VERTICAL, -Ă, verticali, -e, adj. Care este orientat perpendicular pe un plan orizontal; care are direcția căderii corpurilor; (sens curent) care este orientat drept (în sus). ◊ Dreaptă verticală = dreaptă care unește un punct de pe pământ cu zenitul respectiv. Plan vertical = a) (Geom.) plan care trece printr-o dreaptă verticală; b) (Astron.) plan care trece prin verticala locului. ♦ (Substantivat, f.) Linie dreaptă care cade perpendicular pe un plan orizontal; direcția urmată de această linie. ◊ Verticala locului = direcție determinată de poziția firului cu plumb aflat în stare de echilibru într-un punct dat. ♦ (Substantivat, n.) Semicerc al sferei cerești care intersectează un plan determinat de verticala locului și de un astru. ♦ (Adesea adverbial) Care vine sau cade drept în jos (de la înălțime). – Din fr. vertical.

PIEPTIȘ adv. 1. De-a dreptul (în sus), drept în sus sau înainte; direct. ♦ (Adjectival) Care are pantă repede, abruptă, greu de suit. 2. Față în față (aproape ciocnindu-se); corp la corp, direct. ♦ (Adjectival; despre lupte, ciocniri etc.) Care are loc prin înfruntare directă între combatanți. 3. Fig. Cu curaj, fără teamă, pe față. – Piept + suf. -iș.

șaizecipătrime, valoarea (II, 1) de notă* reprezentând a șaizecișipatra parte dintr-o notă întreagă. Se notează printr-un oval negru cu codiță (în dreapta sus, sau stânga jos) și patru stegulețe: când există în partiturile* instr. un grup de mai multe ș. notele se pot scrie legându-se codițele cu 4 bare (II, 1) orizontale.

treizeci(și)doime, valoare (II, 1) de notă* reprezentând a treizecișidoua parte dintr-o notă întreagă. Se notează printr-un oval negru cu codiță (în dreapta sus, sau stânga jos) și trei stegulețe. Când există în partiturile* instr. un grup de mai multe t., notele se pot scrie legându-se codițele cu trei bare (II, 1) orizontale.

VERTICAL, -Ă, verticali, -e, adj. Care este orientat perpendicular pe un plan orizontal; care are direcția căderii corpurilor; (sens curent) care este orientat drept (în sus). ◊ Dreaptă verticală = dreaptă care unește un punct de pe pământ cu zenitul respectiv. Plan vertical = a) (Geom.) plan care trece printr-o dreaptă verticală; b) (Astron.) plan care trece prin verticala locului. ♦ (Substantivat, f.) Linie dreaptă care cade perpendicular pe un plan orizontal; direcția urmată de această linie. Verticala locului = direcție determinată de poziția firului cu plumb aflat în stare de echilibru într-un punct dat. ♦ (Substantivat, n.) Semicerc al sferei cerești care intersectează un plan determinat de verticala locului și de un astru. ♦ (Adesea adverbial) Care vine sau cade drept în jos (de la înălțime). – Din fr. vertical.

PIEPTIȘ, -Ă, (1, 4) pieptiși, -e, adj., (2, 3, 5) adv. 1. Adj. Care are pantă repede, abruptă, greu de urcat. 2. Adv. De-a dreptul (în sus), drept în sus sau înainte; direct. 3. Adv. Față în față (aproape ciocnindu-se), piept în piept. 4. Adj. (Despre lupte, ciocniri etc.) Care are loc prin înfruntare directă între combatanți, corp la corp, direct. 5. Fig. Cu curaj, fără teamă, pe față. – Piept + suf. -iș.

CUZA. 1. Luînd numele Cozea (v. mai sus) drept „prima formă a numelui domnitorului Alexandru Ioan Cuza”, pe care îl derivă din coz, Iorga confundă două nume deosebite și explică greșit pe coz prin „frumos”: „Cuzea < cozul, frumosul” (Iorga B răz 21). După Tiktin coz < tc. cuz, folosit la jocul de cărți are sensul fr. „atout”, germ. „Trumpf”. De fapt, cu excepția unui singur caz, notat într-o însemnare din 1790, pe o carte bisericească din Maramureș (Mar), Cuza este numele unei singure familii boierești moldovene, (ca și acela al Cantacuzinilor, al Roseteștilor etc.); includem și pe Manolachi Cuza, fost mare paharnic și staroste de Putna în 1777 (Vr), care lipsește din tabloul genealogic întocmit de Gh. Ghibănescu (Sur VII). Convingerea acestuia, exprimată în vol. al VII-lea din Surete, dedicat Cuzeștilor, ca și a lui A. D. Xenopol (Ist Rom XIII) este că Dumitrașco Cuza, care deține ranguri între 1677-1706 începătorul familiei, apare ca strein, încetățenit, prin căsătoria lui cu bogata jupîniță Safta Jora. Numele pare cunoscut în Italia (exceptînd pe filozoful Nicolaus Cusanus, nume latinizat din german. Kues), căci Xenopol citează doi nobili italieni din sec. al XIX-lea, la care adăugăm pe Salvatore Cusa, editorul unor diplome grecești și arabe din Sicilia (Palermo 1868), și pe Annanias Kuzanos coautor al Codului Calimachi (An C VI 740). 2. Drăganu găsește numele Cuze și Cuza în Panonia pe la 1230 „cunoscut la bulgari și romîni” (p. 53 § 21) și-l explică din Cosma, cf. și forma ucr. Кузь, -зя < Кузьма (Grinc), iar Weigand (p. 126), dînd aceeași etimologie, pune în balanță și pe cea din Cantacuzino, pe care o dăduse mai înainte Butturas, numele fiind în circulație la greci: Kούζης firmă în Atena la 1900 etc. Este deci probabilă originea balcanică a lui D-tru Cuza din sec. al XVII-lea. 3. În ce privește forma originară a numelui, afirmația lui Ghibănescu că „numele Cuza apare din vechiu sub forma Cuze și Cuzea, tot așa cum Balș a fost Balșe și Sturza a fost Sturze” (Sur VII p. CLXIII) este greșită, căci acele forme apar uneori simultan. 4. Cuze, -a (Sd XXI); Cuzia, log. (Sd V 107). 5. Asemănări: Cuzău, St. cu fiii Albu și Stanciul, rumîn (Cotr 4); Cuzu morariul (16 A III 5); Cuzule M. (s. Racovița, r. R-Sărat); Cuzănești s. < *Cuzan (Dm). V. și Coz.

indice [At: ALGEBRA, 147 / Pl: ~ici, ~ice / E: it, fr indice, lat index, -icis] 1 sm Număr sau literă mai ales în dreapta sus față de alt număr (literă sau cuvânt) care îi precizează valoarea sau înțelesul. 2 sm Cifră dintr-un plan economic care arată nivelul cantitativ și calitativ care trebuie atins. 3 sm Indicație numerică ce evaluează matematic diferite fenomene, acțiuni etc. 4 sm (Fiz; îs) ~ de refracție Mărime optică ce exprimă raportul dintre sinusurile unghiurilor de incidență și cele de refracție ale unei raze de lumină care pătrunde în vid sau într-un mediu transparent. 5 sm (Blg; îs) ~ antropometric Raport procentual între diferitele dimensiuni ale corpului omenesc. 6 sm Semn cu care se notează un domeniu de cunoștințe sau o anumită problemă într-un sistem de clasificare. 7 sm Ac mobil al unui aparat care arată pe o scară gradată valoarea mărimii măsurate. 8 sn Index (1). 9 sm (Îs) ~ de clasificare zecimală Combinație de cifre și litere cu care se notează publicațiile într-un sistem de clasificare după conținut.

DAFIN, dafini, s. m. Mic arbore din sudul Europei, cu frunze persistente, lucioase și aromatice și cu fructe ovale; laur (Laurus nobilis). ◊ Foi de dafin = frunzele uscate ale arborelui descris mai sus, folosite drept condiment. ♦ (La pl. sau, rar, în sintagma foi de dafin) Frunzele acestui arbore cu care se împodobeau în antichitate învingătorii; fig. glorie, succes. – Din scr. dafina.

PIEPT, (1, 2, 4) piepturi, s. n., (3) piepți, s. m. 1. S. n. Parte superioară a corpului, de la abdomen până la gât, la om și la unele animale vertebrate; torace; spec. partea anterioară (și exterioară) a acestei regiuni; p. restr. organ din interiorul cavității toracice (inimă sau plămân). ◊ Loc. adv. În piept = de-a dreptul (în sus), pieptiș. ◊ Loc. adj. și adv. Piept la piept = (despre lupte, felul de a lupta etc.) (care se desfășoară) în mod direct, din apropiere, corp la corp; la baionetă. Piept în piept = (care este) unul contra celuilalt, față în față, (aproape) ciocnindu-se. ◊ Expr. Cu pieptul deschis = fără teamă, direct. Cu capul în piept = cu capul plecat (de rușine, de supărare etc.). A strânge (pe cineva) la piept = a îmbrățișa. Cu mâinile (încrucișate) la (sau pe) piept = a) în inactivitate; b) mort, decedat. A pune mâinile pe piept = a muri. A da piept cu cineva (sau cu ceva) = a se împotrivi cuiva (sau la ceva); a înfrunta direct pe cineva (sau ceva), a se lupta cu cineva. A lua (ceva) în piept = a înfrunta ceva direct, a lupta pentru a cuceri sau pentru a învinge ceva. A ține (cuiva) piept = a rezista, a nu se da bătut; a se împotrivi, a înfrunta; a concura cu succes. A(-și) pune pieptul (pentru cineva sau ceva) sau a apăra cu pieptul (pe cineva sau ceva) = a apăra din răsputeri, a apăra cu viața. A-și sparge pieptul (strigând, vorbind etc.) = a striga din răsputeri, a obosi (strigând, vorbind etc. zadarnic). (A fi) slab de piept = (a fi) debil pulmonar, predispus la tuberculoză. ♦ (Și în sintagma boală de piept) Tuberculoză pulmonară. ♦ Carne de pe partea anterioară a cavității toracice a unor animale, folosită ca aliment; mâncare preparată din această carne. 2. S. n. Sân (al femeii). ◊ Expr. (Pop.) A avea piept = (despre femeile cu copii mici) a avea lapte. A da piept = (despre femeile cu copii mici) a alăpta, a da să sugă. 3. S. m. Partea din față a unei piese de îmbrăcăminte, care acoperă pieptul (1). ◊ Expr. A lua (pe cineva) de piept = a cere cuiva socoteală, a sări la bătaie. A se lua (sau a se apuca, a se prinde) de piept cu cineva = a se împotrivi (cuiva); a se lupta, a se bate cu cineva. 4. S. n. P. anal. Coastă de deal, de munte etc.; povârniș. – Lat. pectus.

SUS adv. 1. Într-un loc mai ridicat sau mai înalt (decât altul); la înălțime; deasupra. ◊ Loc. adj. De sus = a) care este așezat în partea nordică sau în partea mai ridicată a unui teren; b) care vine sau pornește de la un organ de conducere; c) care face parte din clasele privilegiate; care aparține acestor clase. De din sus (de...) = care se află mai la deal (de...); ceva mai încolo, mai departe. ◊ Loc. adv. Pe sus = a) prin aer, prin văzduh; b) în zbor, zburând; c) cu un vehicul sau purtat (în cârcă, pe brațe etc.). (Pe) din sus de... = mai la deal de..., mai încolo, mai departe de... Mai sus de... = mai la nord de... ◊ Loc. prep. (Substantivat, n.) Din susul... = a) din partea de deasupra; b) dintr-o regiune superioară, mai la deal de... ◊ Expr. De sus în jos sau de jos în sus = în direcție verticală (ascendentă sau descendentă). De sus (și) până jos = în întregime, tot. În sus și în jos = încoace și încolo, de colo-colo. Cu fața în sus = (despre oameni) culcat pe spate. Cu gura în sus = (despre obiecte care au o deschizătură) cu deschizătura în partea de deasupra. Cu fundul în sus = întors pe dos, răvășit; în dezordine; fig. morocănos, furios. A duce (sau a lua, a aduce pe cineva) pe sus = a duce (sau a lua, a aduce pe cineva) cu forța, cu sila. A-i sta (cuiva) capul sus = a fi în viață, a trăi. A se ține (sau a fi, a umbla) cu nasul pe sus = a fi înfumurat, îngâmfat. (Substantivat, n.) A răsturna (sau a întoarce, a pune ceva) cu susul în jos = a pune (ceva) în dezordine; a răscoli, a răvăși. A privi (sau a măsura cu ochii) pe cineva de sus în (sau până) jos și de jos în (sau până) sus = a examina (pe cineva) cu atenție sau cu neîncredere. ♦ În camerele din partea superioară a unei case, la etaj. ♦ (În legătură cu poziția unui astru) Deasupra orizontului, pe cer. ♦ (Pop.) Departe (în înălțime). ♦ (În loc. adj.) Sus-pus = care este într-o situație socială înaltă. ◊ Expr. A lua (sau a privi pe cineva) de sus = a trata (pe cineva) ca pe un inferior, a privi (pe cineva) cu dispreț, cu aroganță. A vorbi (cuiva sau cu cineva) de sus = a vorbi (cu cineva) arogant, insolent, obraznic. 2. Înspre un loc sau un punct mai ridicat; în direcție verticală, în înălțime; în aer, în spațiu, în văzduh. ◊ Loc. adj. și adv. În sus = ridicat, drept, în poziție verticală. ◊ Loc. adv. În sus = a) spre înălțime, la deal; b) în aer, în văzduh, în direcția cerului; c) dincotro curge o apă, în direcția izvorului. ◊ Expr. A sări în sus = a tresări (de bucurie, de spaimă, de mânie etc.); a izbucni. ♦ (Substantivat, n.; în loc. prep.) În susul... = a) în partea superioară (a unui lucru); b) în sens contrar cursului unei ape; c) înspre partea mai ridicată a unei așezări sau înspre nord. Din susul... = a) din direcția izvorului unei ape; b) dinspre partea mai ridicată a unui teren; dinspre nord. ♦ (Cu valoare de interjecție) Strigăt de comandă echivalent cu „ridică-te!”, „ridicați-vă!”; p. ext. strigăt de încurajare, de aprobare, de simpatie. 3. (La comparativ, urmat de prep. „de”, indică o limită în raport cu o vârstă, o greutate, o valoare) Peste, mai mult de... ◊ Expr. Mai pe sus decât = mai presus decât, mai mult decât... 4. (La comparativ, indică o pagină, un capitol, un alineat într-un text) În cele precedente, în cele spuse sau arătate mai înainte, înapoi cu câteva pagini sau cu câteva rânduri. ♦ Sus-citat = citat mai înainte, pomenit în cele spuse sau scrise înainte. Sus-numit (și substantivat) = menționat, amintit, citat mai înainte. 5. În registrul acut, înalt, ridicat al vocii sau al unui instrument. ◊ Expr. Sus și tare = a) ferm, categoric, energic; b) în auzul tuturor, în gura mare. 6. (În mistica creștină) În cer, în rai. ◊ Loc. adv. De sus = de la Dumnezeu. – Lat. susum (= sursum).

CIULI, ciulesc, vb. IV. Tranz. 1. (Despre animale) A ridica urechile ținându-le drept în sus (pentru a-și încorda auzul). 2. Fig. (Despre oameni) A-și încorda auzul pentru a desluși un zgomot, a asculta cu atenția încordată. – Cf. scr. čuljiti.

CÂRJĂ ~e f. 1) Baston cu partea de sus bifurcată, care servește drept sprijin oamenilor cu picioarele bolnave. A umbla în ~e. 2) Baston încovoiat la capătul de sus, servind drept sprijin în mers. [G.-D. cârjei] /<sl. kruži

EXPONENT ~tă (~ți, ~te) m. și f. 1) Persoană sau grup social care reprezintă și susține ideile și interesele unei colectivități. 2) mat. Simbol plasat în partea dreaptă de sus a unei expresii numerice sau algebrice pentru a indica puterea la care trebuie ridicată cantitatea dată. /<germ. Exponent, lat. exponens, ~ntis

BANDĂ² s.f. 1. Fîșie îngustă și lungă de stofă, de hîrtie, de metal etc. cu care se leagă, se protejează, se înfășoară ceva. ♦ Parte lungă și îngustă a unei suprafețe. ♦ (Anat.) Fîșie de țesut care unește două organe. ◊ Bandă de magnetofon = fîșie îngustă de material flexibil, acoperită cu un strat fin de substanță feromagnetică și care servește la înregistrarea și la reproducerea sunetelor cu magnetofonul; Bandă rulantă (sau de transport) = fîșie lungă, continuă, de cauciuc, de piele etc. care servește la transportul în plan orizontal al unor materiale sau piese; Bandă sonoră = peliculă cinematografică pe care este înregistrat sunetul; Bandă de circulație = subdiviziune longitudinală a părții carosabile a unei șosele, delimitată sau nu prin marcaje rutiere, cu o lățime corespunzătoare pentru circulația cu ușurință a unui șir de vehicule. ♦ (Filat.) Ansamblu de mai multe mărci, decupat dintr-o coală pe orizontală sau pe verticală și păstrat astfel într-o colecție; ștraif. 2. Marginea elastică de la masa de biliard. 3. (Herald.) Figură diagonală care reunește unghiul drept de sus al unui scut cu unghiul stîng de jos. ◊ În bandă = (despre figuri) așezat în diagonala scutului. 4. Grup de frecvențe învecinate sau apropiate care fac parte din spectrul unei radiații sonore sau electromagnetice. 5. Înclinare a unei nave pe un bord sub efectul vîntului sau cînd încărcătura este greșit repartizată. [Pl. benzi, var. bantă s.f. / < fr. bande, cf. germ. Band].

îmbâzoi pers. 3 sg. îmbâzoiește, vb. IV (reg.; despre coada animalelor) a o ține drept în sus, a o ține bârzoi.

ciuli (-lesc, – it), vb. – 1. A (se) ghemui, a (se) încolăci. – 2. Despre cai și animale în general, a ridica urechile ținîndu-le drept în sus. – 3. A-și încorda auzul. – 4. A tăia urechile. – 5. (Maram.) A rotunji extremitatea unui trunchi. – Mr. ciulescu, ciulire. Este var. redusă de la ciuciuli „a (se) ghemui”, cum demonstrează identitatea de sensuri. Pentru posibilitatea acestei reduceri, cf. ciuciulean, „zbîrciog, ciupercă”, cu var. ciulean. Autorilor DAR le-a scăpat probabil acestă explicație, în ciuda var. ciuciuli, ciuciula, ciucela, pe care le citează, deoarece dicționarele nu cunosc sensul 1, care este totuși curent de la Budai-Deleanu (lupul flămînd care sub deasă tufă ciulit pe pîntece zace) pînă la V. Voiculescu (l-am găsit dimineața ciulit lîngă un trunchi). Tot DAR cunoaște vb. ciuli, „a (se) ghemui” dar îl citează separat, ca var. de la aciua, ceea ce nu pare posibil. Sînt puțin probabile der. din sb. čuliti (Cihac, II, 58) sau din lat. *ciullire, gr. ϰυλλῶ „a răsuci” (Philippide, Bausteine, 54; Pascu, I, 193). Der. ciul, adj. (cu urechile tăiate), mr. ciul, deverbal de la cuvîntul anterior, ca mototol de la mototoli. După altă opinie (Pascu, I, 193; Diculescu, 428; DAR; Pușcariu, Lr., 260), din gr. ϰύλλος „tăiat”. Este cuvînt care apare în bg. čul „cu urechie tăiate” sau „cu urechi mici”, sb. čule „cu urechi mici”, mag. csul(y)a „cu urechile tăiate”, toate împrumuturi probabile din rom. (după Cihac, rom. ar proveni din sb.). Ciulei, s. m. (nume de cîine; Ceratocarpus arenaria); ciuliu, s. m. (ciot de creangă).

BANDĂ² s. f. 1. fâșie îngustă și lungă cu care se leagă, se înfășoară ceva. ♦ parte lungă și îngustă a unei suprafețe. 2. fir de circulație pe o stradă sau șosea. 3. (anat.) fâșie de țesut care unește două organe. ♦ parte a cromozomului, clar diferențiată, de culoare mai închisă sau mai deschisă. ♦ ~ magnetică = fâșie pentru înregistrarea magnetică a semnalelor electrice; ~ de magnetofon = fâșie îngustă de material flexibil, cu un strat fin de substanță feromagnetică, pentru înregistrarea și reproducerea sunetelor cu magnetofonul; ~ etalon = bandă magnetică cu înregistrări speciale pentru reglarea sau verificarea parametrilor unui magnetofon ori magnetoscop; ~ rulantă = fâșie îngustă, continuă (de cauciuc) care servește la transportul în plan orizontal al unor materiale sau piese; ~ de imagini = peliculă cinematografică; ~ sonoră = peliculă cinematografică de înregistrat sunetul. ♦ (spațiu neimprimat) între două sau mai multe mărci poștale; ștraif. 4. margine elastică de la masa de biliard. 5. (herald.) figură diagonală care reunește unghiul drept de sus al unui scut cu unghiul stâng de jos. ♦ în ~ = (despre figuri) așezat în diagonala scutului. 6. grup de frecvențe învecinate sau apropiate care fac parte din spectrul unei radiații sonore sau electromagnetice. 7. înclinare a unei nave pe un bord sub efectul vântului sau când încărcătura este greșit repartizată. (< fr. bande, germ. Band)

bîrzói adv. (d. borz). Fam. Zbîrlit, bîrzoĭat, bursucat, ridicat drept în sus: coada, mustățile îĭ stăteaŭ bîrzoĭ. – În Olt. bîzoĭ. (NPl. Ceaur, 48).

catifeá f., pl. ele (turc. [d. ar.] katife, pop. kadife; ngr. katifés; sp. alcatifa. V. cataif). Un fel de stofă, de ordinar de mătase, cu firele drept în sus, dese și foarte moĭ și netede. V. plisă.

bob m. ca plantă și n., pl. urĭ (ca și orzurĭ) ca marfă, mîncare saŭ felurĭ de bob (vsl. bg. rus. bobŭ, bob. Ung. bab. V. boabă, bobiță, bobornic). O plantă leguminoasă papilionacee cu cotoru drept în sus, cu florĭ albe, că păstărĭ ca și fasolea, dar mult maĭ groase (vicia faba saŭ faba vulgaris). Frunctu eĭ: azĭ am mîncat bob. S.m. Grăunte de legumă saŭ orĭce bobiță întrebuințată la ghicit viitoru, cum fac oameniĭ din popor. A da în bobĭ saŭ cu bobiĭ, a ghici după cum cad bobiĭ, cum fac babele. Par’c’am dat în bobĭ, am nemerit parc’a’aș fi știut dinainte. Bob numărat, exact, tocmaĭ. A nu zice bob (adv.), a nu zice nimic. S.n., pl. boabe. Grăunte, boabă glóbul: bob de mazăre, de mărgăritar. Orzu a legat bob mult, a produs spicu viguros.

*géyser m. (cuv. islandez care se citește gaĭzer și înseamnă „furios”). Mare izvor de apă caldă care țîșnește drept în sus la mare înălțime.

îmbîrlíg și învîrlig, a -á v. tr. (met. d. bg. vŭrgálĕam, rostogolesc). Țin coada drept în sus, ca caiĭ cînd fug speriațĭ, ca veverițele ș. a.: a fugi cu coada’mbîrligată. – Și bîrl- și vîrl-. Mrom. anvîrligat, înconjurat.

îmbîrzoĭéz și bîrzoĭéz v. tr. (d. bîrzoĭ). Est. Fam. Zbîrlesc, burzuluĭesc, bursuc, rîdic drept în sus: coadă, mustață îmbîrzoĭată. – În Trans. borzoĭez, îmborzoĭez și îmbórzoĭ: se îmborzoĭa cum se îmbórzoĭe curcanu (Agr. Înt. 112).

nap m. (lat. napus, it. nopo, cat. nap, sp. pg. nabo; it. și navone, pv. nabet, fr. navet). O plantă cruciferă (cu florĭ galbene, cu fructele în formă de păstare, cu rădăcina cărnoasă, sferică și bună de mîncat chear crudă, acoperită cu o coajă violetă) numită în Munt. vest brojbă, în Munt. est gulie, în Mold. sud alabaș, în Mold. nord caralambă, în Trans. caralabă (brassica napus, cu varietățile: esculenta, oleifera, annua, hiemalis și rapifera și brassica oleracea gongylodes). Nap porcesc, o plantă din familia compuselor, cu tulpina drept în sus și a căreĭ rădăcină face niște tubercule care se mănîncă și crude, în Mold. sud gulie, în Trans. picĭoarcă (helianthus tuberosus). Munt. est. Iron. Îmbrăcată nap-ciocan, foarte împopoțonată (V. grafină și spilcă).

mort, moartă adj. (lat. mórtuus, part. d. mŏri, a muri, din răd. mar, care există în scr. mrĭtas, mort, vgr. brotós, [din *mrotós], mortal [V. ambrozie], got. maurthr, asasinat, ucidere [de unde fr. meutre], germ. mord; vsl. mrĭeti, a muri, u-moriti, a omorî [de unde rom. a omorî]; it. pg. morio, pv. fr. cat. mort, sp. muerto). Care a murit, nu maĭ este viŭ, nu maĭ suflă: om mort. Fig. Fără animațiune, stagnant: oraș mort. Limbă moartă, care nu se maĭ vorbește de popor, ca latina. Natură moartă, pictură care reprezentă lucrurĭ, nu vietățĭ, nicĭ peizaje. Punct mort, punctu în care un lucru se oprește singur ne maĭ fiind împins de nimica, cum ar fi punctu pînă unde ar putea ajunge un glonț tras drept în sus orĭ niște tratative care nu maĭ pot înainta. Beat mort, absolut beat. Subst. Om mort: Romaniĭ ardeaŭ morțiĭ. A te face mort în popușoĭ (de la un vechĭ obiceĭ de a arunca în popușoĭu altuĭa un cadavru găsit pe moșia ta), a tăcea ca să nu te descopere. A o lăsa moartă, a o lăsa baltă, a părăsi o întreprindere. A fi mort după cineva saŭ ceva (Fam.), a muri, a nu maĭ putea, a ĭubi (a dori) foarte mult. A fi mort copt după cineva (Iron.), a fi foarte înamorat. V. decedat, defunct, răposat.

*ortóză f., pl. e (vgr. órthosis, rîdicare drept în sus, din cauza moduluĭ de cristalizare al ortozeĭ) și ortocláză f., pl. e (vgr. orthós, drept, și klásis, frîngere, spargere). Min. Un feldspat potasic, silicat de aluminiŭ și potasiŭ (K₂ Al₂ Si₁₆ O₁₆) cristalizat în unghĭ drept.

*rezédă f., pl. e (lat. reséda, d. resedáre, a alina, fiind-că unele varietățĭ ale eĭ aŭ fost întrebuințate ca sedative. V. sedativ). Bot. O plantă erbacee originară din nordu Africiĭ (Cirenaica), de unde (la 1733-37) a fost adusă de N. Granger la Paris. E cultivată p. florile eĭ plăcut mirositoare și în formă de strugureĭ ridicațĭ drept în sus (reseda odorata). Floarea acesteĭ plante. – Pop. rozetă.

țápoș, -óșă adj. (d. țap orĭ d. țăpoĭ. V. țăpoĭat). Est. Coarne țapoșe, ridicate drept în sus. Boŭ țapoș, cu coarnele drept în sus.

ciulì v. a ținea urechile drept în sus (vorbind de cai, măgari și catâri). [Serb. ČULITI].

copăcel m. 1. arbust; 2. fig. prunc (adică care merge copăcel): prea cu minte mare ca de copăcel PANN; 3. pl. copăcei, numele popular al balsaminei. ║ adv. drept în sus, vorbind de pruncii cari încep să umble: când începusem a merge copăcel CR.

înfipt a. 1. împlântat; 2. țeapăn, drept în sus; 3. fig. afectat: femeie înfiptă.

vălvoiu a. și adv. drept în sus (vorbind de păr): părul vălvoiu. [V. vălvoare].

CIULI, ciulesc, vb. IV. Tranz. 1. (Despre animale) A ridica urechile ținându-le drept în sus (pentru a-și încorda auzul). 2. Fig. (Despre oameni) A-și încorda auzul pentru a desluși un zgomot, a asculta cu atenția încordată. – Cf. sb. čuljiti.

