CUZA. 1. Luînd numele Cozea (v. mai sus) drept „prima formă a numelui domnitorului Alexandru Ioan Cuza”, pe care îl derivă din coz, Iorga confundă două nume deosebite și explică greșit pe coz prin „frumos”: „Cuzea < cozul, frumosul” (Iorga B răz 21). După Tiktin coz < tc. cuz, folosit la jocul de cărți are sensul fr. „atout”, germ. „Trumpf”. De fapt, cu excepția unui singur caz, notat într-o însemnare din 1790, pe o carte bisericească din Maramureș (Mar), Cuza este numele unei singure familii boierești moldovene, (ca și acela al Cantacuzinilor, al Roseteștilor etc.); includem și pe Manolachi Cuza, fost mare paharnic și staroste de Putna în 1777 (Vr), care lipsește din tabloul genealogic întocmit de Gh. Ghibănescu (Sur VII). Convingerea acestuia, exprimată în vol. al VII-lea din Surete, dedicat Cuzeștilor, ca și a lui A. D. Xenopol (Ist Rom XIII) este că Dumitrașco Cuza, care deține ranguri între 1677-1706 începătorul familiei, apare ca strein, încetățenit, prin căsătoria lui cu bogata jupîniță Safta Jora. Numele pare cunoscut în Italia (exceptînd pe filozoful Nicolaus Cusanus, nume latinizat din german. Kues), căci Xenopol citează doi nobili italieni din sec. al XIX-lea, la care adăugăm pe Salvatore Cusa, editorul unor diplome grecești și arabe din Sicilia (Palermo 1868), și pe Annanias Kuzanos coautor al Codului Calimachi (An C VI 740). 2. Drăganu găsește numele Cuze și Cuza în Panonia pe la 1230 „cunoscut la bulgari și romîni” (p. 53 § 21) și-l explică din Cosma, cf. și forma ucr. Кузь, -зя < Кузьма (Grinc), iar Weigand (p. 126), dînd aceeași etimologie, pune în balanță și pe cea din Cantacuzino, pe care o dăduse mai înainte Butturas, numele fiind în circulație la greci: Kούζης firmă în Atena la 1900 etc. Este deci probabilă originea balcanică a lui D-tru Cuza din sec. al XVII-lea. 3. În ce privește forma originară a numelui, afirmația lui Ghibănescu că „numele Cuza apare din vechiu sub forma Cuze și Cuzea, tot așa cum Balș a fost Balșe și Sturza a fost Sturze” (Sur VII p. CLXIII) este greșită, căci acele forme apar uneori simultan. 4. Cuze, -a (Sd XXI); Cuzia, log. (Sd V 107). 5. Asemănări: Cuzău, St. cu fiii Albu și Stanciul, rumîn (Cotr 4); Cuzu morariul (16 A III 5); Cuzule M. (s. Racovița, r. R-Sărat); Cuzănești s. < *Cuzan (Dm). V. și Coz.