ABATAJ, abataje, s. n. 1. Operație de tăiere și de extragere (cu mijloace manuale, mecanice etc.) a unui minereu sau a unei roci dintr-un zăcămînt; p. ext. locul de muncă tinde se execută această operație. Lucrări de abataj mecanizate. ◊ Acum pornește schimbu-ntîi în luminoasa Hunedoară, Acuma, cu echipa lui, și Hotea-n abataj coboară. DEȘLIU, M. 21. Abatajul este aici sus, în capul suitoarei, spațiul dintre cei doi pereți de piatră ai muntelui, în care minerii lucrează pentru a-l goli de cărbune. BOGZA, V. J. 64. Abataj-cameră = metodă de tăiere și de extragere a minereului, locul de muncă fiind în formă de cameră delimitată de trei pereți, dintre care cel din mijloc este cel unde se sapă; p. ext. locul unde se sapă după această metodă. Abataj frontal v. frontal. Ciocan de abataj v. ciocan. 2. Operație de doborîre a arborilor în exploatările forestiere. 3. Uciderea vitelor la abator, prin doborîrea cu o singură lovitură.

ABIA adv. 1. (Cu sens modal) Cu greu, anevoie. Abia respir. ◊ Își strigau așa de departe, încît uneori abia se mai auzeau BASSARABESCU, V. 8. ◊ (întărit prin repetare) Haina-i măturînd pămîntul, [copilul] și-o tîrăște-abia-abia; Cinci ca el încap în ea, Să mai bată, soro, vîntul Dac-o vrea! COȘBUC, P. I 224. 2. (Cu sens cantitativ) Foarte puțin, aproape de loc. Vremea era călduță și abia adia vîntul. SADOVEANU, B. 20. Pe luciul lin [al apei] s-a stîrnit un fior abia văzut. SADOVEANU, N. F. 99. ◊ (întărit prin prep. «de») Cînd erau să se lase în jos [Făt-Frumos, călare pe calul înaripat]... d-abia, d-abia atinse cu piciorul vîrful unui copaci și d-odată toată pădurea se puse în mișcare. ISPIRESCU, L. 7. 3. (Cu sens temporal) De foarte puțină vreme. V tocmai. Abia m-am sculat Și acuma pe rouă Trifoiul e bun de tăiat. BENIUC, V. 138. Tata..., abia se întorsese de la treburile lui inginerești. SADOVEANU, N. F. 5. Subit, sub agilul penel, Podoaba abia căpătată Răsare pe pînză la fel De-ai crede că e reflectată. ANGHEL-IOSIF, C. M. U 33. ◊ (Întărit prin prep. «de») De abia apucasem a adormi, și un vis fantastic veni. NEGRUZZI, S. I 60. ◊ (Introduce o prepoziție cu acțiunea imediat precedentă față de corelata ei) De îndată ce, numai ce. Și abia plecă bătrînul... Ce mai freamăt, ce mai zbucium! EMINESCU, O. I 147. [Baba] abia zice și deodată Valea, muntele vuiesc. ALECSANDRI, P. A. 40. ◊ (Precedînd adverbe și propoziții temporale, arată că acțiunea din propoziția respectivă se realizează cu întîrziere, cu greutate) Numai în acest moment. Glasurile ce strigau «minte! minte!» îl izbeau... abia acum cu șfichiul lor de dispreț. DUMITRIU, B. F. 34. 4. (Cu sens consecutiv-final) Cel puțin, măcar, barem, doar. Lasă-l să plece; abia nu ne-o mai supără cît vorba lui. ◊ Hai și tu cu mine... de-abia te-i mai încălzi mergînd la drum. CREANGĂ, P. 241. – Pronunțat: a-bia.

ACADEMICIAN, -Ă, academicieni, -e, s. m. și f. Membru (de onoare sau titular) al unei academii. Consacrîndu-și toată priceperea lor rezolvării problemelor legate de realizarea marilor construcții, numeroși academicieni și profesori ai institutelor de învățămint superior – fizicieni, geologi, hidrotehnicieni, arhitecți și ingineri – se mîndresc cu titlul de constructori ai acestor monumente ale viitorului. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2676. În Republica Populară Romînă sînt acuma și femei academiciene. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 126, 14/1. - Pronunțat: -ci-an.

ACALMIE S. f. Potolire sau încetare temporară a mișcării, în special a vîntului. ◊ Fig. Răstimp de liniște în cadrul unei perioade frămîntate. Trec mîinile-i pe clape, în maximul vitezii... Vai, ce pățesc acuma bemolii și diezii! Și deodată parcă s-ar face-o acalmie... Dar nu!... și mai sălbatic prind notele să zboare! ANGHEL-IOSIF, C. M. I 44.

acásă adv. de loc și de direcțiune (a și casă). La domiciliŭ, acolo unde locuĭeștĭ: staŭ acasă, mă duc acasă, plec de acasă. Fig. Nu mi-s boiĭ acasă, îs îngrijorat, trist. Acuma maĭ viĭ de acasă, acuma te pricep ce zicĭ, îmi convine. Acum maĭ viĭ acasă, acuma aĭ priceput.

actual a. care există in momentul prezent, de acum: timpul actual. ║ adv. acuma, în timpul de față.

*actualménte adv. (d. actual; fr. actuellement). Acuma, în acest timp.