SUS adv. 1. Într-un loc mai ridicat sau mai înalt (decât altul); la înălțime; deasupra. ◊ Loc. adj. De sus = a) care este așezat în partea nordică sau în partea mai ridicată a unui teren; b) care vine sau pornește de la un organ de conducere, de la centru. De din sus (de...) = care se află mai la deal (de...); ceva mai încolo, mai departe. ◊ Loc. adv. De sus = a) prin aer, prin văzduh; b) în zbor, zburând; c) cu un vehicul sau purtat (în cârcă, pe brațe etc.). (Pe) din sus de... = mai la deal de..., mai încolo, mai departe de... Mai sus de...= mai la nord de... ◊ Loc. prep. (Substantivat, n.) Din susul... = a) din partea de deasupra; b) dintr-o regiune superioară, mai la deal de... ◊ Expr. De sus în jos sau de jos în sus = în direcție verticală (ascendentă sau descendentă). De sus (și) până jos = în întregime, tot. În sus și în jos = încoace și încolo, de colo-colo. Cu fața în sus = (despre oameni) culcat pe spate. Cu gura în sus = (despre obiecte care au o deschizătură) cu deschizătura în partea de deasupra. Cu fundul în sus = întors pe dos, răvășit; în dezordine; fig. morocănos, furios. A duce (sau a lua, a aduce pe cineva) pe sus = a duce (sau a lua, a aduce pe cineva) cu forța, cu sila. A-i sta (cuiva) capul sus = a fi în viață, a trăi. A se ține (sau a fi, a umbla) cu nasul pe sus = a fi înfumurat, îngâmfat. (Substantivat, n.) A răsturna (sau a întoarce, a pune ceva) cu susul în jos = a pune (ceva) în dezordine; a răscoli, a răvăși. A privi (sau a măsura cu ochii) pe cineva de sus în (sau până) jos și de jos în (sau până) sus = a examina (pe cineva) cu atenție sau cu neîncredere. ♦ În camerele din partea superioară a unei case, la etaj. ♦ (În legătură cu poziția unui astru) Deasupra orizontului, pe cer. ♦ (Pop.) Departe (în înălțime). 2. Fig. Într-o poziție socială superioară; într-un rang înalt. ◊ Expr. A lua (sau a privi pe cineva) de sus = a trata (pe cineva) ca pe un inferior, a privi (pe cineva) cu dispreț, cu aroganță. A vorbi (cuiva sau cu cineva) de sus = a vorbi (cu cineva) arogant, insolent, obraznic. ◊ Compus: sus-pus = care este într-un post înalt, în vârful ierarhiei sociale. 3. Înspre un loc sau un punct mai ridicat; în direcție verticală, în înălțime; în aer, în spațiu, în văzduh. ◊ Loc. adj. și adv. În sus = ridicat, drept, în poziție verticală. Loc. adv. În sus = a) spre înălțime, la deal; b) în aer, în văzduh, în direcția cerului; c) dincotro curge o apă, în direcția izvorului. ◊ Expr. A sări în sus = a tresări (de bucurie, de spaimă, de mânie etc.); a izbucni. ♦ (Substantivat, n.; în loc. prep.) În susul... = a) în partea superioară (a unui lucru); b) în sens contrar cursului unei ape; c) înspre partea mai ridicată a unei așezări sau înspre nord. Din susul... = a) din direcția izvorului unei ape; b) dinspre partea mai ridicată a unui teren; dinspre nord. ♦ (Cu valoare de interjecție) Strigăt de comandă echivalent cu „ridică- te!”, „ridicați-vă!”; p. ext. strigăt de încurajare, de aprobare, de simpatie. 4. (La comparativ, urmat de prep. „de”, indică o limită în raport cu o vârstă, o greutate, o valoare) Peste, mai mult de... ◊ Expr. Mai pe sus decât = mai presus decât, mai mult decât... 5. (La comparativ, indică o pagină, un capitol, un alineat într-un text) în cele precedente, în cele spuse sau arătate mai înainte, înapoi cu câteva pagini sau cu câteva rânduri. ◊ Compuse: sus-citat = citat mai înainte, pomenit în cele spuse sau scrise înainte; sus-menționat = menționat mai înainte; sus-numit (și substantivat) = menționat, amintit, citat mai înainte. 6. În registrul acut, înalt, ridicat al vocii sau al unui instrument. ◊ Loc. adv. Sus și tare = a) în auzul tuturor, în gura mare; b) Ferm, categoric, energic. 7. (Bis.) într-un loc consacrat ca lăcaș al lui Dumnezeu; în cer. ◊ Loc. adj. și adv. De sus = (care vine) din cer, de la divinitate, de la Dumnezeu. ◊ (Substantivat) Cel de Sus = Dumnezeu. – Lat. susum (= sursum).

PIEPT, (1, 2, 4) piepturi, s. n., (3) piepți, s. m. 1. S. n. Parte superioară a corpului, de la abdomen până la gât, la om și la unele animale vertebrate; torace; spec. partea anterioară (și exterioară) a acestei regiuni; p. restr. organ din interiorul cavității toracice (inimă sau plămân). ◊ Loc. adv. În piept = de-a dreptul (în sus), pieptiș. ◊ Loc. adj. și adv. Piept la piept = (despre lupte, felul de a lupta etc.) (care se desfășoară) în mod direct, din apropiere, corp la corp; la baionetă. Piept în piept = (care este) unul contra celuilalt, față în față, (aproape) ciocnindu-se. Expr. Cu pieptul deschis = fără teamă, direct. Cu capul în piept = cu capul plecat (de rușine, de supărare etc.). A strânge (pe cineva) la piept = a îmbrățișa. Cu mâinile (încrucișate) la (sau pe) piept = a) în inactivitate; b) mort, decedat. A pune mâinile pe piept = a muri. A da piept cu cineva (sau cu ceva) = a se împotrivi cuiva (sau la ceva); a înfrunta direct pe cineva (sau ceva), a se lupta cu cineva. A lua (ceva) în piept = a înfrunta ceva direct, a lupta pentru a cuceri sau pentru a învinge ceva. A ține (cuiva) piept = a rezista, a nu se da bătut; a se împotrivi, a înfrunta; a concura cu succes. A(-și) pune pieptul (pentru cineva sau ceva) sau a apăra cu pieptul (pe cineva sau ceva) = a apăra din răsputeri, a apăra cu viața. A-și sparge pieptul (strigând, vorbind etc.) = a striga din răsputeri, a obosi (strigând, vorbind etc. zadarnic). (A fi) slab de piept = (a fi) debil pulmonar, predispus la tuberculoză. ♦ (Și în sintagma boală de piept) Tuberculoză pulmonară. ♦ Carne de pe partea anterioară a cavității toracice a unor animale, folosită ca aliment; mâncare preparată din această carne. 2. S. n. (Pop.) Sân (al femeii). ◊ Expr. (Pop.) A avea piept = (despre femeile cu copii mici) a avea lapte. A da piept = (despre femeile cu copii mici) a alăpta, a da să sugă. 3. S. m. Partea din față a unei piese de îmbrăcăminte care acoperă pieptul (1). ◊ Expr. A lua (pe cineva) de piept = a cere cuiva socoteală, a sări la bătaie. A se lua (sau a se apuca, a se prinde) de piept cu cineva = a se împotrivi (cuiva); a se lupta, a se bate cu cineva. 4. S. n. P. anal. Coastă de deal, de munte etc.; povârniș. – Lat. pectus.

ERECT, -Ă, erecți, -te, adj. Ridicat drept în sus, vertical. Tulpini fertile ascendente sau erecte. FLORA R.P.R. II 84.

EXPONENT, -Ă, exponenți, -te, s. m. și f. 1. Persoană sau grup social care reprezintă și apără o idee, un curent etc.; reprezentant. Clasa muncitoare este exponentul de nădejde al internaționalismului. CONTEMPORANUL, S. II, 1952, nr. 299, 5/1. 2. (Mat; numai la m.) Semn în cifre sau litere scris sus la dreapta unui număr pentru a arăta la ce putere este ridicat acesta. Chiar eu, cel mai prost la matematici... mă trezeam cîteodată că știam cum se înmulțesc între dînșii doi monomi, bineînțeles că fără coeficienți și fără exponenți. HOGAȘ, DR. II 124.

FUM, fumuri, s. n. I. 1. Suspensie de particule solide într-un mediu gazos, produs în cursul arderii incomplete a materialelor combustibile (sau, artificial, cu ajutorul unor substanțe chimice). Cerul era limpede și albastru ca sineala. Fumurile tîrgușorului se înălțau drept în sus. SADOVEANU, O. IV. 18. Din frunzele uscate și îngrămădite peste iasca aprinsă, începu să se ridice în sus fumul negru și înădușit. HOGAȘ, M. N. 115. Satul e de vuiet plin; Fumul alb alene iese Din cămin. COȘBUC, P. I 47. Dihania de lup adulmecă și vine după fum. CREANGĂ, P. 131. ◊ Negru de fum v. negru. ◊ Fig. Cu florile grămadă ca un fum, Grădina noastră. D. BOTEZ, P. O. 17. I s-au dus zilele în fum. ALECSANDRI, T. I 382. ♦ Casă (socotită a reprezenta o familie). Era socotit sat mare, avînd ca la o sută douăzeci – o sută cincizeci de fumuri. CAMIL PETRESCU, O. I 15. 2. Fig. Dungă subțire, dîră. Mai în fund, în bordeiul de pămînt, o ferestruie cît pumnul, înroșită de focul răsăritului, strecura un fum de lumină peste cuptorul mare de cărămidă. SADOVEANU, O. V 254. ♦ Amețeală. După ce trecu fumul petrecerilor și al desfătărilor, Voinea își aduse aminte că era însurat și că nevasta lui îl aștepta în ghearele vulturului. POPESCU, B. III 51. 3. Cantitate de fum (1) pe care fumătorul o trage dintr-o dată din țigară sau din pipă. Bine, bine, răspunse gospodarul, trăgînd fum după fum din țigara-i groasă. SADOVEANU, B. 255. 4. Fig. (La pl.) Îngîmfare, închipuire; pretenții, gărgăuni. Știți ce fumuri avea fata atuncea. PREDA, Î. 114. Pîcîleala lui Ștefanache îmi cam scăzuse fumurile mele de mare vînător. SADOVEANU, O. VII 340. În ochii tînărului se vedea dorința sinceră de a auzi... Nimic din fumurile și strîmbăturile feciorilor de bani gata. VLAHUȚĂ, O. AL. II 38. Îi intrase fumurile în cap că ar fi ceva de dînsul. ISPIRESCU, U. 109. II. Canal cotit, amenajat în interiorul unei sobe, prin care circulă gazele calde înainte de a ieși pe coș, pentru a transmite cît mai multă căldură materialului din care e făcută soba.

CIULI, ciulesc, vb. IV. Tranz. (Urmat de determinarea «urechea» sau «urechile») 1. (Despre animale) A ridica urechile, ținîndu-le drept în sus (ca semn de încordare a auzului); a asculta cu luare-aminte (presimțind o primejdie). Caii sforăiau, suflau greu, mișcînd urechile ciulite, fremătătoare. DUMITRIU, V. L. 8. Caii, la o parte, sfîrșiseră mîncarea de dimineață și stăteau cu urechile ciulite, ascultînd zvonul depărtărilor. SADOVEANU, O. VI 43. Tărcuș se așeză iar de-a dreptul pe pămînt. După o clipă își ciuli urechile. SADOVEANU, P. M. 147. În creștetul pădurii... ciulea urechile un lup. GALACTION, O. I 269. [Măgarul] ciuli urechile și, fluturînd din cap, se depărtă. VLAHUȚĂ, O. A. 88. Au început să sforăie caii și să-și ciulească urechile. CARAGIALE, O. III 102. ◊ (Rar, fără determinări) [Cîinele] zărește o clipă pe Sanda, se oprește, ridică capid, ciulește și începe a scheauna încet. SLAVICI, N. I 34. 2. (Despre oameni) A-și încorda auzul pentru a desluși un zgomot (îndepărtat), pentru a asculta cu luare-aminte. [Lumea] se înghesuise ciorchine și iși ciulea urechile. PAS, L. I 142. Copiii se joacă și tu pîndești vorba, cu urechile ciulite. DELAVRANCEA, S. 264.

DREPT¹ adv. 1. (Urmat de adverbe de loc sau de alte determinări locale, indică direcția) În linie dreaptă, fără înconjur, fără ocol, fără a se abate (din drum); direct. Zăcea în paie cu mîinile sub cap și privea drept în sus, cu ochii măriți de neliniște, cerul înstelat al nopții de iunie. DUMITRIU, N. I. 51. Luînd-o drept în sus, mergeau călăuziți de firul Oltului. BOGZA, C. O. 24. Poteca pe care o apucase îl scoase drept la un eleșteu. ISPIRESCU, L. 34. Uită-te drept în ochii mei și ascultă cu luare-aminte ce ți-oi spune. CREANGĂ, O. A. 223. ◊ Loc. adv. De-a dreptul = a) fără a se abate din drum, fără ocol, fără înconjur; direct. O luă de-a dreptul peste porumbiști. PREDA, Î. 34. O răpciugă de cal... venind de-a dreptul la tavă, apucă o gură de jăratic. CREANGĂ, P. 195; b) în mod direct, nemijlocit; chiar. Acest poem simfonic al pămîntului e muntele Hăsmașul Mare, ivindu-se de-a dreptul din cîmpie. BOGZA, C. O. 13. Fusese o primăvară tare tîrzie... și pe urmă parcă intrasem de-a dreptul în vară. CAMIL PETRESCU, T. I 303. Cum vreți să spun... de-a dreptul? ori pe de lături? – De-a dreptul! De-a dreptul! ALECSANDRI, T. I 95. (Rar, loc. adj.) Chiar Zaharia Duhu, cu toată patima pentru iscoadele cărților și cu tot de-a dreptul amestec în aceste întîmplări, nu le găsea explicare. C. PETRESCU, R. DR. 127. ◊ Loc. prep. În dreptul... = în fața..., față-n față cu... Era cheferist cu număr de tablă lucitoare, prins în dreptul inimii. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 28. Ivan, cum ajunge în dreptul podului, scoate cele două carboave. CREANGĂ, O. A. 205. Se opri în dreptul acelui portret. EMINESCU, N. 39. În dreptul locului zis Pererița se află o veche întăritură. ODOBESCU, S. II 227. Prin dreptul... = prin fața..., pe dinaintea... Jimborean, rămas sus pe deal, se trezi din gînduri abia cînd treceau prin dreptul lui căruțele trenurilor de luptă. CAMILAR, N. I 154. Trec prin dreptul ferestrelor patroana și subdirectorul. CAMIL PETRESCU, T. I 542. Din dreptul... = din fața..., de dinaintea... Pomul din dreptul casei. (Construit cu acuzativul; rar) Într-un drept cu... = paralel cu... Privi înapoi, peste umăr, dar Cocoran nu mai era, se vede că se culcase în vrun grîu, ori mergea într-un drept cu el prin cine știe ce păpușoaie, urmărindu-l. CAMILAR, TEM. 210. 2. (Urmat de determinări locale, modale sau temporale) Tocmai, chiar, exact. Se prăbuși drept peste plutonierul Duma. CAMILAR, N. I 428. Dincolo peste Dunăre... drept în dreptul Celeiului, era cetatea romană Oescus. GALACTION, O. I 121. Îi despica gura drept în două. ISPIRESCU, U. 31. Drept în creștet o sărută pe-al ei păr de aur moale. EMINESCU, O. I 84. ◊ Expr. (Rar) Drept dragul să... = ți-e mai mare dragul să... Căsuțe vesele s-au ridicat pe unde erau bordeie triste și afumate, drept dragul să le privești cum strălucesc în bătaia soarelui. VLAHUȚĂ, CL. 25. – Formă gramaticală: (în loc. adv. și prep.) dreptul.

HIPOCONDRU, hipocondre, s. n. Regiune a peretelui abdominal situată sus la dreapta și la stînga regiunii epigastrice, la mamifere și păsări.

CUC², cuci, s. m. (În jocurile de copii) Lovitură cu mingea în înălțime (în direcție verticală). A da un cuc. A prinde mingea din cuc. ◊ De-a mingea-n cuc = numele unui joc cu mingea. ◊ (Adverbial în expr.) A bate mingea cuc = a azvîrli mingea cu putere, drept în sus. (Despre oameni) A sări cuc = a sări în sus. Cînd auzea că Huțu are să învețe latinește... îi venea să sară cuc de bucurie. SLAVICI, O. I 87.

RĂSUCI, răsucesc, vb. IV. (Adesea în concurență cu suci) 1. Tranz. A învîrti un fir textil în jurul lui însuși printr-o mișcare continuă și în aceeași direcție, pentru a obține un fir mai strîns și mai rezistent. Frînghiile se fac răsucind sau împletind la un loc mai multe vițe. PAMFILE, I. C. 212. Scul de mătase scotea, În patru că-l răsucea, În șase că-l împletea. TEODORESCU, P. P. 567. ◊ Absol. De trei zile răsucește Și pe fus nu mai sporește. HODOȘ, P. P. 183. ◊ Intranz. Suie mîndra pe colnic, Răsucind la borangic. TEODORESCU, P. P. 278. ♦ A învîrti (cu degetele) capetele mustăților, pentru a le da o anumită formă. Meșterul Roman și-a răsucit tacticos caierele cărunte ale mustăților, așteptînd să i se liniștească bătăile inimii. GALAN, Z. R. 84. Tata își răsucea mînios mustața căruntă și ne fulgera pe rînd cu privirea. SADOVEANU, O. III 518. Caporalul își răsucea mustățile și se uita mereu împrejur, cercetător și cu dispreț. REBREANU, P. S. 11. 2. Tranz. A imprima unui obiect o mișcare de rotație; a roti, a întoarce. Domnișoara care răsucise manivela și schimbase acul [la patefon] vorbi către tînărul cu ochelari. C. PETRESCU, C. V. 167. Șoferul răsuci aprig volanul și automobilul țîșni pe lîngă ea ca o săgeată. REBREANU, R. I 152. ◊ Refl. Sus de tot se răsuceau ca niște rotogoale de fum cețurile înalte și norii întunecați ai începutului furtunos de martie. DUMITRIU, N. 9. Apele, suflate de o putere grozavă, se ridicau în stîlpi mari, se răsuceau în vîrtejuri, descoperind prundișul. SADOVEANU, O. III 75. În întunericul ferestrelor se răsuceau mereu fîșii de fum cu mii de scîntei sclipitoare. REBREANU, R. I 275. ◊ Fig. Acești trandafiri îmi răsuceau toți nervii. GALACTION, O. I 59. ♦ A mînui o armă, a lovi cu ea. Nu se putea ca o mînă femeiască să răsucească paloșul așa de bine! ISPIRESCU, L. 20. Buzduganu-n mînă lua, Frumușel că-l răsucea, Drept în sus că-l arunca. ȘEZ. VII 61. 3. Refl. A-și mișca brusc corpul, schimbîndu-i poziția. Se uită la el prin întuneric și se răsuci în pat de mirare. PREDA, Î. 32. Unchiașul meu s-a răsucit atent spre poartă. SADOVEANU, N. F. 150. ◊ Fig. Către veselia ucraineanului se răsuci Cocor, cu zîmbetu-i ascuțit. SADOVEANU, M. C. 113. ♦ (Despre formații în marș) A se întoarce brusc pe loc, schimbîndu-și direcția. Compania de cercetare se răsuci brusc. CAMILAR, N. I 70. ◊ (Prin analogie) Vremea s-a zbîrlit. S-a răsucit vîntul și a prins a bate de cătră miezul nopții. SADOVEANU, B. 161. ◊ Tranz. Fig. Mi ți-l începură a-l răsuci și a-l buchisi înfundat, de-ți era mai mare mila de dînsul. ISPIRESCU, L. 108. ◊ Expr. A suci și a răsuci (pe cineva) = a hărțui (pe cineva) cu întrebările, pentru a obține mărturisiri. L-a dus la oraș jandarmul, pe văru-meu Pantilie. L-au sucit, l-au răsucit, nimic n-au putut stoarce din el grangurii. STANCU, D. 39. ♦ A se învîrti într-o mișcare continuă; a se rostogoli. Deodată se cumpăni și căzu răsucindu-se, în valuri. SADOVEANU, O. VIII 130. 4. Tranz. A mișca o parte a corpului, schimbîndu-i poziția. Se alătură de cortegiu, răsucind capul în dreapta și în stînga. C. PETRESCU, C. V. 296. ◊ Refl. Cînd sora Ana s-a statornicit într-un loc mai la vedere, capetele s-au răsucit, pe rînd, cătră ea. SADOVEANU, P. M. 251. Toți ochii se răsuciră la răsărit. C. PETRESCU, Î. II 10. ◊ Expr. A răsuci capul cuiva = a zăpăci pe cineva, a-l face să-și piardă dreapta judecată. Ozun, dragă, ți-a răsucit bibilica aia capul, în doi timpi și trei mișcări. C. PETRESCU, C. V. 339. ♦ A scrînti. A-și răsuci piciorul. ♦ A întoarce gîtul cu o mișcare violentă pentru a-l frînge. Apucă cocoșul de gît și i-l răsuci, de nu mai zise nici pis! ISPIRESCU, L. 255. Ți le prindea cu mîna din zbor, le răsucea gîtul cu ciudă și apoi le mînca, așa crude, cu pene cu tot. CREANGĂ, P. 245. 5. Tranz. A învîrti (cu un gest mecanic) un obiect ținut în mînă. Andrei sări de pe bancă și rămase în dreptul ușilor albe, răsucind, în pumnii încleștați, postavul șepcii. MIHALE, O. 523. A stat tot timpul în picioare, răsucind în mînă un jurnal mototolit. SAHIA, U.R.S.S. 115. 6. Tranz. A înfășura, a depăna un fir în jurul unui suport. Acolo cîntă trei surori! Lucrează-ntr-una la dantele, Pe deget firul răsucind. IOSIF, V. 29. ◊ Refl. Fig. Se răsucește inima în el ca un șarpe veninos, care-i dă răceli în spinare și fierbințeală în creier. POPA, V. 121. 7. Tranz. A învîrti un obiect dîndu-i forma unui sul; a învălătuci. Se depărtă încet, răsucind între degete o foiță de țigară. BART, S. M. 67. Se descălță, își răsuci pantalonii. CONTEMPORANUL, VI_I 37. ♦ A înfășura cu mîna foița în care s-a pus tutun, pentru a face o țigară. A mai bombănit tata acasă și și-a răsucit o țigară. PAS, Z. I 178. Se îmbrăcă fluierînd, pe urmă răsuci o țigară. C. PETRESCU, S. 38. Răsuci o țigară udînd-o cu limba. CĂLINESCU, E. O. I 50.

PIEPTIȘ¹ adv. 1. De-a dreptul (în sus), în pripor; direct. Acest alai petrecu domnia pînă în valea Largului, de unde se vede ridicîndu-se pieptiș în nouri muntele Pătru-vodă. SADOVEANU, P. J. 364. Pisicuța șerpuia la pas, suflînd des și opintindu-se din greu, cînd drumul suia mai pieptiș. HOGAȘ, M. N. 72. 2. Fig. Cu curaj, cu îndrăzneală; pe față, deschis, fățiș. N-aveți îndrăzneală a vă lupta fățiș și pieptiș cu puterile asupritoare, ci umblați cu pîri ascunse pe la consuli. ALECSANDRI, T. 1340. 3. Piept la piept. El pe fruntașii din rîndul aheilor pare că-i cheamă Singuri să steie pieptiș cu dînsul în luptă cumplită. MURNU, I. 52. ◊ Fig. M-am luat cu muntele pieptiș, Cu pădurosul acesta de rege! Rîzi, tu, rîzi, bătrînule Criș, Dar urma alege. BENIUC, A. R. 22. 4. Față în față. Dacă s-ar fi întîlnit în mijlocul străzii, pieptiș, în plină lumină a zilei, ar fi trecut fără să se recunoască. C. PETRESCU, C. V. 19.

ȚAPOȘ, -Ă, țapoși, -e, adj. (Despre coarnele vitelor) Ridicat drept în sus (asemeni coarnelor de țap); (despre vite) care are astfel de coarne. Fratele cel sărac... avea și el o păreche de boi... nalți de trup, țapoși la coarne. CREANGĂ, P. 37. ◊ Fig. (Despre păr) De ce se uita la mine, de ce i se ridica părul mai țapoș. GANE, N. III 112.

ZBUGHI², zbughesc, vb. IV. Tranz. (În expr.) A o zbughi = a fugi repede și pe neașteptate; a o lua deodată la fugă; a o șterge. Sări în lături, jucîndu-se, cu urechile drepte în sus și o zbughi iarăși îndărăt, în desiș. DUMITRIU, N. 148. O luă tiptil pe sub dumbravă, apoi o zbughi în fugă spre bordeie. SADOVEANU, P. M. 222. Abia intră în scorbură, că veverița se repezi. Ciocănitoarea voi s-o zbughească afară, dar veverița o prinse de coadă. GÎRLEANU, L. 14. Nu puteam pricepe unde dispărea el în timpul recreației: întotdeauna o zbughea pe poartă cu cîțiva tovarăși. VLAHUȚĂ, O. A. 380. (La imper., uneori cu valoare de interjecție) Zbughi-o = hai, repede, șterge-o. Înjugă boii la car și zbughi-o, băiete, la pădure. ȘEZ. XII 111. – Variantă: zbuchi (CARAGIALE, N. S. 57) vb. IV.

VERTICAL, -Ă, verticali, -e, adj. (Geom.; în opoziție cu orizontal) Care este perpendicular pe suprafața unei ape liniștite sau pe un plan orizontal; care are direcția căderii corpurilor; (sens curent) drept (în sus). [Bolnava] nu se poate susține singură în poziție verticală. PARHON, O. A. I 268. Stau lipite de peretele muntelui lespezile verticale ale fintînii. BOGZA, C. O. 318. Ploaia cade verticală din cerescul alambic. TOPÎRCEANU, P. 78. Plan vertical = a) (Geom.) plan care conține o verticală; b) (Astron.) plan care trece prin verticala locului. ♦ (Substantivat, f.) Linie dreaptă care cade perpendicular pe un plan orizontal; direcția urmată de această linie. Verticala este o dreaptă perpendiculară pe planul orizontal de proiecție. GEOMETRIA S. 51. ◊ (Astron.) Verticala locului = linie dreaptă care trece prin centrul pămîntului și printr-un anumit punct de pe suprafața lui. ♦ Care vine sau cade drept în jos (de la înălțime). Căută o poziție mai comodă, apărîndu-se de lumina verticală a becului. C. PETRESCU, C. V. 8.

cuc² av [At: SLAVICI, N. I, 173 / V: ~ca / E: mg kukra] (Înv) 1 (Îe) A sări ~ A sări în sus. 2 (La jocuri de copii; îe) A bate (sau a face cu) mingea ~ A azvârli pietre sau o minge drept în sus. 3 (La jocuri de copii; îe) A prinde mingea din ~ A prinde mingea din zbor. 4 (Îcs) De-a cucii Joc de copii în care unul aruncă mingea și toți ceilalți încearcă să o prindă din zbor.

erect, ~ă a [At: GRECEANU, FL. 15 / Pl: ~cți, ~e / E: lat erectus] Ridicat drept în sus Si: vertical.

exponent, ~ă [At: ȘINCAI, HR. II, 128/20 / V: (înv) esp~, (îvr) espun~, spun~, spuninte sm / Pl: ~nți, ~e / E: fr exposant, ger Exponent, lat exponens] 1-2 smf Persoană (sau grup social) care reprezintă și apără o idee, un curent etc. Si: reprezentant. 3 sm (Mat) Semn în cifre sau litere scris sus, cu caractere mai mici, la dreapta unui număr sau a unei mărimi matematice, pentru a arăta puterea la care se ridică acestea. 4 sm (Îvr) Semn în cifre sau litere, scris sus, în dreapta unui cuvânt (dintr-un text), prin care se face trimiterea la note, la referințe bibliografice etc. 5 sm (Muz) Cifră sau literă, pusă sus la stânga unei alte cifre sau litere, care indică octava din care face parte un sunet oarecare. 6 smf (Jur; îvr) Expozant (1). 7 smf Expozant (2).

pieptiș [At: ALECSANDRI, P. I, 38 / E: piept + -iș] 1 av De-a dreptul în sus. 2 av Drept înainte. 3 a (D. forme de relief, drumuri etc.) Care are pantă repede, abruptă, greu de urcat. 4-5 a, av (Care este) vertical Si: abrupt. 6-7 a, av Piept în piept (13-14). 8-9 a, av (D. lupte, încăierare) (Care se dă) corp la corp. 10-11 a, av (D. lupte, încăierare) (Care se dă) direct între combatanți. 12-13 a, av (D. lupte, încăierare) (Care se dă) la baionetă. 14 av (Fig) Cu curaj Si: deschis, fățiș. 15 av Pe față Si: deschis, fățiș. 16 av Prin luptă sau eforturi pline de curaj Si: deschis, fățiș.

popușor [At: CHEST. II, 112/64 / V: popșor^[1] / Pl: ~i / E: pop¹ + -ușor] 1-2 sm (Reg) Pop (1-2) mic Si: (reg) populeț (1-2). 3 av (Îe) A sta (sau a se ține) ~ A sta sau a se ține drept, în sus. 4 av (Îae) A sta în picioare. corectat(ă)

țapoș, ~ă a [At: HEM 407 / V: ~puș, țăp~ / Pl: ~i, ~e / E: țap + -oș] (Reg) 1 (D. coarnele animalelor; pex d. păr sau mustăți) Ridicat drept în sus Si: (reg) țepoiat (1). 2 (D. animale) Cu coarnele ridicate drept în sus Si: (reg) țepoiat (2).

țârloiet, ~ă a [At: COMAN, GL. / Pl: ~eți, ~e / E: țârloi¹ + -at] (Reg) Care stă drept în sus.

țepoi² vri [At: CHEST. V, 171/4 / Pzi: ~esc / E: țepoi¹] 1-2 (În descântece; d. o parte a corpului animalelor) A sta drept în sus Si: țepoși.

țepoși vt [At: ADAM, R. 266 / Pzi: ~șesc / E: țepușă] (Rar; d. animale) A ridica urechile drept în sus Si: țepoi².

țufurlui, ~ie [At: UDRESCU, GL. / Pl: ~, ~e / E: ns cf ciufurlui] 1 a (Mun; d.moț¹, mustață etc.) Care are firele de păr crescute în sus Si: (reg) țufurluiat (1). 2 a (Mun; d. firele de păr) Care stă drept în sus Si: (reg) țufurluiat (2). 3 av (Îe) Ține coada ~ Și-n coș mămăligă nu-i Se spune despre un om sărac, dar fudul.

