TUMBĂ, tumbe, s. f. Săritură peste cap, salt în care corpul se rotește vertical în aer. ◊ Fig. Nu se pot mîngîia boierii cînd cad de-a rostogolul din culmea lor... Dureroasă-i tumba! ALECSANDRI, T. 1449. ◊ (În construcție cu verbele «a face» sau, rar, «a executa») A început să chiuie... să facă tumbe în așternutul patului. CAMIL PETRESCU, U. N. 248. Vedeai broasca sărind în aer ca o minge, făcînd o tumbă, ba și două. CARAGIALE, la CADE. (Fig.) Arta nu consistă a face tumbe bine: Ci să știi a le face atunci cînd timpul vine. BOLINTINEANU, O. 150. Începui a cădea, executînd în văzduh o serie de tumbe. ALECSANDRI, la TDRG. ◊ Expr. A se da (sau a se duce) de-a tumba sau (rar) a cădea, a se da (sau a da pe cineva) tumba = a se rostogoli (sau a face pe cineva să se rostogolească) dîndu-se peste cap (și atingînd în mișcare pămîntul). Arăta cîte isprăvi știe să facă animalul, care se dădea tumba ca la circ. PAS, Z. I 58. Și-a scrîntit, fără îndoială, vrun picior, dîndu-se de-a tumba pe vro căpiță de fîn. HOGAȘ, M. N. 28. Dihăniile spurcate cădeau tumba cu labele-n sus. DELAVRANCEA, la TDRG. Îi înfige cuțitul drept în ochi și îl dă tumba peste cap. ISPIRESCU, L. 371. (Fig.) De-i lovi... Se duce de-a tumba peste nouă mări și nouă țări. ALECSANDRI, T. 11. ♦ (La pl.) Mișcări vioaie; giumbușlucuri. Milescu, care niciodată nu ducea glumele prea departe, se opri din tumbe și veni lîngă dînsa. ZAMFIRESCU, R. 67.