Fig) Fiecare din aspectele sub care se poate prezenta un fenomen, o situație, o acțiune etc. 74 (Îlav) Dintr-o (sau sub) o ~ Dintr-un punct de vedere. 75 (Îrg) Tăiș de metal al unui instrument. 76 (Reg) Fiecare dintre carâmbii unei scări. 77 (Reg) Gard cu care se înconjoară căpițele de fân. 78 (Reg) Aripă la moară. 79-80 (Reg) Lăturar¹ (3-4). 81 (Reg) Fâșie lungă și îngustă de pământ Si: lătunoaie (21).

povesti [At: (a. 1600) CUV. D. BĂTR. II, 54/12 / V: (îrg) ~visti, (reg) ~văsti / Pzi: ~tesc / E: poveste] vt 1 A expune detaliat și, de obicei, într-o desfășurare gradată fapte, întâmplări reale, evenimente etc. Si: a istorisi, a relata, (liv) a nara, (frm) a raconta. 2 vt A spune o poveste (27). 3 (Rar) A înfățișa prin imagini Si: a arăta, a ilustra. 4-5 vti (Îrg) A (se) face cunoscut. 6-7 vti (Bis; spc) A (se) propovădui. 8 vi (Pfm) A sta de vorbă cu cineva Si: a conversa, a discuta, (fam) a pălăvrăgi, a sporovăi, a tăifăsui. 9 vt (Rar) A dezbate. 10 vt (Pop) A defăima. 11 vt (Pop; șîe A ~ pe la spate pe cineva) A bârfi. 12 vrim (Îvr; îf povisti) A se menționa. 13 vi (Reg) A avea relații de dragoste cu cineva. 14 vi (Reg) A face curte cuiva. 15 vi (Reg; d. grauri) A scoate sunete caracteristice speciei. 16 vi (Reg) A prevesti de rău Si: a cobi.

servant [At: CARAGIALE, M. 246 / Pl: ~nți / E: fr servant] 1 sm (Asr) Om de serviciu cu atribuții speciale în anumite instituții. 2 sm Militar care deservește o gură de foc sau un alt mijloc de luptă. 3 sm (Gmț) Cavaler curtenitor. 4 a (Îs) Cavaler ~ Bărbat care face curte în mod insistent unei femei.

CINIE² s. f. (Mold.) Decorațiune de faianță. Au făcut. . . curțile ceale domnești. . . casele cele cu cinii, grădini, grajduri. M. COSTIN ; cf. PSEUDO- E. KOGĂLNICEANU. Etimologie: tc. çini.

MIJLOCÍ vb. IV. 1. Intranz. (De obicei cu determinări care arată scopul, introduse prin prep. „pe lîngă” sau „la”, învechit, „către” sau urmat de propoziții finale) A stărui pe lîngă cineva (spre a obține ceva, mai ales o favoare); a interveni. Cf. mijloc (II 1). Mijloceaște cea plină de dar. . . și ceare. . . mulțime de îndurări. mineiul (1776), 201^r1/34. Au mijlocit la domnul să-l trimeață în țara Ungurească (sfîrșitul sec. XVIII), ap. DDRF. Videți la ce hal am sosit. Mijlociți, nu mă lăsați, Și răsplătire să-i dați Celui ce m-au urgesît (cca 1800). GCR II, 182/30. Caimacamul. . . Cătră pașa mijlocește, cărțile a le porni. BELDIMAN, E. 103/3. Dumneata, arhon vistier, . . . mijlocește acum către măria sa vodă ca să mă priimească șî pă mine între miniștrii măriii sale. I. GOLESCU, în PR. DRAM. 59. Și acest contract. . . iscălit de pre osfinția sa, numitul sărdariu au mijlocit a-l iscăli și de comitetul rînduit atuncea pentru pricinile streine (a. 1820). URICARIUL, I, 262. Este un an și jumătate de cînd mijlocește a i se înplini acești bani (a. 1829). DOC. EC. 429. Cînd să vor tipări întîmplările lui, voi mijloci a tipări și scrisorile voastre. DR[GHICI, R. 95/28. Majoritatea . . . mijlocește cu rugăminte cătră În[ălțimea] voastră și cere iertarea acestor mai sus arătați. . . boieri (a. 1836). URICARIUL, VIII, 164. Dacă spatariul Alecsandri are să vie cu adevărat în Franțiia, apoi mijlocește ca. . . să mă ia și pre mine la Paris. KOGĂLNICEANU, S. 65. Împăratul . . . va mijloci a i se da în căsătorie una din fetele arhiducelui. BĂLCESCU, ap. CADE. Dacă mitropolitul nu-ți dă voie să te desparți de soție, dacă nu-ți învoiește măritișul cu o rudenie. . . ești sigur că mijlocind la patriarhie ai să le capeți. NEGRUZZI, S. I, 242, cf. 51, LM, ALEXI, W. Tudoran, fost mare-vornic, boier cu mare trecere la Iași, mijlocise ca răzeșul Oarță să fie deodată dăruit cu hîrtii de boierie. SADOVEANU, P. 223. ♦ T r a nz. (Învechit, rar) A convinge, a îndupleca. Să mijlocească cu călduroasele lui rugăciuni pre . . . D-zeu ca să te păzească. . . întreg și sănătos. ANTIM, ap. TDRG. 2. I n t r a n z. (Învechit) A acționa în vederea rezolvării unei probleme; s p e c. a purta discuții. V. t r a t a. Grigorie Vodă au mijlocit cu priietini lui și iară i-au dovedit și i-au pus iară pre toți popreală. NECULCE, L. 52. Mitropolitul, boierii și consulii se unesc, La curte fac arătare, și cu toții mijlocesc. BELDIMAN, E. 5/32. Cnezii Dolgoruci avuseseră multă putere la curte sub Petru II. . . Ei mijlociră a se da corona Annei. NEGRUZZI, S. II, 145. Arhiepiscopul de Winchester, cel mai învierșunat vrăjmaș al Franciei, mijloci a se trămite împotriva acestei țări armate numeroase. ODOBESCU, S.I, 4. ♦ T r a n z. A pune la cale, a organiza; a aranja; a iniția. A triia dzi au stătut Antiohii Vodă de au mijlocit lucrul cu boierii carii fusese pribegi. NECULCE, L. 152. Au mezlocit întâlnirea lor. PONTBRIANT, D. La Pesta studenții conspirară ca în 15 martiu 1860 să mijlocească un requiem (parastas) la mormintele celor împușcați sau spmzurați. BARIȚIU, P. A. III, 17. Ilustra familie Hurmuzaki. . . mijlocise colecte de cîteva sute de galbini în aur. id. ib. 142. 3. T r a n z. (Astăzi rar) A înlesni, a ajuta; a contribui la . . ., a da posibilitatea să . . .; a provoca, a determina. Trei lucruri.. . mijlocesc stricăciunea omului. ANTIM, ap. GCR II, 6/22. Văzduhul curat dintr-ace zi. . . și liniștirea sufletului său . . . i-au mijlocit îndreptarea sănătății. DRĂGHICI, R. 139/27. Cînipa de vară se culege îndată după ce au înflorit, după ce au mijlocit rodirea cînipei de toamnă. I. IONESCU, C. 147/14. Împrejurarea a mijlocit să văz această lucrare inteligentă, zilele trecute. CARAGIALE, O. IV, 420, cf. VI, 229. Un asemenea vanitos, cu dibăcie folosit, multe și mari servicii le-ar putea mijloci. PETRESCU, A. R. 17. Știința marxistă mijlocește cunoașterea legilor de dezvoltare a societății. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2 701. ◊ I n t r a n z. (Neobișnuit) Încredințarea deplină c-o putere cerească mijlocise la îndeplinirea [fapte]lor. OLLĂNESCU, ap. TDRG. 4. I n t r a n z. (Învechit) A apărea, a se ivi (între . . .); a exista. V. s u r v e n i. La întoarcerea noastră în Franția nu va mai mijloci vreo îndoială despre acest în faptă punt. AR (1829), 164¹/6. Între doi tineri amorul cînd mijlocește, Din desfătările sale ca să guste îi silește. PANN, I, 119/7. Din ziua aia datează prietenia lui conu Mișu cu Nicușor; e ! dar negreșit prietenia care poate să mijlocească între un boier mare și copilul unui odăiaș. BRĂTESCU-VOINEȘTI, Î. 13. ◊ T r a n z. f a c t. Măria sa Vodă știe că am cerut pe cocoana Marghiolița de soție și. . . bănuiește că poate să mijlocească vreo încurcătură de dragoste între mine și domnia ei. FILIMON, O. I, 174. 5. I n t r a n z. (Învechit) A se afla la mijloc (I 1); a se interpune. Ostile se întîlniră, mijlocind întră ele rîul. MAIOR, IST, 71/13. 6. I n t r a n z. (Învechit, despre unități de timp) A trece, a se scurge între două momente, între două evenimente etc. Cf. m i j l o c (I 6). Vremea ce a mijlocit de la încetarea aceștii gazete pînă acum a făcut să se simță. . . cît era de mîhnitoare precurmarea aceștii publicații. CR (1836), 1 1/2. între dărîmarea Troiei și între fundarea Romei mijlocește un lung spațiu de timp. LM. 7. T r a n z. (Într-un descîntec; cu sens neprecizat, probabil) A frînge, a rupe (la mijloc). Zi de trei ori la un scăiete. . . Rădăcina ți-oi secui, Mijlocul ți-oi mijloci, Vîrful ți-oi vîrfui. DENSUSIANU, Ț. H. 282. – Prez. ind.: mijlocesc. – Și: (învechit) mezlocí vb. IV. – V. mijloc.

*APEL (pl. -luri) sn. 1 Chemare, strigare după nume în ordinea în care sînt înscrise persoanele care trebue să fie de față la o adunare, la o înfățișare, în școală, etc.: a lipsi la ~; ~ nominal ¶ 2 🎖️ Semnal dat de gorniști sau de toboșari pentru a aduna soldații și a constata dacă toți sînt prezenți: a suna ~ul ¶ 3 Rugăminte de a participa la ceva: la ~ul Cîmpineanului, toți Romînii răspundeau (I.-GH.) ¶ 4 ~ la arme, chemare pentru a lua armele ¶ 5 ~ către popor, îndemn care se dă mulțimii sau sfat care i se cere în vederea unei anumite acțiuni ¶ 6 A face ~ la cineva, a cere sprijinul cuiva; a face ~ la bunătatea, la patriotismul cuiva, etc. ¶ 7 ⚖️ Acțiune făcută de cineva la un tribunal superior împotriva unei judecăți date de o instanță inferioară: a face ~ ¶ 8 ⚖️ Curte de juridicțiune superioară care judecă în a doua instanță o cauză judecată mai ’nainte de un tribunal inferior [fr.].

BERBANT, ‼ BIRBANT sm. Om care duce o viață ușuratică, petrecîndu-și vremea alergînd după femei, craidon, desmățat: mi-a făcut curte, ~ul, tot drumul (ALECS.) [ngr. μπιρμπάντις < it.].

MONDEN, -Ă adj. 1. Care prezintă, relatează evenimentele din cercurile înalte ale societății (burgheze). Citește cu o interesată atenție pe iubiții săi cronicari mondeni. VLAHUȚĂ, O. A. I, 214, cf. id. d. 168. 2. Care aparține sau care este specific cercurilor înalte ale societății (burgheze), care privește viața acestor cercuri. Era evenimentul monden cel mai important. REBREANU, R. I, 253. Annie Lippan întrupa cu desăvîrșire oricare din gravurile revistelor cu pagini crețate, – oricare ducesă celebră în carnetul monden al Parisului. C. PETRESCU, C. V. 169, cf. id. O. P. I, 149. Nu te supără noțiunea aceasta mondenă, frivolă: „a face curte”. TEODOREANU, M. II, 155. Tînărul ambițios cu succese mondene și sociale o sfîrșește lamentabil. RALEA, S. T. I, 113. 3. (Adesea substantivat) (Persoană) căreia îi place viața de societate, care frecventează cu regularitate spectacolele, reuniunile, care iese mult în lume. Cf. ALEXI, W. Mergeam numai la piesele. . . despre care auzeam că sînt bune (nu la toate premierele, cum făceam mai tîrziu, cînd am devenit mondeni), CAMIL PETRESCU, U, N, 47. Pentru a ne înfățișa portretul unui monden, om care-și petrece viața în vizite și solemnități, Montesquieu folosește procedeul epitafului. LL I, 41. Este un monden al timpului. ib. 91. ♦ (Rar) Care se comportă ca un om manierat. Repartizat la compania unui căpitan înțelegător, bine crescut, adică monden. BRĂESCU, A. 244. - Pl.: mondeni, -e$. – Din fr. mondain.

has-ahârlii s.m. pl. (înv.) rândașii (servitorii) de curte care făceau parte din garda particulară a domnului.

sacagiu m. cel ce cară și vinde apă cu sacaua: argatul se făcu sacagiul Curții ISP. [Formațiune analogică].

FATĂ, fete, s. f. 1. (În opoziție cu fecior, băiat) Persoană tînără de sex feminin, nemăritată. Florica era fată îndrăzneață, pe cît era și de frumoasă. BUJOR, S. 27. Vin cîntînd în stoluri fete De la grîu. COȘBUC, P. I 47. Peste capul blond al fetei zboară florile ș-o plouă. EMINESCU, O. I 154. ◊ Fată în casă = fată tînără angajată pentru dereticatul camerelor și alte treburi casnice, în afară de cele ale bucătăriei. Jupîneasa Lina de la curte o spus prin sat că tată-tău s-ar fi lăudat că o să te bage și pe tine fătă-n casă la boieriu ceala. BUJOR, S. 63. ◊ (În opoziție cu nevastă și femeie) Frunză verde, foaie lată, Pîn-eram la maica fată, Ori lucram, ori nu lucram, Tot draga maichii eram. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 176. De la noi a treia casă Este-o fată ș-o nevastă. id. ib. 394. ◊ Fată mare = fecioară; fată la vîrsta măritișului. N-am putea duce l-alde biata Bălașa ceva curmeie de viță... zicea mama Arghirița către fata mare ce învîrtea mămăliga între genunchi. DELAVRANCEA, S. 183. De întîlnea pe drum neveste și fete mari, cînta cîntece șăgalnice. CREANGĂ, P. 108. Rîdeam de dînsul că șede ca o fată mare, cu ochii plecați. NEGRUZZI, S. I 63. Fată bătrînă v. bătrîn. ◊ Expr. (Pe) cînd era bunica fată (mare) v. bunică. ◊ Compus: (Astron.) fata-cu-cobilița v. cobiliță. 2. (În raport cu părinții) Fiică. Ileana, fata lui Dumitru Ciulici, se culcase la ușa Nadinei, în odăița dintre dormitor și sufragerie. REBREANU, R. II 113. Dar ca Săgeată de bogat Nici astăzi domn pe lume nu-i, Și-avea o fată, – fata lui – Icoană-ntr-un altar s-o pui La închinat. COȘBUC, P. I 53. Să te găsesc sănătos! – Cale bună, fata mea, îi zise tată-său. ISPIRESCU, L. 16. Împăratul-Verde... sare de bucurie că i-a venit nepotul și pe dată îl face cunoscut curții și fetelor sale. CREANGĂ, P. 208. Șede baba supărată Cu fata nemăritată. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 447. ◊ Fata mamei = nume dat fetelor alintate. Pentru că era «fata mamei», se alinta cum s-alintă cioara-n laț. CREANGĂ, P. 283.