țurloi [At: POLIZU / V: (reg) ~lui, țir~, țâr~ / Pl: ~oaie, (rar) ~ sm / E: țurlă³ + -oi] 1 sn (Pop) Jgheab prin care curge apa din izvor, din cișmea etc. 2 sn (Pop; pex) Apă care curge Si: șiroi¹. 3 sn (Mun) Fiecare dintre tuburile sonore ale cimpoiului. 4 sn (Mun) Fluier (1). 5 sn (Pop) Fluierul piciorului. 6 sn (Pop; pex) Partea piciorului de la genunchi în jos Si: gambă (1). 7 sn (Pop; îe) A avea draci pe ~oaie A fi nestâmpărat. 8 sn (Pop; îae) A fi nervos. 9 sn (Mun; îe) Joacă dracu pe ~oaie Se spune când se petrec lucruri ciudate, suspecte. 10 sn (Reg; dep; mpl) Picior lung și subțire Si: (reg) țivloi (9). 11 sn (Reg; îf țurlui) Antebraț. 12 sn (Reg; îaf) Partea brațului de la umăr până la cot. 13 sn (Pop) Țurțur¹ (1). 14 sn (Mol; Mun) Gurgui la urcior. 15 ain (Olt) Ridicat drept în sus.

țuțurug s [At: I. CR. VII, 51 / Pl: ? / E: țuțur² + -ug] 1-2 (Mol; îe) A sta (sau a se ridica) ~ A sta (sau a se ridica) drept în sus.

vertical, ~ă [At: EGT 46^v/10 / V: (îvr) ~e ain / Pl: ~i, ~e / E: fr vertical, lat verticalis, -e, ger vertikal] 1 a (Îoc orizontal) Care este orientat perpendicular pe un plan orizontal. 2 a Care are direcția căderii corpurilor. 3 a Care este orientat drept (în sus). 4 a (Îs) Dreaptă (sau, înv, linie) ~ă Dreaptă care unește un punct de pe pământ cu zenitul locului. 5 a (Gmt; îs) Plan ~ Plan care trece printr-o dreaptă verticală. 6 a (Ast; îas) Plan care trece prin verticala locului. 7 sf Dreaptă perpendiculară pe un plan orizontal sau pe o dreaptă orizontală. 8 sf Direcția urmată de o verticală (7). 9 sf (Pex) Poziție verticală (1). 10 sf (Ast; șîs ~la locului, înv, ~la unui loc) Linie dreaptă imaginară care trece prin centrul pământului și printr-un punct de pe suprafața lui, corespunzând direcției către zenit și nadir. 11 sn (Ast) Semicerc al sferei cerești care intersectează un plan determinat de verticala locului și un astru. 12 sn (Ast; îs) Primul ~ Verticalul (11) punctului cardinal est. 13 sn (Ast; îs) Al doilea ~ Verticalul (11) punctului cardinal vest. 14 sf (Reg) Unealtă de zidărie nedefinită mai îndeaproape.

bándă² s.f. 1 Fîșie flexibilă (de material textil, metal, cauciuc, hîrtie etc.), de grosime mică, avînd lungimea mult mai mare decît lățimea, cu care se leagă, se înfășoară, se întărește etc. ceva; bantă. ◇ Bandă adezivă v. adeziv. 2 Fîșie cu care se împodobește (pe margini) un obiect de îmbrăcăminte. 3 (anat.) Fîșie de țesut în formă de panglică sau de cordon care leagă sau unește două organe. ◆ (biol.) Parte a cromozomului, clar evidențiată, de culoare mai închisă sau mai deschisă. 4 Bandă rulantă (sau de transport, continuă) = fîșie lată de piele, de cauciuc, de plăci metalice etc., pe care se transportă automat bagaje, materiale, piese fabricate ori în curs de fabricație, persoane; conveier. Bandă rulantă-școală = sistem de organizare a producției pe bandă, în scopuri didactice. Lucru (sau producție) pe (sau în) bandă (rulantă) = lucru (sau producție) în flux, care, pentru a trece de la o fază sau de la o operație a ciclului de fabricație la alta, folosește banda rulantă. Bandă transportoare v. transportor. ◇ Fig. Școala scoate absolvenți be bandă rulantă. 5 Bandă izolantă (sau izolatoare, de izolație) = fîșie de țesătură de bumbac sau de mătase, simplă sau impregnată, uleiată ori cauciucată, cu care se izolează electric conductoarele și înnădirile sau se consolidează înfășurările electrice. 6 (și bandă magnetică) Fîșie din material plastic pe care este dispersată uniform o pulbere feromagnetică fină, folosită pentru înregistrarea magnetică a semnalelor, a informațiilor etc. ◇ Bandă de magnetofon (sau de casetofon) = bandă magnetică pe care se imprimă și de pe care se pot reproduce sunete cu ajutorul magnetofonului (sau al casetofonului). ◇ Bandă etalon = bandă magnetică cu înregistrări speciale pentru reglarea sau verificarea parametrilor unui magnetofon sau ale unui magnetoscop. 7 Bandă de imagini = peliculă cinematografică. ◇ Bandă sonoră = coloana sonoră a unei pelicule cinematografice. 8 Bandă desenată = serie de desene, însoțite de un text scurt. 9 Bandă de circulație = fîșie lungă, delimitată din partea carosabilă a unui drum, rezervată circulației în același sens (a unui singur șir de vehicule). 10 Fiecare dintre marginile elastice ale unei mese de biliard. 11 (herald.) Figură diagonală care unește unghiul drept de sus al unui scut cu unghiul stîng de jos. 12 Margine a pistei de popice. ◇ Expr. A da (sau a lua) banda = a atinge cu bila marginea pistei popicelor. 13 Șină care leagă cele două țevi ale unei puști de vînătoare. 14 (electron.) Grup de frecvențe vecine sau apropiate ale unei radiații electromagnetice ori sonore. 15 (mar.) Înclinare a unei nave pe un bord din cauza vîntului sau a depozitării defectuoase a încărcăturii. • pl. benzi. /<fr. bande, germ. Band.

vertical, -ă adj., s.f, s.n. I adj. 1 (despre drepte sau planuri, ext., despre obiecte sau părți ale lor, despre poziția lor etc.; în opoz. cu „orizontal”) Care este orientat perpendicular pe un plan orizontal; care are direcția căderii corpurilor; care este orientat drept (în sus). Copacii ni se par verticali (VIANU). ◊ (adv.) Fațadele erau... străbătute vertical de linii costale (CĂL.). ◊ (astron.) Dreaptă verticală = dreaptă care unește un punct de pe pămînt cu zenitul respectiv. Plan vertical = a) (geom.) orice plan care trece printr-o dreaptă verticală; b) (astron.) plan care trece prin verticala locului. Cuptor vertical v. cuptor. ◊ Fig. Diferențierea limbii la noi nu se făcea... în sens vertical, de sus în jos, ci orizontal (PUȘ.). 2 Fig. (despre oameni) Care are calități morale deosebite, care nu se abate de la principiile sale, care este foarte corect, care nu face compromisuri. Îl apreciază pentru că este sincer și vertical. II 1 s.f. Dreaptă perpendiculară pe un plan orizontal sau pe o dreaptă orizontală; direcția urmată de o astfel de dreaptă; ext. poziție verticală. Cinci verticale împărțeau suprafața întreagă (VIN.). ♦ (astron.; și verticala unui loc, verticala locului) Linie dreaptă imaginară, care trece prin centrul pămîntului și printr-un punct de pe suprafața lui, corespunzînd direcției către zenit și nadir. 2 s.n. (astron.) Semicerc de intersecție a sferei cerești cu planul determinat de verticala locului și de un astru. ◊ Primul vertical = verticalul punctului cardinal est. Al doilea vertical = verticalul punctului cardinal vest. • pl. -i, -e. /<fr. vertical, lat. verticalis, -e <vertex, -icis „vîrf”.

bîrzoi¹ adv., adj. (reg.) 1 adv. Ridicat drept în sus. ◊ Loc.adv. Cu coada bîrzoi = cu coada ridicată în sus. Cu coada bîrzoi, făcu un salt și-și căută scăpare pe umărul lui Traian (SADOV.). ◊ Expr. A-și face coada bîrzoi = a o lua nebunește la fugă. Morărița, cînd A văzut venind Care scîrțiind... Și-a făcut coada bîrzoi Și-a fugit prin cele văi (POP.). 2 adj. Fig. (fam.) Țanțoș, semeț. ◊ Expr. Cu părul bîrzoi = cu părul ridicat în sus de frică, cu părul măciucă. • /bîză + -oi; cf. bărzăun.

MICȘORA vb. I. (De obicei în opoziție cu m ă r i¹) I. T r a n z. și r e f l. (Cu sens dimensional) A face sau a deveni (mai) mic (I); a (se) mici¹ (1). Că nu puiu înaintea noastră steale înșălătoare nici lună ce creaște și se mai micșoreaște (a. 1633). GCR I, 83/39. De va . . . micșura hotarul vecinului său . . . să-și piardză lucrul și osteneala ce va fi făcut. EUSTRATIE, ap. GCR I, 119/30. Ochii și-i mai micșoresc Și-i strîng parcă-s de durez. MUMULEANU, C. 134/12. Au înfipt în pămînt un lemn care sta drept în sus și cu cît să apropie soarile cătră amiazăzi, cu atîta să micșura umbra lemnului. DRĂGHICI, R. 151/2, cf. PONTBRIANT, D., BARCIANU, V. , CIHAC, I, 163, DDRF. Se retrase în fundul banchetei și micșora privirea. C. PETRESCU, C. V. 23. Pașii celui din spate s-au apropiat de tot. Goldenberg se gîndește să-l lase să treacă și-și micșorează pasul. SAHIA, N. 94. Cînd i se micșora inima, cînd îi creștea, înghimpîndu l. SADOVEANU, M. C. 204. Deivos ridică din umeri întrebător și micșorîndu-și ochii mari se arătă nedumerit. CAMIL PETRESCU, O. III, 149. Dracu. . . face din lemn un lup cît o casă de mare . . . D[umne]zea . . . povățui pe dracu să-l mai micșureze. ȘEZ. V, 158. S-a mărit măgarul, s-a micșorat samarul, se zice despre un copil care a crescut și i-au rămas hainele mici. Cf. ZANNE, P. I, 536. Eu îi iau și ea tot crește, Dacă-i dau, se micșorează (Groapa). SADOVEANU, P. C. 6. ◊ F i g. Fiecare om poartă într-însul copilăria sa, micșorată, ce e drept, înghesuită de atîtea impresii și idei noi. DELAVRANCEA, T. 11. ◊ (Cumulează și ideea de cantitate) Aciia . . . este o apă mică curgătoare, pe care cu meșteșug prin închidere de porți, ca cu o stavilă, o măresc și o micșoresc. GOLESCU, Î. 96. Apa s-a micșorat. POLIZU. II. R e f l. (Cu sens durativ) A dura (mai) puțin, a scădea (în timp); a se mici¹ (2). Cf. m i c (III). Cf. PONTBRIANT, D. III. T r a n z. și r e f l. (Cu sens cantitativ) A face sau a deveni mai mic (IV); a (se) mici¹ (3), a (se) reduce, a scădea; s p e c. a (se) reduce ca număr, ca plafon. Spâșeaște-me Doamne . . . că micșiurară-se deadevearele fii oamerilor. PSALT. 17. Scurtat-ai (micșurat-ai H, î m p u ț i n a t – a i C²) dzilele vreamiei lui. ib. 187. Nu va putia giudețul nice într-un chip să mai micșureadze certaria ce să dă la sodomie. PRAV. 210, cf. 294. Lui Antiohi Vodă au rămas rană nevendecată, că i s-au și schimbat lucrurili și i s-au micșurat schivernisala. NECULCE,177, cf. BELDIMAN, E. 46/1. Departe de a se micșura numărul jertvelor, el încă au mai crescut. AR (1 829), 130²/4. De vor sta oile prea mult pe un lan de grîu, îl vatămă și micșurează rodul. I. IONESCU, C. 47/16. Începură a striga: – Să micșureze dâjdiile! NEGRUZZI, S. I, 154. A micșora prețul. PONTBRIANT, D. IV. R e f l. (Cu sens intensiv) A deveni (mai) puțin intens, (mai) slab, (mai) scăzut; a se mici¹ (4). Cf. m i c (V). Că den întrebarea lui încredințară-se că să iaste o credință, ea se și măreaște și micșurează. CORESI, EV. 252. Oricît gem ș-oricît suspin Rău-mi nu se micșorește. VĂCĂRESCU, P. 194/3. Dulcea paserei cîntare ce treptat se micșurează. NEGRUZZI, S. II, 15. Durerea s-a micșorat. PONTBRIANT, D., cf. CIHAC, I, 163. Tata avea grijă să închidă ușa la sobă și să micșoreze lumina lămpii. PAS, Z. I, 174. La răspîntii micșora viteza, suna și vira cu prudență. V. ROM. octombrie 1 954,100. V. 1. T r a n z. și r e f l. (Învechit) A (se) umili; a (se) smeri; a (se) mici¹ (5). Aude D[umne]zeul și pleacă (mai micșura-i-va H) ei. PSALT. 106. Cine să va înălța pre sine, micșura-să-va. N. TEST. (1 648), 30^r/17. Ce voi micșurați pre surumani, au nu bogații cu putearea lor vă nădușesc pre voi și vă trag pre voi la leage? ib. 177^r/28, cf. BELDIMAN, N. P. II, 165/12, LB, POLIZU, BARCIANU, V., CIHAC, I, 163, DDRF. 2. T r a n z. (Învechit și popular) A aduce o diminuare însemnătății, valorii, prestigiului (cuiva sau a ceva); a știrbi. Cf. m i c (VI 1). Înmicșurat-ai (m a i micșurași-l H) el cu neșchitu ceva de îngeri. PSALT. 11. Micșurează numele lui Hristos (ce se zice de-l face mic). CORESI, EV. 496. Cu puținel îl micșură pre îns mai mic decăt îngerii, adecă pre om (a. 1 643). BV I, 139. Pune-vom ceia ce vom putea nevoință, însă nu că doară scrisorile altora de greșite să le arătăm sau în cevaș cinstea, ostenințelor lor să micșurăm. CANTEMIR, HR. 484. (În context figurat) Bradul surpa teiul Cinstea micșorîndu-i. TEODORESCU, P. P. 353. ◊ R e f l. p a s. Cu aceasta nu să micșurează destoiniciia ceștii cărți. N. TEST. (1 648), 199^v/14. ♦ R e f l. Cît să slăbește sau să micșureadză cinstea stăpînului, îndată să și lasă și aleargă sluga la altul, care-i vede că-i mai cu puteri. NECULCE, L. 162, cf. 148. ♦ R e f l. A decădea din rang, din importanță. Că. . . mai micșurămu-ne de toate limbile și sem smeriți prespre tot pămîntul astădzi dereptu păcatele noastre. PSALT. 328. De la o vreme încoace această breaslă s-au fost micșurat încăpînd aemu la această breaslă din oameni proști. GHEORGACHI, LET. III, 293/16, cf. CIHAC, I, 163. ♦ R e f l. A se înjosi. Niciodată nu se va micșora un franțez să slujească pe lîngă o căpetenie de corsari. CR (1830), 32¹/6. - Prez. ind.: micșorez. – Și: (învechit și popular) micșura vb. I; micșori (prez. ind. micșoresc) vb. IV. – V. m i c ș o r.

MOLCĂLÚȚ, -Ă adj. (Regional) 1. Molcuț (1). Cf. m o a l e¹ (I 1) . Cf. COSTINESCU. Se amestecă bine și se pune să se coacă la foc. Molculuță și caldă să ia și se pune intre spete, sus, în dreptul plămînilor. N. LEON, MED. 153. Părul aspru este bun pentru brîie; părul mai molcăluț pentru flanele. PAMFILE, I. C. 9. Opărim târiț'ăle cu apa aia, mest'ecăm șî l'e lăsăm așa molcăluță. ALRT II 112, cf. CHEST. IV 61/264. 2. Molcuț (2). Cf m o a l e¹ (I 5). Toader e de felul lui molcuț (molcăluț), dar face treabă bună. Com. din fostul județ NEAMȚ, cf. CIAUȘANU, GL., A VI 4, GLOSAR REG. – Pl.: molcăluți, -e. – Și: molculuț, -ă adj. Cf. m ol c u ț.

MÚCHIE s. f. 1. Linie după care se intersectează două fețe ale unui corp. Cît de clare mi se-nșirâ toate din trecut, în minte, Cînd de-a crucii muche rece îmi lipesc tîmpla fierbinte ! VLAHUȚĂ, P. 107. Un cub de cristal cu muchii vizibile. TEODOREANU, M. II, 123, cf. PAMFILE, I. C. 123. Mult timp răsuci între degete o linie pătată de cerneală, cercetînd-o pe toate muchiile. V. ROM. noiembrie 1953, 148. Zidurile de cărămidă, prinse în muchiile de beton. CONTEMP. 1957, nr. 557, 3/1. ♦ L o c. a d j. În (trei sau patru, cinci etc.) muchii = alcătuit din (trei sau patru, cinci etc.) fețe plane care se intersectează. Iaste o biserică în 4 muchi a lui Perseu, ficiorul lui Danai. HERODOT (1645), 117. Au făcutu un bățu în optu muchii. NECULCE, L. 70. De cartuși un mare număr, să se taie rînduiesc, In muchi, iar nu rotunde. BELDIMAN, E. 12/26. Stîlpi de zid în patru muchi. EMINESCU, N. 51. Un lanțuh aur de galbeni ungurești, de 117 belciuge în 3 muchi (a. 1716). BUL. COM. IST. II, 211. ◊ L o c. a d v. Pe muchie = la limită, la extremă. Autorul știe să meargă pe muche între realitate și basm. IBRĂILEANU, S. 9. Vorba despre jurămînt a rămas așa, pe muchie, neclară. CAMIL PETRESCU, O. II, 225. (Rar) De pe muchie = dintr-o parte, pieziș. Se uitau cam de pe muche, așa pieziș, unul la altul. CAMIL PETRESCU, O. II, 10. E x p r. (Rar) Cioplit în patru muchii = dichisit, sclivisit. Cf. BARONZI, L. 99. 2. Margine (I 1) a unui lucru, a unei suprafețe; suprafață îngustă care limitează un obiect, o porțiune de teren etc. (de jur-împrejur). Cf. HERODOT (1645), 97. Pe muchi de prăpăstii lunecînd ușor, Cu corbii de iarnă mă-ntreceam în zbor. ALECSANDRI, P. I, 220. Cele patru cuie de lemn ce sînt bătute pe muchile luntrei și de cari se atîrnâ lopețile. CONTEMPORANUL, IV, 42. Deodată s-a trezit pe muchia unei prăpăstii. AGÎRBICEANU, S. P. 20. Eu despic cartea de vizită în muchie. C. PETRESCU, C. V. 286. Nu m-a mai poftit însă ca altă dată la o ciorbă de muche de burtă. I. BOTEZ, B. I, 212, cf. ALR II 6 697/531. ◊ E x p r. Bătuți pe muchie = a) (despre monede) cu marginea zimțată. [Galbeni] aleși, subțiri, rotunzi, grei, bătuți pe muchiă. DELAVRANCEA, O. II, 373; b) (despre o sumă de bani) care este întreagă, din care nu lipsește nimic, exact. 100 de franci bătuți pe muchie. CIAUȘANU, GL. A coase pe muchie = a împreuna două bucăți de stofă, așezînd una peste alta marginile lor și cosîndu-le cu împunsături mărunte. (Regional) A da peste muchie = a tivi. Cf. A II 6, 12. (Rar) A nu fi trecut nici pe foaie, nici pe muchie = a nu fi băgat în seamă, a fi neglijat. Cf. ZANNE, P. V, 293. ♦ (Învechit, rar) Graniță, hotar (de țară). Fiind țara Tătărască în 4 muchi. HERODOT (1645), 239. ♦ (În imagini poetice) Linia orizontului. Doi cîni. . . se iviră în fugă de după muchea depărtată a zării. HOGAȘ, M. N. 185. 3. S p e c. (De obicei urmat de determinări în genitiv sau introduse prin prep. „de”) Marginea dinafară a unor obiecte; porțiune laterală care se află liberă, neîngrădită: a) Margine a patului opusă marginii dinspre perete. Moșneagul sări de pe muchea patului de-a dreptul în picioare. V. ROM. decembrie 1954, 141. b) (Regional) Margine a sobei de gătit opusă marginii dinspre perete. Cf. T. PAPAHAGI, M. 226, A V 22. c) Marginea palmei dinspre degetul cel mic. Cînd eram băiet, stupeam în palma stîngă, apoi trînteam cu muchea palmei celeilalte în stupit. CREANGĂ, A. 141. d) Parte a unor unelte de tăiat, de săpat etc., opusă tăișului; (regional) spinare. Cf. LB. Așteaptă ca porcul muchea la cap. PANN, P. V. II, 49/6. Muiați-le spinarea cu muchele iataganelor. FILIMON, o. i, 159. Cum puse capul pe perină, adormiră îndată parcă-i lovise cineva cu muchia în cap. ISPIRESCU, L. 243, cf. DAMÉ, T. 111, PAMFILE, I. C. 117. S-a găsit pe hîrtopul Herătaului un om îmbrăcat bine, cu capul sfărîmat de muchea unui topor. POPA, V. 59. Trage-i o muche de hîrleț în cap ! CAMILAR, N. II, 455. Întocmai ca băieții Apasă greu pe muchia lopeții. V. ROM. ianuarie 1954, 218. Arme bogate cu mînere late Pe muchi ferecate. TEODORESCU, P. P. 449. Se bate cu muchea securei ori cu muchea bărzii. MARIAN, V. 198, cf. RĂDULESCU-CODIN, Î. 279, BÎRLEA, C. P. 227, ALRM II/I h 413/791, A V 15. O bate cu muchea Ș-o scoate cu unghia, se zice pentru a arăta că o treabă este făcută prost. Cf. ZANNE, P. V, 437. ◊ E x p r. (Ca sau cît) (de) o muchie (de cuțit sau de topor) = foarte îngust, foarte subțire; foarte puțin. O cale. . . cît o muche de cuțit. HOGAȘ, M. N. 53. Ochii rotunzi și fără gene apropiați de nasul ca o muche de cuțit. CAZIMIR, GR. 239. Multă făină ai pus, Dar pe nas nu ți-a ajuns; Că ți-a rămas nasul gol Ca d-o muche de topor. RĂDULESCU-CODIN, Î. 279. Cînd e soarele d-o muche e aproape să sfințească. id. ib. 350. Ca d-o muche de cuțit mai trebuia ros lemnul. ȘEZ. II, 43. Pe muchie de cuțit = într-o situație primejdioasă, riscantă; la limita pînă la care se poate admite ceva. Poetul face exerciții pe muchea de cuțit a cronicii rimate. CONTEMP. 1948, nr. 108, 4/6. E mai bine mort în baionetă, decît viu pe muche de cuțit ? BENIUC, M. C. I, 302. Cît ai pune pe o muchie de cuțit = foarte puțin, mai nimic. O fugit iapa ceia di-o crapat șî e, da nici din țigan nu s-o ales nici macar cît ai puni pi-o muci di cuțît. ȘEZ. IV, 200. (Adverbial; regional) A tăcea muchie = a nu scoate nici un cuvînt, a tăcea chitic. Cf. PAMFILE, J. II, 155. ♦ Lovitură dată cu muchia (3 d). Șepte muchi în cap ți-oi da. MARIAN, SA. 207. e) (Regional) Mînerul sfredelului (Poiana Sibiului-Sebeș). ALR II 6 640/130. 4. Partea cea mai înaltă, ascuțită și alungită, a unui munte, a unui deal sau a unei stînci, creastă, creștet, coamă, culme, spinare; p. e x t. coastă a unui munte sau a unui deal, pantă, povîrniș. Am pus piatră hotar. . . în sus peste muche și la vale pe din sus de vadul cel de moară (a. 1759). URICARIUL, VIII, 7, cf. ȘTEFANELLI, D. C. 371. De pe muche, de pe stîncă, chipuri negre se cobor. ALEXANDRESCU, M. 13. Coprindeți bine din muche-n vale ! ap. DOBESCU, S. III, 88. Cățărîndu-se cînd pe muchi, cînd pe coame de munți, ajunse la o peșteră. ISPIRESCU, L. 216. Regret. . . Casa de pe muchia verde cu obloane colorate. MACEDONSKI, O. I, 9. Amîndouă batalioanele din flancul drept ajunseră aproape în același timp pe muchie. D. ZAMFIRESCU, R. 261. O porniră pe creasta muchii, înspre Ieremia Mocanul. id.42. Urca muchia ca o capră sălbatică. DELAVRANCEA, O. II, 120, cf. H IV 82, XVII 32. Uă stană cu muchie Mai pîn'la genuchie. TEODORESCU, P. P. 427. Surioara-și petrecea Pîn'la gură de vălcea; Frumos drumu-i arăta Și-ndărăt nu se-ntorcea; Cam pe muche se lăsa. id. ib. 506. Vaca. . . a tras la o muchie. RĂDULESCU-CODIN, Î. 277, cf. CHEST. IV 143, ALR II 2 495/784. A II 10. ◊ (Urmat de determinări în genitiv sau introduse prin prep. „de”) Este o muche de dîmb dinspre drumul cel mare (a. 1759). ȘTEFANELLI, D. C. 60, cf. URICARIUL, XXI, 325. Sus, pe muchea dealului, Merge . . . Un bujor de căpitan. ALECSANDRI, POEZII, 413. Ne odihnirăm pe muchea muntelui, avînd sub ochi nemărginita întindere. BOLINTINEANU, O. 306. Vedeți colo drept în sus muchea naltă și pleșuvă a Penteleului. ODOBESCU, S. III, 178. Luna tremură pe codri, se aprinde, se mărește, Muchi de stîncă, vîrf de arbor, ea pe ceruri zugrăvește. EMINESCU, O. I, 152. Cînd ajunse la muchea dealului, scena ce se înfățișa i se păru dezgustătoare. D. ZAMFIRESCU, Î. 39. Sosisem pe muchea povîrnișului de apus al opcinii și stîna se zărea devale. HOGAȘ, M. N. 189. Înfiorat, călărețul se oprește și privește cercetător spre muchiile dealului. CAMIL PETRESCU, U. N. 319. Ne-am îndreptat spre muchia dealului. BRĂESCU, A. 144. În depărtare, printre muchi de dealuri, scînteia Moldova ca argintul viu. SADOVEANU, O. I, 212. Un cioban își aducea oile, pentru noptat, pe muchea muntelui. V. ROM. aprilie 1955, 245, cf. ALECSANDRI, P. P. 63. Șapte văi ș-o vale-adîncă Strașnică muche de stîncă. CARDAȘ, C. P. 94, cf. 83, 100, ALR II 5 241/414. Sub două muchi de crîng Doi luceferei; Sub doi luceferei, Uă moară ferecată (Sprîncenele, ochii, gura). TEODORESCU, P. P, 246. Subt muche de deal Două cozi de cal (Mustățile). SADOVEANU, P. C. 14. ◊ (Regional) Muchie de pămînt (sau de deal) = ridicătură mică de pămînt. V. m o v i l ă (1), d î m b, c o l n i c. Cf. ALR SN III h 809/682. ♦ (Regional) Ridicătură de pămînt făcută de-a lungul arăturii, pe mijloc, atunci cînd aratul începe de la mijlocul unui teren (ALR SN I h 31/235, 682, 723), sau care separă o holdă de alta (CHEST. IV 129/177). ♦ (Regional) Coamă dințată (alcătuită din șindrile) din vîrful acoperișului unor case țărănești (Mătău-Cîmpulung). Cf. CHEST. II 241/69. 5. (Regional) Nicovală (Adam-Tecuci). ALR I 942/614, – Pronunțat: -chi-e. - Pl.: muchii. – Și: múche (pl. muchi și, învechit„ muche) s. f. – Lat. *mutila (= mutulus ”cercul de deasupra capitelului").

CIULI (-lesc) vb. tr. A ridica urechile ținîndu-le drept în sus (vorb. de cai, de măgari sau de catîri): au început.... caii să-și ciulească urechile (CAR.) [srb. ćuliti].

CIULI, ciulesc, vb. IV. Tranz. 1. (Despre animale) A ridica urechile, ținîndu-le drept în sus (pentru a-și încorda auzul); a asculta cu luare-aminte. 2. Fig. (Despre oameni) A-și încorda auzul pentru a desluși un zgomot, pentru a asculta cu luare-aminte. – Comp. sb. čuljiti.

ZERO, zerouri, s. n. 1. Număr care, în numărătoare, reprezintă o cantitate vidă și care se indică prin cifra 0; nulă. ◊ Expr. A reduce ceva la zero = a reduce cu totul importanța unui lucru, a face să fie neglijabil. ♦ Cifră reprezentând numărul de mai sus pusă la dreapta altei cifre pentru a mări de zece ori valoarea unui număr; nulă. 2. Epitet dat unui om de nimic; nulitate. 3. (Fiz.) Punct care servește ca origine a unei scări cu ajutorul căreia se indică valorile unei mărimi. ♦ Spec. Grad de temperatură fixat în unele sisteme de măsură a temperaturii (Réaumur, Celsius) la punctul de înghețare a apei distilate la presiunea normală. ◊ Zero absolut = temperatură de minus 273 de grade Celsius, socotită ca cea mai joasă temperatură posibilă. 4. (Lingv.) Desinență (sau sufix) zero = absența unui afix gramatical la o formă flexionară, care este marcată, față de alte forme cu afixe exprimate, prin lipsa unei mărci formale propriu-zise. – Din fr. zéro.

