A² interj. (Adesea lungit sau repetat) 1. Exclamație care exprimă diferite stări emotive: a) surprindere, mirare. A, dar lîngă sobă s-a mișcat culcușul cățelului. BASSARABESCU, V. 32; b) admirație, entuziasm. Am așteptat cît am așteptat înghesuit în fund, și-n sfîrșit am auzit: A! a! și bătăi în palme din toate părțile. Se arătase sus pe movilă vestitul cîntăreț. CARAGIALE, O. I 375; c) plăcere, satisfacție. Șeful (cordial): Aaa! Am onoarea, dom’profesor. SEBASTIAN, T. 191. Să ciocnim, giupîne! Noroc și într-un ceas bun. Amin! (Bea) A!... bun îi! ALECSANDRI, T. I 329; d) bucurie răutăcioasă, triumf. A! a! bine ți-a făcut! e) necaz, supărare. A! ce copil neastîmpărat! f) întristare, regret. A, ce rău îmi pare că nu te-am ascultat! g) indignare, amenințare. A, tîlharule, vii sus de stingherești fata de la gherghef? ALECSANDRI, T. I 338. N-apucă să sfîrșească, căci buzduganul armașului, lovindu-l drept în frunte, îl oborî la pămînt. – A, voi ocărîți pre domnul vostru! strigă acesta. NEGRUZZI, S. i 152. 2. Exclamație care însoțește reamintirea bruscă a unui lucru scăpat din vedere. A, cît p-aci să uit să-ți povestesc cum s-au petrecut lucrurile.