bob m. ca plantă și n., pl. urĭ (ca și orzurĭ) ca marfă, mîncare saŭ felurĭ de bob (vsl. bg. rus. bobŭ, bob. Ung. bab. V. boabă, bobiță, bobornic). O plantă leguminoasă papilionacee cu cotoru drept în sus, cu florĭ albe, că păstărĭ ca și fasolea, dar mult maĭ groase (vicia faba saŭ faba vulgaris). Frunctu eĭ: azĭ am mîncat bob. S.m. Grăunte de legumă saŭ orĭce bobiță întrebuințată la ghicit viitoru, cum fac oameniĭ din popor. A da în bobĭ saŭ cu bobiĭ, a ghici după cum cad bobiĭ, cum fac babele. Par’c’am dat în bobĭ, am nemerit parc’a’aș fi știut dinainte. Bob numărat, exact, tocmaĭ. A nu zice bob (adv.), a nu zice nimic. S.n., pl. boabe. Grăunte, boabă glóbul: bob de mazăre, de mărgăritar. Orzu a legat bob mult, a produs spicu viguros.