ARBORA vb. I. tr. 1. A ridica sus, a înălța drept, a purta (un steag, un pavilion etc.). 2. A monta catargele la bordul unei nave. 3. (Fig.) A afișa ostentativ o ținută, o atitudine etc. [< fr. arborer].

ERECT, -Ă adj. (Liv.; mai ales despre plante) Drept, ridicat în sus; vertical. [< lat. erectus < erigere – a ridica].

ARBORA vb. tr. 1. a ridica sus, a înălța drept, a purta (un steag, un pavilion etc.). 2. a instala catargele la bordul unei nave. 3. (fig.) a afișa ostentativ o ținută, o atitudine. (< fr. arborer, it. arborare)

ERECT, -Ă adj. (biol.; despre organe) drept, ridicat în sus; vertical. (< lat. erectus)

EXPONENT, -Ă I. adj., s. m. f. reprezentant al unei idei, al unui curent, al unui stat etc. II. s. m. număr care, scris la dreapta și mai sus față de bază, indică puterea la care este ridicată o mărime matematică. (< germ. Exponent, engl. exponent, lat. exponens)

fenomenologia muzicii. Problema centrală a fenomenologiei este aceea a semnificației. Orice act de semnificare presupune o implicare și o poziție de conștiință. Pentru fenomenologie rolul conștiinței (atât rolul conștiinței mele, cât și al conștiiței celorlalți implicați în actul de semnificare) nu poate fi negat, înlăturat sau ignorat. Semnificația autentică este dată de raportarea lucrurilor însele la conștiință, și nu de desemnarea acestora de către cuvinte. Marele salt pe care-l face fenomenologia stă în faptul că ea depăsește impasul născut din rolul impropriu acordat limbajului de către filozofia dinaintea ei. Ceea ce e hotărâtor se impune prin sensul prin sensul lucrurilor însele și a existenței, cuvântul urmează abia să fie revalorificat în cadrul unui act, cu scopul relevării unei semnificații care, atunci când e obligată să se producă prin discursul vorbit, urmează să conducă la un act fondat pe angajarea unei esențe. Trebuie făcută distincția între limbajul operatoriu, care conduce în în orice împrejurare un act împreună cu proiectul său însoțitor, și materialul din cadrul actului de exprimare sau semnificare, nu necersamente de ordin lingvistic. Noțiunea sau conceptualitatea date de cuvântul uzual este limitată și provizorie, limbajul fenomenologic care se constituie ulterior fiind singurul care poate da măsura sensurilor lumii, apărând el însuși ca limbaj al ideației și ideat totodată. Prin fenomenologie existența devine umanizată, căci pentru a fi sesizată ea trebuie să fie o existență ideată prin mijlocirea conștiintei. De pe această poziție, actul muzical ca fapt și expresie de conștiință capătă deplina sa valoare și singura explicitare autentică posibilă. Căci cele două viziuni privind muzica, propuse de către filozofia modernă precedentă: recunoașterea kantiană a rolului formei* în muzică și extraordinara perspectivă dată muzicii de către dialectica hegeliană, erau în bună parte anihilate prin necunoașterea capacității revelatorii proprie muzicii prin obturarea de către cuvânt a specificei deschideri a muzicii către semnificație. Or, în muzică, absoluitatea și autonomia (și, am putea adăuga, paradoxal, însăși heteronomia ei) sunt condiționate de către forța ei proprie de exprimare cu sens, prin excluderea folosirii cuvântului și a logosului noțional. Dar atât Kant cât și Hegel au restrâns neîngăduit conceptualitatea artistică (și în special pe cea muzicală) la modalitatea conceptualității lingvistice obișnuite. Ca urmare a unei asemenea poziții, muzica devenea un simplu obiect, căruia rămânea să i se atribuie din afară și ulterior etichete de semnificație, iar nu o modalitate de expresie a ființei, ea însăși capabilă de relevare a sensurilor existenței și de aprehendare specifică a a lumii. Prin fenomenologie, muzicii îi sunt postulate obligația și posibilitatea de semnificație, precum și capacitatea de a fi un mod uman fundamental de exprimare, care se cere să fie totodată de o totală absoluitate specifică, revelatoriu de sensuri ce nu pot fi date pe altă cale, dar care nu sunt autonome față de ideația de conștiință. Primele indicii ale unor cercetări fenomenologice muzicale apar însăși la Edmund Husserl (1859-1938), fondatorul curentului fenomenologic. În scrierile sale referințele la muzică sunt destul de frecvente dar, după cum e firesc în cadrul unei fenomenologii generale, ele nu-și propun ca țel principal elucidarea fenomenologică a muzicii, ci servesc doar ca exemplificări la o problematică de ansamblu. Unele din ele, de o acuitate și justețe unică de intuiție, pot fi însă încadrate în constituența unei f. Ne vom mărgini a da un singur exemplu, pentru a ilustra seriozitatea și rolul generator pe care îl poate avea cercetarea fenomenologică pentru muzică, perspectiva nebănuită pe care o deschide spre înțelegerea și înfăptuirea actului muzical. În cartea sa Lecții pentru o fenomenologie a conștiinței intime a timpului, cuprinzând conferințe pronunțste în anii 1904-1905, void să arate caracteristicile percepției în actul de prezentificare, Husserl face următoarea descriere: „(...) noi numim melodia în ansamblul său, melodia, percepută, cu toate că singurul perceput este momentul prezent. Noi procedăm astfel pentru că extensiunea melodiei nu este doar dată punct cu punct într-o extensiune perceptivă, ci pentru că unitatea conștiinței retenționale <menține> încă în conștiință sunetele scurse, care urmărindu-se produc unitatea de conștiință raportată la obiectul temporal în unitate a sa, la melodie (...). Dar melodia în ansamblul său apare ca prezentă atât timp cât ea încă mai răsună încă sunetele care îi aparțin, vizate într-un singur ansamblu de aprehensiune. Ea a trecut abia după apariția ultimului său sunet” (Vorlesungen zur Phänomenologie des inneren Zeitbewusstseins, în: Jahrbücher für Philosophie und phänomenologische Forschung, IX, 1928, 398; sublinierile sunt ale lui Husserl). Din exemplificarea citată decurg, pentru o f., cel puțin două fapte importante: 1) Câmpul de prezență nu se confundă cu simpla succesiune punctuală de momente prezente. În cadrul actului muzical apar câmpuri de existență a căror durată și demarcație este dată de unitatea de sens: câmpul unitar de existență se oferă drept câmp de prezență a percepției de conștiință. 2) Conștiința noastră participă prin faptul că propune un sens unitar câmpului de existență și se implică prin tăierea actului muzical prezentativ ca percepere succedantă a câmpurilor de prezență. Foare rar însă cercetările fenomenologice care se referă la muzică, aflate în exemplificări asemeni aceleia de mai sus, pot servi drept model, al unei fenomenologii a actului muzical. Explicația stă în faptul că ele trebuiesc să se realizeze într-un ansamblu constituit, cu o coerență specifică. Acestea pot fi îndeplinite fie ca cercetări aparținând unei estetici fenomenologice, fie ca analize și intuiții fenomenologice asupra actului muzical considerat drept modalitate specifică de semnificare. Odată cu încercarea de a transpune cercetările fenomenologice asupra unui domeniu specializat, apare însă îndoiala dacă respectiva operație se mai poate realiza în raza obișnuită dată de clasificările și metodele curente. De aceea cercetarea fenomenologică asupra muzicii nu mai este reductibilă la clasificările obișnuite, care așează muzica exclusiv în perimetrul esteticului și nici posibilă doar ca strictă analiză* tehnico-profesională (deși aceasta este și ea absolut indispensabilă). La aceasta se adaugă o dificultate proprie metodei fenomenologice: fenomenologia nu e o știință deductivă, metoda sa de bază nu e deducția sau inducția, ci intuiția fenomenologică; enunțurile unei f. nu se realizează în mod deductivist din anumite enunțuri generale, ele trebuiesc descoperite printr-o nouă intuiție fenomenologică proprie domeniului, ceea ce presupune, din partea cercetătorului, o anumită cunoaștere, de o anumită manieră, dar foarte amplă și profundă, a muzicii, alături de cerința de a fi foarte priceput în mânuirea metodei fenomenologice și un cunoscător al esteticii fenomenologice. Atunci când ne referim la fenomenologie, avem în vedere mai ales principalele scrieri ale lui Husserl și ale colaboratorilor, comentatorilor și continuatorilor săi direcți, orientându-ne mult mai puțin spre cercul fenomenologic de la München, din care însă facem o excepție pentru Max Scheler, ale cărui cercetări, legitimând o fenomenologie a afectelor și a empatiei, și a cărui poziție față de formalismul kantian îi dau o deosebită însemnătate pentru f. Se recunosc certe origini fenomenologice și la principalii exponenți ai existențialismului: Martin Heidegger (un timp elev al lui Husserl), Merleau-Ponty și Sartre. Pe de altă parte, o ramură de gândire descinsă din Heidegger, noua hermeneutică filosofică, având ca reprezentanți însăși pe Heidegger – prin preocupările sale despre artă – elevul său Gadamer, întemeietorul acestui curent și Paul Ricoeur, comentator al lui Husserl, ar putea avea un rol însemnat în definirea unei noi hermeneutici muzicale, care să depășească impasul vechii muzicologii hermeneutice (H. Kretschmar și, în parte, A. Schering). Dar aceasta s-ar confunda în bună parte, cu f., sau ar fi o derivată a ei. Fenomenologia se preocupă de estetic (v. estetică muzicală) nu numai în cadrul unui domeniu specializat, ci și ca trăsătură umană generală, întrucât trăsăturile estetice apar în orice semnificație inclusă într-o atitudine umană, și, pe de altă parte, întrucât valoarea estetică se afirmă ca formă specifică de manifestare a unei semnificații esențial umane. F. nu se poate mărgini numai la o cercetare de estetică fenomenologică, dar în esteticile fenomenologice constituite apare o proponență diferențiată a problemelor, unele aspecte de manifestare fiind necesar modificate pentru cazul atitudinii intenționale estetice, de care cercetarea actului muzical, ca act diferențiat estetic, trebuie să țină seama. De aceea vom face o scurtă trecere în revistă a exponenților esteticii fenomenologice, relevând cu precădere aspectele importante care se desprind pentru o fenomenologie și estetică fenomenologică a muzicii. Moritz Geiger (1880-1938), socotit întemeietorul esteticii fenomenologice, a fost primul filozof fenomenolog care s-a ocupat cu precădere (aproape în exclusivitate) de problemele esteticii, afirmând cu tărie posibilitatea, forța și mai ales caracterul autonom al esteticii fenomenologice. Dar, ca fenomenolog, el a aparținut școlii de la München și nu a îmbrățișat poziția ulterioară radicală, a fenomenologiei transcedentale, inițiată de Husserl după însăși caracterizarea lui Husserl, el nu a fost un adept total al fenomenologiei – iar ca estetician s-a depărtat cu greu de estetica „Einfühlung”-ului („empatiei”) a profesorului său Th. Lipps, ceea ce face ca el să se găsească încă prea aproape de estetica psihologică și să nu întrevadă pe deplin deschiderea radicală pe care fenomenologia o oferea domeniilor esteticului. Potrivit vederilor cercului de la München, Geiger se îndreaptă spre o estetică a valorilor. Așa cum se recunoaște că au existat intuiții fenomenologice și înainte sau în afara curentului fenomenologic, Geiger recunoaște că au existat asemenea intuiții cu privire la estetica fenomenologică, dând ca exemplu distincția pe care o face Lessing între artele timpului și cele ale spațiului. Numai că, în cadrul unei fenomenologii muzicale contemporane, va trebui să amendăm părerea lui Lessing și Geiger, care pentru muzică nu se confirmă. După numeroasele eșecuri ale definii muzicii drept artă a timpului [v. timp (III)], va trebui să renunțăm la acest punct de vedere și să o definim dinamic, drept artă cinetică, a mișcării (v. energetism). Actului de trăire muzicală i se înfățișează o mișcare sonoră, un flux, care prezentifică o noetică a absoluității muzicale, cu o dublă tendință autonomică-heteronomică. Conștiința se implică în acest flux, sub o formă proprie, individuală, dar tot cinetică de esența „melos”-ului (sau, mai degrabă, preluând o fericită expresie a lui Camil Petrescu: cenestezică). În lb. română s-au publicat materiale datorate esteticienilor fenomenologi Roman Ingarden (Studii de estetică, Buc., 1978) și Mikel Dufrenne (Fenomenologia experienței estetice, Buc., 1976, 2 vol.), ceea ce ne dispensează de a mai face o prezentare a f. din cadrul acestor estetici. Vom releva pe scurt două probleme la R. Ingarden, discipol și colaborator apropiat a lui Husserl: 1) Neutralizarea de conștiință din cadrul actului de trăire estetică. Într-o independență creatoare față de profesorul său, Ingarden respinge necesitatea unei „neutralizări” de conștiință, în actul de trăire estetică. Noi am adăuga că, pentru ca o trăire artistică să aibă loc autentic în domeniul actului muzical, conștiința se antrenează într-o atitudine de „pathos”, adică de luptă acerbă pentru realizarea noetică a ceea ce garantează în mod evident adevărul (adică forța de convingere a justiției intuiției devenirii care constituie esența actului). În aceeași măsură am modifica, pentru demersul fenomenologic muzical, și modul în care se face ceea ce Husserl numește „reducția de conștiință”. Pentru acesta e un termen destul de nefericit, căci pentru a înțelege în ce constă de astă dată conștiința (care nu numai că nu se reduce, ci apare concretă, într-o structură muzicală a unei simultaneități totale, ca psyché, ca evidență a poziției de conștiință manifestată muzical), trebuie din contră să realizeze de către concretul sonor structurat de o cucerire intropatică a conștiinței – și aceasta nu numai pentru conștiința egologică, ci și pentru toate conștiințele participante ale realizatorilor actului de redare, ceea ce duce la o transferare obligatorie, pe acest nivel, a unei conștiințe de ordin social. 2) Problema straturilor. Ingarden face, în domeniul artelor, extraordinara descoperire fenomenologică a existenței straturilor. El constată că, în opera literară, aceste straturi sunt în număr de patru, însă în mod greșit, dintr-o necunoaștere mai adâncă a muzicii el limitează pentru actul muzical numărul straturilor la unul singur. Aceasta provine la Ingarden și dintr-o definire prea măruntă a trăsăturilor straturilor. De aceea trebuie să le redefinim mai larg: Straturile sunt manifestări ireductibile dar convertibile ale forțelor de sintetizare umane, de patru tipuri diferite, aflate la baza artelor principale, dar prezentate obligator în modalitatea specifică a fiecăreia dintre arte (în cadrul actului artistic specific). Primul strat, al actului de trăire și al noeticei fundamentale, se manifestă în muzică drept prezentificarea cinetică. Al doilea strat, al comunicării, tensional, se prezintă în muzică, spre diferență de literatură, drept comunicare afectivă, obligatoriu non-noțională. Al treilea strat, intensional, al reprezentării, se manifestă muzical ca modalitate simpatetică de aprehensiune, drept „mimesis”. Al patrulea strat, ce se confundă cu al doilea nivel, propune elementul necondiționat, care nu poate lipsi dar nici un demers fenomenologic de orice ordin (inclusiv artistic) așa-zisa „reducție de conștiință” care în muzică cere o prezență concretă a lumii sonorului, structurată ca lume a psihicului și ducând la cucerirea intropatică a conștiinței. Enumerarea esteticienilor care au o contribuție directă sau indirectă la fenomenologia muzicii nu ar fi completă, dacă nu l-am cita pe Galvano Della Volpe (1895-1968), care a încercat o fuziune a fenomenologiei și esteticii marxiste. În Critica gustului (1960) Della Volpe stabilește distincția între arte și științe prin criteriul extrem de important al contextualității, care caracterizează actul artistic, adică faptul că actul artistic presupune obligatoriu o contextualitate, absentă în știință. Contextualitatea, adică organicitatea dialectică a procesului actului de trăire, este în muzică o condiție fundamentală, care garantează logica, de natură dialectică și interconexivă, a actului muzical. Cu aceasta se deschide și o problemă a demersului dialectic din cadrul fenomenologicului muzical (pe care Della Volpe nu a întrevăzut-o). Căci contextualitatea este sinteza noetică, depășind în artă sinteza dialectică, care nu este decât o alteritate ce se corelează unei prime poziții dicotomice, a existenței concomitente duble teză-antiteză. Cu toate că Nicolai Hartmann (1882-1950) nu este reprezentant direct al fenomenologiei, în tulburătoarea sa Estetică (apărută postum, 1953) se recunoaște o subtilă filiație fenomenologică atât în planurile celor trei părți – alcătuitoare ale cărții, care tratează în fond cele trei nivele fenomenologice, cât și în preluarea creatoare a ideii straturilor. Apariția lucrării în limba română (Buc., 1974) ne dispensează de a o prezenta mai pe larg, dar ne incită la o critică de principiu asupra referirilor ei la muzică. Ceea ce decepționează aici este o anumită rămășiță a formalismului născută din filozofia anterioară fenomenologiei, căreia i s-a putut sustrage numai Schopenhauerm cu o intuiție care-l făcea să bănuiască un element profund al esenței muzicii. Muzica este definită de către Hartmann prin „negativă”, prin ceea ce nu este ea față de cuvânt și reprezentare, ca artă „nereprezentativă” (dealtfel reapare puerila așezare a muzicii alături de arhitectură și numai puțin naiva discriminare între muzica absolută și muzica cu program), în loc să se recunoască de la bun început caracterul propriu al noeticii muzicale de a se investi în dinamica unui act cinetic contextual și de a apărea intuibilă ca atare, ab initio. Neavând această axă permanentă de referință noetică, concretul sonor este văduvit de posibilitatea sa de a căpăta aspecte noezice și noemice proprii, ceea ce duce la nevoia de a aștepta o etichetare „din afară” a semnificațiilor muzicale. Nu este înțeleasă nici vocația dublă a muzicii autonom-heteronomă, capacitatea sincreticului* primordial al muzicii de a revărsa sensuri în modalitatea autonomă a muzicii și capacitatea autonomului muzical de a fi disponibil (transparent) spre o heteronomie (reală sau mai ales prezumată) care nu atinge însă absolutul. În România dintre cele două războaie, fenomenologia a avut un adept ardent în Camil Petrescu, remarcabil prin cunoașterea atentă și amplă, precum și prin viile sale deschideri spre cunoașterea estetică – în special estetica teatrală. Studiul său: Husserl, o introducere în filozofia fenomenologică (55 p. din cadrul Istorie filozofiei moderne, vol. III, apărut și în extras, 1938) este încă și azi o excelentă expunere, vie și pătrunzătoare, bine informată și accesibilă. Vederi fenomenologice personale și creatoare transpar și în alte lucrări, articole și polemici ale sale: de la ampla lucrare Modalitatea estetică a teatrului (teză de doctorat, 1937) până la notele din jurnalul său. Un valoros reprezentant, la noi în țară, al Cercului de la München, încă prea puțin cunoscut, este Victor Iancu, elev al lui A. Pfämfer (a se vedea admirabilul său studiu din Metodologia istoriei și criticii literare – Metoda fenomenologică în critica literară, Buc., 1969). Dintre publicațiile de informare și dezbatere cităm în primul rând lucrările celui mai remarcabil cunoscător al domeniului, prof. Al. Boboc, scrierile lui Tudor Ghideanu (Conștiința filozofică de la Husserl la T. de Chardin, 1981) și Crizantema Joja (articolul: Abstracția și teoria modernă a semnificației, în: Probleme de logică, vol. VII, 1977). Pentru domeniul esteticii fenomenologice, cartea documentată a lui N. Vanina: Tendințe actuale în estetica fenomenologică și unele studii datorate lui N. Tertulian, Marcel Petrișor ș.a. În general trebuie să spunem că toate esteticile fenomenologice de până acum nu au reușit să fixeze precis trăsătura de bază a unei f., întrucât ignorează un principiu fundamental husserlian: Zu den Sachen selbst („a te adresa însăși lucrurilor”) care pentru muzică este hotărâtor. Într-o estetică muzicală autonomă, așa cum se cere estetica fenomenologică, nu poate fi altă referință noetic-noematică decât concretul sonor, în prezentarea sa triplă: 1) ca plăsmuiri ale „formei” – adică ale instituirii actului muzical unitar de conștiință, realizator diacronic al virtualității de semnificare; 2) ca structuri – adică alcătuiri muzicale ale totalității – care fac să apară în ele (într-o modalitate strict specifică) unitatea psihicului uman și dau garanția realizării unității de conștiință și a regiunilor ei; din analiza prezentării concret-sonore a structurărilor rezultă poziția intropatică a conștiinței donatoare de semnificație; 3) ca diverse constructe muzicale realizând concret expresia semnificației de conștiință finalizată în ideația de transcendență. Din aceasta rezultă cele trei nivele ale fenomenologiei actului muzical – adică diviziunile de bază obligatorii ale demersului fenomenologic, ca unități funcționale specifice. Nivele sunt trepte ale realizării muzicale semnificative, impacturi ale actului muzical asupra conștiinței, raportări obligatorii ale lui la conștiință, întrucât actul muzical nu se valorifică noetic decât prin evidența manifestării în el a prezenței de vreun ordin ierarhic al conștiinței. Sonorul muzical este, prin el însuși, generator de sens, mediator de conștiință și purtător de semnificație. F. vede specificul muzical ca prezentare sonoră concretă (absolută, autonom-heteronomă) a faptelor de semnificație. Legea fenomenologică de bază s-ar putea enunța astfel: tot ceea de există ca sens, poziție și exprimare de conștiință își găsește apariția și prezentarea de orice ordin în lumea concretului sonor, adică în plăsmuirile, structurile și constructele sale, cu singura condiție ca ele să se refere în permanență la o contextualizare noetică a actului muzical. F. este de fapt una a actului muzical și nu una a muzicii, întrucât prin ea însăși muzica nu are decât deschiderea spre semnificație, ea căpătând sensul care o poate duce la semnificația abia în cadrul actului. Nu „opera muzicală” este obiectul de cercetare al fenomenologiei muzicale, ci actul sub forma sa realizată, prin participarea obligatorie a celor ce redau muzica, întrucât astfel muzica nu duce la actul de trăire. Scriindu-și opera, compozitorul – în măsura talentului său – are în vedere intențional posibilitatea de revelare a sensului ei, prin actul redării (nu neapărat în mod voluntar conștient). În actul autentic de redare trebuie să se implice și să se manifeste în mod necondiționat, printr-o acțiune înfăptuitoare de pe o poziție comună, conștiința participanților la redare. O altă caracteristică substanțială a fenomenologiei muzicale rezultă din dubla valență a relațiilor sunetului muzical către succesiune și simultaneitate. Avem în vedere faptul că relațiile dintre sunete, cu toate calitățile lor, se manifestă cu o egală capacitate potențială de valorificare într-o dublă orientare dispozițională. Manifestarea în simultaneitate nu anulează pe cea primară, a succesiunii, și nici nu o face ininteligibilă (așa cum se întâmplă în artele realmente temporare) – dimpotrivă o dimensiune adaugă un surplus de interes celeilalte, iar conștiința le agreează cu o egală plăcere pe amândouă. Aceasta duce la posibilitatea de a aduce în cadrul conștiinței egologice, printr-o transferare de rezidență întreaga bogăție a unor raporturi plurale de conștiință. Manifestările psihice prezentate de muzica de tip polifonic-simfonic capătă astfel aspectele depline în psyché, produs egologic al socialului. Dar cu aceasta, relațiile operatorii interpersonale care apar evidente în actul de redare și care se subsumează în muzica triadei dialectice lărgite propun, ca un complement a demersului fenomenologic, un dublu demers dialectic – în curgerea succesivă și în manifestarea intersubiectivă a factorilor actanți. Căci natura polifonic-simfonică a muzicii este totuși secundară și derivată din natura sa primordială cinetică și acordă astfel preponderență succesiunii, afirmând astfel puternic dialectica desfășurării sale. De aceea o fenomenologie a actului muzical nu se poate înfăptui complet decât prin realizarea a ceea de Geiger arăta ca o necesitate, pentru o estetică fenomenologică, a îmbinării fenomenologiei cu spiritul dialecticii hegeliene. Revenind la statutul definitoriu al muzicii, la caracterizarea ei ca artă a cineticului, observăm că ceea ce împiedică ca această definire să fie unanim acceptată provine din faptul că pentru „bunul simț” spațialitatea acestei mișcări nu „se vede”, întrucât calitățile a-temporale ale obiectelor aparținând lumii sonorului se manifestă sub o formă sugerativă: sunetele au înălțime (2) și relații de înălțime, au volum, amplitudine* [intensitate (2)], culoare, precum și o proveniență (stereofonie*), în cazul polifoniei. De aceea există o inerență a acestora în timp. Ele pot fi totodată judecate în afara timpului (ca și duratele* muzicale, dealtfel), dar toate se produc în durată (ceea ce nu e același lucru cu timpul intuiției și al obiectelor intenționale ale actului muzical prezentificativ, care e inversiv și conexat de mișcare). De aici faptul că cinetica muzicală este o mișcare în care primordialitatea o are latura timpului, și nu aceea a spațiului, dar acest timp este unul special: ireversiunea sa este este prevăzută în relații – atât succesive cât și simultane – strict determinate teoretic. Ea poate fi, în scopul redării reproductive: fixată, suspendată, manevrată, decupată, analizată, reluată etc., dar în cadrul actului prezentificativ ea apare realmente ca ireversibilă. Însă fixarea rigidă, cantitativă, „matematică” privește doar suportul reproductiv al redării, nu și redarea ideativă, care e de natură calitativă și finalizantă și cere depășirea acestei fixități mecanice printr-o emergență a redării determinată de poziția noetic-noematică, imposibil de fixat în înseși semnele muzicale scrise. Redarea ideatică muzicală cere o rigoare mai înaltă pentru că antrenează lumea sensurilor sonorului muzical într-o lume superioară stadiului inițial, în universul unitar perfect al semnificației și creează efectul transcendenței în existența umană ideată. Prin faptul că orientarea noetică se înfăptuiește pe un ax cinetic, cele două corelate care rezultă din analiza noetică a intuiției mișcării ne dau noesa, ca proiect semnificativ al unei persoane solitare și noema, ca realizare de semnificare, de către o persoană plurală (încă neîncadrată în cineticul contextual). Cele două corelate se produc în dimensiunile pe care Bergson le-a denumit timp-durată și timp-spațiu (timp obiecte): noeza în timpul-durată iar noema în timpul-spațiu. Și f. însăși, deși încă timidă, are o oarecare tradiție. Primul care a abordat și publicat asemenea cercetări, ca recunoașterea deliberată a a punctului de vedere fenomenologic, a fost dirijorul Ernest Ansermet (1883-1963). Lui i se datorează o amplă lucrare: Les fondements de la musique dans la conscience humaine (Neuchâtel, 1961, 2 vol., 603 + 291 p.) precum și o suită de interviuri, luate de un alt adept al fenomenologiei, J.-Claude Piguet (Neuchâtel, 1963). Postum a fost publicată o selecție destul de bogată reunind articolele sale cele mai substanțiale. Dimensiunea lucrărilor, care desigur merită să fie citite cu atenție ne împiedică să facem orice tentativă de expunere a vederilor sale, unele extrem de valoroase din punctul de vedere pe care îl urmărim aci (în special în unele din articolele sale), alteori cu semne de întrebare. Lucrarea sa principală este, după însuși mărturisirea autorului, doar o introducere (!) la o fenomenologie muzicală inspirată de Husserl și Sartre. Citirea ei lasă un sentiment de insatisfacție din trei motive: 1) Deși Ansermet descoperă o lege justă percepției muzicale, prin care complicatele operații de calculare ale relațiilor de înălțime sunt reduse logaritmic, fapt care se produce aievea în realitatea psihofizică, ulterior revine permanent și inutil la o fastidioasă calculație matematică, neesențială pentru fenomenologia actului muzical. 2) Propunând un model tonal (v. tonalitate (1)) drept normă de judecată valorică, autorul este într-o permanentă polemică și atitudine de desconsiderare a celor mai importanți compozitori contemporani, ceea ce îi închide orice înțelegere fenomenologică a acestora. Ori fenomenologia nu stabilește norme de acest fel. 3) Cu toată vastitatea materialului, rezultatele pentru o fenomenologie muzicală sunt disproporționat de neconcludente. Hans Mersmann este autorul unei ample și valoroase lucrări de referință: Angewandte Musikästhetik (Estetica muzicală aplicată, 1926, Berlin, 747 p.), în care își mărturisește atașamentul la fenomenologie. Dar cartea nu își propune cu riguroasă consecvență o constituire a unei f., ci rămâne la referiri incidentale. Un alt reprezentant însemnat al f. este Boris de Schloeser (singurul pomenit de Dufrenne în op. cit.). Dirijorul Sergiu Celibidache este, credem, cel mai viu reprezentant al f. O viziune autentică și bogată în intuiții fenomenologice valoroase, este aplicată măiestrit în activitatea sa artistică și pedagogică. Din păcate aceste vederi nu sunt accesibile unui public cititor, întrucât nu există o expunere teoretică autorizată care să provină din prima mână, ci doar din interviuri și note de curs disparate. F. și-a găsit la noi exponenți informați și atașati în scrierile muzicologilor L. Rusu și Gh. Firca. De asemenea, o viziune largă a fenomenologiei stă la baza teoretică și practică a școlii dirijorale din țara noastră, condusă de C. Bugeanu; caracteristica acesteia este sinteza cu demersul dialectic hegelian și consecvența strânsă în aplicarea la concretul muzical, adică o fenomenologie a actului muzical, cu o referire permanentă, obligatorie, la realizarea sensurilor și semnificațiilor prin raportarea la conștiință.

