ȘOIMULEȚ, șoimuleți, s. m. Diminutiv al lui șoim. 1. v. șoim (1). Sus în vîrf de brăduleț S-a oprit un șoimuleț, El se uită drept în soare, Tot mișcînd din aripioare. ALECSANDRI, P. P. 31. (Adjectival) De șoim. Un voinic, după cîntecele noastre poporane, e căpitan șoiman și are ochi șoimuleți. MARIAN, O. I 117. Ele-n codri au urmat Doi voinici cu sprînceni late, Cu fețe de vînt pișcate Și cu ochii șoimuleți, La ochire mult semeți. ALECSANDRI, P. A. 53. 2. v. șoim (3). Să-mi aleg un cal porumb... Șoimuleț să-mi placă mie, Cum e bun de haiducie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 506. ◊ (Adjectival) Mîndri-s bravii călăreți Pe-armăsarii șoimuleți. ALECSANDRI, P. A. 96.