CIRCUMSTANȚIAL s. n. (< adj. circumstanțial, -ă, cf. fr. circonstanciel): complement care arată împrejurarea în care se desfășoară acțiunea exprimată de un verb sau de o locuțiune verbală sau sugerată de o interjecție predicativă precum și circumstanța în care există o însușire exprimată de un adjectiv sau o caracteristică exprimată de un adverb. ◊ ~ de loc: c. care arată locul de desfășurare a unei acțiuni (cu diversele lui nuanțe: punctul de plecare în spațiu, limita în spațiu, direcția în spațiu, spațiul străbătut etc.) exprimate de un verb sau de o locuțiune verbală sau sugerate de o interjecție predicativă. Este exprimat prin substantive, prin pronume sau prin numerale (de obicei cu prepoziții sau cu locuțiuni prepoziționale) în cazurile genitiv, dativ și mai ales acuzativ, prin adverbe de loc cu sau fără prepoziții și prin locuțiuni adverbiale de loc. Răspunde la întrebările unde?, de unde?, până unde?, încotro? și pe unde?: „Grigorescu umbla vara prin munți” (A. Vlahuță); „...o veste învechită... ne-a întors gândurile îndărăt” (Cezar Petrescu); „Ies din scorburi jderii și mâțele sălbatice” (M. Sadoveanu); „Mircea s-a grăbit spre Argeș!” (E. Camilar); „Nu-i mai mult decât de-o fugă / Până-n deal” (G. Coșbuc); „...și l-am privit până s-au aprins deasupra lui stelele” (Z. Stancu); „La noi sunt codri verzi de brad” (O. Goga): „Călătorul străin se așază jos lângă cei doi” (Ion Creangă); „Undeva, în urmă, în zare, se vedeau dealurile ondulate” (Z. Stancu); „Înspre apus, cătră munții cei mari, dincolo de păduri de fag și brad, înalbăstreau pâcle” (M. Sadoveanu); „Așterne-te drumului / Ca și floarea câmpului” (Folclor). ◊ ~ de timp (temporal): c. care arată timpul de desfășurare a unei acțiuni (cu diversele lui nuanțe: momentul, epoca, punctul de plecare în timp, limita în timp, răstimpul, durata, frecvența etc.) exprimate de un verb sau de o locuțiune verbală sau sugerate de o interjecție predicativă. Este exprimat prin substantive, prin pronume sau prin numerale (de obicei cu prepoziții sau cu locuțiuni prepoziționale) în cazurile genitiv și acuzativ (mai ales), prin adverbe de timp cu sau fără prepoziții, prin locuțiuni adverbiale de timp și prin verbe la infinitiv (precedate de prepoziția până sau de locuțiunea prepozițională înainte de) și la gerunziu. Răspunde la întrebările când?, de când?, până când?, pe când?, pentru când? și cât timp?: „Spre miezul nopții se-ntoarce acasă” (M. Eminescu); „Când mă deșteptai, soarele pășise de mult peste meridiană...” (C. Hogaș); „Pe ulița pustie sună când și când... călcâile vreunui trecător grăbit” (Em. Gârleanu); „Azi-dimineață, neavând treabă, mă scobor la gârlă” (I. Al. Brătescu-Voinești); „...dacă deci nici de astă dată Moromete nu va sta cinstit de vorbă, niciodată nu-i va mai da bună ziua” (M. Preda); „Tămădăienii... au dat roată... zile și luni întregi, împrejurul falnicilor dropioi” (Al. Odobescu); „Tu ai venit înaintea noastră, iar el a venit după noi”; „Ca s-arăt la bătrânețe / Ce-am putut la tinerețe” (Folclor); „Ichim șovăi îndelung înainte de a spune” (Camil Petrescu); „Că doar nu samăn eu grâu de ieri, de alaltăieri” (Ion Creangă); „...până a nu se revărsa bine de zori, el era purces la vânătoare” (Al. Odobescu); „Vorbind, trecu lângă stâlpul de brad” (L. Rebreanu). ◊ ~ de mod (modal): c. care arată modul de desfășurare a unei acțiuni (cu diversele lui nuanțe: modalitatea propriu-zisă, comparația, măsura sau cantitatea, progresia etc.) exprimate de un verb sau de o locuțiune verbală sau sugerate de o interjecție predicativă, modul de prezentare al unei însușiri exprimate de adjectivul determinat sau al unei caracteristici exprimate de adverbul determinat. Este exprimat prin substantive, prin pronume sau prin numerale (cu prepoziții sau cu locuțiuni prepoziționale) în cazurile dativ și acuzativ (mai ales), prin adverbe și locuțiuni adverbiale de mod, prin verbe la modurile infinitiv (precedate de prepoziția fără) și gerunziu și prin interjecții. Răspunde la întrebările cum?, în ce fel?, în ce chip?, în ce mod? și cât?: „Nori atârnați ca niște perdele de cer, își târau capetele pe pământ, împrăștiindu-se... într-o bură de ploaie măruntă” (Em. Gârleanu); „Cântau un cântec simplu ca pământul” (N. Labiș); „Ei nu vor mai ieși cu drag / Să-i iau cu mine-n șa pe rând” (G. Coșbuc); „Și punând mâna pe condei, scrie bățos și apăsat” (I. Al. Brătescu-Voinești); „...omul, mirosind a ploaie ș-a paie umede, le mărturisi îngrijorările lui” (M. Sadoveanu); „Visul său se-nfiripează și se-ntinde vulturește” (M. Eminescu); „Ciobanul intră cu sfială. Abia călca...” (P. Ispirescu); „În dosul șurii era o livadă mărișoară... tăiată în două de o cărare” (L. Rebreanu); „Uneori făcea fi, fi, fi, tiha! tiha! tiha! chiau! chiau! chiau! clings!” (I. Al. Brătescu-Voinești); „...și începu să sune dintr-însa ca prepelițele” (D. Zamfirescu); „Se așezară fără a mai întreba ceva” (E. Barbu); „Și începe să-nsemne cu ghiotura greșelile pe o draniță” (Ion Creangă); „Singure vrăbiile, care zboară puțin, s-au vârât printre grinzi și țigle” (T. Arghezi); „Te iubesc atât de mult” (M. Eminescu); „...de urgență să satisfaceți, conform legii, justele reclamațiuni ale doamnei directoare” (I. L. Caragiale); „Trebuie să te faci om al nevoii, ca noi” (D. Zamfirescu). ◊ ~ de cauză (cauzal): c. care arată cauza desfășurării unei acțiuni (exprimată de un verb sau de o locuțiune verbală sau sugerată de o interjecție predicativă) sau cauza existenței unei însușiri exprimate de un adjectiv. Este exprimat prin substantive, adjective, pronume sau numerale (cu prepoziție sau cu locuțiune prepozițională) în cazurile genitiv, dativ și acuzativ, prin locuțiuni adverbiale de cauză și prin verbe la modul gerunziu. Răspunde la întrebările din ce cauză?, din ce pricină?: „Freamătă codrii de vuietul apelor” (A. Vlahuță); „Din pricina dogoarei, mlaștinile sunt uscate peste tot” (Em. Gârleanu); „Sângeră boturile vitelor căutând rădăcini” (Z. Stancu); „... la Vadu-Vechi, oamenii... din prostie... s-au unit în jurul lui Iosub Prisăcarul” (V. Em. Galan); „Datorită ploii, n-am putut ieși din casă”; „Lupului îl scăpărau ochii de flămând.” (Ion Creangă); „Alții spuneau că din pricina ei se fac atâtea jertfe” (idem); „N-a putut vorbi din cauza celor trei”; „De-aceea, doamnă, te-am ruga / Să nu mai plângi” (G. Coșbuc). ◊ ~ de scop (final): c. care arată scopul desfășurării unei acțiuni exprimate de un verb sau de o locuțiune verbală sau sugerată de o interjecție predicativă. Este exprimat prin substantive (cu prepoziții sau cu locuțiuni prepoziționale) în cazurile genitiv și acuzativ, prin locuțiuni adverbiale de scop și prin verbe la modurile infinitiv (precedat de prepozițiile pentru și spre) sau supin. Răspunde la întrebările cu ce scop? și în ce scop?: „Se pregătea în vederea obținerii diplomei”; „... și porni în călătorie spre a-și găsi bărbatul” (P. Ispirescu); „La curte se făcuse mare pregătire pentru ospățul acesta” (C. Negruzzi); „Tocmai atunci veneau după apă... fetele lui Keleu” (Al. Odobescu); „De ce nu voi pentru nume, pentru glorie să scriu?” (M. Eminescu); „Când punea mama oalele la prins, eu... și începeam a linchi groșciorul...” (Ion Creangă); „Pentru aceea s-au deplasat acolo”. ◊ ~ de consecință (consecutiv): c. care arată consecința unei acțiuni exprimate de un verb sau de o locuțiune verbală sau a intensificării unei însușiri exprimate de un adjectiv. Este exprimat printr-un substantiv în acuzativ, cu prepozițiile de sau la sau printr-un verb la modul supin. Răspunde la întrebarea care e consecința faptului că?: „Tânărul cânta de minune”; „Omul ăsta mânca de speriat”; „Studentul o iubea la nebunie”; „Era frumoasă de invidiat”. ◊ ~ de condiție (condițional): c. care arată condiția de care depinde realizarea unei acțiuni exprimate printr-un verb sau printr-o locuțiune verbală. Este exprimat printr-un substantiv, pronume sau numeral în cazurile genitiv și acuzativ, precedat de locuțiuni prepoziționale, printr-un verb la gerunziu sau printr-un adverb de mod cu sens condițional. Răspunde la întrebările cu ce condiție? și în ce situație?: „Domnule, în caz de mobilizare vă rugăm a vă prezenta în termen de 48 de ore” (Cezar Petrescu); „În locul spătarului Ghica, eu nu-ți trăgeam palme” (Camil Petrescu); „Dar trăind și nemurind, te-oi sluji eu, măi badeo!” (Ion Creangă); „Altul, în locul lui, ar fi murit” (Folclor); „Imediat să părăsești primăria, altfel te arestez” (L. Rebreanu). ◊ ~ de concesie (concesiv): c. care arată împrejurarea care ar fi putut împiedica realizarea unei acțiuni exprimate de un verb sau de o locuțiune verbală sau existența unei însușiri exprimate de un adjectiv, dar care nu a împiedicat-o. Este exprimat prin substantive, pronume sau numerale în cazurile genitiv și acuzativ, cu prepoziții sau cu locuțiuni prepoziționale, sau prin verbe la modurile gerunziu (precedat uneori de adverbele chiar și nici) și infinitiv (precedat de prepoziția fără). Răspunde la întrebarea în ciuda cărui fapt?: „Împotriva obiceiului său, Lăpușneanul... era îmbrăcat cu toată pompa domnească” (C. Negruzzi); „...cu toată sărăcia, Humă nu muncea la nimeni cu ziua” (M. Preda); „...în ciuda mâniei, ochii ei rămâneau mari și curați” (idem); „...îi sărută și le dă ghes, în pofida mamei” (G. Călinescu); „...cu toate astea, el era Budulea Taichii” (I. Slavici); „...acest chip, fără a fi frumos, are un farmec deosebit” (I. Al. Brătescu-Voinești); „...țăranii noștri, robotind mai rău ca robii, nu ajung să-și câștige nici măcar mâncarea omenească” (L. Rebreanu). ◊ ~ instrumental: c. care arată instrumentul sau mijlocul prin care se realizează acțiunea exprimată de un verb sau de o locuțiune verbală sau sugerată de o interjecție predicativă. Este exprimat prin substantive, pronume sau numerale în cazurile genitiv, dativ și acuzativ (precedate de prepoziții sau de locuțiuni prepoziționale) sau prin verbe la gerunziu. Răspunde la întrebările cu ce?, prin cine? și prin intermediul cui?: „Prin intermediul colegilor am ajuns până la el.”; „Datorită unor foi de învelit marfa... am descoperit versiunea cea bună” (M. Sadoveanu); „Iar el zvrr! cu o scurtătură în urma noastră” (Ion Creangă); „Grație ei i-a revenit inspirația poetică” (L. Rebreanu); „Iradiind asupra lumii valuri neîntrerupte de poezie și mister, ea (luna) îi schimbă fundamental înfățișarea” (Geo Bogza). ◊ ~ sociativ: c. care arată cine sau ce însoțește subiectul în realizarea acțiunii exprimate de un verb sau de o locuțiune verbală sau sugerate de o interjecție predicativă. Este exprimat prin substantive, pronume sau numerale în cazul acuzativ, precedate de prepoziții și locuțiuni prepoziționale. Răspunde la întrebările cu cine?, cu ce?, împreună cu cine?, împreună cu ce?: „Ba și pe la scăldat am tras o raită cu prietenul meu Chiriac” (Ion Creangă); „Poftim, om bun, de-i ospăta împreună cu noi” (idem); „A intrat în războiul de front... dimpreună cu ceilalți” (T. Arghezi); „...el a trecut cu plugul pe la noi” (G. Coșbuc). ◊ ~ opozițional: c. care arată obiectul sau acțiunea ce se opune conținutului exprimat de subiect, de complement sau de predicat. Este exprimat prin substantive, pronume sau numerale în cazurile genitiv și acuzativ, precedate de locuțiunile prepoziționale în locul și în loc de sau printr-un verb la infinitiv precedat de locuțiunea prepozițională în loc de. Răspunde la întrebările în loc de cine?, în locul cui?, în loc de ce?. „Pe pieptul tânăr el și-a pus /Altiță-n loc de-aramă” (G. Coșbuc); „În locul lui se trimise un alt sergent” (T. Arghezi); „...mi-e teamă că, în loc de a avea un sprijin, aș avea o piedică” (L. Rebreanu). ◊ ~ cumulativ: c. care arată cui i se adaugă cele exprimate de subiect, de complement sau de predicat. Este exprimat prin substantive, pronume sau numerale în cazurile genitiv și acuzativ, precedate de prepozițiile decât și pe lângă, de locuțiunile prepoziționale în afara și (în) afară de sau prin locuțiunile adverbiale de cumul pe lângă asta, (în) afară de asta și plus de asta. Răspunde la întrebările pe lângă cine?, pe lângă ce?, în afara cui? și în afară de ce?: „...pe lângă celelalte, mai dăruiai arșice și condeie de fier noi” (B. Șt. Delavrancea); „Citeam și alte cărți decât acestea”; „În afara priceperii, mai trebuie și putere de muncă”; „În afară de Pascalopol și Otilia, pe bancheta din fața lor ședea ghemuit și moș Costache” (G. Călinescu); „E bună și harnică; afară de asta, îi place să citească”. ◊ ~ de relație: c. care arată obiectul sau faptul la care se limitează acțiunea exprimată de un verb sau de o locuțiune verbală sau calitatea exprimată de un adjectiv. Este exprimat prin substantive sau pronume în cazurile genitiv și acuzativ (precedate de prepoziții sau de locuțiuni prepoziționale) sau prin verbe la supin. Răspunde la întrebările în legătură cu ce?, în ce privință?, în privința cui?, relativ la ce?: „...întrecea mai pe toți băieții și din carte, dar și din nebunii” (Ion Creangă); „Cântecelul dascălului... este în privința regulelor prozodice, cu mult mai prejos” (Al. Odobescu); „Despre mine cu atât mai bine, măi Chirică” (Ion Creangă); „Și după dumneavoastră, ce e libertatea?” (Titus Popovici); „Nu fi zgârcit... dar nici scump la târâțe și ieftin la făină” (C. Negruzzi); „Cu privire la întrebuințarea banilor, oamenii se împărțeau în tabere” (M. Sadoveanu); „De citit a citit, dar n-a reținut mare lucru”. ◊ ~ de excepție: c. care arată obiectul sau faptul ce reprezintă o excepție față de subiect, de complement, de atribut sau de numele predicativ. Este exprimat prin substantive, pronume sau numerale în cazurile genitiv și acuzativ, precedate de prepoziția decât sau de locuțiunile prepoziționale în afara, (în) afară de și cu excepția, sau prin adverbe precedate de locuțiunea prepozițională în afară de. Răspunde la întrebările cu exepția cui?, în afara cui? și în afară de ce?: „Ținea mânele tinerei dame strânse întru ale sale cu o familiaritate neiertată altui decât unui bărbat” (C. Negruzzi); „Altcineva decât mine ar fi găsit tovărășia veselă” (G. Galaction); „Adusese aproape toate lucrurile, cu excepția tablourilor”; „În afară de aceștia, eu n-am mai văzut pe nimeni”; „Te aștept oricând în afară de mâine”.