ZERO, zerouri, s. n. 1. Număr care, în numărătoare, se află înainte de unu și care se indică prin cifra 0. ◊ Expr. A reduce ceva la zero = a reduce cu totul importanța unui lucru. ♦ Cifră reprezentînd numărul de mai sus, pusă la dreapta altei cifre pentru a mări de zece ori valoarea unui număr; nulă. 2. Fig. Om de nimic; nulitate. 3. (Fiz.) Grad de temperatură fixat în unele sisteme de măsură a temperaturii (Réaumur, Celsius) la punctul de înghețare a apei distilate la presiunea normală. ◊ Zero absolut = temperatură de minus 273 de grade Celsius, socotită ca cea mai joasă temperatură posibilă. – Fr. zéro (< it.).

ZERO, zerouri, s. n. 1. Număr care, în numărătoare, reprezintă o cantitate vidă și care se indică prin cifra 0; nulă. ◊ Expr. A reduce ceva la zero = a reduce cu totul importanța unui lucru, a face să fie neglijabil. ♦ Cifră reprezentând numărul de mai sus pusă la dreapta altei cifre pentru a mări de zece ori valoarea unui număr; nulă. 2. Epitet dat unui om de nimic; nulitate. 3. (Fiz.) Punct care servește ca origine a unei scări cu ajutorul căreia se indică valorile unei mărimi. ♦ Spec. Grad de temperatură fixat în unele sisteme de măsură a temperaturii (Reaumur, Celsius) la punctul de înghețare a apei distilate la presiunea normală. ◊ Zero absolut = temperatură de minus 273 de grade Celsius, socotită ca cea mai joasă temperatură posibilă. 4. (Lingv.) Desinență (sau sufix) zero = absența unui afix gramatical la o formă flexionară, care este marcată, față de alte forme cu afixe exprimate, prin lipsa unei mărci formale propriu-zise. – Din fr. zéro.

DREPT⁴, DREAPTĂ, drepți, -te, adj. A. (Adesea în opoziție cu strîmb) I. 1. Care merge de la un punct la altul fără ocol, fără abatere. V. direct, rectiliniu. Drum drept. Țeavă dreaptă. ▭ Nasul ascuțit peste mustețile subțiri – două linii negre, drepte, îmbinate deasupra buzelor inexpresive. IBRĂILEANU, A. 15. Calea dreaptă e cea mai scurtă (= o purtare cinstită duce mai repede și mai sigur la țelul dorit decît vicleșugurile și căile piezișe). ◊ (Geom.) Linie dreaptă (și substantivat, f.) = linie care unește două puncte pe drumul cel mai scurt din spațiu. Două drepte distincte, paralele cu o a treia, sînt paralele între ele. ▭ Unghi drept = unghi format din două drepte perpendiculare una pe alta. Cilindru drept = cilindru care are generatoarele perpendiculare pe baze. Prismă dreaptă = prismă ale cărei muchii laterale sînt perpendiculare pe planul de bază. ♦ Fig. (Despre privire) Deschis, fără ascunzișuri; direct. Are palma pietroasă, Privirea dreaptă, vorba miezoasă. DEȘLIU, G. 25. ◊ (Adverbial) Ceilalți o priveau drept, întunecați. DUMITRIU, N. 75. Îl privește drept, cald, vorbește fără să ridice vocea. CAMIL PETRESCU, T. I 169. ♦ (Despre haine) De o croială simplă (în special lipsită de clini și de cute). Ioana, într-o rochie dreaptă, neagră, cu mîneci bogate. CAMIL PETRESCU, T. I 141. 2. (Despre lucruri) Vertical. Stîlp drept. ▭ Plopul... țîșnește în sus, înalt și drept. BOGZA, C. O. 363. ♦ (Despre un urcuș, munte, deal) Aproape vertical, abrupt, povîrnit, pieptiș. Suișul fiind prea drept și cărarea prea strimtă... ne coborîrăm cu toții de pe cai. La TDRG. ♦ (Despre oameni) Cu spinarea neînclinată; neaplecat, neadus de spate. Vitoria își trase broboada peste gură și rămase dreaptă pe scăunașul ei, cu brațele încrucișate pe sîni. SADOVEANU, B. 28. Ștefan intră pe poartă însoțit de un moșneag lung și drept ca un brad. HOGAȘ, DR. II 98. Pe-un jilț tăiat în stîncă stă țapăn, palid, drept, Cu cîrja lui în mînă, preotul cel păgîn. EMINESCU, O. I 93. ◊ Fig. Curajul voinicilor stătea drept, cu mîna în pieptar. GALACTION, O. I 45. ◊ Expr. Drept ca lumînarea = foarte drept. Înțepenindu-și picioarele, rămase drept ca lumînarea. ISPIRESCU, L. 3. Sta el drept ca lumînarea și le privea cu băgare de samă. CREANGĂ, P. 271. (Ironic) Drept ca secera = strîmb. A se ține drept = a avea o poziție verticală. (Mil.) A lua (a sta sau a se ține în) poziția de drepți = a lua (sau a se ține în) poziție verticală, stînd nemișcat. Dadaci abia se ținea în poziția de drepți, sub ghionturile lui Vieru. CAMILAR, N. I 281. Drepți! formulă de comandă militară. Grupă, drepți! SAHIA, N. 53. ◊ (Adverbial, în expr.) A călca drept = a avea o purtare bună, cinstită. Ei simt în piept Fiori de gheață, Nu calcă drept, Rău o să pață. ALECSANDRI, T. I 462. A sta drept = a fi neclintit într-o atitudine, a fi dîrz, curajos. Și ceilalți toți au fost netrebnici... Toți au dat rușinos înapoi... Au aruncat vina unul pe altul... Numai Mitiță Filipescu a stat drept și a lăsat să cadă pe el totul. CAMIL PETRESCU, B. 44. De-a fost om să-ți steie drept în față, Ca pe-un vrăjmaș l-ai depărtat de tine. VLAHUȚĂ, O. A. 38. ♦ (Despre caracterele tipografice, mai ales la pl. și adesea substantivat, f.; în opoziție cu cursiv) (Literă) de tăietură verticală. 3. Orizontal; plan, neted. Platou drept. Masă dreaptă. ▭ Luna mare se ridicase și cîmpiile se lămureau drepte pînă cine știe unde, ca niște ape liniștite, sub painjenișul de lumină. SADOVEANU, O. VI 189. 4. (În expr.) Complement drept = complement direct, v. direct. II. Fig. (Mai ales în sens moral) 1. (Despre acțiuni ale omului sau despre noțiuni abstracte) Potrivit dreptății și adevărului; adevărat, just, bun, cinstit, întemeiat. N-am să uit niciodată Vorba partidului dreaptă. VINTILĂ, O. 23. Uite-n zare, oamenii așteaptă – Cearcă să le-aduci o zi mai dreaptă. BENIUC, V. 21. Eu cred... că-n lume se cuvine S-avem măsură dreaptă la rău ca și la bine. MACEDONSKI, O. II 206. Tovărășia nu ni se părea dreaptă. CREANGĂ, A. 101. ◊ Dreaptă judecată = judecată sănătoasă, bun-simț. Parte dreaptă = parte ce i se cuvine în mod legal fiecăruia la o împărțeală. Parte dreaptă la muncă, parte dreaptă la cîștig. CAMILAR, T. 195. Luptă dreaptă v. luptă. ◊ Loc. adv. Cu drept cuvînt = pe bună dreptate, în mod întemeiat. Cu drept cuvînt cetitorul va fi clătit din cap și va fi întrebat – prin mintea cărui muritor treceau aceste idei? EMINESCU, N. 33. Cu drept cuvînt te așteptai să fii răsplătit, chiar de la început, prin laude meritate. ODOBESCU, S. III 10. ♦ (Adverbial) a) În conformitate cu dreptatea; just. N-a fost drept să-mi izbească omul drag. DAVIDOGLU, O. 37. Este drept ca fiecare să poarte ponosul faptelor și ziselor sale. ODOBESCU, S. III 10; b) În conformitate cu adevărul; adevărat. E drept, nu ne mai vedem capul de treburi acolo. SADOVEANU, P. M. 66. Că eu tot fugeam de tine? O, nu-i drept, nu-i drept, Sorine! COȘBUC, P. I 51. ◊ Expr. Ce-i drept = într-adevăr, cu adevărat. Ce e drept, și ele erau frumoase, hainele pare că erau turnate pe dînsele. ISPIRESCU, L. 36. (Eliptic) Un bou în post mare? Drept, cam ciudat vine. ALEXANDRESCU, P. 64. Drept că... = adevărat că..., într-adevăr. Împăratul, drept că auzise multe vorbindu-se despre voiniciile celor trei frați, dar nu știa care din ei este cel mai viteaz și mai vrednic ca să-i fie ginere. SBIERA, P. 99. A spune drept = a spune adevărul; a vorbi deschis, sincer. Spune drept, nu-i așa?... fără supărare... spune drept. SADOVEANU, P. M. 100. Mă, da drept să-ți spun, că mare nătărău mai ești! CREANGĂ, P. 45. Mă iubești tu? Spune drept! EMINESCU, O. I 155; c) (Rar) Corect. Nu vorbesc drept romînește, cum vorbeau părinții lor, ci au corchezit graiul strămoșesc de nu-i mai înțelege nimene. CREANGĂ, A. 153. ♦ (Substantivat, în loc. adv.) Cu (sau pe) dreptul (sau drept) = pe merit, cu dreptate, în mod just, echitabil. Se face, pe dreptul, vinovat de învinuirea ce i-o aduce. IBRĂILEANU, SP. CR. 54. Ar fi cu dreptul ca să dai la altul această slujbă. ISPIRESCU, L. 27. Șoimane, frate Șoimane, nu-i cu drept să mori tu înaintea mea. ALECSANDRI, T. II 30. La drept (sau la dreptul) vorbind (sau, regional, grăind) = spunînd adevărul, de fapt, în realitate. La dreptul vorbind, mi-i frică de obuze. CAMILAR, N. I 346. Toți domnișorii orașelor erau pe-acasă... La drept grăind, ce știau ei despre țăranul romîn, care plătea birurile și pentru ei? id. ib. 419. Nu-i rău, măi Ștefane, să știe și băietul tău oleacă de carte... Din cărți culegi multă înțelepciune; și, la dreptul vorbind, nu ești numai așa, o vacă de muls pentru fiecare. CREANGĂ, A. 22. ◊ Expr. (Popular) A avea drept = a avea dreptate. Ai drept, moș Iolampie... Numai cei mari... Oriunde, numai ei. CAMILAR, N. I 399. A da drept (cuiva) = a da dreptate (cuiva). Ei m-au purtat pe la jandari, legat în funie, că parcă m-ar fi prins cu mîna-n sacul lor cu făină. Jandarii tot lor le-au dat drept; la fel și judecătorii. CAMILAR, N. I 226. Dreptul lui dumnezeu! = adevărat! ce-i drept! zău! Se apropie de fată – și dreptul lui dumnezeu! nici că mai văzuse... așa frumusețe. ISPIRESCU, L. 256. Dreptul lui dumnezeu, în asemenea caz... rușinea va rămînea numai pe seama mea. ODOBESCU, S. III 10. 2. (Despre oameni) Care trăiește și lucrează potrivit dreptății, adevărului, omeniei, binelui; cinstit, integru, de omenie, de bine, cumsecade. Simțul lui nezdruncinat de dreptate îl sfătuia să fie drept, cinstit. CAMILAR, N. I 183. Pe la noi se află de vremuri lungi pribeag... Un drept om cu-ndurare. MACEDONSKI, O. II 58. (Fig.) Să rămîi blestemat și ocolit de inimile drepte și cinstite pe care le-ai spurcat. ARGHEZI, P. T. 11. ◊ (Substantivat) În țara strîmbilor, cel drept umblă cu capul spart. SADOVEANU, P. M. 107. ♦ (În concepțiile mistice) Cuvios, cucernic. ◊ (Substantivat, în expr.) A se odihni cu drepții = a fi mort. Bietul meu judecător odihnește cu drepții. GALACTION, O. I 107. ◊ Compus: drept-credincios = a) care face parte din biserica creștină ortodoxă; b) bun creștin. 3. (Despre proprietate, avere) Care aparține sau se cuvine cuiva pe temeiul unei legi sau al unui drept. Comoara aceea nu este averea dreaptă a hașcii, ci... niște fugari din timpurile vechi au ascuns-o acolo. SBIERA, P. 4. Cartea lui Zoroastru era proprietatea lui dreaptă. EMINESCU, N. 60. 4. (Despre rude; popular) Adevărat, bun. Sînt Tudor, feciorul lui Ionașcu... – Atuncea eu îți sînt moș drept, frate cu tatăl tău... striga bătrînul. SADOVEANU, O. VII 61. Ținea foarte rău pe băiații cei rămași de maică și îmbia totuna pe bărbatu-său ca să-i alunge de-acasă... Bărbatu-său însă nu vrea, pentrucă-i era fii drepți, din sîngele său. SBIERA, P. 169. 5. (Rar, despre măsuri și greutăți; în opoziție cu fals) Autentic, veritabil, bun, adevărat. Măsură dreaptă. B. (În opoziție cu stîng) 1. (Despre organe ale corpului) Așezat în partea opusă părții corpului omenesc în care se află inima. I se turburaseră ochii și un foarte depărtat zîmbet prinse să-i răsară pe față, în timp ce sprînceana dreaptă i se urca. CAMILAR, N. I 173. Scoase din urechea lui cea dreaptă o perie. ISPIRESCU, L. 25. La pămînt dormea ținîndu-și căpătîi mîna cea dreaptă. EMINESCU, O. I 142. ◊ Expr. A fi mîna dreaptă (a cuiva) = a fi colaboratorul cel mai intim, cel mai apropiat (al cuiva); a fi de mare ajutor (cuiva). Băiatul cu care ucenicise George ajunse să fie mîna dreaptă a împăratului. ISPIRESCU, L. 142. ♦ (Substantivat) a) (La f. sg., de obicei articulat) Mîna dreaptă. Grigore Oanea a venit lîngă mine cuprinzîndu-mă cu dreapta de după umăr. SADOVEANU, N. F. 39. Strînse frîul calului cu mîna stîngă... și cu paloșul în dreapta se repezi asupra acelui balaur. ISPIRESCU, L. 18. Spăși-voi visul de lumină Tinzîndu-mi dreapta în deșert. EMINESCU, O. I 118. Să nu știe stînga ce face dreapta (= faptele bune trebuie făcute cu discreție). ◊ Expr. (În trecut) Sărut (sau sărutăm) dreapta, formulă de salutare plină de umilință. După ce găti țigara și cafeaua, se roti puțin înaintea oglinzii și ieși în balcon. – Ei, Anico, vin-încoace. – Sărutăm dreapta, cuconiță. CONTEMPORANUL, IV 390; b) (La m. sg. art.) Piciorul drept. Bozan avea picioarele înfășurate în plumb topit, dreptul pînă dincolo de genunchi. SAHIA, N. 34. ♦ Expr. A călca cu dreptul v. călca (I 1). Stîng, drept! comandă pentru păstrarea cadenței în marș. 2. Care se află de partea sau în direcția mîinii drepte (cînd cineva stă cu fața în direcția în care este orientat un lucru). Partea dreaptă a unei străzi. Aripa dreaptă a unei clădiri. ▭ Țărmul drept al Dunării era tot în stăpînirea lor [a turcilor]. MACEDONSKI, O. III 31. ◊ (Substantivat) În centru e un început de perete care desparte stînga de dreapta. CAMIL PETRESCU, T. II 7. ◊ Loc. adj. Din dreapta. Marin... se așezase în fotoliul din dreapta. CAMIL PETRESCU, T. II 19. La capătu-i din dreapta se prelungește o strungă. ALECSANDRI, P. III 214. ◊ Loc. adv. În dreapta. În dreapta se văd malurile Siretului. SAHIA, N. 17. Se uită el în dreapta, nu vede nemica. CREANGĂ, P. 238. La (sau spre) dreapta. A ieșit... apucînd drumul spre dreapta. SADOVEANU, N. F. 187. Din dreapta. Din dreapta... pornește o ulicioară. DAVIDOGLU, M. 7. Pe dreapta. Pe dreapta... erau o cîrciumă, o fabrică de mezeluri. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 12. În dreapta și în stînga sau de-a dreapta și de-a stînga = în toate părțile. Ai aflat, în dreapta și în stînga, amănunte cu privire la femeia aceasta. PAS, Z. I 80. Promisiuni, asigurări, încurajări... arătau, de-a dreapta și de-a stînga, calea mea încrezută și fabuloasă. GALACTION, O. I 368. Alerga singur zi și noapte în toate părțile, cum putea, și muncea în dreapta și în stînga. CREANGĂ, P. 140. ◊ Loc. prep. De-a dreapta sau la dreapta. A stat la masă de-a dreapta gazdei. ▭ Pentru a nu răzleți feciorii de pe lîngă sine, mai dură încă două case alăture, una la dreapta și alta de-a stînga celei bătrînești. CREANGĂ, P. 3. ◊ Expr. A ține dreapta = a merge pe partea dreaptă a unui drum. 3. (În expr.) Extremă dreaptă v. extremă. ♦ (Substantivat, f. art.) Partea cea mai reacționară a unui parlament, a unui partid burghez. Deputații dreptei. ◊ Loc. adj. De dreapta = reacționar; fascist. ◊ Socialist de dreapta v. socialist. Social-democrat de dreapta v. social. – Variantă: (regional) dirept, -eaptă (BUDAI-DELEANU, Ț. 334) adj.

LITERATURĂ, literaturi, s. f. 1. Creație artistică în care se reflectă realitățile vieții cu ajutorul limbii; arta cuvîntului. Ne interesează literatura care face pe om mai eroic, mai generos. SADOVEANU, E. 41. Din aceste scrisori [ale lui C. Negruzzi] putem cunoaște ideile lui despre limbă și literatură. IBRĂILEANU, SP. CR. 105. Fondul literaturii adevărate nu e de loc egoismul, ci altruismul cel mai larg. IONESCU-RION, C. 105. ◊ Expr. (Peiorativ) A face literatură = a ocoli esențialul unei probleme prin artificii de exprimare. 2. Totalitatea operelor literare ale unei epoci, ale unei țări, ale unui grup social etc. În preajma anului 1900, una din cele dintîi mari bucurii spirituale pe care le-am avut a fost contactul cu marea literatură rusească, devenită astăzi literatura clasică a popoarelor Uniunii Sovietice. SADOVEANU, E. 182. «Legendele patriotice» vor rămîne totdeauna în literatura națională și ele singure sînt de ajuns să facă din Bolintineanu un poet neuitat. DEMETRESCU, O. 163. Literatura noastră făcu pas de uriaș și astăzi se numără cu mîndrie între literaturile Europei. KOGĂLNICEANU, S. A. 38. Literatură populară = creație artistică literară apărută în sînul poporului, care, transmisă pe cale orală, devine dintr-o operă individuală la origine o creație colectivă. Literatură cultă = creație literară a unor autori cunoscuți, transmisă prin scris. [Miorița] se ridică prin arta ei fină și prin simțămîntuL ei pătrunzător așa de sus, încît, cu drept cuvînt ne putem întreba dacă i se poate găsi păreche în alte literaturi populare și dacă chiar literatura cultă, în infinitele-i variații, a realizat vreodată un mic poem așa de armonic și de artistic. SADOVEANU, E. 15. ♦ Totalitatea operelor scrise care se referă la un anumit domeniu. Lucrări valoroase din literatura muzicală. CONTEMPORANUL, S. II, 1951, nr. 223, 2/2. Își procurase literatură de specialitate și mi-a făcut o serie de observații extrem de juste. BARANGA, I. 160. ♦ Totalitatea lucrărilor cu privire la o anumită problemă, la un anumit subiect; bibliografie.

RIDICAT², -Ă, ridicați, -te, adj. I. 1. (Despre capace) Dat la o parte, înlăturat. 2. Dus mai sus; tras. Storuri ridicate. Cortină ridicată. ♦ (Despre mîneci) Sumes, suflecat. 3. (Despre oameni) Sculat în picioare. ♦ (Determinat prin «după» sau «de pe boală») Întremat, înzdrăvenit, însănătoșit. Vulcan vizită așadar pe Pascali, pe care îl găsi în grădina hotelului, ridicat abia după boală. CĂLINESCU, E. 139. Bunul bătrîn, slab și abia ridicat de pe cumplita boală care nu-l cruțase, șide pe un jilț în balcon, încălzindu-și slăbitele mădulări la razele soarelui. NEGRUZZI, S. I 293. ♦ Îndreptat în sus; care stă drept, în poziție verticală. Seceratul se face cu spor cînd ăînea este ridicată; dimpotrivă, dacă este trîntită, seceratul merge greu. PAMFILE, A. R. 120. II. 1. (Despre părți ale corpului) Îndreptat în sus; înălțat. Înaintă cu fruntea ridicată, cuprinsă în vîltoarea a zeci de gînduri pe care nu le mai cunoștea. MIHALE, O. 452. Privea numai zările, cu capul ridicat, ca și cum ar fi căutat să miroase urmele vrăjmașilor. SADOVEANU, O. I 256. 2. Înalt. Este-o casă nouă Cu ferești vro două... Cu ograda mare, Cu porți ridicate, Cu uși largi și late. COȘBUC, P. II 142. În nori corbii croncăiesc Și pe-o creangă ridicată Doi ochi dușmani strălucesc. ALECSANDRI, P. I 10. III. Fig. 1. Mărit, sporit, urcat. Înaintea crăciunului porumbul are preț ridicat. STANCU, D. 74. ♦ (Despre voce) Tare, intens. ◊ Ton ridicat = ton răstit, aspru, poruncitor. 2. (Despre oameni și felul lor de viață) Cu un nivel înalt, superior; înaintat. În caz de divorț, cînd există copil, va decide tribunalul cui să rămînă. Se lasă de obicei părții care prezintă condiții de viață mai ridicată, adică aceluia care va putea să-i dea o educație mai sigură. SAHIA, U.R.S.S. 118. – Variantă: (învechit) aridicat, -ă (ODOBESCU, S. I 126) adj.

TOROIPAN, toroipane, s. n. (Munt.) Băț noduros, mai gros la un capăt; măciucă, ciomag, bîtă. Așa cum surîdea sprijinit în baston... chiar că se cerea grabnic măturat de un toroipan fără cruțare. C. PETRESCU, A. R. 28. Își luă însă toroipanul pe care și-l cioplise el dintr-un lemn nodoros de măslin sălbatec. ISPIRESCU, U. 30. Un uriaș cu mînile întinse-n sus, ținînd în dreapta un toroipan ridicat. CARAGIALE, N. F. 33.