ACUM adv. 1. (Și în forma acuma) În prezent, în momentul de față. Acum, într-un cătun, departe, De greul muncii oțelit, Vreun responsabil de partid Mai stăruie plecat pe carte. DEȘLIU, M. 20. Pe stăpîna cosiței a furat-o un zmeu... Ea este acum în smîrcurile mărilor. ISPIRESCU, L. 23. ◊ (Purtînd accentul în frază sau întărit prin «chiar», «iată» etc.) Cai năzdrăvani! Acum vi-i rîndul, Zburați ca vîntul! BENIUC, V. 14. Dacă e așa, hai, pornește chiar acum la împăratul Verde. CREANGĂ, P. 274. O! fluieraș, acum să-ți văd puterea. ALECSANDRI, T. I 465. Acum întîiași dată vedem ideea de unitate a se arăta. BĂLCESCU, O. II 13. ◊ (În opoziție expresă cu trecutul sau cu viitorul) Ce-i în mînă nu-i minciună și e mai bine acum un ou decît la anul un bou. NEGRUZZI, S.T 248. Ai fost floare trandafir, Dar acum ești borș cu știr. PANN, P. V. II 98. ◊ (Precizînd un circumstanțial de timp) De trei zile-acum pe mare... Noi pămîntul n-am zărit! ALECSANDRI, P. A. 83. ◊ (Precedat de prepoziții, cu sensul determinat de acestea) Pînă acum = pînă în clipa de față. Pe unde n-a fost pînă acum nimic, O lume nouă eu am să ridic! BENIUC, V. 15. De pînă acum = de pînă în momentul de față. Oamenii muncii își sporesc eforturile pentru consolidarea succeselor de pînă acum. ◊ De pe acum = chiar din acest moment; înainte de vreme. De pe acum se pregătește pentru examene. era ◊ (În forma acu) De pe acu căști; te pregătești de somn, măi frate, ha!... SADOVEANU, O. vi 258. De acum (înainte sau încolo) = de aci înainte. Soțioară dalbă... Singură vei sta de-acum, Că eu plec la drum. BENIUC, V. 155. Eu, măi băieți, de acum nu mă mai desprind de voi. CAMILAR, TEM. 53. ◊ (Corelativ, introducînd propoziții care exprimă o succesiune de acțiuni alternative) Acum plînge, acum rîde. ◊ Expr. (În forma acu) Acu-i acu = a sosit momentul hotărîtor. Acu e acu, gîndi el, și se căzni să stea deștept toate nopțile pînă în zori. VISSARION, B. 12. Ei, Cătălin, acu-i acu Ca să-ți încerci norocul. EMINESCU, O. I 174. Să te văd, Balașo... acu-i acu... Ian să-mi mai dreg fiongu de la testemel. ALECSANDRI, T. I 343. ♦ În împrejurările actuale, în condițiile date. O eroi! care-n trecutul de măriri vă adumbriseți, Ați ajuns acum de modă de vă scot din letopiseți. EMINESCU, O. 1 149. ◊ (Cu funcțiune copulativă, servind în cazul schimbării de idei, la înșiruirea noilor idei) Hei-hei! dragul tatii... D-apoi calului meu de pe atunci cine mai știe unde i-or fi putrezind ciolanele!... – Tată, atîta cer și eu de la d-ta. Acum, ori c-a fi trăind calul, ori că n-a fi trăind, aceasta mă privește pe mine; numai vreu să știu dacă mi-l dai ori ba. CREANGĂ, P. 194. Dar n-auzii vorba ta, Ci-auzii pe maică-ta... Blăstămîndu-mă pe mine De ce șed, mîndră, cu tine!... Acum, deacă-i treaba-așa, Spune-i, dragă, maică-ta Să-ngrădească ulița. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 61. 2. (În vorbirea afectivă, adesea repetat, indicînd viitorul foarte apropiat) Acuși, îndată, imediat. Ies puțin în oraș, și-acum mă înapoiez. 3. (În legătură cu noțiuni de timp) Înainte cu... Acum șase zeci de ani trecuți, unde se pomeneau școlit. CREANGĂ, A. 19. – Variante: acu, acuma adv.

acum/(pop., fam.) acuma adv.

acúm (vest) și acúma (est) adv. (lat. eccú-modo, ca cum d. quo-modo. Eccu saŭ eccum e îld. ecce eum, ĭacătă-l). În acest timp, în acest moment: acuma e fericit, dar altă dată a suferit multe. Îndată, imediat: acuma plec, plec acuma. Loc. adj. De acuma, actual: cel de acuma. De acum, de acum înainte saŭ de acum în colo, de azĭ înainte, pe timpu rămas, începînd din acest moment: de acuma m’am liniștit. – Fam. și acú: acú-ĭ acú, acu e momentu hotărîtor saŭ critic; acuș și acușa, în nord amú și amuș, ĭar în vechime acmú și ĭacmú. În sud acușica (după vsl. -ka, ca’n bg. túka, aci; rus. zdĭeka, aci; ș. a.

ACUM adv. 1) În momentul de față; în prezent. ◊ De ~ înainte de azi înainte. 2) Nu demult; adineaori. ~ s-a dus. 3) Înainte cu... ~ un an. [Var. acuma] /<lat. eccum modo

acum/acuma adv.

ACUM adv. 1. În prezent, în momentul de față. Pornește chiar acum (CREANGĂ). ◊ Expr. Acu-i acu = a sosit momentul hotărîtor. ♦ În împrejurările actuale. 2. Îndată, imediat. 3. Înainte cu... Acum doi ani. [Var.: acu, acuma adv.] – Lat. eccum-modo.