CURTE, curți, s. f. I. 1. Spațiu împrejmuit în jurul unei clădiri, al unei case de locuit, al unei gospodării; ogradă. V. bătătură, ocol. Nu vom părăsi curtea și nici în uzină n-are să intre nimeni. SAHIA, N. 37. Fata ieși din curte ca fulgerul. ISPIRESCU, L. 13. Mergînd în curte ca să se joace cu Capișoana, cățeaua, a găsit-o culcată pe un mindir de paie. ODOBESCU, S. III 42. ◊ Loc. adj. De curte = care trăiește pe lîngă casa omului. Păsări de curte. Cîine de curte. (în regimul burghezo-moșieresc) Locuința dintr-un sat a proprietarului sau boierului; totalitatea acareturilor care, împreună cu casa, constituiau o gospodărie bogată. Da ce, Irino, tată-tău s-o băgat la curte? L-am văzut ducîndu-se cu boieriu la Galați. BUJOR, S. 58. Își ia el inima-n dinți și se duce la curte să vadă ce are să fie; și cum ajunge, se înfățișează înaintea boierului. CREANGĂ, P. 156. Apucă peste cîmpi de-a dreptul, spre niște curți mari. CREANGĂ, P. 301. Curțile albe ca argintul, cu cerdacuri și scări a căror scînduri curate și ceruite sclipeau în lună. EMINESCU, N. 56. 3. (În țările monarhice; adesea cu determinări în genitiv) Palatul de reședință al unui suveran. Trecură dealuri, trecură munți și văi... și ajunseră la curtea împăratului. ISPIRESCU, L. 22. Baluri la curte și loje la teatru! Cît sînt de fericită! ALECSANDRI, T. I 37. Ș-am mai fost, oameni buni, pe la curtea lui Lăcustă-vodă. ALECSANDRI, T. I 389. ◊ Totalitatea nobililor și boierilor cu funcții înalte la palatul unui suveran; suita unui suveran sau a membrilor familiei sale. În ziua aceea, bucătarii curții se îmbătaseră. ISPIRESCU, L. 23. Împăratul, chiar în puterea nopții, se scoală, ridică toată curtea în picioare. CREANGĂ, P. 101. Craiul sta ocolit d-o numeroasă curte. ALEXANDRESCU, P. 128. ♦ (Învechit,în orînduirea feudală) Totalitatea clădirilor întărite care formau locuința domnitorului și a boierilor și care în caz de primejdie servea drept loc de refugiu pentru populație. Curtea de Argeș (= curtea domnească de pe Argeș). II. (Cu determinări) Numele unor instanțe (superioare) judecătorești sau administrative azi desființate. Curte de casație. Curte de apel. Curte de conturi. ▭ Pornea spre tribunal și curtea de apel, unde se tocmea... cu avocații. C. PETRESCU, R. DR. 28. ♦ Totalitatea membrilor unor astfel de instanțe. Curtea s-a retras pentru deliberare. III. (Adesea construit cu verbele «face» și «a primi») Omagiu măgulitor acordat unei persoane sus puse sau unei femei spre a-i cîștiga bunăvoința, simpatia, favoarea. O să fiu silit a-i face și curte acum. ALECSANDRI, T. 270. Între roiul neînsemnaților tineri ce o supărau cu curtea lor, ea deosebi pe Iancul. NEGRUZZI, S. I 25.

ÎNCONJUR, (rar) înconjururi, s. n. Ocol, ocolire. Au făcut înconjurul curții. ◊ Loc. adv. Cu înconjur (sau cu înconjururi) = pe departe, pe ocolite. Am început a vorbi... sfios, cu înconjururi. SADOVEANU, E. 122. Fără înconjur = de-a dreptul; fig. fără nici o ezitare, fără subterfugii. Cu cine te-ai oprit pe coastă? – Cu Ion, răspunse fata fără înconjur. REBREANU, I. 57. Trebuie... să vorbim pe șleau și fără înconjur despre acest prieten... al idealurilor noastre. IONESCU-RION, C. 124. – Variantă: încunjur (CREANGĂ, A. 106) s. n.

SLEIT¹ s. n. Scoaterea apei dintr-o fîntînă (pentru a o curăța); sleire. El le făcuse în curtea cantonului fîntîna cu apă bună, le croise o treucă mare și curată pentru adăpatul vitelor și tot el avea grijă de sleitul fîntînii. POPA, V. 96.

SPARGE, sparg, vb. III. I. Tranz. 1. A preface un obiect în bucăți sau în cioburi prin lovire, ciocnire, apăsare; (uneori, fiind vorba de obiecte de sticlă) a face să plesnească, să crape (fără a se îmbucătăți). În cancelarie se învîrteau mai mulți, spărgînd ce le cădea în cale și războindu-se mai ales cu registrele în care erau însemnate învoielile și datoriile oamenilor. REBREANU, R. II 200. Purcelul atunci... a spart o fereastră. CREANGĂ, P. 85. ◊ Fig. Era plin primăvara de copii... care, la înapoiere, spărgeau aerul cu zgomotul trompetelor de carton și al huruitoarelor de lemn. PAS, Z. I 18. Deodată un stol de vrăbii a zburat din vișin, spărgînd strident liniștea. SAHIA, N. 61. Un chiot lung sparge tăcerea amurgului. VLAHUȚĂ, R. P. 10. ◊ Absol. Multe gospodării nouă, altele lărgite; nici un semn nu mai rămăsese că au spart pe aici obuzele. C. PETRESCU, Î. II 204. ◊ Refl. Ei, acum te uiți la cană, Că s-a spart! Dar dă-o-n foc! COȘBUC, P. I 237. Se sparse bomba-n două. ALECSANDRI, P. II 88. (Fig.) Ne zăpăcește zbuciumarea asta a valurilor care se izbesc spărgîndu-se cu zguduituri groaznice. BART, S. M. 19. O detunătură înfiorătoare vui și se sparse de zidurile castelului. Toți tresăriră ca și cum glonțul ar fi trecut deodată prin toate inimile. VLAHUȚĂ, N. 187. ◊ A se lovi (sau a lovi pe cineva) la cap, producînd o rană. P-aci era să moară de mîhnire. Și dacă n-o țineau surorile, își și spărgea capul căzînd. ISPIRESCU, L. 51. S-arunce aici cu pietre ca să ne spargă capetele? ALECSANDRI, T. I 59. ◊ Expr. A-și sparge capul (cu ceva) = a-și frămînta mintea pentru rezolvarea unei probleme. (Refl.) A se sparge în capul cuiva, se spune cînd cineva este silit să suporte consecințele neplăcute ale unui lucru, ale unei situații de care nu este vinovat. Oricum, tot în capul meu o să se spargă. DEMETRIUS, C. 42. ♦ Refl. (Regional) A căpăta o gaură, a se găuri. De s-ar sparge blidu-n fund Doar-aș scăpa de urît; Da blidu-i de cositor, Nu se sparge pînă mor! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 167. ♦ Refl. Fig. (Despre voce) A deveni răgușit. Glasul i se spărsese de tot. DUMITRIU, N. 107. 2. A tăia, a despica lemne, butuci, în mai multe părți, (pentru a pune pe foc). În loc să spargă butuci pîn-or plesni, golanii de argați îmi umblă cu Isopii! CAMILAR, N. II 381. Spărgea un lemn pentru foc, dădea la o parte zăpada. Nici treburile astea nu le făcuse Mitică pînă atunci. PAS, Z. IV 258. 3. A sfărîma învelișul unui obiect, pentru a extrage și a folosi conținutul. Anica tăiase o găină. Spărsese ouă. Pregătise cina pentru oaspe. C. PETRESCU, Î. II 174. Argintarul îi ducea grija fiindcă, ascultînd pe la ușă, n-auzea alt decît cum spărgea la alune pe nicovală. ISPIRESCU, L. 92. ◊ Refl. (Poetic) Iar dac-un nor se sparge deasupră-i cîteodată, Cu lacrimi lungi de sînge e ploaia-amestecată. ALECSANDRI, P. III 305. (Prin metonimie) Un potop de ploaie se sparse din culmea întunecimii. DELAVRANCEA, V. V. 223. ♦ Intranz. (Despre abcese) A se deschide (lăsînd să curgă puroiul). Dacă uima a spart, e bine să punem pe rană frunză de ciumafai. ȘEZ. II 19. 4. A distruge, a nimici. Sparge cazemata asta. CAMILAR, N. I 427. Dintre sute de catarge Care lasă malurile, Cîte oare le vor sparge Vînturile, valurile. EMINESCU, O. IV 396. Craiul lor a poruncit s-aducă tunurile ca să spargă porțile. NEGRUZZI, S. I 170. Gura omului sparge cetăți. Cu capul nu spargi zidul. ◊ Expr. A sparge norma = a depăși norma, dînd un randament mai mare decît cel prevăzut. A sparge banca (sau, rar, bancul) = a cîștiga banii celui care ține banca la bacara. Joc... Sparg bancul... El atunci scoate ceasornicul... Îl iau. BOLINTINEANU, O. 368. 5. A forța o ușă, o încuietoare (pentru a jefui); p. ext. a jefui, a prăda. Ar fi putut să umble cineva... – Doar dacă sparge broasca. BARANGA, I. 202. A ars repede curtea boierească. Am spart pivnițele. STANCU, D. 147. Maică, maică, soacra mea, Nu știi c-am să-ți spui ceva? Unul pimnița ne-a spart, Buțile c-a încercat. TEODORESCU, P. P. 680. ◊ Refl. pas. Mare vîlvă se făcu în oraș cînd se află că s-a spart visteria împăratului. ISPIRESCU, L. 372. 6. (Rar) A ara, a desțeleni. Boul... Va afla din ce pricină sparge țărna hrănitoare. CONACHI, P. 261. ◊ Refl. pas. Cu arătura se sparge pămîntul. I. IONESCU, D. 244. ♦ A săpa. Te du în grajdul cailor și sparge pămîntul și sapă acolo că vei afla niște oase de cal. RETEGANUL, P. III 14. 7. A împunge, a străpunge cu un obiect ascuțit sau tăios; p. ext. (cu privire la ființe) a ucide. Un junghi i-a ieșit din coastă, parcă l-ar fi spart cineva. PREDA, Î. 159. Vitele mari, cornute mai ales, cînd turbă... sînt furioase, împung pe alte vite, le sparg cu coarnele și se reped după oameni. ȘEZ. III 205. Toate vitele mi-a spart. ALECSANDRI, P. P. 361. ◊ Expr. A-i sparge (cuiva) urechile = a face zgomot mare, dînd celor de față impresia că și-au pierdut auzul. Deasupra ta întîia explozie îți sparge urechile. CAMIL PETRESCU, U. N. 359. Du-te dincolo, mamă; spargi urechile dumnealui! CARAGIALE, O. II 165. ♦ Refl. (Adesea prin exagerare) A crăpa, a plesni, a muri. Brotăceii se sparg la cîntec ca niște poeți zgomotoși și fără minte. DELAVRANCEA, T. 62. Ea de jale se spărgea. VĂCĂRESCU, P. 13. Patruzeci de călărași, Cu cai de se sparg de grași. TEODORESCU, P. P. 179. ♦ Refl. Fig. A striga tare, a răcni, a zbiera. Ho!... Ce te spargi așa în calea boierilor! ALECSANDRI, T. 141. 8. (Învechit și popular) A găuri, a rupe o țesătură, o încălțăminte etc. Așternutul era de niște pînză albă... și subțire, de s-o spargi cu limba. ISPIRESCU, L. 251. Geaba vii, geaba te duci, Geaba spargi niște papuci. PANN, P. V. III 5. Cămașa veche umbli să o cîrpești și mai rău o spargi. ◊ Expr. Pe unde și-a spart dracul opincile = prin locuri foarte depărtate; la dracu-n praznic. ◊ Refl. Mulțumi încă o dată de buna găzduire și de povețele cele folositoare și, după ce lepădă o pereche de opinci care se spărsese, încălță altele. ISPIRESCU, L. 56. Zi și noapte au lucrat bieții creștini la cetate, pînă s-au spart toate hainele de pe ei. ODOBESCU, S. I 408. II. Fig. 1. Refl. (Despre concentrări de oameni și despre acțiuni la care participă aceștia) A se termina, a înceta (prin împrăștierea oamenilor). Putea să adune către seară, cînd se spărgea tîrgul, paie ca să-și umple prispa. CAMIL PETRESCU, O. II 47. Gloata se trezi. S-au spart rîndurile. SAHIA, N. 93. Jocul se sparse și toată lumea se îngrămădi, în jurul celui ce sosea, cu întrebări, cu strigăte, cu mirări. REBREANU, R. I 137. Congresul se sparse într-ăst rînd fără succes, precum în urmă și cel ce sta să se facă în curtea domnească de la București. ODOBESCU, S. I 269. Cînd vine vremea de a se sparge balul, e mare părere de rău. ALECSANDRI, O. P. 253. Satul s-a spart și abia a mai rămas 4 case din 58 ce erau la 1850. I. IONESCU, P. 313. Pînă cartea se citea, Nunta mîndră se spărgea. TEODORESCU, P. P. 623. ♦ Tranz. A produce prin acțiunile sale o disensiune, o desfacere, o împrăștiere de oameni, o răsturnare de situații. Toți... fac gură largă, Dragostea ca să ne-o spargă. ALECSANDRI, P. P. 278. ◊ Fig. Șampania deșteaptă bucuria și sparge întristarea. BOLINTINEANU, O. 396. ◊ Expr. A sparge (cuiva) casa = a strica căsnicia cuiva, a contribui la desfacerea căsătoriei cuiva. Un ăla, un prăpădit de amploiat, n-are chioară în pungă și se ține după nevestele negustorilor, să le spargă casele, domnule! CARAGIALE, O. I 44. Măi, frate, bate-ți nevasta, Nu vezi că ne sparge casa? HODOȘ, P. P. 152. 2. Tranz. (Învechit) A risipi (o oaste inamică), a birui, a înfrînge; a pune pe fugă. Îi povestiră cum... oastea lui a spart oastea împărăției. ISPIRESCU, L. 111. Cum trecură ai noștri rîul, dau îndată năvală asupra turcilor, îi bat, îi sparg, îi pun în goană și îi silesc a căuta scăpare după șanțuri. BĂLCESCU, O. II 74. – Forme gramaticale: perf. s. spărsei, part. spart.

ulitură sf [At: MARIAN, O. I, 122 / V: hulitără, uliat~, ~tără / Pl: ? / E: uliu²] (Reg; dep) Pasăre de curte care face stricăciuni.

țest sn [At: TETRAEV. (1574), 251 / V: (îrg) țist, (reg) ~ru^[1], țeșt / Pl: ~uri, ~e / E: ml testum] 1 Obiect de lut ars, de fontă etc., având de obicei forma unui capac adâncit (prevăzut cu o toartă sau cu un cârlig), cu care, după ce este bine încălzit, se acoperă aluatul de pâine, mălaiul etc. pentru a se coace. 2 (Îe) Îi dă zestre două ~e Se zice despre o fată lăudăroasă care n-are zestre. 3 (Îe) A fi ca ~ul A fi vrednic. 4 (Îe) A pune (cuiva) ~ul în cap A prosti (pe cineva). 5 (Îae) A supune. 6 (Îae) A încălca credința conjugală Si: a înșela. 7 (Îe) A fi cu ~ul în cap A fi retras față de ceilalți oameni. 8 (Îae) A fi prost. 9 (Îae) A fi leneș. 10 (Îae) A se lăsa condus de femei. 11 (Îe) A fi cu ~ul în spate A fi cocoșat. 12 (Îe) Umblă tot cu ~ul aprins Se spune despre o femeie bârfitoare și care până la urmă o pățește. 13 (Îe) A umbla cât ține ~ul A umbla foarte mult. 14 (Îe) Ca ~ul, din vatră în vatră Se spune despre cineva care se mută des. 15 (Îe) A face un ~ (sau la ~e) A cădea în fund. 16 Conținutul unui țest (1). 17 (Mun; Olt; fig; dep) Epitet dat unui om prost și necizelat. 18 (Mun; Olt; fig; dep) Epitet dat unui om leneș. 19 (Mun; fig; dep) Epitet dat unui om încăpățânat. 20 (Mun; fig; dep) Epitet dat unui om care se înfurie ușor. 21 (Reg) Cuptor de pâine făcut în curte. 22 (Reg) Un fel de cuptor de ciment care se folosește numai la munte. 23 (Reg) Vas de lemn în care se pune aluatul ca să dospească atunci când se face pâine în casă. 24 (Îrg) Craniu (1). 25 (Îrg; în textele bisericești) Traducerea numelui topic Golgota. 26 (Îvp) Carapace. 27 (Îvp) Cochilie (1). 28 (Îvp) Scoică. 29 (Îvr) Coajă a alunei. 30 (Înv) Partea superioară a unei coloane Si: capitel. 31 (Reg; îs) ~ul trupului Partea de la baza trunchiului². 32 Scheletul de lemn al șeii, peste care se întinde pielea. 33 (Nav) Piesă de lemn care servește la întinderea subarbelor. 34 (Mol; îf țestru) Capacul sicriului. 35 (Reg; îf țeșt) Construcție de zidărie deasupra vetrei țărănești pentru colectarea fumului. 36 (Trs) Gaură în țărmul râului unde se ascund peștii și racii.