SUS adv. 1. (Adesea urmat de un complement de loc; indică locul unde se află ceva sau cineva) Într-un loc mai ridicat sau mai înalt (decît altele), în înălțime. Un lăstun, în frac, apare Sus pe-un vîrf de trestie. TOPÎRCEANU, B. 47. Sus senin și jos verdeață! Ce cuminte-i să trăiești Cînd ți-e dat să stăpînești Numai o viață. COȘBUC, P. I 263. Într-una din seri, cum ședea spînul, împreună cu moșu-său și cu verele sale, sus într-un foișor, numai iată ce zăresc în depărtare un sul de raze scînteietoare, care venea înspre dînșii. CREANGĂ, P. 228. Vino, mîndră, sus pe deal, Un’ se face grîul rar, Ca să scăpăm de amar! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 162. ◊ Loc. adj. De sus = a) (arată poziția geografică a nordului sau cea topografică a unui teren ridicat, superior) Orașul de sus; b) care vine sau pornește de la centru, din inițiativa organelor de conducere. Directivă de sus; c) (despre oameni sau clase sociale, oglindind mentalitatea claselor exploatatoare) care face parte din clasele privilegiate; care aparține acestor clase. Păturile sociale de sus. De din sus = care se află mai la deal, ceva mai încolo, mai departe. Dar casa Marandei?... Se zărește de la dînșii de pe capătul prispei de din sus. MIRONESCU, S. A. 71. Foaie verde bob năut, N-am venit, că n-am putut, Că aseară am fost dus La mîndruța de din sus. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 236. ◊ Loc. adv. De sus = a) de pe un loc ridicat sau înalt; din partea superioară, de deasupra. De sus ai o perspectivă, largă. ▭ De sus, de la comandă, își aruncă ochii pe vasta întindere a Deltei. BART, E. 394. Fără să-și piardă cumpătul, trase paloșul și-și tăie o bucată de carne moale din coapsa piciorului, de sus, și o dete Zgripsoroaicii. ISPIRESCU, L. 90; b) din înălțime. De sus ploaia caldă nu mai contenește. C. PETRESCU, S. 55; c) pornind de la centru, din inițiativa organelor de conducere. O revoluție nu se poate face de sus. Trebuie să așteptăm să fie țara pregătită. CAMIL PETRESCU, O. I 344. (În legătură cu verbele «a sta», «a rămîne») În sus = în poziție verticală, drept, țeapăn. Tunicile foșnesc la fiecare mișcare aspru, fiindcă, de patru zile de cînd le înmoaie prin noroaie și iar le usucă pe dînșii, s-au întărit scoarță și, dacă unul s-ar dezbrăca s-o arunce, haina ar sta singură în sus. C. PETRESCU, Î. II 33. Numai uitîndu-se cineva la capul [leului] cel cît banița și la coama aia ce sta rădicată în sus și zbîrlită, ar fi înghețat de frică. ISPIRESCU, L. 17. Pe sus = a) (indicînd cu aproximație locul) prin înălțime, prin aer, prin văzduh. Zburau țipînd cucori pe sus, Cu glas tînguitor. COȘBUC, P. I 233. Copiii și nevasta lui, cînd au văzut un bivol zburînd pe sus, au rupt-o de fugă, înspăimîntați. CREANGĂ, P. 59. Dar un vînt de biruință se pornește îndelung Și lovește rînduri-rînduri în frunzișul sunător. Strigăte de Alah! Alah! se aud, pe sus, prin nori. EMINESCU, O. I 144; b) (determinînd verbe ale mișcării) în zbor, zburînd. Și atunci odată pornesc și turturica și calul fugind pe întrecute, cînd pe sus, cînd pe jos, după cum cerea trebuința. CREANGĂ, P. 273. Să cînți, cuce, cînd m-oi duce, Să te prind frate de cruce. Tu-i mere pe sus cîntînd, Iară eu pe jos plîngînd. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 301; c) (determinînd verbe ale mișcării) cu un vehicul sau purtat de cineva (nu pe jos, cu piciorul). ◊ Loc. prep. (Pe) din sus de... = mai la deal de..., mai încolo, mai departe de... Un fir îl înțepa în gleznă, din sus de opincă. REBREANU, I. 52. Pînă dimineață să lăzuiești toată pădurea aci din sus de casa ta, să lucri pămîntul și să prășești vie, iar pe dimineață să-mi aduci struguri copți din ea. RETEGANUL, P. V 49. Viorică, viorea, Mîndră, mîndruleana mea, Aseară-nsărai pe coastă, Pe din sus de casa voastră, Ca să-ți aud gurița, Rumeioara, drăguța. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 61. Mai sus de... = mai la nord de... Din șoseaua ce vine de la Cîrlibaba... se desprinde un drum alb mai sus de Armadia. REBREANU, I. 9. (Substantivat) Din susul... = a) din partea de deasupra. [Calului] îi plăcea să mănînce încet, cu ochii închiși, peste care razele soarelui cădeau ca o ploaie caldă din susul ferestruii înguste. GÎRLEANU, L. 34. (Rar, la comparativ) Să trag brazda dracului, Din mai susul dealului, Pînă-n capul satului, Drept ușa bogatului. TEODORESCU, P. P. 291; b) într-un loc sau într-o regiune superioară, mai la deal, mai sus de... Mă uitam, pe furiș, cum se joacă apa cu piciorușele cele mîndre ale unor fete, ce ghileau pînza din susul meu. CREANGĂ, A. 66. Pe din susul... = printr-un loc sau o regiune situată mai sus, mai la nord de... Hunii devastau și pustiau totul înaintea lor. Țările noastre însă au suferit puțin de această năvălire, căci ei, îndreptîndu-se spre nord, trecură pe din susul țărilor noastre, devastară, supuseră și se așezară în Ungaria de astăzi. HOGAȘ, DR. II 167. ◊ Expr. De sus în jos = în direcție verticală coborîtoare. De jos în sus = în direcție verticală ascendentă. De sus (și) pînă jos = în întregime, tot. L-a plouat de sus pînă jos. ▭ Voi îmbrăca în negru De sus pînă jos Singurătatea-mi. BENIUC, V. 63. De sus în (sau pînă) jos sau de jos în (sau pînă) sus = de la centru, de la vîrful unei organizații pînă la bază sau invers. În sus și în jos = încoace și încolo, de colo-colo. (Despre oameni) Cu fața-n sus = culcat, întins pe spate. Lăpușneanu sta întins cu fața în sus, liniștit, dar foarte slab. NEGRUZZI, S. I 163. (Despre obiecte care au o deschizătură) Cu gura-n sus = cu deschizătura în partea de deasupra, în afară. Harap-Alb văzîndu-le așa, i se face milă de dînsele și, luîndu-și pălăria din cap, o pune pe iarbă la pămînt, cu gura-n sus și apoi el se dă într-o parte. CREANGĂ, P. 238. (Despre obiecte) Cu fundul în sus = întors pe dos, răsturnat; fig. în dezordine, în neorînduială, răvășit. A lăsat casa cu fundul în sus. A duce (sau a lua, a aduce etc.) pe cineva pe sus = a duce (sau a lua, a aduce) pe cineva cu forța, cu sila. Cîțiva oameni necunoscuți îl duceau mai mult pe sus – către trăsura neagră din drum. SAHIA, N. 58. L-au ridicat din pat pe sus. CARAGIALE, O. III 81. A-i sta (cuiva) capul sus = a fi în viață, a trăi. [Turcii] aicea c-or veni Și pe tine te-or peți, Dar, dragă, nu te-ntrista, Că la turc eu nu te-oi da Pînă capul sus mi-o sta!... JARNÍK-BÎRSEANU, D. 492. Ba, eu mîndră nu ți-oi da Pîn-ce capul sus mi-a sta. ALECSANDRI, P. P. 24. A se ține (sau a fi, a umbla) cu nasul pe sus = a fi îngîmfat, înfumurat. Pe d-ta vreu numaidecît să te văd om ca toți oamenii, în rînd cu lumea. Nu vezi că cei mai mulți de teapa d-tale se țin cu nasul pe sus, numai din pricina asta? Ca și cum parcă d-ta n-ai fi vrednic să ții o femeie! CREANGĂ, P. 162. A se scula cu dosul în sus v. dos (2). (Substantivat) A răsturna (sau a întoarce, mai rar a pune) ceva cu susul în jos = a pune ceva în dezordine, în neorînduială; a răscoli, a răvăși. Cînd se întoarse cu caii, baba începu să turbe, să răstoarne casa cu susu-n jos și să bată fata care nu era de vină. EMINESCU, N. 20. Toate lucrurile-n lume cu susul le pune-n jos. HASDEU, R. V. 16. A privi (sau a măsura) pe cineva (cu ochii) de sus în (sau, pînă) jos (și de jos în sau pînă sus) = a examina pe cineva cu atenție sau cu neîncredere, în întregime, din cap pînă-n picioare. Femeia aruncase o privire repede de sus în jos și de jos în sus asupra lui. SADOVEANU, B. 96. Se prinde în joc lîngă o fată, care chitește că i-ar cam veni la socoteală; începe el a o măsura cu ochii de sus pînă jos și de jos pînă sus și, cum se învîrtea hora, ba o strîngea pe fată de mînă, ba o calcă pe picior, ba... cum e treaba flăcăilor. CREANGĂ, P. 163. ♦ În camerele din partea superioară a unei case, la etaj; (în societatea burgheză) în încăperile locuite de stăpîni. Du-te de poftește pe madam Franț, guvernanta, să vie sus. ALECSANDRI, T. 298. ◊ Loc. adj. De sus = a) care ține de partea superioară a unei locuințe, situată deasupra parterului. Catul de sus; b) (despre personalul de serviciu) care servește în apartamentele stăpînului. Îmi era dor să te mai văd o dată, conașule, pîn-a nu te duce la Paris. – La Paris? eu?... – Așa... am auzit vorbind fetele de sus că boierul a hotărît să te trimeată la carte, tocmai în fundul lumii. GHICA, S. 80. ♦ (Despre poziția unui astru) Deasupra orizontului, în înălțime, pe cer, în tărie. Soarele era sus pe cer, dincolo de amiază. DUMITRIU, N. 94. Era soarele sus, cînd ne-am găsit în odaia cu pat larg și scăzut. CAMIL PETRESCU, U. N. 120. Sus în taină dulce, pe-a nopții senin, Ca un vas de aur, luna plutea lin. ALECSANDRI, P. I 189. Sus e luna, jos e noru, Departe-i badea cu doru; Noru-i jos și luna-i sus, Departe-i bădița dus! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 138. ◊ Loc. adj. De sus = de pe bolta cerului. O, vin! odorul meu nespus Și lumea ta o lasă; Eu sînt luceafărul de sus, Iar tu să-mi fii mireasă. EMINESCU, O. I 170. ♦ (Popular) Departe (în înălțime). Susu-i ceriu de pămînt, Fete ca la noi nu sînt.; Ba mai sînt și-n alte sate, Stau cu gurile căscate! HODOȘ, P. P. 181. Vai de mine, cum aș mere, Seara, la gură cu miere!... N-am ce face, sus îi locul, Inima-mi arde ca focul; N-am ce face, sus îi dealul, Inima-mi arde ca jarul! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 133. ♦ Fig. Într-o situație socială înaltă. A ajuns foarte sus. ▭ Aș vrea să mă înalț la tine, Dar lumea ta e sus, prea sus. CERNA, P. 23. ◊ Expr. A lua (sau a privi pe cineva) de sus = a trata (pe cineva) ca pe un inferior, a privi (pe cineva) cu dispreț. A vorbi (cuiva sau cu cineva) de sus = a vorbi (cu cineva) obraznic, arogant, cu ifose. 2. (După verbe ale mișcării) Înspre un loc sau un punct mai ridicat, în direcție verticală, în înălțime. Bătrînul cu-a lui cîrjă sus genele-și ridică. EMINESCU, O. I 93. Sus paharul se ridică, sănătățile pornesc. BELDICEANU, P. 54. Du-te, zău, bărbate-n tindă Și te uită sus la grindă, Că-i o puică ș-un cocoș Și mi le scoboară jos. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 456. ◊ (La comparativ) Pe fata împăratului o ferea calul de loviturile zmeului, căci, cînd vedea că rădica sabia să dea, odată se rădica mai sus decît zmeul, și el da în vînt. ISPIRESCU, L. 27. Și pe cînd vorbea baba aceste, o vede învăluită într-un hobot alb, rîdicîndu-se în văzduh, apoi înălțîndu-se tot mai sus, și după aceea n-o mai zări de fel. CREANGĂ, P. 192. Lucește c-un amor nespus Durerea să-mi alunge, Dar se înalță tot mai sus, Ca să nu-l pot ajunge. EMINESCU, O. I 175. ◊ Loc. adj. În sus = ridicat. Lele cu sprîncene-n sus. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 244. ◊ Loc. adv. În sus = a) spre un loc sau un punct ridicat sau înalt, spre înălțime, la deal. O luăm pe la primărie în sus. CAMIL PETRESCU, U. N. 217. Cu mîna semn îi face Ca-n sus să îl urmeze pe-a codrilor potică. EMINESCU, O. I 93. Întristat, pe gînduri pus, Mă suii pe deal în sus. TEODORESCU, P. P. 291. Ieși tu, mîndră, din chilie, Și te uită-n sus prin vie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 112; b) în direcția cerului, în înălțime, în văzduh, în aer. Zîmbind s-așază fata aproape de fîntînă, Pe-o lespede de marmor, privind cu gîndul dus La gura de balaur ce-azvîrle apa-n sus. COȘBUC, P. I 52. Deodată s-a stîrnit un vînt năprasnic și, venind un vîrtej înfricoșat, a rîdicat pe ginerele împăratului în sus și s-a făcut nevăzut. CREANGĂ, P. 89. [Făt-Frumos] cînd era destul de mare, puse să-i facă un buzdugan de fier, îl aruncă în sus, de despică bolta cerului. EMINESCU, N. 4; c) (în legătură cu cursul unei ape) în direcția izvorului, dincotro curge apa. Au văzut că nu mai au merinde pentru oști și au purces pe Bahlui în sus, gîndind c-or găsi de toate. NEGRUZZI, S. I 170. ◊ (Substantivat, în loc. prep.) În susul... = a) în partea superioară, de sus (a unui lucru). El se însenina mulțumit, cu ochii veșnic duși în susul pleoapelor, a somn. BASSARABESCU, V. 5; b) (în legătură cu cursul unei ape) în sens contrar cursului, în direcția izvorului, dincotro curge apa. Ocoli drumul mare, apucînd prin glod în susul pîrîului. CAMILAR, N. I 23. O pajiște înflorită se ridica ușor, în susul pîrăului, și liniștea părea a crește. SADOVEANU, O. IV 437. Luntrele, înșirate una după alta, merseră o bucată bună pe lîngă malul romînesc, în susul apei, ca să nu le ia curentul și să le ducă prea jos, unde Dunărea se desfăcea în mai mult brațe. D. ZAMFIRESCU, R. 121; c) (în legătură cu așezări omenești) înspre partea mai ridicată (dinspre munte sau deal) sau înspre nord. Pornesc unul lîngă altul, în susul satului. STANCU, D. 18. A sunat veteranul satului, Diș, goarna, întîi în fața primăriei, apoi în susul satului, apoi în jos, spre gîrlă, să audă și cei de dincolo, din cătun. id. ib. 54. Din susul... = a) (în legătură cu cursul unei ape) din direcția izvorului, dincotro curge apa. Din susul apei vine un vapor. SAHIA, U.R.S.S. 128; b) (în legătură cu o așezare omenească sau cu o stradă) dinspre partea mai ridicată (dinspre un deal sau un munte) sau dinspre nord. Din susul străzii Cîmpineanu, dinspre Știrbei-vodă, se vedea curgînd spre club, ca un rîu revărsat, coloana imensă a muncitorilor de la căile ferate. CAMIL PETRESCU, N. 23. ◊ Expr. A sări în sus = a tresări (de bucurie, de spaimă, de mînie); a izbucni, a erupe. ♦ (Cu valoare de interjecție) a) Strigăt de comandă echivalînd cu: «ridicați», «ridicați-vă». Sus mîinile! ▭ Atuncea sus! a poruncit măria-sa Nicoară. SADOVEANU, N. P. 128. b) Fig. Strigăt de încurajare, de aprobare, de simpatie. Sus inimile! 3. (La comparativ, urmat de prep. «de», indică o limită în raport cu o vîrstă, o greutate, o valoare) Peste, mai mult de... Mai sus de 14 ani. ◊ (Împreună cu «în» și în legătură cu «de la» formează un adverb compus) De la 18 ani în sus cetățenii au dreptul la vot. Merele se vînd de la 2 lei în sus. ◊ Expr. Cu un cap mai sus = cu mult mai mult. Ceea ce-l ridică pe Bălcescu cu un cap mai sus de orice ideolog al burgheziei este convingerea sa nestrămutată în rolul hotărîtor al maselor în istorie. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 1-2, 100. Mai pe sus decît... = mai presus decît..., v. presus. Din născare se cunoștea că are să fie mai pe sus decît alți oameni. SBIERA, P. 22. [Păsărilă] avea un meșteșug mai drăcos și o putere mai pe sus decît își poate dracul închipui: cînd voia, așa se lățea de tare, de cuprindea pămîntul în brațe. CREANGĂ, P. 245. 4. (La comparativ, indică o pagină, un capitol, un alineat sau un pasaj dintr-un text) În cele precedente, în cele de mai înainte, înapoi cu cîteva pagini sau cu cîteva rînduri. Am arătat mai sus că... ◊ Cele de mai sus = cele precedente, cele arătate sau spuse mai înainte. 5. (În legătură cu modul de a cînta sau de a vorbi) În registrul acut, înalt, ridicat al vocii sau al unui instrument. A luat tonul prea sus. ◊ Notele de sus = notele cele mai înalte pe care le poate emite cineva. ◊ Expr. (În legătură cu verbele «a spune», «a vorbi», «a protesta») Sus și tare = a) ferm, categoric, energic. Protestă sus și tare în contra intențiunilor ce i se atribuia, că ar voi să aducă turburări și perturbațiuni. GHICA, S. 124; b) în auzul tuturor; în gura mare. Cervenco însuși spunea sus și tare că mai bine și-ar tăia mîinile decît să tragă asupra unor bieți oameni ca și dînsul. REBREANU, P. S. 51. 6. (În mistica creștină) În cer, în rai. Trupul tău ce-au fost țărînă în țarînă s-a preface, Iară sufletul tău vesel sus în veci va gusta pace. ALECSANDRI, P. I 199. ◊ Loc. adj. și adv. De sus = din cer, de la dumnezeu. Aleodor, după ce se urcă în scaunul tătîne-său, deși copilandru, puse țara la cale ca și un om matur. Toată lumea era mulțumită de domnirea sa și oamenii se făleau că le-a fost dat de sus ca să trăiască în zilele lui. ISPIRESCU, L. 42. Focul cuvintelor tale m-alină, mă răcorește! Sînt vorbe de sus, băiete, iar nu de-un om pămîntean. HASDEU, R. V. 61. ◊ Compus: (formînd un substantiv masculin) cel-de-sus = dumnezeu. Nu-i spun, Ioane, că – și-așa, și-așa – tot acolo ajungem. El o pornit într-o parte și acolo o ține. O țin și eu, cît s-o mai îndura cel-de-sus să mă vadă. POPA, V. 300. Mă duc să văd, n-oi putea smomi pe frate-meu să-mi împrumute și iapa, să fug apoi cu ea în lume, iar copiii și nevasta să-i las în știrea celui-de-sus. CREANGĂ, P. 46.

MĂSURĂ s. f. I. 1. (Învechit și popular) Faptul de a măsura ; măsurare, măsurătoare. Cf. ANON. CAR., LEX. MARS. 227. S-au rînduit. . . cercetători la starea locului ca să facă hartă și măsură (a. 1 798). URICARIUL, XXIV, 427. De acolo iarăși au întors cu măsura în sus, spre miazănoapte în linie dreaptă (a. 1 815). ib. II, 16/22. ◊ E x p r. (Regional) A-și face (sau a-și lua) măsuri = a chibzui, a judeca, a-și da cu socoteala. Îți dau soroc de opt zile să îți iei măsurile și să hotărăști. GORJAN, H. IV, 95/2. Hei, hei! cînd aud eu de popă și de Smărăndița popii, las muștele în pace și-mi iau alte gînduri, alte măsuri: încep a mă da și la scris. CREANGĂ, A. 7. Stă el, îș faci măsuri; „mai mă cumpîn, sî mă măi duc odatî!” ȘEZ. II, 101, cf. 153, ib. III, 2. A băga oile în (sau la) măsură = a izola oile de miei, spre a stabili cît lapte dă fiecare oaie. Cînd se bagă oile în măsură, adecă cînd se aleg cu totul mieii de la dînsele. ECONOMIA, 86/24, cf. CHEST. V 11/8. ♦ (Transilv.) Recrutare. Cîntă cucu-n vîrf de șură, Merg feciorii la măsură. RETEGANUL, TR. 54, cf. MÎNDRESCU, L. P. 35, BUD, P. P. 39, ȘEZ. IX, 59. 2. Valoare a unei mărimi, a unei cantități, a unei d mensiuni etc., determinată în raport cu o unitate dată. Măsura (n u m ă r u l u i H, D) zilelor meale cîte-s. PSALT. 74, cf. 219. Cine au pusu măsurile lui de știi? DOSOFTEI, ap. GCR I, 267/13. De nu se arată luna. . . în firească [a] sa măsură. CALENDARIU (1 814), 79/14. Dar nu vedem că pre lume, elementuri războite O fac de se ține-ntreagâ și în măsuri cumpenite? CONACHI, P. 267. Bădiță, di piste vale, Nu purta pean-așa mare, Ci o poartă-ntr-o măsură, Pe cum ți-i stogu la șură. MÎNDRESCU, L. P. 152. Îmbodoliți în surtuce și jachete croite nu pe măsura lor, erau foarte stîngaci. NEGRUZZI, S. I, 105. ◊ F i g. Dată amu fi-va voao întocma trudeei și măsură de mîngîiare. CORESI, EV. 474. Vechi rămășițe a gloriei strămoșești făcute pe măsura oamenilor mari. NEGRUZZI, S. I, 184. D-na M. . . nu-și putea da seamă de măsura pasiunii noastre. IBRĂILEANU, A. 23. Leningradul a fost croit pe măsura aceluia care l-a plănuit, pe măsura lui Petru I și pe măsura imperiului său. STANCU, U.R.S.S. 112. ◊ L o c. a d j. și a d v. De (sau pe) o măsură = deopotrivă, egal, la fel. Înalți toți de o măsură. PANN, E. H, 25/15. Să-mi scoată mie ochiul stîng iar mai întâi să scoată și cetățeanului ochiul care-l mai are. Să se puie ochii la cîntar, să se vadă dacă-s de-o măsură. SADOVEANU, D. P. 160. (F i g.) Ce vis e de-o măsură cu-naltul vis al meu? ALECSANDRI, POEZII, 387. (E x p r.) A fi de (o) măsură (cu cineva) = a fi de aceeași vîrstă (cu cineva). O fos[t] d'e măsură la copilu miău. DENSUSIANU, Ț. H. 96, cf. A III 13. Să nu fie de o măsură sau n-ar fi de o măsură! = (se spune cînd se vorbește despre o nenorocire, despre o boală, despre un mort etc.) de n-ar fi la fel! Avea niște friguri așa de strașnice încît tremura cum tremur eu acum, n-ar fi de o măsură. GANE, N. II, 165, cf. 162. Băietul meu care a murit semăna cu al dumitale, să nu fie de o măsură. PAMFILE, J. II, 154, cf. com. din BILCA-RĂDĂUȚI. A fi pe o măsură (cu cineva) = a se asemăna, a se potrivi (mai ales la fapte rele). Com. din ALBA-IULiA. După (sau pe) măsură = (despre obiecte de îmbrăcăminte sau încălțăminte) potrivit cu dimensiunile corpului. Îm fac papus dupa măsură. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. ◊ L o c. a d v. În largă (sau în mare, învechit cu multă) măsură = în cantitate mare, mult. Iar dintru greci, măcar că au fost și tegheitianii și athinei buni, iar cu multă măsură îi covîrșiră cu vitejiia laconii. HERODOT (1 645), 493. Folosesc în largă măsură materiile prime locale. LEG. EC. PL. 241. În mică măsură sau în măsură neînsemnată = în cantitate mică, puțin. Pămîntul se lucra în Văleni în măsură neînsemnată. AGÎRBICEANU, A. 72. Eu nu am darul versului decît în mică măsură. BENIUC, V. 29. În egală (sau în aceeași) măsură = la fel (de mult). Interesînd în egală măsură atît pe lingviști cît și pe criticii literari, problemele limbii literare au constituit obiectul a numeroase articole. V. ROM. aprilie 1 953, 47. (Învechit și regional) La măsură = corespunzător unei mărimi dinainte determinate ; precis, exact. Să nu să facă locuitorilor cît de puțină asuprire, măsurîndu-să fînul cu stînjenu drept și stogurile întocma la măsură (a. 1 814). URICARIUL, I, 204. Crezînd că va căpăta bani mulți, le-a împlinit la măsură poronca. SBIERA, P. 272. (E x p r.) A veni la măsură = a atinge o anumită limită (dinainte stabilită) în ce privește mărimea, dimensiunea, cantitatea etc. V. p o t r i v i, n i v e l a. Și capul ce se-nalță mai sus de apa dreaptă Mi ți-l retează iute să vie la măsură. HELIADE, O. I, 226. A venit cotul la măsură (= a fost exact, nu a fost lipsă). Cf. ZANNE, P. V, 209. (F i g.) Al meu [prieteșug] acmu mărturisesc să fie venit la măsura cea desăvîrșit. AXINTE URICARIUL, LET. II, 173/35. A veni (sau a sosi) la măsura vîrstei sau la măsură de vîrstă = a depăși vîrsta adolescenței, a deveni matur. Cei fără de vrăsti mai puțin să vor certa. . . și aceasta se înțeleage cînd le lipseaște puțină vreame să vie la măsura vrâstei, ce să dzice să le vie mintea la cap. PRAV. 259. Acesta sosindu la măsură de vrăstă. . . miersă la oaste. DOSOFTEI, V, S, noiembrie103^r/3. L o c. p r e p. După (sau pe, în) măsura = în raport cu. . ., potrivit cu. . ., proporțional cu. . . Puse împărțitul limbilor după măsura (s a m a V, n u m ă r u l D) îngerilor lu Dumnezeu. PSALT. 313. Pre măsura credințeei și curăției. CORESI, EV. 317, cf. 369. Fieștecare după starea cinstei lui și după măsura slujbei, va găsi odihnă și sprijineală (a. 1 774). URICARIUL, I, 84, cf. 133. Sprinteneala la dobitoace scade sau sporește pe măsura vărtuței sau a slăbiciunii. CONACHI, P. 310, cf. 260, 265. De rolul subconștientului, de acela al duratei în evoluția personagiilor au ținut și alții seama în măsura talentului lor. IBRĂILEANU, S. L. 10. ◊ Loc. c o n j. Pe măsură ce. . . = cu cît. . . Și pe măsură ce tristețea ei îl apăsa mai mult, bucuria lui era mai vie. TEODOREANU, M. II, 46. Pe măsură ce luna se ridică deasupra straturilor de praf, aburul de sînge care învăluia pămîntul se împrăștie. BOGZA, C. O. 397. Limba se dezvoltă, se îmbogățește cu noi cuvinte, pe măsură ce mijloacele de producție se dezvoltă, se perfecționează. CV 1 950, nr. 4, 48. În măsura în care. . . = numai atît cît. . . Tu făceai destul pentru noi în măsura în care nu-ți călcai pe suflet. DEMETRIUS, C. 61. ◊ E x p r. A lua (cuiva) măsură = a măsura diferite dimensiuni (ale cuiva) în vederea confecționării unor obiecte de îmbrăcăminte (sau încălțăminte). Tocmind să-i facă o păreache cizme, i-au luat măsură. BĂRAC, T. 29/15. (Popular) I-a pierdut dracul măsura sau i-a uitat Dumnezeu măsura, se spune despre un om foarte înalt. Cf. ZANNE, P. VI, 611, MAT. DIALECT, I, 230. (Regional) A duce măsură = a se cumpăni. Greutatea care duce măsură cu apa (= greutatea de la cumpănă). ALR II 2 547/250. ♦ (învechit) Nivel. Au stătut apa în măsură zile 150. N. COSTIN, ap. DDRF. Au venit apele mari, afară din măsura lor pe cum venia de altă dată. MUȘTE, LET. III, 78/11. 3. Unitate convențională cu care se măsoară dimensiune, o cantitate, un volum etc. Cît iaste la noi o litră de aur, aceasta iaste talantul jidovilor, Că măsura i-era de mult preț de florinți și cu mult trăgea mai mult. CORESI, EV. 283. Stînjenul este o măsură antică pe carii românii au păstrat încă de la romani. ASACHI, E. III, 19/2. ▭ Sistem de măsuri și greutăți. 4. Instrument, unealtă cu care se măsoară ceva ; (regional) unitate de măsură (I 1) de capacitate a cărei mărime variază, după regiuni, între 1/4 de litru și 30 de litri (CONV. LIT. XXXV, 839, LEXIC REG. 14, ALR I 1 602/28, 77, 79,603/516,1 604/63, 77, 79, 85, 87, 90, 106, 107, 166, 1 605/80, ALR SN I h 181, ib. h 182) ; litră (CHEST. V 6/61), ferdelă, mierță (ALR I 1604/343) ; eîntar (ib. 1 599/190, 289, 308) ; (la pl.) greutățile cîntarului (ib. 1 601/251, ALR II 4 279/157, 260, 605) ; compasul tîmplarului (ALR II 6 681/95) ; clupă cu care se măsoară grosimea la trunchi (A II 12). Menciuroși fiii oamerilor întru măsuri (c u m p e n i D, c u [m] p e n e l eH) nu dereptați, ci în deșertu depreură. PSALT. 117. Ceia ce vor avia mierță, sau veadre, sau alte măsuri hicleani mai mici decît cum au fost obiceaiul de vac, pre aceștia foarte să-i cearte. PRAV 17. Măsură bună îndesată și scuturată. N. TEST. (1 648), 75^r/38. Unii [negustori] cu măsuri de gît Se tînguia amărît, Alții cu cîntare-n nas Se văita cu mare glas. PANN, ap. GCR II, 323/15. Trona cu o pîlnie într-o mînă și în cealaltă cu o măsură de tinichea. REBREANU, I. 483. Pe tejghea stăteau, bine-rînduite, măsurile, ulcelele și paharele. SADOVEANU, O. I, 97, cf. H XVII 8, 255, XVIII 103. Vinu-i bun, măsura-i mică. DOINE, 133. Cu ce măsură veți măsura, măsura-se-va vouă (sau cu aceea ți se va măsura) (= după fapte și răsplată). Cf. CORESI, EV. 46, MARCOVICI, D. 180/13, ZANNE, P. V, 418. F i g. Ah, dac-am putea măsura Pe cît ni-e de plină măsura, Vedea-vei ce multă ni-e ura În ziua din urmă a ta. COȘBUC, P. I, 155. ◊ Expr. A umple măsura = a ajunge la ultima limită. Fratele tău a umplut măsura rușinei sale. I. NEGRUZZI, S. V, 146. A i se umple măsura = a se sătura (de ceva sau de cineva) ; a-și pierde răbdarea, a-și ieși din fire. I s-a cam umplut măsura. ZANNE, P. V, 420. ♦ S p e c. (Pescuit) Instrument în formă de crăcane, întrebuințat la măsurarea, pe frînghie, a distanțelor la așezarea avelor, astfel ca ochiurile mari și cele mici să se potrivească între ele. ANTIPA, P. 531. 5. Conținutul, cantitatea cuprinsă într-o măsură (I 4). Covăseala. . . o luo muiarea și o acoperi în fîină de trei măsuri pînă cînd dospiră toate. CORESI, ap. GCR I, 17/15. Cu 100 de măsuri de untdelemn (a. 1 650-1 675). GCR I, 195/13. Dintr-aceastâ făină pun într-o măsură de apă. IST. AM. 65^r/7. Trimise pre. . . Ermis să împarță cu cumpăna minciunile pre la tot fealiul de meșteri, deci deate fieștecăruia cîte o măsură plină (a. 1812). GCR II, 211/21. l-au pus și vro doao măsuri de beare. BĂRAC, T. 16/14. O măsură hotărîtă [de ovăz], I. IONESCU, C. 223/17. ♦ Cantitate de pulbere și plumb cu care se încarcă un cartuș sau o armă de foc. Cf. STOICA, VÎN. 16. 6. (Muz.) Cea mai mică diviziune care stă la baza organizării și grupării duratelor sunetelor după periodicitatea accentelor tari. Briceag se oprește să-și acordeze vioara. Holbea și Găvan atunci își îndoiesc meșteșugul ca să păstreze măsura. REBREANU, I. 12. Degetul uscat părea măsura că bate. ISANOȘ, Ț. L. 8. 7. Unitate metrică compusă dintr-un anumit număr de silabe accentuate și neaccentuate sau (în metrica antică) dintr-un anumit număr de silabe lungi și scurte, care determină ritmul unui vers. De mult mă lupt cătînd în vers măsura, Ce plină e ca toamna mierea-n faguri. EMINESCU, O. IV, 356, cf. MAIORESCU, CR. I, 80. Poetul. . . a vrut cu tot dinadinsul să manevreze o prea mare varietate de ritmuri și măsuri. LL I, 148. II. F i g. 1. Putere ; valoare. Noi citim luptele voastre cum privim vechea armură, Ce un uriaș odată in resboaie a purtat; Greutatea ei ne-apucă, trece slaba-ne măsură, ALEXANDRESCU, M. 16. Ce mai vrei cu-a tale sfaturi, Dacă știi a lor măsură. EMINESCU, O. I, 198. ◊ Expr. A fi în măsură (să...) = a fi în stare, indicat, a avea posibilitatea de a face ceva, de a reuși. Și cum e elevul dumnitale, ești cel mai în măsură să-mi dai un sfat din vreme. C. PETRESCU, Î. II, 168, cf. id. C. V. 92. A-și da măsura = a arăta (tot) ce este capabil să facă, să dea. În ultimele rînduri ale acestui capitol se vor menționa numai lucrări modeste sau nume obscure, singurele ce se mai întîmpină pe terenul unde-și dăduseră pînă atunci măsura puterilor fruntașii unei mișcări de regenerare. IORGA, L. II, 262. 2. (Mai ales la pl. ; adesea în construcții cu verbul „a lua”) Hotărîre, prevedere ; mijloc necesar pentru realizarea unui scop. Aceasta socotesc că va înțălepți pe Robinson de a-și lua măsuri mai bune spre îndreptarea urmărilor [primejdiei]. DRĂGHICI, R. 12/13, cf. 37/17, 101/18. Acest furtișag ce se face necontenit înșălîndu-se publicul, anevoie se poate opri prin legiuri și prin măsuri polițienești. CR (1836), 41¹/39. Măsurile extraordinarie luate din apropierea epidemiei (a. 1855). URICARIUL, IV, 440/19. În 1848 o măsură provizorie s-au hotârît la Constantinopol. ib. 440/22. Oricine să ție cu strictețâ această măsură feritoare de molipsire. CUPARENCU, V. 11. Acolo însă unde o breaslă nu se putea constitui... tot domnia lua măsuri de a se numi un șef. N. A. BOGDAN, C. M. 175. M-ați avertizat și n-am luat măsuri din timp. C. PETRESCU, R. DR. 212, cf. id. Î. I, 4. M-am dus ca să-l văd și să iau măsuri. ULIERU, C. 4. Pentru a se acoperi de creanțele sale nesigure sau în suferință, banca va putea lua orice măsură de conservare, asigurare sau executare. LEG. EC. PL. 184. Se scoală mîine dis-de-dimineață, ca să ia măsuri. SADOVEANU, M. C. 138. Noul mare vizir e speriat râu și toate măsurile pe care le ia sînt măsuri de panică. CAMIL PETRESCU, O. III, 138. 3. Limită, punct extrem pînă la care se poate concepe, admite sau pînă la care este posibil ceva. De vor trece de măsură, atunce acela ce l-au bătut. . . să va certa trupeaște. PRAV. 225. La orice lucru să păzească măsura. MOLNAR, RET. 23/21. Vei vedea ruptă ața atărnărei rînduite Ce le ține în unire și în măsuri îngrădite. CONACHI, P. 270, cf. 272. Cînd vei să vorbești, la gură Să aibi lacăt și măsură. PANN, P. V. I, 3/18. La cuvinte n-au măsuri. id. Ș. II, 53/25. Acel stelagiu. . . era mai elegant și covîrșind măsurele obiceiului. NEGRUZZI, S. I, 37. N-ai măsură la vorbă. ZAMFiRESCU, A. 96.. Măsura la toate, cea mai bună dreptate. ZANNE, P. VIII, 381, cf. 380. Sarea-i bună la fiertură însă nu peste măsură (=la toate trebuie chibzuință), id. ib. IV, 105. *Loc. a d v. și (rar) a d j. Peste (sau, învechit, cu asupra de) măsură = foarte, prea, din cale-afară (de mult) ; mai mult decît trebuie, exagerat, excesiv. Prespre măsură învrăjbiia ei. COD. VOR. 76/19. Sâ-i plătească cu asupra de măsură (a. 1 750). GCR, II, 63/39. Colica din îmbuibare (preste măsură mâncare). CALENDARIU (1 814), 170/14. Și ce dormi preste măsură? BĂRAC, ap. GCR II, 174/30. Am iubit! și cunosc gustul dragostei peste măsură. CONACHI, P. 80, cf. 270, 300. Ea bărbat are bun peste măsură Ca pîinea a bună. PANN, P. V. II, 97/9. Nu vorbi peste măsură Ci pune-ți lacăt la gură. id. ib. III, 9/2. Ochii tăi pe jumătate de-i închizi, mi-ntinzi o gură, Fericit mă simt atuncea cu asupra de măsură. EMINESCU, O. I, 82. Laudele lor desigur m-ar mîhni peste măsură. id. ib. 141. Voinicul era ostenit peste măsură. ISPIRESCU, L. 130, cf. 185. Prea slăvite Agamemnon, tu peste măsură de lacom. MURNU, I. 7. Înfuriat peste măsură, ridică pumnul la Ghighi. REBREANU, I. 38, cf. id. R. I, 265. Ne așteaptă în sufragerie masa, încărcată peste măsură. SAHIA, N. 56. Nu trebuie totuși să fii îngrijorat peste măsură, încercă Vancea să-l liniștească. VORNIC, P. 173. La orice învățătură Nu grăbi peste măsură. ZANNE, P. V, 356, cf. I, 105, 686, II, 700, 784, III, 671, IV, 62. Fără (de) măsură = a) din cale-afară, fără socoteală, exagerat. Umnojiră-se fără măsură (p r e s p r e n u m ă r D). PSALT. 76. Cufundarea fără de măsură. CORESI, EV. 45. Va grăi cu glas de urgie fără de măsură (a. 1 550). CUV. D. BĂTR. II, 458/5. Fără de măsură și cum nu să cade. . . să cheamă bătaia, cînd se face cu toiagul. PRAV. 159. Vorbește tare și cam fără măsură. DELAVRANCEA, O. II, 293. Abramovici țipa. . . fără nici o măsură. SAHIA, N. 82. începu să strige fără măsură. Amenința cu pumnul în aer. PREDA, D. 216 ; b) foarte (mare), nemăsurat. Milostea a lui cea fără de măsură. CORESI, EV. 392. Ai milă fără măsură (cca 1 633). GCR I, 82/24. După aceea au zidit mănăstirea cea fără de măsură frumoasă din Argișu. ȘINCAI, HR. II, 133. Cu măsură = chibzuit, cum se cuvine, cumpătat, cu socoteală, moderat. Dascălul ce-ș va bate ucenicul nu să va certa. . . căndu-l va bate cu măsură și spre învățătură. PRAV. 224, cf. 115, 158. Cu măsură bate. MARDARIE, L. 237/23, cf. 176/3. O cîrmuire blîndăși cu măsură (a. 1 773). GCR II, 87/1. Tînărul Herdelea se lăuda și se înălța, firește, dar cu măsură. REBREANU, R. i, 178. Be cu măsură. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. La mâncare să aibi cumpătare Și la băutură să fii cu măsură. ZANNE, P. III, 640, cf. IV, 179. ◊ E x p r. În măsura posibilităților = atît cît se poate, în limita posibilităților. (Regional) A avea măsură bună = a avea fire bună, temperament bun. ALR I 1 374/542. (Învechit) A nu(-i) fi măsură (cuiva sau la ceva) = a fi foarte mare, nemăsurat, nelimitat; a fi foarte mulți, în cantitate foarte mare, nenumărați. Vereră lăcuste și omide ce nu lă era măsură (c î t e n u a v e a n u m ă r H, f ă r ă s e a m ă C, d e n u a v e a s e a m ă(²). PSALT. 221. Mare e Domnul nostru. . . și înțeepciuriei lui nu e măsură (n u m ă r u H, D). ib. 303, cf. 77, 216. III. (Regional) PÎnza de pe fața mortului. (Gura Teghii-Buzău). ALRM I/II h 415/735. – Pl.: măsuri și (învechit) măsure. – Lat. mensura.