ADEVĂR, adevăruri, s. n. 1. (În opoziție cu eroare) Concordanță desăvîrșită, confirmată de practică, între percepțiile noastre și natura obiectivă a lucrurilor percepute; cunoștință autentică despre realitatea obiectivă, reprezentînd o reflectare justă a acesteia. Antitezele dintre adevăr și eroare, bine și rău, identitate și diversitate, necesitate și întîmplare, pe care vechea metafizică, încă răspîndită, nu le-a învins, nu mai impresionează pe nimeni, căci acum se știe că aceste antiteze nu au decît o valabilitate relativă, că ceea ce a fost recunoscut acum ca adevărat are latura sa greșită, azi ascunsă, dar care se va ivi mai tîrziu, întocmai cum ceea ce a fost recunoscut acum ca greșit are și latura sa adevărată, în virtutea căreia a putut să treacă pînă acum drept adevăr. MARX-ENGELS, O. A. II 353. ◊ Adevăr obiectiv = conținutul obiectiv al reprezentărilor omului, care corespunde realității, lumii obiective și este independent de conștiința omului. Afirmația științelor naturii că pămîntul a existat înaintea omenirii este un adevăr obiectiv. LENIN, MAT. EMP. 131. Adevăr relativ = adevăr admis de știință într-o anumită etapă istorică, care urmează a fi dezvoltat, verificat și precizat și care constituie o treaptă în cucerirea adevărului absolut. Pentru materialismul dialectic nu există o linie de demarcație de netrecut între adevărul relativ și cel absolut. LENIN, MAT. EMP. 145. Adevăr absolut = adevăr alcătuit din suma adevărurilor relative, care nu poate fi dezmințit în viitor, care reprezintă cunoașterea completă, sub toate aspectele, a lumii obiective și de care omenirea se apropie din ce în ce mai mult. Prin natura ei, gîndirea omenească e, prin urmare, în stare să ne dea și ne dă adevărul absolut, care se alcătuiește din suma adevărurilor relative. Fiecare treaptă a dezvoltării științei adaugă noi grăunțe Ia această sumă a adevărului absolut, limitele fiecărui postulat științific fiind totodată relative, și anume cînd lărgite, cînd îngustate de ulterioara sporire a cunoștințelor. LENIN, MAT. EMP. 144. 2. (De obicei în opoziție cu minciună) Ceea ce corespunde realității, ceea ce în fapt este adevărat. În toate adevărurile vieții, în tot ce e freamăt puternic și nou, Răzbate, străbate mărețul ecou Al zilei mărețe, ce-n veci nu va trece: Noiembrie șapte din șaptesprezece! DEȘLIU, G. 46. Adevărul... nu-i decît unul, dar dumneata nu-l pricepi. SADOVEANU, N. F. 46. Ne-am jucat de-a «adevărul și minciuna» și, cînd mi-a venit mie rîndul, i-am spus că-i urîtă și frumoasă; treaba ei dac-o luat pe «urîtă» drept adevăr și pe «frumoasă» drept minciună. HOGAȘ, H. 86. Se da de ceasul morții că nu putea descoperi adevărul. ISPIRESCU, L. 21. ◊ (întărit prin «adevărat») Nu umblau cu vicleșuguri... Rosteau adevărul adevărat. PAS, L. I 111. Adevărul adevărat e că are două mari slăbiciuni. CAMIL PETRESCU, T. II 74. ♦ Loc. adv. Într-adevăr sau în adevăr = în realitate, de fapt. Într-adevăr, bunicule... acuma mi-am adus aminte care-i lucrul cel mai bun pe lume. SADOVEANU, N. F. 30. Mă uit... în adevăr, la cîțiva pași înaintea calului, zăresc o mogîldeață mică, sărind și țopăind. CARAGIALE, O. I 334. (Învechit) Cu adevăr = cu adevărat. Iănache Văcărescu fu cu adevăr un om în veci memorabil. ODOBESCU, S. I 327. 3. (În opoziție cu inexactitate) Justețe, exactitate. Fenomenele... să confirmeze adevărul calculelor sale. BĂLCESCU, O. II 10.

adineáurĭ (vest), adinioárea și dinioarea (est) adv. (din dănăoară, iar a- s’a pus înainte supt infl. luĭ acolo-colo, aicĭ-icĭ ș. a.). Cu puțin înainte, nu de mult: adinioarea aĭ zis că vreĭ, și acuma nu vreĭ! – Și maĭ a-, ca maĭ înainte îld. înainte.

ADÎNCI, adîncesc, vb. IV. 1. Tranz. A face mai adînc, a săpa în adîncime. Ar mai trebui adîncită [groapa]. SAHIA, N. 88. ◊ Refl. Cutele obrazului i s-au adîncit cu vîrsta. ◊ Ochii mari, închiși și adînciți în frunte. EMINESCU, N. 11. 2. Refl. A intra, a pătrunde în adîncime; a se duce, a înainta spre fund, spre interior. S-au adîncit în inima pădurii. ♦ (Poetic) A se depărta, a pieri, a dispărea din cîmpul vizual; a se face nevăzut. Fluviul lat se adîncea în păduri întunecate. EMINESCU, N. 67. Călărețu-n zare trist se adîncește. ALECSANDRI, P. III 152. ◊ Fig. A se cufunda (în... ), a fi absorbit (de... ). Tînărul, după invitația lui Iuga, se adînci în studiul listei de bucate. REBREANU, R. I 34. Se adîncea în amintirile copilăriei. BART, E. 346. În curtea bisericilor vechi... te adîncești în gînduri parc-ai vrea să știi cine odihnește sub pămîntul încărcat cu ștevie, cu urzici și pelin. DELAVRANCEA, S. 214. ◊ Tranz. (Cu determinări introduse prin prep. «în») Ce te poate adînci acuma în așa de neagră mîhnire? CARAGIALE, O. III 61. Această zicere îl trezise din buimăceala în care-l adîncise scena ce urmase. NEGRUZZI, S. I 229. 3. Tranz. Fig. A pătrunde cu mintea; a cerceta, a studia, a înțelege temeinic. Adîncit-am pînă-n funduri tot ce e filozofie. MACEDONSKI, O. I 271. 4. Refl. A se intensifica, a se accentua. Amărăciunea pîrei dădacei mele împotriva domnului inginer al nostru s-a adîncit și mai mult înființa mea. SADOVEANU, N. F. 133. O prăpastie se adîncea între noi, deși avusesem o identitate perfectă în felul de a gîndi și privi viața și lumea în care trăiam. BART, E. 227.