MAGAZÍE s. f. I. 1. Clădire izolată sau ansamblu de clădiri în care se păstrează mari cantități de mărfuri sau de materiale ; p. e x t. produsele depozitate; depozit de mărfuri. Să aprinde focul în magaziile unei cetăți (a. 1694). FN 35. [Scrisoare] pentru a se lega cîte cărți sînt dezlegate la magazia mea (a. 1811). IORGA, S. D. XII, 167. O magazie cu o sumă stoguri ce după trebuință s-au socotit a se găti spre întâmpinarea tainaturilor musafirilor oșteni (a. 1822). URICARIUL, V, 173/8. Mănăstirile ceale mult înzestrate lâsîndu-le ca niște magazii pentru săraci și ajutoare obștești. MUMULEANU, ap. BV III, 473. Cel de al cincilea departament avea îngrijirea și purta orînduiala târgului, era peste magazia bucatelor celor trebuincioase de peste tot anul. PISCUPESCU, O. 31/11. Grămădesc fapte și date ca într-o magazie nemărginită, GTN (1835), 17 ²/ll. Măgăzie... în care multe producturi împărătești să păstra. PANN, E. III, 18/11. Magazii subterane de cărbuni. BARASCH, M. II, 26/9, cf. POLIZU, PONTBRIANT, D., DDRF, ALEXI, W. Magazii de rezervă. N. A. BOGDAN, C. M. 116, cf. ȘĂINEANU, D. U. Prin gări, lîngă magaziile vechi, se ridicaseră în grabă, ca din pămînt, magazii noi, mult mai încăpătoare. V. ROM. octombrie 1953, 6. Comitetul de fabrică cere cheia, să verifice ce se află în magazie. DEMETRIUS, C. 16. ◊ (Învechit, cu sens colectiv) La magazia Moldovii fîn este îndăstul (a. 1809). DOC. EC. 75. Totuși marele viziriu avea loc pe la Marcovța de a se trage cătră Șumla, unde era toată magazia proviziilor și a munițiilor. AR (1829), 26²/28. 10 tunuri, tot feliul de magazie și stăpînirea acestui post interesant sînt trofeile biruinței. ib. 73¹/28. ◊ Fig. Ai crede, văzîndu-i privirea, că el, uitîndu-se de-a-ndăratele înăuntru-i, caută ceva ascuns departe în magaziile memoriei. CARAGIALE, O. VII, 45. ♦ Construcție, încăpere unde se păstrează cereale (v. h a m b a r, c o ș a r, p ă t u l), lemne, fîn (v. ș u r ă), unelte, obiecte casnice (v. c ă s o a i e, ș o p r u), alimente (v. c h i l e r, c l e t, p o i a t ă) etc. Și de mămăligă pune vas la foc, Merge-n măgăzie să cearnă mălaiu. PANN, P. V. II, 67/13. Îl duc. . . în magazia unde se păstrează hainele. CUCIURAN, D. 13/7. La noapte să-i închidem [pe copii] într-o magazie, și mîine, în faptul zilei, îi iau eu într-o căruță. ISPIRESCU, l. 273. A simțit că magazia în care a stat închis se destramă. SAHIA, N. 83. Odaia directorului a devenit o adevărată magazie de scrisori. CONTEMP. 1953, nr. 375, 2/5. Chițcanul (șoarece) sparge hambarele, magaziele. H IV 53, cf. CHEST. II 434, ALRM II/I h 292, 294, 345, ALR SN I h 138, ALR II 5319/182, 762, 791, 826, 848, 987. ♦ P. anal. (La pl.) Alveolele fagurilor. Timpul au sosit de a împle magaziile de rezervă și... a gîndi la hrana tinerelor albine. CALENDARIU (1844), 46/13. 2. (Astăzi rar, depreciativ) Prăvălie mare; magazin. Sînt de dat cu năiem niște odăi de lăcuință și o magazie de marfă boltită. GT (1839), 60²/35. Obiectu așezământului va fi d-a face negoțu cu vinuri mai cu seamă în țara Românească, va avea o magazie la București pentru vînzarea vinurilor (a. 1849). DOC. EC. 960. Teatrurile sînt bune, cafinelele împodobite de pe modelul celor din Paris și magaziile pline de marfă pariziană. ROM. LIT. 21²/10, cf. 411 ¹/31. Barbatul său îi aduce vrun turban... sau vro ciudată capelă, caprițioasă clădire de pene, flori și cordele, care aduna de doi ani tot colbul din magazia Ninei. NEGRUZZI, S. I, 239. Din distanță in distanță, linia grădinilor era întreruptă de un șir de magazii, care se țineau lanț una de alta, ieșite în fața stradei: o brutărie, o băcănie, o librărie cu tot felul de cărți scolastice și de ziare. GHICA, S. 534. Am revizuit toate stabilimentele de comerciu, de la magaziile cele mari și luxoase, pînă la maghernițele cele umilite ale precupeților. FILIMON, O. I, 93. Scumpă modistă,... ce vrei de la mine? Capele, bonete? – Foarte-ți mulțămesc, că am prea multe. – Cu adevăraț!... ți-i magazia plină! alecsandri, T. I, 80, cf. BARCIANU, ȘIO 11₁, ALEXI, W., ȘĂINEANU, D. U. ◊ (Cu determinări care arată felul mărfii) I-au închis magaziile ce avea cu băutură (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 205/11. Magaziile de vin au cuprins locul tractirelor celor voioase din Constantinopoli. CALENDAR (1858), 29/13. Magazie de tutun. PONTBRIANT, D. Magazie de postăvarii, de haine gata. ap. TDRG. Să hoinărim prin București, să vă însoțesc prin librării și magazii de vechituri! TEODOREANU, M. II, 145. Viscolea, și domnul Papaciovschi nu putea să convingă pe negustor... Avu o privire de ură, și spre magazia de vechituri, și spre cerul necuviincios și arbitrar. SADOVEANU, O. VI, 634. ◊ F i g. Făcuse din curtea domnească un feli de magazie în care se vindea dreptatea, se vindea dregătoriile. CALENDAR (1850), 64/18. 3. Cutia metalică a puștii, in care stau cartușele înainte de a intra în camera cartușului. DiCȚ. ♦ (Argotic) Tabacheră, GR. S. VII, 118. II. (Regional) Calificativ dat unui cal mare și ciolănos. V. h a m b a r, m ă n ă s t i r e (Pantelimonu de Sus-Hîrșova). Cf. DR. V, 107. – Pl.: magazii. – Și: (regional) măgăzíe s. f. – Din ngr. μαγαξι.

FACE (fac) I. vb. tr. 1 A săvîrși, a făptui ceva: ~ bine, ~ rău; nu i-am făcut nimic; cine ce face, lui își face; tace și face; una zice și alta face ¶ 2 A da naștere unui lucru, a crea: Dumnezeu a făcut cerul și pămîntul ¶ 3 A naște: nevastă-sa i-a făcut un băiat; îi abătuse să facă și născu un dolofan de copil ISP.; parcă era de-acolo de cînd l-a făcut măsa CRG.; Fig.: cum l-a făcut Dumnezeu, cum l-a făcut maică-sa, gol; ~ pui, a făta ¶ 4 🌿 A da roade, a produce: cînd va face plopul pere și răchita vișinele ¶ 5 A produce prin lucrul mîinilor sau cu ajutorul industriei: ~ pîine; ~ brînză; ~ cărămizi ¶ 6 🍽 A găti: ~ bucate ¶ 7 💒 A zidi, a clădi, a construi: ~ o casă; ~ un pod ¶ 8 📝 A compune: ~ versuri; ~ o comedie ¶ 9 🔷 A desena: ~ un plan ¶ 10 Urmat de un substantiv, formează o locuțiune care înlocuește verbul propriu: ~ jurămînt, a jura; ~ pregătiri, a pregăti; ~ chef, a chefui; ~ o plimbare, a se plimba; ~ glume, a glumi; ~ barba, a rade; urmat de un subjonctiv, are înțelesul de a duce într’o anumită stare, a hotărî, a îndemna, a sili, etc.: m’a făcut să plîng; l-a făcut să-și ia lumea în cap; ai să mă faci să nu te mai primesc în casă ¶ 11 A pricinui: ~ plăcere; mi-a făcut mult rău; ~ sgomot; n’a avut grijă s’o acopere (groapa) ... numai ca să-mi facă mie pagubă ISP. ¶ 12 familiar A o ~ cuiva, a-l pedepsi, a se răzbuna: dacă nu ți-oiu face-o eu, apoi să știi că nici dracul nu ți-o mai face ISP. ¶ 13 A preface, a schimba: Turcii au făcut din această biserică o geamie; ~ din țînțar armăsar; ~ ziua noapte și noaptea zi; ~ în două, a tăia: dintr’o lovitură făcu în două spurcata fiară ISP. ¶ 14 A imita, a se preface: îl face pe Englezul; copii veseli, aduși la grădină de bone ce fac pe melancolicele VLAH. ¶ 15 🎭 A juca un rol (la teatru): Aristia avea totdeauna rolurile cele mari: el făcea pe Agamemnon, pe Cesar I. -GH. ¶ 16 A căuta să treacă drept, a voi să pară: îl face pe bogatul; un funcționar uscățiv făcu pe Englezul S. -ALD.; vrei să-l faci pe șiretul? VLAH. ¶ 17 A denumi, a porecli, a zice că este ...: l-a făcut prost; l-a făcut cum i-a venit la gură CIAUȘ., l-a ocărît rău ¶ 18 A numi, a alege, a ridica la un rang oare-care: l-au făcut împărat; m’a făcut general; a da o situație; a căpătui: voiu să te fac om I. -GH. ¶ 19 A da o profesiune, o meserie: l-a făcut popă; l-a făcut pe fiu său avocat ¶ 20 A exercita o meserie: ~ negoț; ~ pictura ¶ 21 A învăța: ~ dreptul: îl trimisese tată-său ca să facă arhitectura VLAH. ¶ 22 A strînge, a aduna, a agonisi: a făcut provizii pentru iarnă; a făcut avere, s’a îmbogățit ¶ 23 A alcătui laolaltă, a fi în total: cît face socoteala? una și cu una fac două ¶ 24 A încheia: ~ pace ¶ 25 A prețui, a valora: îmi cere cît nu face; nu face două parale; trebue plătit pe cît nu face ISP. ¶ 26 A străbate, a umbla, a merge: am făcut 5 kilometri pe jos; popa făcu trei pași înainte și zece îndărăt DLVR.; fă ’nainte, că te-ajung ȘEZ. ¶ 27 A serba; proverb: săracul cînd cumpără cămașe, atunci face Paștele ZNN.; ~logodna ¶ 28 A o duce cu sănătatea, cu afacerile: ce mai faci? – nu prea fac bine ¶ 29 Eliptic, a face semn: ~ cu mîna; făcu cu ochiul lui Vodă și ne deterăm jos ... din turn I. -GH.¶ 30 A păsa, a importa: nu face nimic ¶ 31 A avea un raport, o relațiune, o legătură: asta n’are de a face cu înțelegerea de pîn’ acum ¶ 32 A avea relațiune: n’am de a ~ cu el; o să aibă de a ~ cu mine, ca amenințare: va avea să se teamă de mine ¶ 33 A zice: știu totul, făcu el, și-i întoarse spatele; ce face? cum? ce zici? ¶ 34 Prin omisiunea prepozițiunii (cu, din, etc.) ~ devine transitiv în loc de intrans., în expresiuni ca: ce-ai făcut cărțile? (= cu cărțile) pe care ți le-am dat în păstrare? II. vb. intr. 1 ~a ..., a prevesti: cînd trec cioarele în stoluri mari, fac a vreme rea GOR. ¶ 2 ~ cu ulcica, ~ pe ursită, ~ de dragoste, ~ de urît, a fermeca, a vrăji ¶ 3 A se cădea, a se cuveni, a fi convenabil, folositor, etc.: asta nu face pentru tine ¶ 4 A cîrmi, a coti, a se abate, a apuca, a o lua: am făcut la stînga și peste o jumătate de ceas, intram pe poarta curții GRL.; fă ’napoi, că nu-i de tine aici! S. -ALD.; fă ’nainte, că te-ajung ȘEZ.. III. vb. refl. 1 A se săvîrși, a se făptui, a se lucra: asta nu se face cu una cu două ¶ 2 Se face ziuă. începe a fi zi; a se face noapte, înnoptează ¶ 3 A deveni: copilul crescu și se făcu mare; de ce creștea, d’aia se făcea mai frumos și mai drăgălaș ISP.; a se ~ nevăzut, a dispărea; ce te faci acum? ¶ 4 A se preface: se face că n’aude; s’a făcut că nu mă cunoaște; de astă dată fata cea mică se făcu bolnavă într’adins ISP. ¶ 5 A se arăta ( în imaginație, în vis), a i se părea: se făcea că eram într’o grădină frumoasă DLVR. ¶ 6 A i se ~negru pe dinaintea ochilor CRG., a i se întuneca vederea, a-i veni amețeală ¶ 7 A se întîmpla (în întrebări de mirare, etc.): cum se face că n’ai venit și tu? ¶ 8 A îmbrățișa o carieră, o religiune, etc.: s’a făcut popă; s’a făcut catolic ¶ 9 A-i veni, a căpăta poftă de ceva: mi s’a făcut somn, sete, foame; ori ți s’a făcut de însurătoare? S. -ALD. ¶ 10 familiar A veni, a se apropia: fă-te înainte, sfinte părinte, și citește-i ceva din carte DLVR.; fă-te ’n lături, măi creștine! ALECS.; ia fă-te mai încoace nesocotito, să ne ’nțelegem la cuvinte ISP. [lat. facĕre].

1) *recúrs n., pl. urĭ (lat. recursus. V. curs). Jur. Acțiunea și dreptu saŭ posibitatea de a recurge, de a te adresa cerînd ajutor la instanța supremă: a face recurs la curtea de casațiune, a avea recurs. A face recurs la, a recurge la, a fugi la, a apela la: fac recurs la amiciĭ meĭ. V. apel.

