PIEZIȘ, -Ă, pieziși, -e, adj. 1. Aplecat într-o parte, oblic, strîmb. Soarele era sus pe cer, dincolo de amiază, și scăpa din cînd în cînd prin găurile norilor cîte un stîlp pieziș și străveziu de lumină. DUMITRIU, N. 94. În soarele pieziș scînteiau arme de fier și alămurile șelelor. SADOVEANU, O. VII 24. ◊ (Adverbial) Lumina se strecura pieziș prin ramuri verzi. SADOVEANU, O. IV 78. Mă prind cu mîna dreaptă de iarbă, înfig călcîile pieziș și tot ajung sus. CAMIL PETRESCU, U. N. 404. 2. (Despre un teren) Abrupt, înclinat, prăpăstios. Malul cobora pieziș ca o stîncă. REBREANU, R. I 70. Dealul pe care i l-a arătat baba copilei era foarte înalt și pieziș. MARIAN, O. I 150. 2. (Despre priviri, p. ext. despre ochi) Lăturalnic; p. ext. bănuitor, iscoditor, dușmănos. Guju și Oproiu aruncau cîte o privire piezișă spre Buciu, care mergea înaintea lor cu capul plecat. MIHALE, O. 175. Femeia aruncă o privire piezișă bărbatului. C. PETRESCU, C. V. 10. Te privește cu-un ochi pieziș. NEGRUZZI, S. III 461. ◊ (Adverbial) Baba se uită pieziș la moșneag. SADOVEANU, O. III 575. Spre sfîrșitul actului nu mai îndrăznea să-și întoarcă decît pieziș privirea. CAMIL PETRESCU, N. 4. (Fig.) În față, pieziș, prin sticla albastră, îl privea discul enorm, speriat și curios al lunii. REBREANU, R. I 227.