ȚAPOȘ, -Ă, țapoși, -e, adj. (Despre coarnele vitelor) Drept și ridicat în sus; (despre vite) cu coarnele drepte și ridicate în sus. – Cf. țap.

ȚAPOȘ ~ă (~i, ~e) 1) (despre coarnele unor animale) Care sunt drepte și ridicate în sus. 2) (despre vite) Care are coarne drepte și ridicate în sus. /țap + suf. ~oș

Aiud n. numit ungurește Enyed, oraș în Transilvania, cu 7500 loc., așezat pe malul drept al Mureșului, mai sus de Alba-Iulia. Universitate calvină înființată de Bethlen Gabor.

ȚAPOȘ, -Ă, țapoși, -e, adj. (Reg., despre coarnele vitelor) Drept și ridicat în sus; (despre vite) cu coarnele drepte și ridicate în sus. – Cf. țap.

EXALTAT, -Ă, exaltați, -te, adj. Care se află în stare de exaltare, de excitație, de entuziasm dus pînă la paroxism; înflăcărat, aprins peste măsură. Tinereța exaltată îl îndeamnă la risipă și plăceri ușoare. SADOVEANU, E. 200. Să fiu un an măcar frumoasă, urmă ea exaltată. CAMIL PETRESCU, O. I 256. Văd toate-acele tipuri de grecești mitologii, Pe cari le-a creat avîntul exaltatei fantazii. COȘBUC, P. II 139. Susceptibil de a se entuziasma îndată; exaltat pînă nu a ține seamă de mica distanță dintre sublim și ridicol. BOLINTINEANU, O. 419. ◊ (Substantivat) Tot ce vorbea era lămurit, întregit prin zvîrlirea brațelor, în sus, în jos, la dreapta, la stînga. Avea în el ceva de exaltat. CAMIL PETRESCU, O. I 329. Era cu noi pe vasul ce cobora aci Un exaltat... El ne cînta zi-noapte, un marș de libertate. BOLINTINEANU, O. 158. ♦ (Familiar) Ieșit din minți, țicnit.

PLIMBA, plimb, vb. I. 1. Refl. A umbla fără grabă, dintr-un loc într-altul sau de colo pînă colo (pe jos sau cu un vehicul), pentru a se recrea, a face mișcare, a lua aer. Neliniștit, se plimba într-una prin odaia lui de lucru. SADOVEANU, E. 146. Se plimba după-amiaza, însoțită de copii, pe plajă sau în lungul digului spre far. BART, E. 315. În faptul dimineții, prin parc, îngîndurată Se plimbă visătoare Fatma. COȘBUC, P. I 52. ◊ Expr. A se plimba ca vodă prin lobodă = a umbla de colo pînă colo, fără nici un rost. ♦ Tranz. A scoate la plimbare, a însoți la plimbare; a purta de colo pînă colo. Plimbă copilul. ▭ O dată, de două ori, de trei ori a plimbat Gheorghe Dima calul de la un cap la celălalt al punții. GALAN, Z. R. 59. 2. Tranz. (Cu privire la obiecte) A mișca, a purta încoace și încolo, a muta, a trece dintr-o parte în alta. Cu o oglindă ovală, plimbată de sus în jos, din dreapta și stîngă, își examină ceafa și cutele rochiei în spate. C. PETRESCU, C. V. 167. Din cînd în cînd, Elisabeta Gălăciuc, soția lui, îi plimbă pe față o frunză de lipan. SAHIA, N. 41. ◊ Refl. pas. Din mînă-n mînă, sceptrul se plimbă. ALEXANDRESCU, M. 347. ◊ Fig. (Cu complementul «ochii», «privirile») Subprefectul își plimbă ochii roată, obosit. VORNIC, P. 220. S-a sprijinit cu un deget în butonul soneriei și a rămas așa, plimbîndu-și privirile prin curtea pustie. GALAN, B. I 52. – Variante: preumbla, preumblu (DAVIDOGLU, M. 54, CAMILAR, N. I 200), primbla, primblu (GHEREA, ST. CR. I 170, ALECSANDRI, T. 65, RUSSO, O. 46), împlimba (ȘEZ. VI 107) vb. I.

DIRECȚIE. Subst. Direcție, orientare, orientație (înv.), sens, parte, curs, făgaș (fig.); direcționare, îndreptare, îndrumare, dirijare, dirigere (înv.), ghidare, conducere, călăuzire; trasare, trasaj (rar), marcare, jalonare. Rută, traseu, parcurs, itinerar, mers, drum, cale, marșrut; traiectorie, orbită, coordonată. Reper, punct de orientare, punct de reper, semn, marcaj, indiciu, indicator; jalon; săgeată. Sens unic. Sens giratoriu. Adj. Dirijat; teleghidat. Orientativ, orientator (rar), de orientare, direcțional, călăuzitor, indicator; orientabil. Vb. A direcționa, a orienta, a stabili direcția, a dirija, a ghida, a conduce, a călăuzi, a îndrepta, a îndruma, a arăta drumul, a indica direcția. A teleghida; a plasa pe orbită; a corecta traiectoria. A se îndrepta, a merge spre..., a se orienta, a se ghida, a găsi calea, a găsi un punct de reper; a lua o direcție, a urma drumul (calea); a ținea calea, a ține înainte; a ține dreapta (stînga); a coti, a vira, a schimba direcția, a o lua la dreapta (la stînga). Adv. Înainte, în față; înapoi, în spate; în (la) stînga, în (la) dreapta; de-a (din, de la) stînga; de-a (din, de la) dreapta. Încolo; încoace. În sus; în jos. În toate direcțiile. V. călătorie, conducere, drum, mișcare, semn.

picior sn [At: PSALT. HUR. 47^v/41 / V: (înv) pecer, picer (Pl: (reg) ~cere) / Pl: ~oare / E: ml petiolus] 1 Fiecare dintre cele două membre inferioare ale corpului omenesc, de la șold până la vârful degetelor Si: (pfm) crac, (reg; fam) gaidă, gionat. 2 Fiecare dintre membrele celorlalte viețuitoare, care servesc la susținerea corpului și la deplasarea în spațiu Si: (pfm) crac, (reg; fam) gaidă, gionat. 3 (Prc) Labă. 4 (Rar; îs) ~ de câine Nod marinăresc. 5 (Înv; îs) Cel cu patru ~oare Animal patruped. 6 (Îla) Bun (sau iute) de ~ (sau de ~re) Care merge repede. 7 (Îal) Sprinten. 8 (D. animale patrupede; îla) În trei ~oare Șchiop. 9-10 (D. vânători; îljv) La ~ (Care vânează animale) în timp ce acestea se odihnesc, mănâncă etc. 11-12 (D. vânătoare; îal) (Care are loc) în timp ce animalele mănâncă, se odihnesc etc. 13 (Îlav) În (sau pe) ~oare sau (fam) de-a-n ~oare (sau ~oarele, ~oarelea) În poziție verticală. 14 (Îal) Sus. 15 (Îe) A sări (drept sau ars) în ~oare A se ridica brusc din locul în care se află așezat, culcat. 16 (Îe) A fi (sau a sta, a veghea) în -oare A sta de pază. 17 (Îae) A fi gata oricând de acțiune. 18 (Îe) A scula (sau a ridica, a pune) în ~oare A mobiliza. 19 (Îae) A instiga la răscoală. 20 (Îlav) Pe ~ Neîntârziat. 21 (Înv; îal; și îlav) De-a-n ~oarele Neoficial. 22 (Îal) Ocazional. 23 (Îal) Fără local. 24 (Îal) Ambulatoriu. 25 (În legătură cu verbele de mișcare; îlav) În vârful ~oarelor Cu corpul sprijinit numai pe vârful degetelor. 26 (Pex; îal) Fără zgomot Si: tiptil. 27 (Îlav) Cu ~ul (sau ~oarele) ori pe ~oare Fără vreun mijloc de locomoție Si: pe jos. 28 (Îlav) Din cap până în (sau la) ~oare În întregime Si: de sus și până jos, din creștet până în tălpi. 29 (Îal) Cu desăvârșire. 30 (La unele jocuri sportive; îlav) Pe ~ greșit Nepregătit pentru a para acțiunea adversarului sau pentru a colabora cu partenerul într-o acțiune. 31 (Pgn; îal) Nepregătit. 32 (Îe) A pune ~ul (undeva) A păși. 33 (Pex; îae) A pătrunde undeva pentru prima oară. 34 (Pex; îae) A frecventa pe cineva sau ceva. 35 (Îe) A se duce unde-l duc ~oarele A pleca oriunde, cât mai departe. 36 (Îe) A o lua (sau a o apuca) la (înv; pe) ~ sau a-și lua ~oarele la spinare (sau pe umeri, înv; la umăr), (reg) a lua drumul la ~ A începe să fugă din toate puterile Si: a o lua la goană, a o tuli. 37 (Îae) A porni în grabă. 38 (Îae) A se grăbi foarte tare. 39 (Îae) A încerca să se facă nevăzut prin fugă. 40 (Îe) A-i lua cuiva drumul din ~oare A urmări de aproape pe cineva. 41 (Reg; îe) A-și face ~oarele fuse A merge repede, grăbindu-se. 42 (Îe) A-și bate (sau a-și rupe) ~oarele A umbla mult. 43 (Îae) A obosi de prea multă alergătură. 44 (În formule de amenințare cu moartea; îe) Unde îți (sau îmi, îi) stau ~rele, îți (sau îmi, îi etc.) va sta și capul Ți (sau mi, i etc.) se va tăia capul. 45 (Îe) A nu-i (mai sta cuiva) ~oarele sau (reg) a nu-și strânge ~oarele A nu sta potolit, liniștit. 46 (Îae) A alerga de colo-colo. 47 (Îae) A nu se odihni. 48 (Reg; îe) Mi-au trecut ~oarele prin mine Sunt foarte obosit. 49 (Îe) A fi (sau a sta) pe ~ de plecare (ori de ducă) A fi pe punctul de a pleca. 50 (Îae) A fi pregătit de plecare. 51 (Pop; îe) A prinde (undeva) ~ A se stabili undeva. 52 (Îe) A pune (pe cineva) pe (sau în) ~oare A îngriji un bolnav și a-l însănătoși. 53 (Îae) A iniția, a organiza, a face să funcționeze bine ceva. 54 (Îae) A scoate pe cineva din impas. 55 (Îae) A ridica o construcție. 56 (Îe) A se pune (sau a fi) pe (sau în) ~oare A se însănătoși după o boală lungă și grea. 57 (Îae) A se reface din punct de vedere material. 58 (Îe) A vedea (pe cineva) pe (sau în) ~re A vedea pe cineva sănătos. 59 (Îe) Cu coada între ~oare Rușinat. 60 (Îe) A se stropi (sau a se usca, a zăcea, a pieri, a se strânge, a se pierde) pe (sau, reg, de pe, din) ~oare (sau, pop, de-a-n ~rele) A slăbi progresiv. 61 (Îae) A se prăpădi cu încetul, din pricina unor suferințe fizice sau morale. 62 (Îe) A duce boala (sau a boli) pe ~re A fi bolnav fără a zăcea în pat. 63-64 (Îe; îlav) (A sta, a ședea etc.) ~ peste ~ (Fam) (A ședea într-o poziție comodă) cu o parte a piciorului ridicată peste celălalt. 65-66 (Îae; îal) (A sta) degeaba, sfidător. 67-68 (Îae; îal) (A fi) fără nici o grijă. 69 (Îe) A sta cu ~oarele pe pereți A sta degeaba. 70 (Îe) A fi cu ~ul (sau cu un ~) în groapă (și cu unul afară) A fi foarte bătrân. 71 (Îae) A fi foarte bolnav. 72 (Îae) A fi aproape de moarte. 73 (Îe) A-l scoate (pe cineva) cu ~rele înainte A-l scoate pe năsălie pe cineva pentru a-l înmormânta. 74 (Îe) A-l vedea (pe cineva) cu ~oarele înainte A vedea mort pe cineva. 75 (Îe) A ieși cu ~oarele înainte A fi mort. 76 (Fam; îe) A-i rămâne cuiva ~oarele (pe undeva) A-și pierde viața Si: a-i rămâne oasele. 77 (Îe) A sta (sau a rămâne, a fi) în ~re A continua să existe. 78 (D. teorii, ipoteze, planuri; îae) A nu fi infirmat de realitate. 79 (Îae) A continua să fie valabil, aplicabil. 80 (D. construcții; îae) A fi, a rămâne intact. 81 (D. copaci, păduri; îae) A rămâne în poziție verticală, cu rădăcinile înfipte în pământ. 82 (Îe) A i se înmuia (sau a i se tăia) cuiva (mâinile și) ~oarele A avea o senzație de slăbiciune fizică. 83 (Îae) A nu putea sta în picioare de spaimă, de durere etc. 84 (Îe) A-i lua (cuiva) gura și ~oarele A(-l) paraliza. 85 (Îe) Nici (sau nici un) ~ de... (sau, reg, din...) sau nici ~ Nimeni. Si: nici țipenie, nici urmă de... 86 (Pex; rar; îae) Nimic. 87-88 (Îe) A lua pe cineva (sau a se lua) peste ~ (sau, înv, în ~re) A a-și bate joc (de cineva sau) de sine însuși Si: a (se) ironiza. 89 (Reg; îe) A pune ceva sub ~ A desconsidera, a nu ține seama de ceva. 90 (Îe) A călca (pe cineva) pe ~ A-i face semne cuiva să nu facă sau să nu spună ceva. 91 (Îae) A face sau a spune cuiva ceva supărător. 92 (Îe) A sări într-un ~ A se bucura tare, a nu mai putea de bucurie. 93 (Îe) A bate din ~ A se răsti. 94 (Îae) A încerca să-și împună voința. 95 (Îae) A comanda. 96 (Îe) A-i pune cuiva ~ul în prag A lua o atitudine hotărâtă. 97 (Îae) A se opune în mod energic. 98 (Îe) A lega pe cineva de mâini și de ~oare A aduce în stare de a nu putea face nimic. 99 (Îe) A da din mâini și din ~oare A face eforturi disperate. 100 (Îe) A călca (pe cineva sau ceva) în (sau, înv, sub) ~oare A zdrobi. 101 (Îae) A înăbuși. 102 (Îae) A umili. 103 (Îe) A da (cuiva sau la ceva) cu ~ul A respinge pe cineva sau ceva. 104 (Îae) A sfida pe cineva sau ceva. 105 (Îae) A scăpa un prilej. 106 (Îae) A refuza și a pierde un avantaj. 107 (Îe) A trăi pe ~ mare A duce un trai costisitor, îmbelșugat. 108 (Îae) A cheltui mult Si: a risipi. 109-112 (Îe: îlav) (A fi, a se afla, a se pune) pe ~ de pace (sau de război) (A fi sau a se pune) în stare de (pace sau) de război. 113-114 (Îe) A fi (sau a se pune, a se afla etc.) pe ~ de egalitate (sau pe același ~) cu cineva (A avea sau) a considera că are aceleași drepturi cu cineva. 115-116 (Îae) (A avea sau) a considera că are aceleași merite ca altcineva. 117 (Îe) Parcă (l-)a prins (sau apucat) pe Dumnezeu de (un) ~ A avea o bucurie foarte mare. 118-119 (Îe; îlav) (A fi) ... în ~oare sau din (sau de la) cap până în (la) ~oare (A semăna) leit cu... 120-121 (Îe) A-(ș)i tăia (cuiva) craca (sau creanga) de sub ~oare (sau, rar, ~) (A face pe cineva să piardă sau) a pierde din vină proprie un mijloc de existență. 122-123 (Îae) (A periclita cuiva sau) a-și periclita singur situația. 124 (Reg; îe) A-i pune (cuiva) capul sub ~ A distruge pe cineva. 125 (Reg; îe) A se pune în cap și în ~oare A depune toate eforturile posibile pentru a izbuti. 126 (Îae) A încerca prin toate mijloacele să obțină ceva. 127 (Îe) A merge pe ~oarele altuia A fi protejat sau ajutat de cineva. 128 (Pfm; îe) A vorbi (sau a grăi, a scrie etc.) cu ~oarele A vorbi sau a scrie greșit din punct de vedere gramatical sau logic. 129 (Îlav) Fără cap și fără ~oare Fără logică. 130 (Îal) Lipsit de sens. 131 (D. două persoane; îe) A dormi (sau a sta, a se culca) de-a ~oare(le) A se culca fiecare la câte un capăt al patului, cu picioarele întinse în sens invers. 132 (Rar; îe) Cât de apucă -~ul Foarte repede. 133 (Îe) Cât te-ai întoarce (sau învârti) într-un ~ Într-o clipă. 134 (Fam; îe) A sta cu ~oarele în apă rece A se gândi profund. 135 (Îe) A sta (sau a fi) în ~oarele cuiva A încurca, a împiedica pe cineva. 136 (Înv; îe) A sta pe un (sau pe mai) bun ~ A fi în siguranță. 137 (îae) A se găsi într-o situație favorabilă. 138 (Îae) A avea o situație matrială bună Si: a fi bogat. 139 (Îe) A călca cu ~ul stâng A începe prost o activitate. 140 (Îe) A călca cu ~ul drept A începe bine o activitate. 141 (Îe) A(-i) pune (sau așterne, închina, supune etc. ceva) la ~oare (sau, înv, ~oarele) cuiva A oferi cuiva ceva în semn de omagiu, de prețuire, de supunere etc. 142 (Îe) A cădea (sau a se arunca) la ~oarele cuiva sau a săruta ~oarele cuiva A se prosterna în fața cuiva, implorând iertare, milă, sau în semn de respect. 143 (Îae) A se ruga de cineva. 144 (Îae) A se umili înaintea cuiva. 145 (Reg; d. timp; îe) A fi într-un ~ A fi schimbător. 146 (Fam; d. obiecte, bunuri; îe) A face (sau a căpăta) ~re A dispărea. 147 (Îc) ~ul-caprei Plantă erbacee din familia umbeliferelor, cu frunze palmate cu trei diviziuni și flori albe sau roșietice Si: (reg) laba-ursului (Algopodium podagraria). 148 (Bot; reg; îac) Lobodă (Chemopodium album). 149 (Reg; îc) ~rul-cocoșului Plantă erbacee din familia ramunculaceelor cu frunze adânc dințate și cu flori galbene strălucitoare Si: (reg) buștean-broștesc, curpeniță, floare-broștească, jap, jebdi, ochiul-boului, ochiul-broaștei, talpa-cocoșului (Ranunculus acris). 150 (Reg; îac) Plantă erbacee din familia ranunculaceelor cu frunze adânc dințate și cu flori galbene Si: (reg) bogar; gălbenele, floare-de-leac, floricică-de-leac (Ranunculus pedatus). 151 (Bot; reg; îac) Gălbenele-de-munte (Ranunculus carpaticus). 152 (Bot; reg; îac) Floare-de-leac (Ranunculus repens). 153 (Bot; reg; îac) Gălbenele (Ranunculus polyanthemos). 154 (Bot; reg; îac) Cornicei (Ranunculus arvensis). 155 (Bot; reg; îac) Buruiană-de-nouă-daturi (Ranunculus auricornus). 156 (Bot; reg; îac) Boglar (Ranunculus sceleratus). 157 (Bot; reg; îac) larba-broaștei (Hydrocharis morsusranae). 158 (Bot; reg; îc) ~ul-cocoșului-târâtor Rămurele (Clavaria botrytis). 159 (Bot; reg; îc) ~-de-gaiță Unghia-găii (Astragalus glycyphyllos). 160 (Bot; reg; îc) ~ul-găinii Grozamă mare (Cytisus nigricans). 161 (Bot; reg; îc) ~-de-găină Agurijoară (Portulaca grandiflora). 162 (Bot; reg; îc) ~-gâștei Talpa-gâștei (Leonorus cardiaca). 163 (Bot; reg; îac) Spanac porcesc (Chenopodium hybridus). 164 (Bot; reg; îac) Lobodă (Chenopodium album). 165 (Bot; reg; îc) ~ul-lupului Cervană (Lycopus europaeus). 166 (Bot; reg; îac) Piedicuță (Licopodium clavatum). 167 (Bot; reg; îc) ~ul-păsărelei Nemțișoari-de-câmp (Delphinium consolida). 168 (Bot; reg; îc) ~ul-vițelului Rodul-pământului (Arum maculatum). 169 (Bot; reg; îc) ~ul-vrabiei Iarbă-albă (Phalaris arundinacea). 170 (Orn; reg; îc) ~oare-lungi Piciorong (Himantopus himantopus). 171 (Pex; reg) Mers¹. 172 Picior de animal sau de pasăre fript sau fiert pentru a fi mâncat. 173 Ciozvârtă de animal. 174 (Îe) L-a ros ca pe-un ~ de porc Se spune despre o persoană care și-a cheltuit averea cu cineva sau care a făcut pe cineva să-și cheltuiască averea cu ea. 175 (Arg) ~ de porc Pistol. 176 (Arg) ~ de porc de mare Pușcă. 177-179 (Reg; îcs) Hora peste pe ~, pe ~, pe amândouă ~rele Dansuri populare nedefinite mai îndeaproape. 180-182 (Reg; îacs) Melodii după care se execută aceste dansuri. 183 (Trs; Mun; îcs) (La armeanu) într-un ~ Joc de copii Si: șotron. 184 (îs ~ de lemn) Proteză a unui picior, la oameni Si: (rar) pilug. 185 (Reg; îls) ~re de lemn Catalige. 186 (Pan) Fiecare dintre elementele pe care se sprijină partea de jos a unei mobile sau capul unei unelte. 187 Parte de jos, alungită, prevăzută cu un suport, care sprijină corpul unor obiecte. 188 (Olt; Trs) Fiecare dintre stâlpii pe care se sprijină podul morii de apă. 189 (Reg) Fiecare dintre cele două lemne lungi ale scării mobile, pe care se fixează fusceii. 190 (Reg) Fuscel la scara mobilă. 191 Element de construcție al unui pod, care transmite solului greutatea podului și sarcinile care îl solicită. 192 (Reg) Regulator la plug. 193 (Reg) Bârsă la plug. 194 Fiecare dintre lemnele înfipte vertical în oplenele saniei, pentru a sprijini loitra Si: mănușă, țepușă, (reg) mână¹, popic. 195 Mâner fixat de coada unei coase Si: (reg) măcău¹, popic. 196 (Buc; Mol) Bucată rotundă de lemn în care se fixează nicovala de ascuțit coasa Si: (reg) batcă, butucier, pop. 197 (Înv) Parte a cercelului care atârnă mai jos de lobul urechii. 198 (Reg; lpl; îs) ~ de fier, ~ de oală Pirostrie. 199 Parâmă fixată cu un capăt de catarg și cu celălalt de cârligul unui palanc. 200 (Tip) Bucată de aliaj pe care se montează clișeul de alamă pentru tiparul în relief. 201 (Tip) Buză a paralelipipedului literei tipografice. 202 (Reg) Cui de lemn cu care se fixează jugul pe buștean la pluta de lemn. 203 (Mol) Parte a cimpoiului nedefinită mai îndeaproape. 204 (Min; îs) ~ de siguranță Parte din masivul unui zăcământ lăsată neexploatată, în scopul protecției unor lucrări sau a unor construcții de la suprafață. 205 Parte de jos, masivă, a unui zid, a unei construcții etc. 206 Zonă mai largă de la baza unei forme de relief înalte, deal, munte, pisc etc. Si: bază, poală. 207 (Pop) Petiță². 208 Unitate de măsură pentru lungime, egală cu 30,48 cm, folosită și astăzi în unele țări. 209 (Îvr; îs) ~ cubic Unitate de măsură a volumului egală cu volumul unui cub cu latura de un picior (208). 210 Unitate ritmică a unui vers, alcătuită dintr-un număr fix de silabe lungi și scurte sau accentuate și neaccentuate. corectat(ă)

MIAZĂ s. f. sg. (Învechit și popular) 1. Mijloc (al zilei, al nopții). Vezi pre lac cum scînteiază De vermi stol înaripat, Pănă trece-a nopței miază. ASACHI, S. L. I, 176, cf. POLIZU, CIHAC, I, 164. ◊ E x p r. Ziua (la) miaza mare = în mijlocul zilei, în toiul zilei, la amiază; ziua în amiaza mare. Sufla cu tărie vîntul. . . aducând cu sine troiene de zăpadă deasă, care întunecau, ziua la miaza mare, lumina soarelui. FILIMON, O. I, 178. Să fie vrun tîlhar. . . nu cred c-ar vini ziua meaza mare. . . ALECSANDRI, T. 607. Dă, ziua la meaza-mare, în gropi și nu știe să-mparță paie la doi măgari. ODOBESCU, S. I, 397. Să fi căzut? Ziua la miaza mare?. . . Nu se poate. . . DELAVRANCEA, O. II, 120. ♦ (Regional) Miază cale (sau cărare) = punct situat la o depărtare (aproximativ) egală de extremitățile unui drum parcurs de cineva; mijlocul drumului, (regional) miez de cale, v. m i e z (II 2). Dimineața s-a sculat Ș-a venit și m-a luat Din casă, De după masă. . . Și la miez de miază cale Mi-a închinai cu pahare. TEODORESCU, P. P. 387, cf. ȘEZ. V, 106. Cînd au fost în miez de miază cale, S-au íntîlnit cu sfînta Luni. BÎRLEA, ap. CADE. Cîn o fost la miadzî carari, M-am tîlnit cu noauîdzăsi șî noauî di potsoi. GREIUL, I, 458. (Învechit și regional) Miază coastă = punct situat (aproximativ) la mijlocul unei coaste (de munte sau de deal). Și de la miază coastî apuci spri răsărit pănă în hatul la Piatra Roșie. . . și din Piatra Roșie drept în vale pin pădure pănă iară la miază coastă (a. 1 707). STEFANELLI, D. C. 22. Apucă de acole pe la miază coastă peste plaiul Prisloapelor (a. 1 790). id. ib. 190. Hotarul. . . să începi din părău Ioneilor. . . și. . . apucă din hat în hat drept miază coastă în sus. . . până în plaiu (a. 1 819). id. ib. 371. (Popular) Miază păresimi (sau păreasimă, păreasime, pâreasă, păresie, păresii) sau miezele păresimilor (sau părese) = mijlocul postului mare, care cade întotdeauna miercurea, în a patra săptămînă din post; (popular) miezul păresimilor, v. m i e z (II). Au bătut pregiur curtea din cîșlegi păn-la mează păresime. URECHE, LET. I, 200/20. Și au bătut curtea din cîșlegi pănă la mează păreasimă. M. COSTIN, ap. ȘINCAI, HR.231/38. Și fără veste au lovit în Iași. . . și au bătut den cîșlegi pănă la miază părese. N. COSTIN, LET. I A, 98/28. Duminică după miază păresii să te afli. . . în Galați (a. 1 746). URICARIUL, X, 120. Miedzîli păriesîmilor nu lucră dup-amnadzădz. ARH. FOLK. III, 43. La „nazîpăreasa” se lucrează numai o jumătate de zi. ib. VII, 56, cf. ALR II/I MN 113, 2850/95, 105, ALR II/284. (Învechit, neobișnuit) Miază vară = perioada centrală a verii, în care temperatura și luminozitatea specifică ajung la dezvoltare maximă; miezul verii, v. m i e z (I 1). Se topeaște zăpada în miază vară. MOXA, 362/2. 2. Miazăzi (1). Ar fi de dorit ca să avem popușoi mai timpuriu în coacere, ca așa să se lățască pretutindene rodirea aceea atît de minunată din miaza Franției. I. IONESCU, C. 63/14, cf. ȘEZ. V, 106. Bate vîntișor din miază, Sufletul în mine-ngheață; Bate vîntul cu zăpadă, Gîndurile stau grămadă. PAMFILE, C. Ț. 274. – Lat. media.