DREGE, dreg, vb. III. Tranz. 1. (Cu privire la obiecte) A face la loc, a aduce în stare bună, a repara, a îndrepta. Cuptorul cred că e în bună stare. – Bună. L-a dres meșterul. SADOVEANU, P. M. 246. Cum vezi, mi-am luat și pușca... Mă duc la lăcătuș s-o dreg. CAMIL PETRESCU, B. 127. (Absol.) Meșterul strică și drege de frică, se spune despre un lucrător prost. ◊ Expr. A-și drege glasul (sau vocea) = a-și îndepărta răgușeala tușind ușor, înainte de a vorbi sau de a cînta. Cîntăreții... își dreseră glasurile tușind în chip felurit. SADOVEANU, F. J. 28. Ei, ei! de-acum drege-ți «voacea» și descurcă-te, măi Trăsne, dacă poți. CREANGĂ, A. 88. Tuși spre a-și drege glasul. NEGRUZZI, S. I 8. (Poetic) Păsărelele-și dreg glasul prin hugeagul de sub luncă. ALECSANDRI, O. 175. A-și drege gustul = a mînca sau a bea ceva pentru a face să dispară gustul rău al unor alimente consumate mai înainte. A drege busuiocul v. busuioc. ◊ Refl. pas. Ceasornicul acesta nu se mai poate drege. ♦ Refl. (Despre vreme; în opoziție cu strica) A se îndrepta, a se îmbunătăți. O geană de se ivea pe cer, inima i se-nveselea, poate, poate s-a drege vremea. La TDRG. ♦ (În sens moral; construit adesea cu pronumele «o» cu valoare neutră) A îndrepta, a repara o greșeală, o nedreptate. Titu observă decepția tovarășului său de drum, îi părea rău că i-a sfărîmat o speranță și nu știa cum s-o dreagă. REBREANU, R. I 161. Desigur a voit s-o dreagă, să mă înșele. DELAVRANCEA, H. T. 73. Na-ți-o frîntă că ți-am dres-o! se zice cînd cineva, vrînd să îndrepte o greșeală, spune sau face o prostie. Na-ți-o frîntă, că ți-am dres-o! Dintr-o păreche de boi... am rămas c-o pungă goală. CREANGĂ, P. 44. 2. (Cu privire la o persoană) A întrema, a înviora, a restabili, a întări. Ăsta-i doctorul... Te drege el. CAMIL PETRESCU, T. I 175. Înjura cînd rachiul era bun și-l dregea, înjura cînd nu era bun și nu-l dregea. C. PETRESCU, Î. II 53. La munte doar trăiesc [țăranii] mai mulțumiți, că au aer curat, apă limpede, care le mai drege fața. La TDRG. ♦ (Cu privire la inimă, suflet) A alina, a liniști, a ușura, a vindeca. Cîntă-mi, mîndro, cînticul Să-mi mai dreagă sufletul! POP. la ODOBESCU, S. I 207. Să-mi dai o floricea, Dar mi-o dă cu mîna ta, Ca să-mi dreagă inima. ALECSANDRI, P. P. 150. 3. A face, a aranja, a ticlui, a pune la cale. Ei, cum o dresărăm noi, mai apucă hățurile, mai ia-o prin șanț, ajunserăm aproape de piață. PREDA, Î. 82. Ce-ai să spui, Gherasime? – Apăi, zise pescarul, după ce se scărpină puțin la ureche, am s-o dreg așa: Prea cinstite... domnule. STĂNOIU, C. I. 83. [În] urmă-ți rămîn toate astfel cum sînt, de dregi Oricît ai drege-n lume. EMINESCU, O. I 64. ◊ Expr. A face și a drege = a face așa, încît să iasă bine la capăt, a pune ceva la cale; a lucra, a trebălui; (ironic) a se afla în treabă, a meșteri. De o lună tot la curte dregeam și făceam cîte toate și un crăițar nu-mi dase. DEMETRIUS, V. 85. Tot orașul... se întreabă ce tot faci, ce tot dregi de te închizi mereu singur în casă. SEBASTIAN, T. 286. Ce-a făcut el, ce-a dres, că fetei și lui Ipate au început a le sfîrîi inima unul după altul. CREANGĂ, P. 167. ♦ (Regional; ironic, amenințător) A pune pe cineva la locul lui, a-l învăța minte, a-i veni de hac. Astfel încăput pe mîna a oricărui, te va drege, Rele-or zice că sînt toate cîte nu vor înțelege. EMINESCU, O. I 134. Ei! lasă, fa, că te-oi drege eu. ALECSANDRI, T. 274. Las’că mi te-oi drege eu, Cînd a veni birul greu. id. P. P. 250. ♦ A falsifica. (Atestat în forma regională direge) Rachiul însă era dires cum mai bine și ei s-au îmbătat cuc și pe urmă au și adormit. SBIERA, P. 256. 4. A așeza, a rîndui, a pune în ordine. Atuncea au găsit vreme și logofătul, de i-au dres [pe boieri] după cum se cade (= după rang). KOGĂLNICEANU, la TDRG. ♦ (Cu privire la foc) A face să ardă mai bine, a potrivi, a ațîța. De-o parte, pe un scăunaș cu trei picioare, roșie la față și asudată, ședea femeia cu un băț mare în mîini cu care dregea focul. ȘEZ. I 60. 5. (Uneori construit cu prep. «cu») A potrivi gustul unei mîncări, punînd în ea smîntînă, ouă sau diferite condimente. Lică Cartojan... dădu să înțeleagă gazdei că tuturor le-ar prinde teribil de bine un borș de găină dres cu smîntînă. C. PETRESCU, Î. II 143. 6. A da cu dresuri, cu suliman (pe obraz), a sulemeni; a ferchezui, a dichisi. Își dregea obrazul la fiecare sfert de ceas. PAS, Z. I 90. Casierul își drese mustățile seci în dreptul nasului. STĂNOIU, C. I. 117. Au uriciosul obicei de a-și drege obrazul cu suliman și a-și boi sprîncenele cu nucușoară arsă. ALECSANDRI, P. P. 128. ♦ A îndrepta, a(-și) potrivi o haină, o găteală. Ian să-mi mai dreg fiongu de la testemel. ALECSANDRI, T. I 343. 7. (Învechit și regional) A turna vin sau alte băuturi în pahare, a umple paharele. Să vie cuparul și pivnicerul să-mi dreagă un pocal de vin. SADOVEANU, D. P. 126. ◊ Absol. Păhărniceii dreseră la toți prin pahare. ODOBESCU, S. I. 78. Pe lîngă părete sta așezate în rînd mai multe ulcioare pîntecoase, pline de vin de Odobești și de Cotnar, și la spatele fieștecăruia boier dvorea cîte o slugă care dregea. NEGRUZZI, S. I. 151. – Variante: (Transilv. și Mold.) direge (BENIUC, V. 51, SBIERA, P. 5, RETEGANUL, P. IV 21), (învechit și popular) derege (JARNÍK-BÎRSEANU, D. 74) vb. III.

SLĂVI, slăvesc, vb. IV. Tranz. 1. A preamări, a lăuda, a glorifica, a ridica în slavă pentru merite deosebite. Pretutindeni popoarele Uniunii slăvesc pe poetul libertății, Pușkin. SADOVEANU, E. 205. Or să vie pe-a ta urmă în convoi de-nmormîntare, Splendid ca o ironie cu priviri nepăsătoare... Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel, Nu slăvindu-te pe tine... lustruindu-se pe el, Sub a numelui tău umbră. EMINESCU, O. I 134. Te slăvesc, o! zi ferice, sfîntă zi de libertate. ALECSANDRI, O. 74. ◊ (Poetic) Paserile slăveau în desișuri mîndreța sfîrșitului de primăvară și duioșia sfîrșitului zilei. SADOVEANU, O. I 104. 2. (Învechit) A adora, a iubi. Ei, de vreme ce ai să-mi fii soțior... fă-mi puțintică curte... Spune-mi că mă iubești, că mă slăvești... că ești fericit...! ALECSANDRI, T. I 210. Netăgăduit este că eu slăvesc pe toate femeile tinere și cinstesc pe bătrîne în amintirea trecutei lor frumuseți. NEGRUZZI, S. I 38. Mă aflam într-o grădină Cu frumoasa ce slăvesc. VĂCĂRESCU, P. 169.

tăpșan sn [At: (a. 1509) ap. D. BOGDAN, GL. 109 / V: (reg) tep~, top~ / Pl: ~e, ~uri / E: tăpși + -ean] 1 (Pop) Loc neted și ușor înclinat (acoperit cu verdeață), aflat la baza versantelor și povârnișurilor în regiunile de deal și de munte. 2 (Pop) Coastă a unui deal sau a unui munte Si: pantă, povârniș. 3 (Înv) Loc mai ridicat și neted, amenajat pentru unele culturi de grădină. 4 (Pop) Loc viran mai ridicat, aflat de obicei în mijlocul unui sat (sau al unei curți), unde se face hora, unde se strâng oamenii în zilele de sărbătoare, unde se joacă copiii etc. 5 (Reg) Ridicătură de zid care formează vatra cuptorului sau pe care se așază soba. 6 (Reg) Partea de dinaintea cuptorului, unde se adună cenușa și cărbunii. 7 (Reg) Lemn așezat înaintea vetrei focului, pe care țăranii își pun hainele la uscat. 8 (Reg) Zid care alcătuiește temelia casei și și pe care se pun tălpile (60) acesteia. 9 (Reg) Prispă la casă. 10 (Reg) Loc constând într-o scobitură sau într-o ieșitură în zidul casei, unde se țin diverse obiecte casnice. Si: poliță. 11 (Reg; îf tepșan) Laviță în casele țărănești pe care se așază vasele. 12 (Reg) Loc mai ridicat, neted, necultivat.

‡UMIVANIE sf. Spălarea picioarelor (Joi dinaintea Paștilor): după cafea, iese domnul la ~, care se face în meidanul curții dinăuntru (LET.) [vsl. umyvanije].

NIPTIRĂ s. f. Ritual creștin care consta în spălarea picioarelor credincioșilor, în joia mare, de către un cap al bisericii; (învechit) umivanie. În ziua de gioia cea mare... de este voia domnului și poftește să se facă umivanie, adecă niptira, după cofe iesă domnul la umivanie, care se face în meideanul curții dinăuntru... de însuși mitropolitul țării, făcîndu-se spălarea după toată rănduiala biserici. gheorgachi, LET. III, 311/31, cf. T. PAPAHAGI, C. L., gAldi, m. phan. 213. – pl.:? – Din ngr. νιπτήρ „vas pentru spălat picioarele”.

CURTEANCĂ ~ence f. Femeie de viță nobilă care avea anumite servicii la curtea unui suveran sau făcea parte din suita acestuia. /curtean + suf. ~că

JURAT s.m. Fiecare dintre cetățenii care fac parte dintr-o curte cu juri. [Cf. lat. iuratus, fr. juré].

dvorésc v. intr. (vsl. dvoriti, d. dvorŭ, curte, adică „curte domnească”). Vechĭ. Slujesc, fac treabă: a dvori înaintea împăratuluĭ. – Și dvorbesc (d. dvorbă), zvoresc și zdvoresc.

AMAR², -Ă, amari, -e, adj. I. (Mai ales despre alimente și băuturi) Care are gustul caracteristic al fierii, al pelinului sau al chininei; (despre gust) ca al fierii, al pelinului sau al chininei. Mălaiul a căpătat un gust amar. ◊ Ileana lui Pîrîu... își frecă fața îndelung de stîlpul aspru al gangului către care se apleca, grea de frunze amare, o creangă de vișin. CAMILAR, TEM. 183. Nu dau leacuri amare... Ci tot buze rumeioare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 374. Nalt cît casa, Verde ca mătasa, Dulce ca mierea, Amar ca fierea (Nucul și nuca). TEODORESCU, P. P. 235. ◊ Sare amară v. sare. Migdală amară v. migdală. Cireașă amară v. cireașă. ♦ Expr. A avea gura amară = a simți în gură un gust amar. II. Fig. 1. Care trezește o suferință morală sau (mai rar) fizică; chinuitor, dureros. Veranda nepodită și plină de gropi, școala hîrbuită, curtea și totul îți făcea o impresie amară de neîngrijite și părăginire. DAN, U. 134. Coprins de griji amare, Nu mai sînt decît răbdare. MACEDONSKI, O. I 40. E un ger amar, cumplit! ALECSANDRI, P. A. 115. ♦ (Adverbial, în legătură cu verbe ca «a regreta», «a se căi» etc.) Din tot sufletul, foarte mult; amarnic. Ai să regreți amar că fiul tău rămîne cu educația lui Pintilie. SADOVEANU, N. F. 7. În fond regreta amar faptele întîmplate. BART, E. 166. ♦ (Despre suflet, sentimente și, p. ext., despre manifestări ale lor) Trist, dureros, aducător de tristețe. Un zîmbet amar îmi trecu pe buze. HOGAȘ, M. N. 19. Un plîns amar mă-neacă. EMINESCU, O. I 91. Binele ades vine pe urmele mîhnirii Și o zîmbire dulce dup-un amar suspin. ALEXANDRESCU, P. 77. Amară-i frunza de nuc, Mai amar dorul ce-l duc. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 90. ◊ (Adverbial) Ai mai spus, Manole... asemenea vorbe neînțelepte, a replicat amar țițaca Leona. SADOVEANU, N. F. 46. ♦ Care denotă amărăciune sufletească. Trăsura cea fină și amară dimprejurul gurii lui se adînci vădit. EMINESCU, N. 71. 2. Plin de suferință, chinuit, trist, necăjit, aducător de suferințe. Amară tinereță am avut, a isprăvit el cu sprîncenele încruntate. SADOVEANU, N. F. 17. A mîncat bătăi și băut venin; a umblat lume amară, a trecut multe ape. SADOVEANU, N. F. 104. ◊ Expr. Pîine (sau, regional, pită) amară = mijloace de existență cîștigate prin trudă, prin muncă grea. Umbla moțul rătăcind pe țară... Șargul rupea piatra cu copita. Calea lungă, și amară pita. BENIUC, v. 154. A face (cuiva) zile amare = a-i face cuiva neajunsuri, necazuri, a-i face traiul nesuferit. ♦ (Adverbial) Strașnic, cumplit. Pe cîmp, cu potopul iernatic Amar cărăușii se luptă. NECULUȚĂ, Ț. D. 61. Am să te pedepsesc amar pentru nesocotința ta. ISPIRESCU, L. 87. 3. Răutăcios. Își arătară antipatia lor... prin vorbe amare și împungătoare. BĂLCESCU, O. II 268. Dulce la limbă, amar la inimă.

BUCĂTAR, bucătari, s. m. Cel care are meseria de a găti bucate. Bucătarii curții... nu știu ce făcuseră, că nici focul nu era făcut pe vatră. ISPIRESCU, L. 23. Foamea e cel mai bun bucătar.

HÎRBUIT, -Ă, hîrbuiți, -te, adj. Prefăcut în hîrburi; stricat, uzat, hodorogit, dărăpănat. Veranda nepodită și plină de gropi, școala hîrbuită, curtea și totul îți făcea o impresie amară de neîngrijire și părăginire. DAN, U. 134. Avea Stoica o trăsură veche, jerpelită, mare și hîrbuită. HOGAȘ, H. 64. Scoase din fundul unei lăzi hîrbuite și vechi o cute, o perie și o năframă. EMINESCU, N. 21. [Clavirul] e cam vechi, cam hîrbuit. ALECSANDRI, T. 780. ◊ Fig. În lumina roșie, oamenii viermuiau ca niște umbre fără odihnă, cu glasuri aspre, hîrbuite. REBREANU, R. II 206. Căzu nenorocitul! Atît mai trebuia hîrbuitei lui vieți. VLAHUȚĂ, O. AL. 130.

ÎNFĂȘURA, înfășor și înfășur, vb. I. 1. Tranz. A acoperi, a înveli ceva (sau pe cineva) bine și din toate părțile, răsucind de jur împrejurul lui o pînză, o învelitoare, o pătură etc. Scot mănușa... și înfășur mîna plină de sînge. CAMIL PETRESCU, U. N. 404. Femeile își înfășură capul cu un ștergar. NEGRUZZI, S. I 308. Maică, măiculița mea, Ia din traistă o basma, Înfășoară Mîna-n ea. TEODORESCU, P. P. 683. ◊ Fig. A trecut o mașină pe lîngă mine... și m-a înfășurat în praf – amețindu-mă. SAHIA, N. 16. ◊ Refl. (Despre persoane) Baba pe loc se și înfășură în țol. ȘEZ. I 53. 2. Tranz. Fig. A cuprinde, a învălui. O văd întîia oară, Dar inima-mi și ochii cu drag o înfășoară. EFTIMIU, Î. 157. Inima mi-e-nduioșată cînd, în clipa cea mai grea, Văd cum dragostea lui Stareț înfășoară țara mea. DAVILA, V. V. 183. Dan o înfășură într-o privire caldă, apoi își lăsă ochii în jos. VLAHUȚĂ, O. AL. II 48. ◊ Refl. Dealu-n umbră se-nfășoară. MACEDONSKI, O. I 32. 3. Tranz. A încolăci ceva în jurul unui obiect. L-a înfășurat... cu brațele după gît. SAHIA, N. 52. Celălalt capăt al funiei-l înfășuri pe lîngă grumazii vacii. RETEGANUL, P. IV 26. Și de furcă mi-i lega, După ea-i înfășura; Dar jugani se scutura Și arcan desfășura. TEODORESCU, P. P. 689. ◊ Fig. L-a înfășurat de cîteva ori în bici. STANCU, D. 104. ♦ A depăna (pe un ghem, pe un fus etc.). Înfășoară ața pe mosor. 4. Refl. (Rar) A se învîrti de colo pînă colo (în jurul unui punct fix), a da tîrcoale. Ce v-ați strîns aicea, măi? Ce vă înfășurați pe-aicea, măi? PAS, L. I 262. Se înfășura prin odaie, își făcea de lucru prin curte, se uita pe cer, tot părîndu-i-se că o să-nceapă ploaia. id. Z. I 173.