AICI adv. 1) În acest loc. ◊ De pe ~ de prin părțile acestea. Până ~! ajunge! încetează! Pe ~ ți-i drumul! pleacă! șterge-o! 2) În acest moment; acuma. ◊ ~-i ~ acum e momentul decisiv. 3) fam. În acest caz; în asemenea situație. ~ nu ai dreptate. [Sil. a-ici; Var. aicea] /<lat. ad-hicce

AJUNS², -Ă, ajunși, -se, adj. 1. (Peiorativ) Care a obținut o situație însemnată; îmbogățit, parvenit, căpătuit. S-a văzut ajuns. Ce s-a gîndi? Ei, acuma nu mai am de făcut nimic. DUMITRIU, N. 270. Zidurile unei case de boier sau de boiernaș ajuns. ODOBESCU, S. I 109. ◊ (Substantivat) Prin gura lui vorbește o clasă întreagă de oameni, cei mai puternici, ajunșii, triumfătorii. VLAHUȚĂ, O. AL. II 85. 2. (În expr.) Ajuns de (sau, mai rar, la) cap = deștept, isteț, inteligent. Om foarte ajuns de cap trebuie să fie acela care poate da de el [de pescăruș]. MARIAN, O. I 52. Titirezul era mic de stătură, dară ajuns la cap. SBIERA, P. 181.

ALDĂMAȘ, aldămașuri, s. n. Cinste oferită de cineva cu prilejul încheierii unei tranzacții (în special a unei vînzări). Tîrgu-i rupt, pacea-i făcută, n-ar strica nici aldămașul. HASDEU, R. V. 145. Cheamă pe pivniceri și să le bem aldămașul [boierilor olteni]. ODOBESCU, S. I 83. Au mers să pețească, obicei cum este, Priviră, văzură, vorbiră de fată. Și se învoiră cu mumă, cu tată; Acuma rămase să bea aldămașul. PANN, P. V. II 136. ◊ Expr. (Familiar) A fi bun de aldămaș = a fi dator cu o cinste, cu prilejul cumpărării unui lucru sau al obținerii unui succes. – Variantă: adălmaș (GALACTION, O. I 263, CREANGĂ, A. 58) s. n.

alilúĭa interj. (vsl. aliluiĭa, ngr. allilúia, în lat. bisericească alleluia, cuv. ebraic care înseamnă „slăviți-l pe Domnu”). Strigăt de slăvire luĭ Dumnezeŭ în cîntecele bisericeștĭ. Fam. Adiĭo, s’a dus: de-acuma, aliluĭa chilipir! A cînta cuĭva aliluĭá, a-ĭ cînta „veșnica pomenire”, a-l îngropa. – În poezie și -ula. Literar, maĭ noŭ, și aleluĭa.

alt (tă), adj. și pron. – 1. Diferit, celălalt (al doilea termen al unei antinomii). – Altă dată „în altă zi, în alt moment”. – Nimeni altul. – De altă parte. – Și altele etc. – 2. Cel dinainte: altă dată „odinioară, pe vremuri” – 3. Unul nou, unul la fel. – 4. (F., cu sens. de n.) Altceva, ceva diferit. – Între altele. – Nu alta. – Alta acuma. – Nu de alta. – Una într-alta, una peste alta. – Nici una, nici alta. – Mr., megl. altu, istr. ǫt. Lat. alter, vulg. *altru, de unde it. altro, sicil. autru, sard. altu, engad. otér, v. prov., fr. autre, cat. altre, sp. otro, port. outro (Pușcariu 67; Candrea-Dens., 48; REW 382; DAR). Pentru uzul său, cf. Sandfeld, Syntaxe 184-95. Comp. altădată, adv. (odinioară, pe vremuri); altăoară, adv. (înv., odinioară); altceva, pron.; altcineva, pron.; altcum, adv. (Trans., altfel); alteori, adv.; altfel, adv.; altinderi, adv. (înv., în alt loc); la olaltă, adv., explicat de Candrea-Dens., 48, ca la alaltă, și de Pascu, Beiträge, 14, plecînd de la la una la alta, ca comp. una într-alta.

