HÎRBUIT, -Ă, hîrbuiți, -te, adj. Prefăcut în hîrburi; stricat, uzat, hodorogit, dărăpănat. Veranda nepodită și plină de gropi, școala hîrbuită, curtea și totul îți făcea o impresie amară de neîngrijire și părăginire. DAN, U. 134. Avea Stoica o trăsură veche, jerpelită, mare și hîrbuită. HOGAȘ, H. 64. Scoase din fundul unei lăzi hîrbuite și vechi o cute, o perie și o năframă. EMINESCU, N. 21. [Clavirul] e cam vechi, cam hîrbuit. ALECSANDRI, T. 780. ◊ Fig. În lumina roșie, oamenii viermuiau ca niște umbre fără odihnă, cu glasuri aspre, hîrbuite. REBREANU, R. II 206. Căzu nenorocitul! Atît mai trebuia hîrbuitei lui vieți. VLAHUȚĂ, O. A. I 130.