VERANDĂ, verande, s. f. Galerie exterioară, balcon sau terasă, acoperită și închisă cu pereți, cu ferestre numeroase, situată la nivelul parterului sau al etajului unei clădiri. O odaie imensă cu o verandă cu ferestre multe. CAMIL PETRESCU, T. II 537. În ușa verandei apăru un copil cu șorț alb. C. PETRESCU, Î. II 186. Veranda nepodită și plină de gropi, școala hîrbuită, curtea și totul îți făcea o impresie amară de neîngrijire și părăginire. DAN, U. 134. Ajunse bîjbîind în deschizătura verandei unde erau cîteva fotoliuri. REBREANU, R. I 227.

dvorbă sf [At: URECHE, ap. LET. I, 105/28 / Pl: ? / E: vsl дворьба] (Mol; înv) 1 Serviciu onorific făcut de boieri la curte, în timpul meselor sau al festivităților. 2 Adunare de oameni la curtea domnului (pentru a-i aduce omagiu) Si: sfat. 3 (Pex) Atitudine de respect ce și-o impune cineva pentru omagierea domnului. 4 (Rar) Meditație.

subiect psihologic, orice segment al propoziției sau frazei care, indiferent de structură lexicală și funcție gramaticală, reprezintă elementul cunoscut, atât vorbitorului cât și interlocutorului (cititorului), grație contextului ori numai situației. În unele condiții, s. p. există în enunț numai pentru vorbitor (A): „Banu’ bani unde găsește, / Acolo se rostogolește.” (Proverb) Subiectul și predicatul sunt, la origine, două unități specifice și necesare ale unei propoziții și anume una reprezentând segmentul (cuvântul sau grupul de cuvinte) „prezent în mintea vorbitorului” (H. Paul, III, § 7), înainte de a se exprima, este elementul „determinat” (cf. A. Philippide, p. 126), și alta, segmentul căutat și oferit interlocutorului pentru comunicarea unui spor de informație, este segmentul necunoscut, elementul „determinant” al celuilalt. Practica limbii a făcut ca aceste două segmente să se cristalizeze, lexical și flexionar, într-o anumită formă consacrată pentru toți vorbitorii, căpătând numele de „subiect gramatical” și „predicat gramatical”. Ceea ce în gramatică este subiect ori predicat prezintă, însă, la origine, două unități psihologice ale unui enunț. Într-o propoziție pur gramaticală, subiectul și predicatul nu pun alte probleme decât recunoașterea lor conform unor indici formali lexico-gramaticali consacrați. Dar este vorba de propoziția căreia îi putem spune „abstractă”, în opoziție cu aceeași propoziție, nu ca exemplu gramatical, ci ca una legată de un context sau situație, una care exprimă o comunicare efectivă și căreia îi vom zice propoziție „concretă” (E. Winkler, p. 20). În cazul, unei propoziții „concrete”, analiza subiectului și predicatului poate și trebuie în interes stilistic, să verifice dacă, în adevăr, subiectul gramatical este și cel psihologic, respectiv dacă cuvântul subiect exprimă cu adevărat segmentul cunoscut al enunțului. În vorbirea vie și într-un context dat, unitățile psihologice ale propoziției nu pot și nu trebuie să concorde, neapărat, cu cele gramaticale; de aceea, pentru vorbitor sau scriitor, s. p. poate fi oricare din unitățile propoziției, începând cu subiectul gramatical și terminând cu predicatul gramatical. Cu deosebire când unitățile gramaticale nu concordă cu cele psihologice, analiza gramaticală, ținând seama neapărat de acest fapt, este și o analiză stilistică, la nivelul gramaticii expresive. Cu atât mai mult cu cât, punând în lumină neconcordanta între s. p. și cel gramatical, reușim să aflăm urmele unui fenomen gramatical care generează unele figuri de stil consacrate. În propoziția „Copilul nostru se joacă în curte”, ca propoziție abstractă, identificăm subiectul „copilul” și predicatul „se joacă”, după indicii lexico-gramaticali consacrați. Întrebările analizatoare, folosite în analiza didactică, vizează însă și unitățile psihologice ale enunțului. Întrebarea „cine?” sau „ce?”, pentru subiect, și „ce face?” ori „ce se spune despre?” consideră propoziția drept „concretă”, pentru că, în momentul când întrebăm „cine se joacă?” se presupune că predicatul este segmentul cunoscut din propoziție; când întrebăm „ce face copilul?”, se presupune că subiectul gramatical este și cel psihologic. Dar propoziția de mai sus mai cuprinde și două părți secundare: atributul „nostru” și circumstanțialul „în curte”. Analiza lor se face în același chip, constatându-se că pot să fie, rând pe rând, s. p. Astfel, propoziția „Copilul nostru se joacă în curte”, ca propoziție abstractă, nu comunică nimic; ca propoziție concretă, însă, poate comunica unul din următoarele mesaje, având ca s. p., de fiecare dată altul: „Copilul nostru (de care este vorba) – s. p. – se joacă în curte” (predicat psihologic). „Copilul nostru (predicat psihologic) se joacă în curte” – s. p. „Copilul nostru se joacă – s. p. – în curte” (predicat psihologic). „Copilul (s. p.) nostru (predicat psihologic) se joacă în curte” – s. p. „În curte - s. p. – se joacă copilul nostru” (predicat psihologic). După cum se vede, s. p. reprezintă segmentul cunoscut sau segmentele cunoscute ale enunțului, puse în întrebare: „cine se joacă?”, „unde se joacă copilul?” și „care copil se joacă?” – în opoziție cu el, cuvintele interogative (care vizează adevăratul mesaj): cine, ce face, care, unde se referă la segmentul sau segmentele necunoscute, așteptate în răspuns și care reprezintă predicatul psihologic. Ca și în analiza pur gramaticală, s. p. se reliefează în opoziție cu predicatul psihologic. Când subiectul gramatical este și cel psihologic, el își are topica lui consacrată, dar totodată se caracterizează și prin, poziția atonă și nivel coborât: „Copilul / se joacă”. În cazul enunțului scris, singurul indice al s. p., când este și cel gramatical, rămâne topica; dar, atunci când un scriitor vrea să indice și poziția atonă și nivelul melodic coborât al s. p., recurge la un semn de punctuație care să arate că trebuie pusă o pauză între el și predicat: linia de pauză ori chiar virgula. Cităm dintr-o scrisoare a lui Nicolae Titulescu către Al. Suciu (1926): „Păstrează, te rog, pentru tine cele scrise. Mai știi că aș regreta ca atitudinea mea să încurce atitudinea voastră. Voi, nu vă luați după mine. Faceți cum credeți că e mai bine”. Funcția de s. p. pe care o poate avea chiar cel gramatical este rezultatul unei implicații contextuale care dă subiectului gramatical o nuanță de circumstanțial de relație, ceea ce-l reliefează ca „segment cunoscut” al enunțului. Virgula între subiect și predicat, când scriitorul vrea să arate că subiectul gramatical trebuie citit ca s. p., o întrebuințează chiar Caragiale, ca și Delavrancea ori Arghezi. În frază, s. p. se recunoaște mai ușor prin topică, mai precis, prin dislocare și așezarea lui în fruntea frazei, cu toate că el ar trebui să stea în propoziția subordonată, cu topica lui specifică: „Maica mire are mii De ani între vecii, Dar mai tânără mereu S-a-ntrecut cu Dumnezeu Omul când credea că moare Da dintr-însa altă floare Pentru lumea trecătoare”. (T. Arghezi) în exemplul de mai sus, „Omul când credea că moare”, în loc de „Când credea omul că moare / Da dintr-însa altă floare...”, poetul se abate de la topica subiectului din circumstanțiala temporală, dislocându-l pentru a-l pune la începutul frazei, ca și cum ar fi subiectul propoziției principale. Alteori, în fruntea frazei apare un complement direct la nominativ, adică s. p. și prin topică și prin flexiune: „Sânul rotunjor Când pe brațe-l porți, Li s-ar face dor Și la morți.” (Eminescu) (În loc de: „Când îl porți pe brațe [Sânul rotunjor] Li s-ar face dor Și la morți”.) Versurile lui Eminescu amintesc, în privința structurii sintactice, un proverb ca: „Cele rele dă-le pe apă, Cele bune sapă-le-n piatră.” Dar s. p. este ilustrat și de un complement direct, indirect sau circumstanțial tot prin topică, fără altă abatere: „Iar pe soră-ta să știi că nu mă pot învoi s-o dau feciorului cel înalt și cu nasul mare al dăscăliței lui Topor.” (M. Sadoveanu) (in loc de: „Iar tu să știi că nu mă pot învoi s-o dau pe soră-ta după etc.”). „Porcului să nu-i pui belciug de aur.” (Pop.) (în loc de: „Să nu pui porcului belciug de aur.”) Cf. germ.: „Ein Gütchen, wenn du hättest...” ( → H. Paul, p. 67) „Dem Schriftsteller, was soll der Kunstrichter seyn?” (Herder; ib.). În frază, s. p. este ilustrat de propoziții cu indice gramatical consacrat, specific. Astfel, circumstanțiala cauzală, când este s. p. enunțând o cauză cunoscută, se introduce prin locuțiunea conjuncțională „de vreme ce” (fr. „puisque”, germ. „da”, „indem”, lat. „cum”) sau prin „dacă” (falsă condițională); opoziționala propriu-zisă ori sub forma unei false condiționale, circumstanțiala de excepție, uneori circumstanțiala cumulativă etc. sunt de asemenea s. p. al frazei. Valoarea estetică a s. p. se demonstrează: a) prin faptul că este un fenomen care generează, în propoziție și frază, patru figuri de stil frecvente: inversiunea, anacolutul, antipalaga, procatalepsa; b) prin justificarea exprimării unor relații sintactice în frază cu unelte joncționale nespecifice (falsa condițională, falsa temporală etc.), adică unele cazuri de substituție în frază (tropi sintactici), și prin necesitatea analizei structurii de adâncime a frazelor respective, în profitul stilisticii; c) când mesajul unei comunicări sau opere se poate determina și prin însumarea tuturor reprezentărilor predicative, structurate și diferențiate de cele cu caracter de predicat psihologic, rămâne de știut că, întrucât s. p., în propoziție și frază reprezintă un fenomen de redundanță lexico-gramaticală, urmărindu-se frecvența lui într-o operă, se poate determina universul ei tematic, precum și cuvintele-cheie sau laitmotiv specifice operei și, în ultimă analiză, autorului însuși.

MAHMUR, -Ă adj., s. n. 1. Adj. (Și substantivat) (Persoană) care nu și-a revenit complet din beție sau din somn; (persoană) care este cu capul încă tulbure, care se simte indispusă după beție sau după un somn neîmplinit. Uciseră pre Mihail că-l aflară mahmur de vin. MOXA, 389/17. Dacă se-ntîmpla vreodată să nu-și împlinească somnul, era a doua zi mahmur. GANE, N. III, 164. M-am trezit... foarte mahmur. CARAGIALE, O. VII, 205. Trezit din somn, sînt mahmur, ursuz, ciufut. M. I. CARAGIALE, C. 7. S-a sculat acum mahmur; somnul de după prînz nu i-a priit. BASSARABESCU, S. N. 13. Așeză pe masa ospățului potrocul bun pentru mahmuri. SADOVEANU, Z. C. 65. Era încă mahmur, cu gura coclită. C. PETRESCU, C. V. 48. A doua zi se sculau tustrei la prînz, mahmuri, tăcuți și palizi. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I, 32, cf. id. SF. M. N. I, 223. Primul procuror.. . era mahmur. Căsca. Avea gura amară. STANCU, R. A. IV, 200. Fusese mahmur, cum era firesc după chef cu băutură tare și proastă. PAS, L. ii, 18. Era mahmur încă din ajun, cu toate că încercase să se dreagă de dimineață cu o cinzeacă de trăscău. ROM. martie 1958, 35. Borșul acru și chipârat bine, îl mănîncâ cu gust cei mahmuri de beție. ȘEZ. III, 65. Decît să dai de pomană la calici sîmbăta, mai bine ceva de băut mahmurilor marțea (= să dai un dar acolo unde trebuie). Cf. CREANGĂ, A. 138, ZANNE, P. III, 597. 2. S. n. (Regional) Mahmureală (1). Cf. ȘEZ. V, 104, I. CR. III, 377. 3. Adj. Prost dispus, lipsit de voie bună, supărat, posomorit (din cauza unei neplăceri suferite, în urma unei ușoare tulburări a sănătății etc.). Acum sînt tare mahmur (am niște nevralgii intercostale, cari mă bagă-n fel de fel de ipochondrii). CARAGIALE, O. VII, 55. Ce ai, mă Sandule, de ești așa mahmur? IOVESCU, N. 169. Mi-a spus Stănică – zise ea, mahmură, ca întotdeauna – să fac cafele. CĂLINESCU, E. O. II, 72. Zilele sure de toamnă îl făceau mahmur, întunecat și posac. V. ROM. martie 1952, 116. Făcu cîțiva pași în curte trăgînd mai departe din ciubuc, la fel de mahmur și de încruntat, ib. octombrie 1960, 45, cf. com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI, com. din STRAJA-RĂDĂUȚI. ◊ (Rar, despre manifestări ale oamenilor) În ochii lui Titi nu citi decît o mahmură, enigmatică lipsă de gîndire. CĂLINESCU, E. O. II, 33. 4. S. n. Dispoziție (bună sau rea) a cuiva; (în fostul județ Dolj, în forma mamur) „fel de a fi al cuiva” (I. CR. VIIII, 187). Nu poți ști mamurul oricui. ib. I-am aflat mamurul. ib. E x p r. A scoate mahmurul din om = a aduce (pe cineva) la exasperare, a-l face să-și iasă din fire. Știi că și mătușa Măriuca e una din cele care scoate mahmurul din om. CREANGĂ, A. 59, cf. com. din PIATRA NEAMȚ. – Pl.: (1, 3) mahmuri, -e, (2, 4) mahmururi. – Și: (regional) mahamúr, -ă (PAMFILE, J. II, 152) adj., s. n., mamúr s. n. – Din tc. mahmur.

bucătar s.m. Persoană care are meseria de a găti mîncare. Bucătarii curții... nu știu ce făcuseră (ISP.). ◊ Fig. Foamea e cel mai bun bucătar. • pl. -i. /bucată + -ar.

AMESTECA (-ec) I. vb. tr. 1 A pune două, ori mai multe lucruri la un loc pentru a schimba însușirile lor sau a scoate ceva nou din ele: a amestecat vin cu rachiu ¶ 2 A pune ceva într’un lichid și a-l mișca ușor ca să se topească: amestecă mai bine zahărul în apă ¶ 3 A face pe cineva să ia parte la ceva ce nu e potrivit cu firea, cu demnitatea lui: l-a amestecat și pe el în această afacere necinstită ¶ 4 A pune lucruri de același fel în alt șir, a schimba felul cum sînt așezate: ia lopata și amestecă puțin nisipul ¶ 5 ~ cu pămîntul, a face una cu pămîntul: curțile Domnului Gheorghe Ștefan... au bătut vijeliile vremii și le-au amestecat cu pămîntul (VLAH.) ¶ 6 A încurca; proverb: ~ vorba ca făcălețul mămăliga (ZNN.), a bîlbîi, a vorbi fără șir ¶ 7 ‡A vorbi de rău pe cineva, a intriga contra lui, a-l denunța: s’au făgăduit că nu-l va amesteca la Poartă pre Dimitrașco-Vodă (NEC.). II. vb. refl. 1 A se schimba firea unui lucru prin contopirea de elemente deosebite: nu este rasă, nu este popor, care să nu se amestece cu altele ¶ 2 A lua parte Ia ceva, mai ales fără nici un rost, fără a fi chemat: la început eu nu mă prea amestecam, le lăsam pe ele să aleagă și să hotărască (VLAH.); nu mă bag, nu mă amestec (ISP.); proverb: se amestecă unde nu-i fierbe oala; proverb: se amestecă ca mărarul (sau ca pătrunjelul, cimbrul) în bucate; proverb: cine se amestecă în tărîțe, îl mănîncă porcii ¶ 3 A se pierde, a dispărea printre alții: s’a amestecat în mulțime ¶ 4 ‡A avea legături cu cineva, a veni în atingere cu cineva: cu prieten mînios nu te amesteca (BIBL.) ¶ 5 ‡A avea pretenții la ceva: să fie și de la noi slugilor noastre acela sat dereaptă ocină și alt nime să nu să ameastece (HASD.) ¶ 6 ‡A-și pierde mintea: la grijă era și toată tabăra leșească, așa se amestecasă de rău Leașii (M.-COST.) (👉 MESTECA¹) [lat. *ammĭxtĭcare < mixtus].<br />

MOȘICĂÍ vb. IV. I n t r a n z. (Regional) A lucra încet (și fără spor) sau a-și pierde vremea cu nimicuri. Moșicăia pe lîngă un foc de vreascuri. PĂCALĂ, M. T. 157, cf. 140, PAȘCA, GL. Toată ziua ai moșcăit în curte și n-ai făcut nimic. Com. din ȚEPEȘ VODĂ-CERNAVODĂ, cf. BUL. FIL. II, 289. – Prez. ind.: moșicăiesc. - Și: moșcăí vb.IV. – Contaminare între moși și mocăi.

‡ CIOHODAR sm. 1 Slujbaș al curții care îngrijea de încălțămintea Domnului: făcuse meseria de ~ în curtea acestui Principe (FIL.); baș-ciohodar, mai marele peste ciohodari ¶ 2 Slugă care însoțea pe înalții demnitari, la Turci ¶ 3 Slugă domnească (🖼1196): trimite-mi sus patru ~i (I.-GH.) [tc. čohodar].