ALTUL, ALTA, alții, -tele, pron. nehot. 1. (Ține locul unui nume de ființă sau de lucru care nu este aceeași sau același cu altă ființă sau alt lucra despre care s-a vorbit, care e de față sau care este cel obișnuit) Lasă să mai răspundă și altul! ◊ Acuma, în începutul acesta de primăvară, parcă se simte altul, o viață nouă îi năvălește în piept. SADOVEANU, O. VI 6. (Familiar) Altul la rînd (= următorul)! (În opoziție cu vorbitorul) Altul în locul meu și-ar fi pierdut răbdarea. ◊ N-aș vrea s-auză alții plînsu-mi. BENIUC, V. 10. Totdeauna supăra pe alții, iară mai ales pe frate-meu. CREANGĂ, P. 38. ◊ (În alternanță cu «unul») Unii supraveghează bagajele, alții scriu telegrame pe colțul meselor din sala de așteptare. C. PETRESCU, A. 277. Sînt cinci degete la o mînă și nu samină toate unul cu altul. CREANGĂ, P. 19. Care dincotro Îl ruga: unul să-i deie bănărit, cît a cere el, altul să-i deie fata și jumătate de împărăție, altul să-i deie fata și împărăția întreagă. CREANGĂ, P. 228. ◊ Expr. Unuia și altuia = orișicui. Cum se poate, zicea ea, să ajungă pe mîiniie unora și altora? ISPIRESCU, L. 26. Unii (și) alții = mulți. «O, asta nu se poate!» Zic unii, alții-n lume. ALEXANDRESCU, P. 127. Unul ca altul = la fel, deopotrivă, egal. Acolo găsi încă două femei, una ca alta de tinere. ISPIRESCU, L. 7. Unul mai... decît altul = fiecare la fel de,.. Doi copii, unul mai zburdalnic decît altul. Unul după altul = succesiv, pe rînd. ◊ (În alternanță cu «unul», exprimînd un raport de reciprocitate) Își jură credință unul altuia. CREANGĂ, P. 279. Groaza armiei întregi era atît de mare, incît, fără îndoială, cmd va sosi la locuri grele... se vor răni între sine ca să poată trece unul altuia înainte. BĂLCESCU, O. II 121. ◊ (La pl., alternînd de două sau, rar, de mai multe ori, corespunde alternanței «unii... alții...») Alții aduseseră donicioare și donițe. Alții, rogojini. PAS, L. I 58. ◊ (Cu formă feminină și sens neutru) Noi trimitem tocmai acuma la munte... doi ciobani... să ducă celorlalți de acolo făină și slănină și altele cîte le mai fac lor trebuință. SADOVEANU, N. F. 39. Amu a scornit alta: cică să-i aduc pe fata Împăratului-Roș. CREANGĂ, P. 234. ◊ Expr. între (sau printre) altele = printre alte lucruri. Între altele s-a hotărît ca aparatul de radio să fie folosit de clubul sindicatului. Alta (acum)! exprimă dezaprobare față de o propunere sau o veste neașteptată. ◊ (În alternanță cu «una», «unele», în expr.) Unul una, altul alta = fiecare cîte ceva, în felul lui. Mai ziseră unii una, alții alta. ISPIRESCU, L. 327. Una (și) alta = de toate, ceva. Duduca Leona se cam tînguie de unele și de altele. SADOVEANU, N. F. 42. Nici una nici alta = cu orice preț, fără a sta mult pe gînduri. Ei, nici una nici alta, voiau să vîneze tot lighioni sălbatice. ISPIRESCU, L. 382. Pînă una-alta = deocamdată. Pînă una-alta, ia să mă duc să văd, ales-au năsipul din mac? CREANGĂ, P. 265. Ba din una, ba din alta sau din una-n alta = din vorbă-n vorbă. Din vorbă-n vorbă, din una-n alta, ajung pînă acasă la cumătră. CREANGĂ, P. 32. Ba din una, ba din alta și de cole pînă colea, și-au plăcut unul altuia. CREANGĂ, P. 168. Nu de alta = nu din alt motiv. 2. (În alternanță cu «unul», «una») Celălalt, al doilea. Pîndea cînd unul, cînd altul. ISPIRESCU, L. 4. De-o fi una, de-o fi alta... Ce e scris și pentru noi, Bucuroși le-om duce toate, de e pace, de-i război. EMINESCU, O. I 146. La judecători, ce intră pe o ureche iasă pe alta. NEGRUZZI, S. I 248. ◊ Expr. Pe de o parte... pe de alta... (sau pe de altă parte...), exprimă o alternanță. Credinciosul împăratului, auzind aceste, pe de o parte l-a cuprins spaima, iară pe de alta s-a îndrăcit de ciudă. CREANGĂ, P. 256. – Forme gramaticale: gen.-dat. sg. altuia, alteia, gen.-dat. pl. altora.

ánțărț¹ adv. (lat. anno tĕrtio, în anu al treilea). Acuma doĭ anĭ (cum ar fi 1913 față de 1915). – Scris și anțerț de latiniștĭ.^[1]

ARBITRA, arbitrez, vb. E Tranz. (Folosit și absolut; cu privire la pricini) A judeca în calitate de arbitru. A supraveghea și a conduce desfășurarea reglementară a unei competiții sportive. Ți-am spus că nu joc [tenis]. Sînt obosit. Mai tîrziu. Acuma, uite, joacă cu d-l Bogoiu... – Perfect. Și dumneata ne arbitrezi. SEBASTIAN, T. 87.

ard, ars, a árde v. intr. (lat. ardére, pop. árdere, it. árdere, vfr. ardoir, pv. fr. ardre, sp. pg. arder. – Ard, ardă, în vest arz, arză). Mă consum pin foc: petrolu arde. Fac să ardă și să lumineze: lampa arde bine. Sufer un foc prea mare, mă ard: friptura a ars. Îs prea ferbinte, frig: cĭorba arde (vest). Mĭ-e prea cald (din pricina călduriĭ din prejur saŭ de muncă), am arșiță (de boală): copilu arde. Fig. A arde de dor, a-țĭ arde sufletu de dor, a dori cu înfocare, a-țĭ fi foarte dor. A-țĭ arde capu de treabă, a avea multă treabă, a fi foarte ocupat. A-țĭ arde de ceva, a avea gust, a-țĭ fi poftă: acuma nu-mĭ arde de joc. V. tr. Consum (fac să se consume) pin foc: ĭarna asta am ars multe lemne. Cauzez usturime, ustur: uniĭ ardeĭ ard. Cauterizez: a arde o rană. Fig. Fam. A-ĭ arde cuĭva una (o palmă, o lovitură), a-ĭ trage, a-ĭ aplica (o palmă); A arde pe cineva (c’o vargă), a-l lovi, a-l croi. V. refl. Mă frig: am pus mîna pe un cărbune aprins și m’am ars. Fig. Fam. Mă păcălesc, rămîn înșelat: m’am ars cumpărînd această marfă. A te arde doru, a te arde (doru) în (la) inimă, în (la) suflet, a-țĭ fi foarte dor, a fi stăpînit de emoțiune, de melancolie ș. a. Ardă-l (saŭ arde-l-ar) focu, un blestem (de multe orĭ în glumă).