*EXPONENT sm. ➕ Literă sau cifră pusă la dreapta și ceva mai sus a unei cantități numerice sau algebrice spre a arăta la ce putere e ridicată această cantitate. Ex.: a^x; (a+b)³; x⁴; în aceste exemple, x, 3, 4 sînt exponenți [germ.].

ȚAPOȘ adj. 1 🐑 Cu coarnele drepte și ridicate în sus ca la țap (vorb. de boi, de capre, etc.): fratele cel sărac... avea și el o păreche de boi... ’nalți de trup, ~i la coarne (CRG.) ¶ 2 Se zice și despre păr cînd stă drept ca ghimpii ariciului sau despre mustăți, cînd cresc sau sînt răsucite în sus: zărind la lumina lunii ochii fioroși și mustățile ~e ale haiducului, își simți balamalele slăbind (GN.).

* EXPONENT sm. ➕ Literă sau cifră pusă la dreapta și ceva mai sus a unei cantități numerice sau algebrice spre a arăta la ce putere e ridicată această cantitate. ex.: a^x ; (a+b)³ ; x⁴; în aceste exemple, x, 3, 4 sînt exponenți [germ.].

DREPTUNGHI, dreptunghiuri, s. n. Patrulater care are toate unghiurile drepte și laturile opuse egale. ◊ (Adjectival) Triunghi dreptunghic = triunghi care are un unghi drept. ♦ Porțiune delimitată de teren (în forma patrulaterului definit mai sus) la unele jocuri sportive. – Drept + unghi (după fr. rectangle).

GABIE ~i f. Platformă orizontală circulară, fixată în partea de sus a unui catarg, servind drept post de observație sau drept loc de manevrare a pânzelor. /<it. gabbia, fr. gabie

ridica (ridic, at), vb. – 1. A înălță, a pune un lucru mai sus. – 2. A pune în poziție dreaptă. – 3. A construi, a edifica. – 4. A crește, a forma, a educa. – 5. A duce, a transporta. – 6. A trasa un plan. – 7. A înlătura, a suprima. – 8. A recruta, a înrola. – 9. A răscula. – 10. (Refl.) A se înălța. – 11. (Refl.) A se restabili, a se însănătoși. – 12. (Refl.) A pleca, a ieși. – 13. (Refl.) A se mări, a crește. – 14. (Refl.) A prospera, a ajunge bogat. – 15. (Refl.) A surveni o intemperie. – 16. (Înv.) A declara război, a face război. – Var. rădica, rîdica, ar(i)dica. Megl. rădic, ardic(ari). Lat. ridicāre „a lega via”, cuvînt citat de Du Cange, de la ridica „arac” (Meyer-Lübke, ZRPh., XIX, 574; REW 7303), cf. sp. rodrigón (Corominas, IV, 49). Pentru a înțelege evoluția semantică trebuie să se țină cont de condițiile de cultivare a viei specifice în Romînia. Fiecare butuc trebuie să aibă un par care-i servește de arac. Butucii se apleacă în jos și se acoperă cu un strat de pămînt iarna, pentru a-i apăra de frig; iar primăvara se ridică iar pe araci – de unde confuzia dintre ideea de „a arăci” cu cea de „a ridica”. Der. de la un lat. erādῑcāre „a smulge cu rădăcini” (Tiktin; Candrea; Graur, BL, V, 111), de la *rĭgĭdicāre < rĭgĭdus (Pușcariu, În memoria lui V. Pîrvan, București, 1934, 291-95 și Dacor., VII, 477) sau din lat. *adrecticāre (Cihac, I, 83) pare puțin convingătoare. Der. ridicat, s. n. (acțiunea de a ridica, ridicare; înv., ieșire, plecare); ridicată, s. f. (angro); ridicătură, s. f. (înălțime; înv., înălțare în rang; înv., plecare); ridicător, adj. (care ridică). – Din rom. provin slov. redikat’, redikovat’, ceh. ogradikavat, pol. redikać „a pleca” (Candrea, Elemente, 402).

sopra (cuv. it. „deasupra, sus”) În muzica pentru pian, în pasajele care necesită încrucișarea (2) mâinilor, s. indica mâna care trebuie să treacă deasupra celeilalte. Ex.: la mano sinistra s. la destra „mâna stângă deasupra celei drepte”. ♦ Come s., ca mai sus, indicație, cu rol de abreviere*, care arată că un pasaj muzical repetat trebuie interpretat în aceeași manieră ca la prima apariție. Opusul lui sotto (v. sotto voce).

COD¹ (< fr., lat. codex „culegere”) s. n. 1. Ansamblul unor reguli de conduită, de precepte, de prescripții; documentul ce le cuprinde. 2. (Dr.) Culegere de legi; codex (3). 3. Act normativ, cuprinzînd sistematizarea și unificarea principalelor norme dintr-o anumită ramură a dreptului (ex. c. civil, c. de procedură civilă, c. de procedură penală, c. muncii, c. penal). 4. Sistem de semnale sau de semne convenționale cu semnificații bine precizate, ale căror combinații sînt folosite pentru transmiterea unor mesaje (ex. c. Morse, c. Bodo, c. telegrafic). ◊ C. meteorologic = sistem de simboluri adoptat prin convenție internațională, pentru transmiterea concisă, rapidă și completă a mesajelor meteorologice necesare elaborării hărților sinoptice. ◊ C. de semnale = dicționar în care sînt înscrise semnificațiile combinațiilor de semnale optice, acustice sau radio, între nave și uscat. ◊ C. de pavilioane = ansamblul format din numărul minim de pavilioane, flamuri și triunghiuri necesare pe o navă pentru a semnaliza conform unui cod de semnale. 5. (INFORM.) Corespondență biunivocă între simboluri a două alfabete (în general unul este format din cifrele unui sistem de numerație), avînd drept scop trecerea de la o formă de reprezentare a informației la alta. ◊ C. ASCII (A[merican] S[tandard] C[ode] for I[nformation] I[nterchange]) = c. cu șapte cifre binare pentru alfabetul format din cifrele zecimale, literele mari și mici ale alfabetului englez, semnele de punctuație, operatorii aritmetici și logici, simbolurile pentru controlul comunicației și editare. ◊ C. binar = c. alcătuit din cifrele sistemului de numerație binar, 0 și 1. * C. mașină = c. binar în care fiecare cuvînt cu sens corespunde unui simbol al alfabetului format din operațiile pe care le poate executa o unitate centrală de prelucrare. 6. C. genetic = sistem unic în care mesajul genetic se găsește în însăși structura acizilor nucleici: ansamblul codonilor determină secvența aminoacizilor în proteine; ordinea înlănțuirii lor este dirijată de un ARNm, matrice pentru ARNt, care se atașează pe ea succesiv, conform regulii de complementaritatea bazelor nucleice (adenină, uracil, citozină); fiecărui codon din ARNm îi corespunde un ARNt care poartă un anticodon. Identificarea codonului corespunzător unui anume loc în acid se face cu ajutorul unui tabel ce rezumă c.g. universal, în care fiecare codon are, în ordine, o bază la stînga, una în partea de sus și a treia în dreapta tabelului.

*verticál, -ă adj. (lat. verticalis, d. vertex, vîrf). Geom. Perpendicular pe planu orizontuluĭ, ca ața de care atîrnă o greutate, drept în jos orĭ în sus: linie verticală. S. f. Linie verticală. Astr. Mare cerc al sfereĭ cereștĭ care cuprinde verticala loculuĭ de observațiune. Adv. A se înălța vertical.

DREPTUNGHI, dreptunghiuri, s. n. Patrulater care are toate unghiurile drepte și laturile opuse egale. ♦ Porțiune delimitată de teren (în forma patrulaterului definit mai sus) la unele jocuri sportive. – Drept + unghi (după fr. rectangle).

OCHELARI s. m. pl. Dispozitiv optic format din două lentile (fixate într-o ramă) care se sprijină pe rădăcina nasului în fața ochilor, cu scopul de a corecta un defect de vedere. Își potrivi pe nas ochelarii de aur, semn de mare emoție la el. REBREANU, R. I 256. Își luă ochelarii și, scoțîndu-și batista, îi aburi, îi șterse, și-i puse. VLAHUȚĂ, O. AL. II 10. Mi-am uitat ochelarii și nu văd bine. ALECSANDRI, T. I 376. ♦ Dispozitiv asemănător cu cel descris mai sus, cu lentilele colorate, avînd drept scop să protejeze ochii împotriva prafului, a luminii prea puternice, a radiațiilor dăunătoare ochilor etc. Ochelari de soare. ♦ Ochelari de cai = dispozitiv format din două bucăți de piele, prinse de curelele laterale ale căpețelei și așezate în dreptul ochilor cailor, pentru a-i împiedica să privească lateral. ◊ Expr. (Despre persoane) A avea ochelari de cai, se zice despre cei care n-au perspectivă asupra problemelor, văd lucrurile printr-o prismă prea îngustă, sînt lipsiți de orizont. – Variantă: ochilari (CARAGIALE, O. I 75, NEGRUZZI, S. I 68) s. m. pl.

SILEAF, sileafuri, s. n. (Turcism învechit) Brîu lat în care se purtau înfipte diferite arme. Doisprezece arnăuți călări înainte și tot atîția în urmă... iar Manoli sus pe capră, cu mîna dreaptă pe prăselele hangerului din sileaf. CARAGIALE, O. III 52. Își trîntea la brîu un sileaf cu un iatagan și două pistoale. GHICA, S. 98. Ș-un brîu verde pentru șale, Ș-un sileaf cu opt pistoale. MAT. FOLK. 386. – Variante: seleaf (TEODORESCU, P. P. 565, ALECSANDRI, P. P. 43), sileah (GHICA, la CADE) s. n.

uncrop, uncropuri, (oncrop), s.n. – (reg.) Apă fiartă, clocotindă, pe care maramureșencele o pun într-un vas de lut, când limpezesc rufele spălate la pârâu și-și încălzesc mâinile în apa aceea fierbinte (Brediceanu, 1957): „Doamne, verde m-a jurat, / Pă apă și pă uscat / Să nu-mi țin drăguță-n sat. / Pă apă și pă uncrop / Mi-oi ținea drăguțe opt” (idem: 43; Săliștea). Atestat și pe Valea Vișeului (Bota, 2005; Rona de Sus) și în Maramureșul din dreapta Tisei (Apșa de Jos). Termen consemnat în Codicele de la Ieud (1672): „Voiu ploa spre voi piatră ardzându și u<n>crop”. – Din sl. ukropŭ (Cihac, Conev, Tiktin, cf. DER; DEX, MDA).

haț i [At: CREANGĂ, P. 23 / V: ~i, ~a, hăț, hâț / E: fo] 1 Indică o mișcare bruscă, tăcută pentru a prinde ceva. 2 Indică apucarea unui lucru. 3 (Îe) Azi hâr, mâine ~ Ceartă. 4 (Îae) Altercație. 5 (Reg) Strigăt cu care se alungă porcii. 6 (îf hăț; îoc har) Strigăt cu care se îndeamnă caii să o ia la dreapta. 7-8 (Îf hăț; îe ioc) ~ în sus, ~ în jos sau ~ în dreapta, ~ în stânga Exprimă sforțările, încercările numeroase și diverse (pentru a duce la îndeplinire o acțiune sau) pentru a scăpa dintr-o situație grea.

Nu uita niciodată că ești om! (grec. Μην ξεχνάτε ποτέ ότι είστε άνθρωποι.) – Aceste cuvinte grave și serioase aparțin unui om de haz: poetul grec Philemon care a rămas vestit, nu atît prin cele 80 de piese comice, cît prin epilogul său tragicomic: a încetat din viață în urma unui acces de rîs, la vîrsta de 97 de ani. În unul din puținele fragmente răzlețe ce s-au păstrat din lucrările sale, se găsește și înțeleapta cugetare de mai sus care desigur îi conferă dreptul la atenția posterității nu numai într-un dicționar de citate celebre. Ea constituie un foarte vechi elogiu adresat ființei superioare care e omul, dar în același timp poate fi și un foarte actual memento pentru a păzi marile virtuți umane: rațiunea, morala, iubirea – într-un cuvînt: omenia! LIT.

EXPONENT, -Ă, exponenți, -te, subst. 1. S. m. și f. Persoană sau grup social care reprezintă și apără o idee, un curent etc.; reprezentant. 2. S. m. (Mat.) Semn în cifre sau în litere scris sus, cu caractere mai mici, la dreapta unui număr sau a unei mărimi matematice, pentru a arăta puterea la care se ridică acestea. – Din germ. Exponent, lat. exponens, -ntis.

BARĂ s.f. Drug de metal (destinat prelucrării). ♦ Piesă de metal sau de lemn, de dimensiuni variabile, folosită în construcții sau în dispozitive tehnice pentru transmiterea eforturilor. 2. Fiecare dintre cei trei stîlpi care delimitează poarta la unele jocuri sportive. ♦ Șut în stîlpul porții de fotbal. ◊ A da în bară = (argotic) a greși, a rata. 3. Barieră care desparte pe judecători de avocați și impricinați; (p. ext.) locul de unde se pledează în fața justiției. 4. (Herald.) Figură diagonală care reunește unghiul stîng de sus al unui scut cu unghiul drept de jos. 5. Linie verticală sau oblică, folosită ca element de separare într-un text. ♦ Linie verticală care separă măsurile unui portativ. ♦ Ridicătură de metal liniară dispusă transversal pe tastiera unor instrumente cu coarde ciupite, indicînd locurile în care se pot produce sunetele de o anumită înălțime. 6. Îngrămădire de nisip, de mîl etc. la gura unui rîu sau a unui fluviu care se varsă într-o mare fără flux și reflux. 7. (Fig.; med.) Senzație apăsătoare, de compresiune asupra unui organ. [< fr. barre].

ORTODROMĂ s.f. Arc din cercul mare care trece prin două puncte date de pe suprafața Pămîntului și care reprezintă drumul cel mai scurt dintre aceste puncte. ♦ Drum parcurs de un vehicul avînd forma arcului de cerc descris mai sus. [Cf. fr. orthodromie < gr. orthos – drept, dromos – drum].

BARĂ s. f. 1. drug de metal (destinat prelucrării). ◊ piesă de metal sau de lemn, în construcții sau în dispozitive tehnice pentru transmiterea eforturilor. ◊ (fig.) obstacol, piedică în calea realizării unui lucru. 2. fiecare dintre cei trei stâlpi care delimitează poarta la unele jocuri sportive. ◊ șut în stâlpul porții de fotbal. 3. barieră care desparte pe judecători de avocați și împricinați; locul de unde se pledează în fața justiției. 4. (herald.) figură diagonală care reunește unghiul stâng de sus al unui scut cu unghiul drept de jos. 5. linie verticală sau oblică, element de separare într-un text. ◊ linie verticală care separă măsurile unui portativ. ◊ ridicătură de metal liniară încrustată în tastiera unor instrumente cu coarde ciupite. 6. îngrămădire de aluviuni la gura de vărsare a unui râu într-un fluviu sau în mare. 7. mascaret. (< fr. barre)

FORHEND s. n. (tenis) lovitură de dreapta a mingii, care se execută din poziția de așteptare, după care racheta se retrage înapoi și puțin în sus, concomitent cu răsucirea trunchiului spre dreapta. (< engl. forehand)

MURI a adormi, a ajunge la export / la salamet, a-i crește grădinița pe piept, a se curăța, a da colțul, a da în primire, a da ortul popii, a face macii roșii la colțul gurii, a face pneumonie, a-și frânge gâtul, a se îmbolnăvi de deces, a-l lua aghiuță / benga / dracul / mama dracului / naiba, a merge la export, a o mierli, a muri de pneumonie, el încins, glonțul rece, a se prăji la lumânare, a-l pupa măsa (pe cineva) rece, a se răci, a-i rămâne (cuiva) ciolanele / oasele undeva, a-l strânge Dumnezeu de pe pământ, a-i suna ceasul, a trece în lumea drepților, a-l vedea ăl-de-Sus, a vedea pe dracul / pe naiba.

EXPONENT, -Ă, exponenți, -te, s. m., s. f. 1. S. m. și f. Persoană sau grup social care reprezintă și apără o idee, un curent etc.; reprezentant. 2. S. m. (Mat.) Semn în cifre sau în litere scris sus, cu caractere mai mici, la dreapta unui număr sau a unei mărimi matematice, pentru a arăta puterea la care se ridică acestea. – Din germ. Exponent, lat. exponens, -ntis.

ULUCĂ, uluci, s. f. 1. Scîndură întrebuințată în construcții, mai ales la facerea gardurilor și a împrejmuirilor. Dincă se îndreptă spre o poartă de uluci ascuțite sus. CAMIL PETRESCU, O. II 7. Pe dreapta începea gardul de uluci. REBREANU, R. I 78. 2. (Mai ales la pl.) Gard făcut din uluci (1). Privesc peste ulucă la vecin. BENIUC, V. 84. Trîntise portița de la uluci, tropăise prin curte în goană apăsată, smuncise clanța ușii de afară. SADOVEANU, M. C. 141. A suit la niște uluci, le-a sărit; pe urmă, alt șanț și alte garduri. CARAGIALE, P. 87. – Pl. și: uluce (ODOBESCU, S. I 109).

SĂLTA, salt, vb. I. I. Intranz. și refl. 1. (Despre ființe) A face un salt (sau salturi repetate); a sări. Gînsacul dintr-o dată începu o manevră neașteptată. Stînd drept și semeț, cu capul foarte sus, începu a sălta din picioare. SADOVEANU, O. VIII 388. ◊ Fig. Își sfîrîie degetele pe strune și cîntecul saltă aprig, înfocat. REBREANU, I. 12. Vîntul îi sălta-n cosiță Și-i făcea floare-n obraz. COȘBUC, P. I 49. ◊ Expr. A-i sălta (cuiva) inima (de bucurie) = a tresări de bucurie, a se bucura tare. Cînd mă gîndesc la locul nașterii mele, la casa părintească din Humulești, la stîlpul hornului unde lega mama o sfoară cu motocei la capăt... parcă-mi saltă și acum inima de bucurie! CREANGĂ, A. 33. Atunci nu era pusă în joc sublima cestiune a Unirii, pentru care saltă orice inimă romînă. HASDEU, I. V. 34. ♦ A se ridica (puțin) de la pămînt pentru a se înălța în picioare sau pentru a se urca undeva. Lie îl prinse de subsuoară și-l ajută să salte în șa. SADOVEANU, O. VII 170. Cum sta întins în culcuș, Jder s-a săltat într-un cot. id. F. J. 647. 2. (Despre lucruri) A se mișca (repetat) de jos în sus, sub impulsul unei forțe din afară. Se uită peste marginea bărcii care, cînd se sălta în sus de nu se mai vedea decît ploaia cenușie și norii, cînd se scufunda sub o creastă de val. DUMITRIU, P. F. 16. Sălta-n vînt a ei altiță. COȘBUC, P. I 49. ◊ (Prin exagerare) În crîșmă-i lume multă, nădușeală mare, miros de vin acru, acru de-ți sălta căciula din cap. MIRONESCU, S. A. 52. ♦ (Despre ape, valuri) A fi agitat, a se învolbura, a clocoti. Vîntul suflă, cerul tună, Apa saltă clocotind. ALECSANDRI, P. A. 106. Pentru ce salți, Dunăre bătrînă? RUSSO, O. 33. 3. (Despre ființe și despre lucruri) A se mișca, a se deplasa în salturi. Și unde nu pornește stînca la vale, săltînd tot mai sus de un stat de om. CREANGĂ, A. 28. Iepurașu-n trei picioare Saltă, fuge ușurel. ALECSANDRI, P. A. 186. ♦ A sări, a țîșni de undeva; a se ivi, a răsări. Din cînd în cînd saltă dintr-o brazdă neagră o ciocîrlie. SADOVEANU, O. VIII 202. Izvoară vii murmură și saltă de sub piatră. EMINESCU, O. I 93. ◊ Fig. Albe, curate, se saltă căsuțele dintre livezi. VLAHUȚĂ, la TDRG. II. 1. Tranz. A mișca (ceva) din loc ridicînd (ușor) în sus. Vîntul se furișa printre crăpături... și apoi pînă la ziuă sălta acoperișul. DUMITRIU, N. 187. Un colac de plută, aruncat de sus unde apa forfotea, se văzu deodată săltat de-o pereche de coarne care ieșeau încet la suprafață. BART, S. M. 94. Dă paru, Toadere, să săltăm grinzile. VLAHUȚĂ, O. AL. I 168. Apoi săltîndu-le și aburcîndu-le cam anevoie, le umflă-n spate și la gazdă cu dînsele. CREANGĂ, A. 83. 2. Intranz. Fig. (Neobișnuit) A sări în aer. De nu vă veți supune, în astă-noapte cetatea va sălta în nori cu oameni cu tot. ALECSANDRI, T. II 32. 3. Refl. (Despre copii) A crește, a se înălța (depășind pe alții). 4. Tranz. Fig. A ridica pe cineva sau ceva dintr-o stare rea, a îmbunătăți situația cuiva, a scoate pe cineva din nevoi. Nu voiesc să întîrzii a pune în lucrare unele afaceri care vor sălta banca și ne vor sălta și pe noi. VORNIC, P. 172. De vor pieri ei, și mai sus să salte pe urmașii lor. DELAVRANCEA, O. II 228. ◊ Intranz. (Despre o activitate) Ce-i de făcut ca să salte comerțul portului și să învingă concurența Galațului, Brăilei și Constanței? BART, E. 29.

Thuja plicata D. Don, « Tuie gigantică », (syn. T. gigantea Nutt.). Specie cu conuri brune, ovoid-alungit-eliptice, cu 8-10 solzi uscați, dintre care 2-3 perechi cu semințe aripate. Frunze verzi, lucioase, solziforme, imbricate, cu o glandă uleioasă, lunguiață; cele de la partea inferioară a ramurilor cu o pată albă, lunguiață. Arbore conic cu ramuri lungi, îndepărtate, pînă la 65 m înălțime, scoarță lucioasă, maro-închis-roșiatică, pe o tulpină dreaptă, cilindrică. Toate speciile descrise mai sus au numeroase varietăți și soiuri decorative.

báră s.f. 1 Bucată de lemn, de metal, din material plastic etc. cu lungimea mare în raport cu lățimea și grosimea, care are diferite întrebuințări. Se ține de bară pentru a nu cădea la un viraj al autobuzului. ◆ Profil metalic cu secțiunea rotundă sau poligonală, obținut la cald prin laminare sau la rece prin trefilare. ◆ Piesă (metalică) lungă, rezistentă, componentă a unui ansamblu, a unei mașini etc., care are rolul de a proteja de lovituri. Automobilele au bare de protecție în față și în spate. 2 Conductor neizolat, cu secțiunea relativ mare, folosit în construcția mașinilor și aparatelor electrice, precum și în instalații electrice. 3 (sport) Fiecare dintre cele trei bîrne din care este construită poarta la unele jocuri sportive. ◆ Ext. Șut în stîlpul porții, la unele jocuri sportive. ◇ Expr. (arg.) A o da în bară = a rata; a greși. 4 (gimn.) Bară fixă = aparat de gimnastică format dintr-o vergea groasă de metal, instalată la o anumită înălțime între doi stîlpi, pe care se execută diferite exerciții. 5 Barieră care desparte pe judecători de avocați și de împricinați. ◆ Ext. Loc pe care îl ocupă avocații într-o sală de judecată în timpul pledoariei. 6 Semn grafic de forma unei linii (verticale), folosit pentru a separa părți dintr-un text. Versurile se despart prin bare. 7 (muz.; și bară de măsură) Linie verticală care taie portativul, folosită pentru a separa măsurile. ◆ Ridicătură de metal, liniară, dispusă transversal pe tastiera unor instrumente cu coarde, indicînd locurile în care se pot produce, prin ciupire, sunetele de o anumită înălțime. 8 (herald.) Figură diagonală care unește unghiul sting de sus al unui scut cu unghiul drept de jos. 9 Prag de nisip sau de mîl, situat la adîncime mică, la gura de vărsare a unui fluviu. 10 Val de mare care urcă odată cu fluxul de la gura unui fluviu spre amonte. • pl. -e. /<fr. barre.

strană¹ sf [At: LET. III, 251/25 / Pl: ~ne, străni, (reg) strănuri / E: slv страна] 1 Fiecare dintre cele două părți, din dreapta și din stânga iconostasului prevăzute cu scaune cu spătare înalte și cu rezemători pentru mâini și în care se află un pupitru pentru cărți, destinate cântăreților (sau corului) într-o biserică ortodoxă. 2 (Prc) Fiecare din scaunele descrise mai sus. 3 (Prc) Pupitrul menționat mai sus. 4 (Îs) ~na mare Strana (1) din dreapta iconostasului în care stau, de obicei, cântărețul prim (și o parte din cor). 5 (D. oameni; îla) De ~ Care cântă sau citește la strană (1). 6 (D. cărți; îal) Care se citesc sau după care se cântă la strană¹ (1). 7 (D. cântece, muzică, îal) Care se cântă la strană (1). 8 (Pex) Persoanele care cântă la o strană¹ (1). 9 Fiecare dintre cele două părți, din dreapta și din stânga naosului de-a lungul pereților, prevăzute cu scaune cu spătare înalte și cu rezemători pentru mâini, pe care stau credincioșii în timpul slujbei, într-o biserică ortodoxă. 10 Fiecare dintre scaunele descrise mai sus. 11 (Îs) ~ arhierească (sau domnească) Jilț sculptat și ornat cu însemne arhierești sau domnești, situat în capătul dinspre altar al stranei¹ (9) și în care în trecut, stăteau domnitorii, iar astăzi stau demnitarii bisericești, în timpul oficierii slujbei religioase. 12 (Înv) Pupitru pentru icoană. 13 (Reg; pan) Numele unor obiecte, părți de obiecte sau de construcții, terenuri, locuri etc. asemănătoare cu strana (1, 9). 14 Tejghea. 15 Loc ridicat, cu aproximativ 2-3 metri față de nivelul fundului unei văi, care se întinde pe o suprafață de cca 2 ha. 16 Loc de înnoptare a vitelor. 17 Strat¹ (28). 18 Fruntarul pietrelor la moara de apă. 19 (Reg; îlav) În ~ În parte Vz parte. 20 (Reg) Seceriș (1). 21 (Trs; Mun) Soi¹ (14). 22 (Reg) Neam.