‡ CIUBUCCIU sm. 1 ⊕ Cel ce face ciubuce de fumat ¶ 2 Slugă domnească sau boierească însărcinată a umplea și a aprinde ciubucul Domnului sau al stăpînului: să mi-l faci deocamdată ~ (FIL.); la Curtea domnească, unde erau mai mulți ciubuccii, seful acestora se numea ciubucci-bașa: bărbatu-meu cel dintîiu era ciubucc-bașa la Caragea (ALECS.) [tc.].

CURTEAN ~eană (~eni, ~ene) m. și f. 1) Nobil care avea anumite servicii la curtea unui suveran sau care făcea parte din suita acestuia. 2) (în Moldova medievală) Oștean care primea de la domnie un lot de pământ în schimbul serviciului militar. /curte + suf. ~ean

clopot (clopote), s. n. – 1. Obiect metalic în formă de pară prevăzut cu o limbă mobilă care produce sunete caracteristice. – 2. Bătaie de clopot, dangăt. – 3. Clopoței, talangă. – 4. În expresia a trage clopotele: a bate clopotul; a bate toba, a trîmbița; Arg., a curta o femeie, a-i face complimente. – 5. Varietate de campanule, Campanula carpatica, Campanula rapunculoides. – Mr. cloput. Sl. klopotŭ „zgomot”, de la klepati „a bate, a trage”, cf. clipi (Miklosich, Slaw Elem., 25; Miklosich, Lexicon, 288; Cihac, II, 64; Conev 57). Sensul de „clopot” nu este cert pentru sl., dar cf. bg. klopot „clopot”, sb. klepet „sunet de talangă”, sb. klepetuša „talangă”. Der. clopoțel, s. m. (talangă; clopot mic; diverse plante din familia campanulaceelor, Campanula glomerata, Campanula medium, Campanula rapunculus, Campanula patula, Campanula alpina, etc.); clopotar, s. m. (persoană care trage clopotele la biserică; persoană care sună din clopoțel; berbec blînd; indiscret); clopotărie, s. f. (atelierul clopotarului); clopoți (var. clopoti), vb. (a trage clopotul; a bate clopotul; a divulga, a trîmbița); clopotniță, s. f. (turn de biserică în care sînt instalate clopotele). Din rom. pare a proveni sb. klopotar „miel blînd”.

*apél n., pl. urĭ (fr. appel, d. lat. appellare, a chema). Strigarea numeluĭ pentru constatarea prezențeĭ: apelu nominal. Recurs la un judecător, la un tribunal superior: curte de apel. Fig. A face apel la cineva, a-l chema în ajutor. Excitare: apel la arme, la revoltă.

bulhăríe, bîlhăríe și bălhăríe f. (rudă cu bulhac). Munt. est. Lucrurĭ aruncate, gunoĭ făcut pin casă orĭ pin curte, cum ar fi niște bucățĭ de hîrtie, coji de pepene ș.a.

ciohodar n. odinioară: 1. mai marele peste încălțămintele Domnului: își făcuse meseria de ciohodar în curtea acestui principe FIL.; baș-ciohodar, întâiul camerier al palatului; 2. servitori cari însoțeau pe înalții dregători la Turci; 3, slugă domnească, lacheu al palatului: trimite-mi sus patru ciohodari GHICA. [Turc ČOHADAR].

BĂTĂTORI, bătătoresc, vb. IV. 1. Tranz. A bate un teren (drum, arie, curte etc.) spre a-l face tare și neted; a bătuci. Bătătorea cu tăvălugul pămîntul răscolit. 2. Refl. A se umple de batături. I s-au bătătorit mîinile.

GÎRBACI, gîrbace, s. n. Bici, făcut mai ales din curele (uneori cu vîrfurile plumbuite) sau din vînă de bou, servind odinioară ca instrument de tortură. Icneau sub poveri muncitorii. Icneau și sub gîrbaciul sau vîna de bou care îi lovea cînd le cădea un sac din spinare și-o ladă de pe umăr. PAS, L. II 255. Știm ce făceai cînd erai slujitor la curtea lui Bogdănuț-vodă. Ș-ai bătut cu gîrbaci plumbuit pe sărmani. SADOVEANU, N. P. 328. În cap mergeau, ca să deschidă drumul, dorobanții cu gîrbace și vînătorii de plai și de Olt cu lungi sănețe. ODOBESCU, S. I 73. ♦ Lovitură de gîrbaci.

GROFESC, -EASCĂ, grofești, adj. (Transilv., rar) De grof. În locul bordeiului se făcu din chiar senin o curte mare ca cele grofești, iar prin ogradă șuri, grajduri, vite. RETEGANUL, P. III 31.

OGRADAȘ, -Ă, ogrădași, -e, adj. (Învechit) Care face serviciu în ograda unei curți boierești. (Cu pronunțare regională) Se fuduleau în cămeșe din întîmplare curate, chelarul, chelărița, lăptărița, surugii, oameni ogradași albi ca omătul și rași. RUSSO, S. 21.

VITEAZ¹, viteji, s. m. (Învechit și arhaizant) Soldat (recrutat din clasa micilor boieri); ostaș de curte, curtean. Am să te fac miaș de viteji, ca pe Sandomir. DELAVRANCEA, O. II 199.

Florii, s.f., pl. (Staulele florilor) – (rel.) Sărbătoare precreștină (ofranda colacilor de grâu, masa moșilor de Florii, comemorarea morților), peste care s-a suprapus o sărbătoare din calendarul creștin (intrarea lui Iisus în Ierusalim). Cu acest prilej, în satele din Maramureș se fac colaci împletiți (numiți florii) care se dau pomană sau se consumă de întreaga familie: „La Florii facem un colac în formă de cruce. Îi zâce florie. Să face câte unu la tăți câți îs în casă. Unu’ din ei se dă la săraci. Ceilalți să mănâncă în familie” (Bilțiu, 2009; Ieud). Staulul oilor este împodobit cu flori și frunze verzi, „să sie oile vlăstoase”, iar sâmbrașul (ciurdarul, văcarul, păcurarul) primește un colac sau o plăcintă, pe care trebuie să o mănânce „pă câmp stând la vite”, pentru „sporu’ turmei de oi”: „Când scoatem oile, facem o turtă ca o plăcintă rotundă. Deasupra, pă margine, ave on inel și înăuntru’ inelului nouă bucăți de aluat care erau mieluțî. La turtă îi zâce Staulul florilor” (Bilțiu, 2009: 93; Ungureni). Tot în ziua respectivă, în Țara Lăpușului, sunt comemorați morții: „Înainte o făcut moși la biserica veche, la cimitir și în curtea bisericii. Să dăde pomană on vas și on colac. (...) Amu fac numai masa moșilor din curtea bisericii, la mesăle din lespezi de piatră, unde stă fiecare femeie unde i-i locu’, care nu să schimbă cât trăiești” (idem; Cupșeni). – Lat. *florilia (= Floralia) (DEX, MDA).

casă¹ sf [At: COD. VOR. 26/9 / Pl: ~se, (reg) ~si, căși^[1] / E: ml casa] 1 Clădire destinată pentru a servi de locuință omului. 2 (Îla) De ~ Făcut în casă¹ (1). 3 (Pex) Clădire. 4-5 (Îe) (A avea) o ~ de copii (A avea) copii mulți. 6 (Îe) A-i fi cuiva ~a și masa masă A duce o viață ordonată și liniștită. 7 (Îe) A nu avea (nici) ~ și (nici) masă A duce o viață neregulată, plină de griji și frământări. 8 (Iuz; îs) Fată în ~ Servitoare. 9 (Iuz; îs) O pereche (sau un rând) de case Clădire mare, cu multe camere. 10 (Îas) Corp de clădire. 11 (Fig) Adăpost. 12 (Îvp) Cavitate a unor organe în corpul omenesc. 13 (Îvp; îs) ~sa sufletului Capul pieptului, unde se află organele respiratorii. 14 (Reg; fig) Rai. 15 (Reg; fig) Carapace. 16 (Reg; fig) Cochilie. 17 (Pop; îs) ~sa de păianjen Pânza păianjenului. 18 (Pop; fig; îs) ~sa apei Locul ocupat de apă într-o fântână. 19 (Reg) Cameră. 20 (Reg; îs) ~sa (cea sau a) mare Camera cea mai mare a unei case¹ (1) țărănești, unde sunt primiți oaspeții. 21 (Reg; îs) ~sa (cea sau a) mică Cameră dintr-o casă¹ (1) țărănească în care locuiește, de obicei, toată familia. 22 (Ban; spc) Bucătărie. 23-24 (Îs) ~ de veci Mormânt. 25 (Prc) Sicriu. 26 (Pan) Stupină. 27 (Pan) Placentă. 28-29 (Pop; pan) Corpul căruței sau al calului destinat transportului persoanelor sau obiectelor. 30 (Îs) ~sa morii Clădirea care adăpostește instalația pentru măcinat. 31 (Îs) ~sa pietrelor de moară Colacul de lemn sau de piatră unde sunt așezate pietrele morii. 32 (Îs) ~sa ascensorului Spațiul în care se deplasează cabina unui ascensor. 33 (Îs) ~sa scării Spațiu dintr-o clădire care adăpostește o scară. 34 Mică încăpere la o instalație de apă, de energie electrică etc., în care sunt instalate elementele de distribuție (vanele de închidere a apei, tabloul de distribuție a energiei electrice etc.). 35 (Îs) ~sa suveicii Spațiu sau cavitate lângă unul din capetele spatei, în care stă suveica și de unde este aruncată (mecanic) printre ițe. 36 (Iuz) Fiecare dintre cele 64 de câmpuri de pe table de șah Si: căsuță. 37 (La jocul de table) Partea în care fiecare dintre cei doi jucători trebuie să-și aducă piesele. 38 (Tip) Cutie dreptunghiulară în care se păstrează literele, semnele etc. tipografice de același caracter Si: caște. 39 (Reg) Coaja (găoacea) ghindei. 40 (Ast; pop) Steaua gamma din constelația Coroana boreală Si: (pop) coliba, cociorva. 41 Totalitatea celor care locuiesc împreună (formând o familie). 42 (Îs) ~ grea Familie numeroasă (și greu de întreținut). 43 Neam. 44 Dinastie. 45 (Înv; îs) ~ mare Familie de vază. 46 (Iuz) Totalitatea persoanelor care sunt în serviciul cuiva sau depind de acesta (ca partizani, favoriți, protejați etc.). 47 (Înv) Persoane care sunt în serviciul unui domnitor sau al unui demnitar. 48 (Înv; îs) Copil (sau fecior) din (în sau de) ~ Fiu de boier care făcea serviciu de paj la curtea domnească. 49 (Iuz; îs) ~ militară Aghiotanții, ofițerii de la curtea unui principe, a unui suveran. 50 (Iuz; îs) ~ civilă (a unui domnitor) Persoanele civile din serviciul curții, alcătuind anturajul suveranului. 51 Căsnicie (1). 52 (Îe) A ține ~ cu cineva A fi căsătorit. 53 (Îe) A face (sau a duce) ~ (bună) cu cineva A trăi (în bună înțelegere). 54 (Îe) A face o ~ A se căsători. 55 (Îe) A strica ~a cuiva A strica armonia dintre soți (determinându-i să divorțeze). 56 (Îe) A duce ~ bună cu ceva A se împăca bine cu ceva. 57 (Pop; îs) ~ neprimenită Căsnicie în care partenerii nu au mai fost căsătoriți anterior. 58 Gospodărie. 59 (Îs) ~ deschisă Casă¹ (1) în care oricine este bine primit. 60 (Îe) A avea ~ și masă A fi căsătorit, având gospodărie proprie (și oarecare avere). 61 (Înv) Templu păgân. 62 (Îs) ~sa Domnului (lui Dumnezeu) Biserică. 63 (Iuz; îs) ~ obștească (sau ~sa Obștii) Eforie comunală sau a unei comunități (de proprietate) pentru administrarea unei averi în devălmășie. 64 (Înv; îs) ~ obștească, ~ de economieInstituție publică de credit care se ocupă cu strângerea disponibilităților bănești temporare ale populației, acordând, pentru acestea, mai ales dobândă. 65 (Iuz; îs) ~se de bolnavi sau de vindecare Spital. 66 (Iuz; îs) ~ de judecată Judecătorie. 67 (Iuz; îs) ~ de oaspeți sau de străini Han. 68 (Înv; îs) ~ de curvie, de curvăsărie Bordel. 69 (Îs) ~ nebunească sau de nebuni Ospiciu. 70 (Îs) ~ de ajutor reciproc Asociație benevolă a unor angajați sau pensionari, creată pentru acordarea de împrumuturi și de ajutoare membrilor ei din fondurile obținute din depunerile lor lunare. 71 (Îs) ~ de filme Instituție producătoare de filme cinematografice. 72 (Îs) ~ de cultură Instituție culturală în care au loc diverse manifestări culturale, educative, etc. 73 (Îs) ~ de nașteri Instituție medico-sanitară în care se acordă viitoarelor mame, la naștere, asistență calificată Si: maternitate. 74 (Îs) ~ de vegetație Construcție specială cu acoperișul și cu pereții de sticlă, folosită pentru experiențe de agrochimie, plantele fiind cultivate în vase de vegetație. 75 (Îs) ~ de odihnă Sanatoriu. 76 (Îs) ~ de modă Atelier de croitorie de lux. 77 (Reg; îs) ~sa satului Primărie. 78 (Îs) ~ de asigurare Societate de asigurare. 79 (Îs) Casa albă Rezidența președintelui S.U.A., la Washington. 80 (Fig) Președintele S.U.A. 81 (Pex) Personalul Casei albe (79). 82 (Înv) Administrația veniturilor și a cheltuielilor unor instituții Casa milei, Casa pensiilor. 83 (Îs) Specialitatea ~sei Produs specific al unui restaurant, sau al unei întreprinderi, al unei gospodine. corectat(ă)

vânător [At: CORESI, EV. 330 / Pl: ~i, ~oare / E: ml venatorem] 1 sm Persoană care practică vânătoarea Si: pușcaș, (reg) volhităr. 2 sm (D. obiecte de îmbrăcăminte sau d. accesorii ale acestora; îla) De ~ Care este folosit în special sau exclusiv la vânătoare (1) Si: vânătoresc (5). 3 sm Personaj al unor jocuri de copii care au ca temă vânătoarea (1) („vânătorul și ursul”, „vânătorul și vulpea”, „vânătorul și iepurele”, „rațele și vînătorii” etc.). 4 sm (Pex) Animal care pândește și prinde o pradă pentru a supraviețui Si: animal de pradă, prădător. 5 sm Animal care este folosit la vânătoare (1). 6 sm (Șîs ~ de pește) Pescar. 7 sm (Bis; înv; fig; șîs ~ de oameni) Persoană care propovăduiește concepțiile religiei creștine. 8 sm (Bis; înv; fig; prc; îas) Apostol (1). 9 sm (Mil; în Evul Mediu) Soldat în garda palatului domnesc. 10 sm (Mil; în Evul Mediu) Mercenar. 11 sm (Mil; în Evul Mediu) Soldat dintr-o veche unitate militară formată din pedestrași și călărime. 12 smp (Mil; în Evul Mediu) Corp de gardă. 13 smp (Îs) ~i de munte Trupe din cadrul forțelor armate specializate pentru lupta în regiuni muntoase. 14 sm (Îs) ~ de munte Ostaș infanterist special instruit, echipat și înzestrat pentru a lupta în regiuni muntoase. 15 smp (Mol; în Evul Mediu; prc) Corp de oaste din satul Vânători, care, în schimbul scutirii de bir, aproviziona curtea domnească cu vânat și făcea de pază la Cetatea Neamț. 16 sm (Fig) Persoană care urmărește ceva sau pe cineva cu tenacitate. 17 sm (Fig; prt) Persoană care vrea să parvină. 18 sm (Fig; prt; îs) ~ de zestre Bărbat care urmărește să se căsătorească din interes. 19 sms (Înv) Zodia capricornului. 20-21 sma, a (Reg; șîs cotețul ~) (Împrejmuire) de nuiele sau de stuf, împletită cu papură pe mai multe rânduri, având la mijloc o deschidere îngustă întoarsă înăuntru, fixată într-o apă curgătoare pentru a prinde și a păstra peștele viu. 22 sm (Iht; reg) Avat (Aspius aspius). 23 sm (Orn; reg) Șoim de iarnă (Falco columbarius aelon). 24 snm (Îs) ~ de submarine Navă special amenajată pentru căutarea și distrugerea submarinelor Vz distrugător (2). 25 sm Marinar de la bordul unui vânător (24) de submarine. 26 snm Avion de vânătoare. 27 sm Pilot al unui avion de vânătoare.