ARDE, ard, vb. III. I. Intranz. (Despre foc) A fi aprins. Focuri ardeau noaptea pe vîrfuri. BENIUC, V. I 56. Ard vesele flăcări pe vatră. Și-ai casei, la masă. gătiți. COȘBUC, P. II 46. Noaptea, potolit și vînăt arde focul în cămin. EMINESCU, O. I 42. Perdelele-s lăsate și lampele aprinse; în sobă arde focul, tovarăș mîngăios. ALECSANDRI, P. A. 109. II (Accentul cade pe ideea de mistuire, de consumare prin foc) 1. Intranz. A se mistui prin foc, a se preface în cenușă. Arde fabrica de oxigen! CĂLUGĂRU, O. P. 407. Și colo, departe-departe, de unde izvorește Suceava, cerul e roșu, parc-ar arde o cetate. DELAVRANCEA, A. 107. Puse scîndurile pe foc, de arseră. ISPIRESCU, L. 65. Cînd or găsi motanul scrum, nu să creadă că a ars copilul. CREANGĂ, P. 175. Satul sau (țara, lumea) arde și baba se piaptănă v babă. ◊ Fig. Arde, gînd în vîlvătăi și pară! BENIUC, V. 17. În gîndu-mi trece vîntul, capul arde pustiit. EMINESCU, O. I 158. ◊ (Cu subiectul neexprimat) Arde la vecin. ◊ Tranz. (La conjunctiv, în imprecații sau formule afective, adesea în forma arză) Am crîșnit: Ardă-te para focului de spîn! SADOVEANU, N. F. 71. Dar ce frumoasă se făcu Și mîndră, arz-o focul! EMINESCU, O. I 174. Ardă-l focul fuior, că încîlcit e! ALECSANDRI, T. 907. Arză-l focul de bărbat! A venit aseară beat. ALECSANDRI, P. P. 361. 2. Tranz. (Subiectul este omul) A da foc, a băga în foc. S-au sculat oamenii în toată țara, de pun foc la conace și rup hîrtiile de datorii și ard învoielile și-i taie pe boieri. DUMITRIU, B. F. 29. ♦ A produce cuiva o rană prin foc. M-ai ars cu țigara. ◊ Expr. A arde cu fierul roșu = a) a face (unui animal) un semn cu un fier înroșit în foc; b) fig. a înfiera, a stigmatiza. ♦ A încinge, a înfierbînta. Înainte de-a face pîinea, gospodina arde cuptorul. ♦ (Cu privire la materialul care servește la încălzire) A consuma. De-aș fi știut ca ș-amu. Nu mi-aș fi pierdut somnu. Și m-aș fi culcat devreme. N-aș fi ars atîtea lemne. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 98. ◊ Intranz. Pe vatra veche ard, Pocnind din vreme-n vreme, Trei vreascuri rupte dintr-un gard. Iar flacăra lor geme. COȘBUC, P. I 191. ♦ (Cu privire la mîncare) A strica expunînd prea mult la acțiunea focului. Am ars friptura ◊ Refl. Eu la joc, mama la joc, Pogacea se arde-n foc. ȘEZ. IV 232. ♦ (Cu privire la cărămidă, la obiecte de ceramică etc.) A expune acțiunii focului (sau unei temperaturi ridicate) în procesul de fabricare. A ars cărămida. ♦ (Cu privire la un instrument medical) A dezinfecta trecînd prin flacără. Doctorul a ars în flacără arul seringii. ◊ (Cu privire la o rană) A cauteriza. ♦ (Subiectul este o substanță chimică) A distruge. Stropii de acid sulfuric i-au ars haina. 3. Intranz. (Despre materiale combustibile) A se consuma pentru a rîspîndi lumină; p. ext. (despre surse de lumină sau despre lumina însăși) a fi aprins, a lumina. La postul de miliție, lumina încă mai ardea. MIHALE, O. 524. Unde, pentru far, să cat uleiul. Ca să ardă-n beznă luminos? BENIUC, V. 41. Arde-n candel-o lumină cît un sîmbure de mac. EMINESCU, O. I 84. Ardeau două mari policandre. NEGRUZZI, S. I 60. ◊ Tranz. În satele electrificate țăranii nu mai sînt nevoiți să ardă petrol. ◊ Fig. A luci, a străluci. Noaptea era caldă și pe cerul albastru-închis ardeau stropii de aur. SADOVEANU, O. I 292. Ard stele pretutindeni. CAMIL PETRESCU, T. II 224. Hurmuzul pămîntului ardea în salba ei de mărgăritare. EMINESCU, N. 70. ◊ (Poetic; despre ochi, privire) Ochii tineri de mirare-i ard. BENIUC, V. 59. În cerdac apăruse un bărbat de vreo treizeci de ani, cu fața suptă și ochii negri care ardeau straniu, cu mustața mică răsucită. REBREANU, R. I 93. Cînd te văd zîmbind copilărește, Se stinge atunci o viață de durere, Privirea-mi arde, sufletul îmi crește. EMINESCU, O. I 120. 4. Intranz. (Despre soare) A răspîndi căldură mare, a încălzi puternic, a dogori. Arde soarele, semn de ploaie. ◊ Tranz. A încălzi tare, a pîrli, a bronza. Avea un obraz fin, o pieliță nearsă de vînturi și de soare. SADOVEANU, O. V 384. Că am mîndră tinerea, Tinerea și gingășea, Și îi arde soarele Pieptul cu mărgelele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 20. III. (Accentul cade pe senzația usturătoare provocată de foc) 1. Refl. A suferi o durere vie la atingerea cu focul sau cu un obiect foarte fierbinte; a se frige. De ce mi-am făcut clește? Ca să nu mă ard, zicea ea. CREANGĂ, P. 5. Cine s-a ars cu ciorbă suflă și-n iaurt. ♦ Tranz. A produce o senzație arzătoare, usturătoare, ca de arsură. Un vînt aspru trecea prin întunecimea serii de dechemvrie, ardea obrazurile ca un brici. SADOVEANU, O. IV 152. Mă arde-n spate! zise fata. EMINESCU, L. P. 186. Fig. Idealul social călăuzește satira artistului, îndreptîndu-i rîsul, făcînd ca acest rîs... să ardă... unde trebuie să fie ars. GHEREA, ST. CR. I 363. Și ochii mari și grei mă dor, Privirea ta mă arde. EMINESCU, O. I 172. ♦ Fig. A spune (cuiva) ceva caustic, neplăcut. Dar știi că m-ai ars... zise părintele Duhu, luîndu-și tălpășița, dunăre de mînios. CREANGĂ, A. 141. ♦ Refl. (Familiar) A se păcăli, a se înșela. V. frige. 2. Intranz. A fi fierbinte, a dogori. Azi ard hainele pe mine. Mi-e greu capul ca de lut. COȘBUC, P. I 50. Subt păsurile mele simții arzînd pămîntul. ALECSANDRI, P. 145. Fig. Atunci Ileana și simțește Că-i arde plînsul în priviri. COȘBUC, P. I 124. ♦ (Despre ființe, p. ext. despre părți ale corpului lor) A avea febră; (despre ochi) a străluci de febră. Ochii îi ardeau, roșii de friguri. DUMITRIU, B. F. 26. Dar ochii-i ard în friguri și buza-i sîngerată. EMINESCU, O. I 96. Am luat-o de mînă – mîna ei ardea – și-am pus-o lîngă mine. NEGRUZZI, S. I 50. Ochii-ți ard și-ți arde fața, Ca garoafa dimineața. ALECSANDRI, P. P. 46. ♦ A se înroși, a se îmbujora din cauza unei stări emotive. Îi ard obrajii de rușine. ▭ Și-mi trec o mînă... pe-obrazul meu arzînd. MACEDONSKI, O. II 20. 3. Tranz. Fig. (Cu indicarea instrumentului acțiunii) A trage, a da o lovitură. Dascălul Chiosea... se primbla pe dinaintea băieților înarmat cu o vargă lungă, arzînd cînd pe unul, cînd pe altul, după cum i se părea. GHICA, S. 51. ◊ (Complementul instrumental devine complement direct) Puteam să nu-i ard vreo trei nuiele? BENIUC, V. 141. I-au ars o palmă bună. SBIERA, P. 260. Acuși vă ard cîteva jordii prin țolul cela de v-a trece spurcatul! CREANGĂ, A. 128. ♦ (Familiar, construit cu dativul etic) A face ceva cu repeziciune, cu pasiune. V. trage, trînti. Scriu destul de citeț. – Ia stai aici pe scaun, să-i ardem o probă. STANCU, D. 461. (Cu privire la un cîntec) Unul... sună și clopotul; altul trage buhaiul; altul mai dincolo zice de jale, ori îmi arde cîte-o horă din fluier. ȘEZ. III 180. 4. Intranz. Fig. (Determinat prin «de dor», «de iubire», «de nerăbdare» etc.) A fi cuprins de un sentiment puternic, foarte viu, profund. Ard de dorința să ne vedem. CARAGIALE, O. VII 148. Dragă mi-e lelița-n gioc Cînd se leagănă cu foc... Unde-aruncă-un ochișor, Arde sufletul de dor. ALECSANDRI, P. P. 337. (Eliptic) Ard să știu cum merg pregătirile. BARANGA, I. 167. Chirilă Păun ardea acuma să spuie [vestea]. REBREANU, R. I 192. ◊ Expr. A-i arde (cuiva) de ceva = a simți o dorință arzătoare după ceva, a fi preocupat de ceva, a avea chef de ceva. Uf, ce anost! Cine-i ăsta? într-un colț se-ntreabă două. «De, închipuie-ți săracul!... de povești ne arde nouă?» VLAHUȚĂ, O. A. 77. Lui nu-i arde de mîncare. ISPIRESCU, L. 262. (Rar, cu privire la persoane) Pleacă, mă!... Nu ne arde de tine. PAS, L. I 7. ◊ Tranz. La Sebiș ori în altă parte, Mereu același dor de ducă... Mă chinuie mereu, mă arde. BENIUC, V. 16. I-am povestit necazul ce mă ardea. SADOVEANU, N. F. 179. ◊ Expr. A arde la inimă (pe cineva) = a provoca (cuiva) o emoție puternică. Simțea că ceva îl arde la inimă. BUJOR, S. 23. ◊ Refl. (Rar, despre inimă, suflet etc.) Cînd gîndesc, mîndră, la tine, Nu mai am inimă-n mine... Puțintică ce-a rămas Mi s-a fript și mi s-a ars! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 114. Vai, vai, vai, inima mea... Mult se arde și se frige Și n-are gură să strige. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 213. – Prez. ind. și conj. și: arz (CARAGIALE, O. I 74, JARNÍK-BÎRSEANU, D. 105).

ARDEI, ardei, s. m. 1. Plantă erbacee din familia solanaceelor, cu flori albe și fructe de culoare verde sau roșie (Capsicum annuum); fructul acestei plante (uneori cu gust iute), întrebuințat ca aliment sau condiment. Băgă în logosul lui și cîteva dojeniri, tăioase ca ardeiul. PAS, L. I 13. Era, măre, acest Silen gras și gros ca un butoi... fața lui, fața sfeclei, nasul ca un ardei roșu. ISPIRESCU, U. 104. Ardei gras = specie de ardei mare și cărnos. Ardei iute = specie de ardei mic, de formă lunguiață și ascuțită, cu gust iute; pipăruș, chipăruș, paprică. Expr. Iute ca ardeiul = a) foarte vioi, neastîmpărat; b) iute din fire, supărăcios. A da cu ardei pe la nas = a întărită, a ațîța, a irita. ◊ Fig. Ei, și dumneata, nea Ioane!... Ardei ai avut totdeauna pe limbă, dar s-ar zice că acuma ai și piper. PAS, L. II 75. 2. Fig. Fire sau purtare iute, aspră. N-a fost tocmai bine, deoarece de ardeiul Agapiei i s-a pîrjolit curînd [soțului ei] gîtița. SADOVEANU, M. C. 8.