MÎNÎNȚĂLUȘURI s. n. pl. (Prin nordul Transilv.) 1. Mărunțișuri. V. m ă r u n ț i ș (I 1). Ș-o făcut aghiei de lemn șî l-o-mplut de ce treabă, de mînînțălușuri d-alea. O pușcat în curtea domnilor. . . de s-o făcut tăt pulbere. ARH. FOLK. I, 184. 2. Măruntaie (I 1). Cf. ALR I 751/61, 285, 305, 333. - Mînînțel + suf. -uș.

MULȚIME s. f. 1. (La sg.; cu determinări la pl. introduse prin prep. „de”; azi mai ales precedat de art. nehot. „o”) Număr, cantitate mare (de ființe, de lucruri etc.); grămadă, (învechit și popular) mare³, (învechit) mulțit¹. A șiaptia pricină ce înmicșureadză certaria celui vinovat iaste mulțime de oameni, unde să pornesc cu toții să facă vreo răutate. PRAV. 270. Precum iaste ceriul mare de nălțîme, Cu multu-l adaogi de oameni mulțime. DOSOFTEI, PS. 38/14. Sf[î]ntul Pahomie văzu mulțime de îngeri. CHEIA ÎN. 2^r/23. Scote mulțime de orînduieli pe țară. NECULCE, L. 101, cf. 342. Acele venituri mănăstirești. . . ajutînd la feliurimi de școale, la plată, de mulțime de dascăli ce trebuiesc la toate județele. GOLESCU, L. 40. Mulțime de mijloace acum mi se-nlesniră. HELIADE, O. I, 167. Bogățiile se primejduiesc de o mulțime de întîmplări. MARCOVICI, C. 4/23. O mulțime de pești zburători strălucea ca soarele. DRĂGHICI, R. 31/8. În puțină vreme au făcut mulțime de cărămizi. id. ib. 79/18. În locul mulțimei de trăsuri, neguțitori. . . , domnea tăcerea grozavă. RUSSO, S. 31. La vederea mulțimei de tingiri de diferite capacități. . . fața lui se coloră de o bucurie nedescriptibilă. FILIMON. O I, 109, Tu stăpînești în pace mulțime de orașe. ALECSANDRI, T. II, 67, cf. id. O. 75. În curtea mănăstirii erau așezate mulțime de corturi soldățești. BOLINTINEANU, O. 262. Fata se suie în pod și vede acolo o mulțime de lăzi. CREANGĂ, P. 290, cf. 37, 115, 217, 289, 302. Împrejurul mesei împărătești, o mulțime de alte mese erau puse. ISPIRESCU, L. 39, cf. 4. O mulțime de noțiuni istorice. ODOBESCU, S. III, 11. Un roman valorează prin o mulțime de calități. IBRĂILEANU, S. L. 66. În urma lor mergeau o mulțime de femei spăimîntate. REBREANU, I. 40. Într-un ceas ne spune o mulțime de lucruri. SADOVEANU, O. IV, 144. În jurul lui se strînsese o mulțime de oameni. V. ROM. septembrie 1958, 17. O mulțime de tineri alergară din toate părțile țării la palatul împărătesc. POPESCU, B. I, 4. (Cu determinarea subînțeleasă) O nuntă de furnici trecea și ea tocmai atunci podul. . . Stă el oleacă și se sfătuiește cu gîndul: „să trec peste dînsele, am să omor o mulțime. CREANGĂ, P. 237. ◊ (Rar, la pl.) Atunci mulțimi de ”bravo" în aer se-nălțară. ALEXANDRESCU, O. I, 347. ◊ (Învechit, urmînd substantivul determinat) Scote cîti 2 văcărituri pe tot anul și hîrtii și șverturi mulțime. NECULCE, L. 325. Simtimente mestecate mulțime mă înconjur. HELIADE, O. I, 444, cf. 191. ◊ (Cu determinări în genitiv) Iubostia coapere mulțimea păcatelor, cod. vor. 160/4, cf. 72/14. Să răsipească mulțimea oamenilor. mineiul (1776), 161^v1/22. Tu m-ai povățuit prin mulțimea primejdiilor. MARCOVICI, D. 4/14. Mulțimea pasărilor de tot soiul. . . cînta. DRĂGHICI, R. 61/5. Cînd văzui a lor mulțime, cîtă frunză, cîtă iarbă, Cu o ură nempăcată mi-am șoptit atunci în barbă. EMINESCU, O. I, 147. Mulțimea copiilor, averea omului. ZANNE, P. II, 77. Nu mulțimea cuvintelor umple dimerlia. se spune celui vorbăreț și leneș. Cf. id. ib. 533. (Rar, la pl.) Lepădînd mulțimile năpăștilor. MINEIUL (1776), 72^v2/38, cf. 95^r1/31. ◊ (Cu determinări la sg., substantive colective sau nume de materie) Pre Pătru, de mulțimea de peaște ce vînă cu mreaja în numele lui, minună-l. CORESI, EV. 501. Să-mpărechea mulțimile nărodului. DOSOFTEI, V. S. ianuarie 46^r/12. Să strîngă acei bani, să facă mulțime de oaste. NECULCE, L. 158. Au poroncit de au aprins o mulțime de paie. IST. CAROL XII, 26^v/3. S-au întîmplat seara să fiu acolo, și de mulțimea norodului să nu mai merg unde voiam. GOLESCU, Î, 42. Ș-au îndreptat artileria asupra mulțimei dușmanului din poziție. AR (1829), 34¹/51. Gospodăria românilor. . . are obiceiurile sale, rezămate pe climă, mulțimea și bunătatea pămîntului . . . I. IONESCU, C.III/4. Se așteaptă să vie de espoziție mulțime de lume. BĂLCESCU, ap. GHICA, A. 579. Văd păinjenișul între tufe ca un pod, Peste care trece-n zgomot o mulțime de norod. EMINESCU, O. I, 87, cf. 147. Aduseră mulțime de vînat. ISPIRESCU, L. 315. Oițele moarte Le-am topit pe toate Și.am. scos. frate. eu, Mulțime de său ! MARIAN, SA. 44. (Rar, în legătură cu noțiuni de timp) Este o mulțime de vreme de cînd n-am venit la d-ta. NEGRUZZI, S. I, 47. • L o c. a d v. (Rar) Cu mulțimea = în număr mare. [Pictorii] alergară cu mulțimea la dînșii, fiind prea bine retribuiți, ap. TDRG. ♦ (Învechit, rar) Faptul de a se afla în număr mare. Cum l-au ucis toți împreună, atunce pentru mulțimea să vor certa toți. PRAV. 273. 2. (Învechit) Majoritate (de voturi). Toate hotărîrile înaltei curți de revizie se vor face după mulțimea glasurilor mădularelor sale. CR (1833), 26¹/48. Aceste prefaceri trebuie să fie priimite prin mulțimea glasurilor acționarilor. . . ce să vor afla de față (a. 1845). DOC. EC. 858. 3. (La sg.) Lume multă, grup mare de oameni a durați laolaltă (de obicei într-un scop comun); s p e c. masele largi ale populației (din clasa de jos, v. g l o a t ă). V. p o p o r, n e a m, s e m i n ț i e. Au cumpărat pită ș-au săturat atîta mulțime. CORESI, EV. 261. Să temură de mulțime. N. TEST. (1648), 57^r/19. Tiamul și Tiaghen, fiind aleși de către mulțime, au venit și au stătut supt zid. AETHIOPICA, 14^v/1, cf. 55^r/6. Să strînsără mulțime multă la împăratul. VARLAAM-IOASAF, 123^r/2. Soarta-mi cu a mulțimii aș vrea să o unesc. ALEXANDRESCU, M. 6, cf. 26. Vom fi osîndiți, nu după greutatea vremilor, dar după patima nădejdilor, partizilor și a opiniei mulțimii. RUSSO, S. 13. Însă din mulțime iată au părut Căpitani de frunte, plini de vitejie. BOLINTINEANU, O. 68. Mulțimea se grămădea la ușă și înăuntru. EMINESCU, G. P. 88. Îmi fac loc prin mulțimea care se îngrămădește înaintea bufetului. CARAGIALE, O. IV, 222. Mulțimea, cu mic, cu mare și împăratul împreună cu dînsa, strigară într-un grai. ISPIRESCU, L. 40. Abia e locul gol, Și mulțimea năvălește Iarăși stol. COȘBUC, P. I, 226. Moș Șărban vorbea, îmbărbătînd mulțimea adunată în jurul lui. BUJOR, S. 68, cf. 100. Înțelese că mulțimea e împotriva lui. REBREANU, R. I, 194, cf. 124, 314. Mulțimea nu mai are încredere în guvernele burgheze. C. PETRESCU, A. 320. Mulțimea a început să fugă. SAHIA, N. 58, cf. 36. Dacă turcii nu lasă o asemenea mulțime să intre în oraș ? CAMIL PETRESCU, O. III, 147. Grupul actorilor principali se detașează din mulțime. VIANU, S. 143. Mulțime, nu mă goni. ISANOȘ, Ț. L. 17. Glasul care vine din mulțime. BENIUC, C. P. 79. În fața clubului, mulțimea se îndesa din ce în ce. V. ROM. februarie 1953, 68. ◊ (La pl., cu valoare de sg.) Luînd toți dimonii cu sine, mulțimile toate. DOSOFTEI, V. S. septembrie 30^v/7. Temîndu-se de mulțimi . . ., se ruga de pace. ȘINCAI, HR. I, 146/6. Mulțimi barbare, pentru pradă adunate. ALEXANDRESCU, M. 21. Poate noi avem destinul. . . De-a vesti mulțimilor flămînde O viață nouă ! BENIUC, P. 77. Ulițele erau pline de mulțimi. CAMILAR, N. II, 318. Atît de proaspăt sună pămîntul și răsună în freamăt de motoare și vuiet de mulțimi. DEȘLIU, G. 22. cf. 38. Caravana abia-și făcea loc prin mulțimi, printre alte caravane. V. ROM. octombrie 1955, 172. 4. (Mat.) Totalitate de obiecte grupate pe baza unei caracteristici comune lor și numai lor. Cf. DER. 5. (Gram.; învechit; în sintagma) Numărul mulțimii = numărul plural. Slovenii. . . în numărul mulțimei (in numero plurali) au opt căderi. MAIOR, IST. 245/6, cf. 239/9, 244/7. – Pl.: mulțimi. – Mult + suf. -ime.

COPIL² (pl. -pii) sm. 1 Băiat sau fată în prima vîrstă a vieții; de ~, de cînd era copil, din copilărie; (P): ~ul, pînă nu plînge, muma nu-i dă țîță, dacă cineva tace, nimeni nu-i știe nevoia și nu-l poate ajuta; fie-căruia i se pare că ~ul său e mai frumos (PANN); a ajunge în doaga copiilor 👉 DOAGĂ ¶ 2 Fiu sau fată, progenitură: n’are copii; ~ de suflet, copil înfiiat; ~ din flori, copil nelegitim, bastard; F : unde și-a înțărcat dracu copiii, foarte departe ¶ 3 Urmaș, moștenitor: n’a lăsat copii; a murit fără copii ¶ 4 Oaș. Copil nelegitim, bastard, copil din flori (👉 COPIL¹ 1) ¶ 5 🔎 ‡ ~ de casă, fecior de boier care servea la Curte pe lîngă Domn și făcea parte din garda interioară a palatului [COPIL¹].

CORLATĂ (pl. -ate, -ăți) sf. 1 Un fel de poliță, în jurul vetrei, pe care se așază oale, străchini, etc.: Șade popa pe ~ Și-i atîrnă brîu ’n vatră (GOR.) (ghicitoarea despre „lanț”) ¶ 2 Raft ¶ 3 Lemn despicat în formă de scîndură, întrebuințat la garduri sau la alte îngrădituri (Mold. „răzlog”): oborul ... la unele case este de nuiele, la altele de corlăți (MAN.) ¶ 4 Gard rar la curți, la vii sau livezi, făcut din despicături late de lemn ¶ 5 Țarc pentru vite, îngrădit cu lemne despicate ¶ 6 Un fel de îngrăditură de pari făcută deasupra pomoștinii carului pentru căratul snopilor sau fînului [ung. korlát].

HERALD ~zi m. (în evul mediu) Mare demnitar la curtea unui suveran care organiza sărbătorile, făcea diferite anunțuri și transmitea declarațiile de război. /<lat. heraldus

PLOCON ~oane n. 1) (în Moldova și în Muntenia medievală) Dar oferit de supușii Porții Otomane, curții domnești sau moșierului. 2) fam. Cadou făcut unei persoane pentru a obține o favoare sau drept mulțumită pentru un serviciu ◊ A duce (sau a aduce, a trimite) pe cineva ~ cuiva a prezenta pe cineva în fața cuiva (în semn de omagiu sau pentru a fi judecat sau pedepsit). /<sl. poklonu

chindíe și (Mold. și) achindíe f. (turc. ikindi [cum. ekindu], „al doilea” ceas, d. iki, doĭ, timpu de după amează, namazu de la mijlocu acestuĭ timp). Timpu de pe la 4 după amează: pe la chindie saŭ pe la chindiĭ. Un dans popular cu mișcărĭ foarte răpezĭ. Melodia acestuĭ dans. Tabulhana (cîntarea muziciĭ domneștĭ pe la 4 după amează în timpu Turculor): băteaŭ chindie în toate zilele (N. Costin). Tobă mare (îmbrăcată în postav roș) care făcea parte din instrumentele meterhaneleĭ. La curțile domneștĭ și boĭereștĭ, turn de strajă de unde se vestea cu tobe și surle timpu chindiiĭ, cînd toțĭ oameniĭ se adunaŭ la cină, și porțile curțiĭ se închideaŭ. (Și la Tîrgoviștea era un asemenea turn, care odinioară era maĭ înalt, dar acum n’are de cît vre-o 28 de metri).

MEDICI, familie italiană ai cărei membri s-au aflat (cu întreruperi) la conducerea Florenței și a aproape întregii Toscane între 1434 și 1737. În sec. 15, una dintre cele mai bogate familii de bancheri din Europa. Mai importanți: 1. Giovanni dei Bicci de M. (1360-1429), negustor florentin, întemeietorul familiei și al averii acesteia, care a fondat, în 1397, Banca M. 2. Cosimo de M. (Cosimo cel Bătrân) (1389-1464), bancher. Fiul lui M. (1). Primul membru al familiei care a ajuns la conducerea Republicii florentine (din 1434), instaurând tirania după înlăturarea familiei Albizzi. Protector al literaturii și artelor, întemeietorul bibliotecii „Laurenziana”. 3. Lorenzo de M. (Laurențiu Magnificul) (1449-1492), conducător (din 1469) al Florenței, sprijinitor al artelor și literaturii. Nepotul lui M. (2). A consolidat tirania și a urmărit să asigure Florenței un loc preponderent între statele italiene. S-a aflat în conflict cu familia Pazzi și cu papa Sixtus IV. Poet neoplatonic („Pădurile iubirii”, „Venus și Marte”, „Laude”, „Triumful lui Bachus și al Ariadnei”) și filozof, a atras la Curtea sa numeroși artiști și umaniști, făcând din Florența adevăratul centru al Renașterii italiene. 4. Pietro de M. (1472-1503). Fiul lui M. (3). A condus Florența din 1492. Izgonit în 1494, ca urmare a mișcării conduse de Savonarola. Dominația Medicilor a fost restabilită la Florența cu sprijin spaniol (1530). 5. Giovanni M. (1475-1521), fiul lui M. (3). Devine papă, în 1513, papă sub numele de Leon X. 6. Giulio M., duce de Nemours (1478-1534). Fiul lui M. (3.). Devine papă, în 1523, sub numele de Clement VII. 7. Cosimo I de Medici (Cosimo cel Mare) (1519-1574). Fiul lui M. (5). Duce la Florenței (1537-1569) și mare duce al Toscanei (1569-1574). Creatorul statului modern centralizat și absolutist. A urmărit să asigure prosperitatea economică a Florenței, precum și expansiunea ei teritorială. Protector al științelor. 8. Ferdinando I de M. (1549-1609). Fiul lui M. (7). Mare duce (1587-1609). L-a sprijinit cu ostași pe Mihai Viteazul în luptele din 1595. 9. Gian Gastone (1674-1737). Mare duce al Toscanei (1723-1737). La moartea sa marele ducat a trecut în posesia lui Francisc I de Habsburg-Lorena. Din această familie au mai făcut parte și reginele Franței, Caterina de M. și Maria de M.

hâșăì v. a face hâș, a goni păsările de curte.