AROMI, aromesc, vb. IV. 1. Intranz. A fi cuprins de un somn lin, plăcut, a fi pe jumătate adormit; a ațipi, a dormita. Un zîmbet e apa, la scaldă momește. Băiatul pe verdele țărm aromește. IOSIF, T. 59. După ce-mi umbla După ce-mi vina. Soare scăpăta... Voinic aromea, Frîul că slăbea, Pe cal Adormea, Greu somn Că-l fura. TEODORESCU, P. P. 490. ◊ Fig. Aerul plin de răcoare, umbra ce le-ncoronează Dragi îmi fac ale lor țărmuri tainice jur-împrejur, Și precum copilu-adoarme cînd dulci cîntece vibrează, Sufletul meu aromește la al apelor murmur. MACEDONSKI, O. I 237. 2. Tranz. A ameți prin miros îmbătător. Rozmarine, Calofire, Cum m-ai aromit Și m-ai adormit! TEODORESCU, P. P. 412. Ici pe iarbă m-am lungit, Florile m-au aromit Și somn greu am adormit. TEODORESCU, P. P. 683. 3. Tranz. Fig. A potoli, a liniști. (Atestat în forma aroma) Te plîng, iubită maică! Te plîng, o scump părinte, Cu lacrămile-acuma durerea-mi aromez. ALEXANDRESCU, P. 24. – Variantă: (învechit) aroma, aromez, vb. I.

ARS, -Ă, arși, -se, adj. 1. Distrus, mistuit de foc. E liniște pe dealuri Ca-ntr-o mînăstire arsă. COȘBUC, P. 1 222. Fără de a zice o vorbă, el apucă pe Făt-Frumos și-l azvîrli în nourii cei negri și plini de furtună ai cerului... Ars de fulgere – nu căzu din el decît o mînă de cenușă. EMINESCU, N. 15. ◊ (Substantivat) Miroase a ars. ♦ Care prezintă o arsură. Un mutilat cu obrazul ars... se sprijină de mine. SAHIA, N. 20. ♦ Care a fost expus la acțiunea focului (cu un scop anumit). Cărămizi arse. ◊ Zahăr ars v. zahăr. ♦ Stricat de un foc prea iute. În loc să facă bucatele bune și potrivite... le-a făcut afumate, arse și sleite. CREANGĂ, P. 292. ♦ (Despre un obiect de lemn, de metal etc.) Pe care s-au trasat, cu un instrument încălzit, anumite linii ori s-au gravat motive decorative; pirogravat. ♦ Înnegrit (de foc și. fum). ◊ (Substantivat) Scurto-groaso, Und’te duci? – Arso-n fund. De ce mă-ntrebi? (Căldarea și donița). TEODORESCU, P. P. 218. ♦ Înnegrit (de soare, de vînt); pîrlit, bronzat. Omul... ridică... ochii, albi și crînceni, în obrazul ars de soare, negru în umbra serii. DUMITRIU, N. 234. Era o zi de caldă primăvară... prin geam căzură rasele de soare Pe chipul ars al fetei de la țară. D. BOTEZ, în POEZ. N. 76. ♦ Decolorat (de soare, de vînt). Un păr ars de soare, des... îi făcea umbră frunții și ochilor. SADOVEANU, N. F. 54. 2. Fript. ◊ Expr. A sări (ca) ars = a sări repede, sub impulsul surprinderii sau al spaimei. Hamură sări ars din pat. SADOVEANU, O. I 501. Da ce-i acolo? strigă baba... Nurorile atunci sar arse în picioare, și cele mari încep a tremura ca varga, de frică. CREANGĂ, P. 11. 3. Ofilit, uscat. La dreapta și la stînga, pe muchii, copaci cu frunzele arse stăteau nemișcați în lumina tainică. SADOVEANU, O. I 366. Vîntul iar se curmase, pădurea pe margini stătea încremenită, arsă. GÎRLEANU, L. 30. ◊ Fig. (Despre obraz, buze etc.) O lacrimă stingheră se scurse din ochiul uscat al Surei. Simon își lipi portocala de obraz, înviorîndu-se. Spuse și el încet, cu buzele arse: «Tata ciștigă». SAHIA, N. 106. De lacrimi n-aș băga seamă, Că le șterg cu-a mea năframă, Da mi-i milă de obraz Că rămîne fript și ars. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 102. 4. Fig. (Mai ales despre inimă sau suflet) Zdrobit, pustiit. Arsă mi-i inima, risipite gîndurile... SADOVEANU, O. I 518. Ionel mergea Negru și sfărmat, Ars de supărat. COȘBUC, P. II 162. Și pe noi să ne lași tocma acum, străini, cu inima arsă și fără nici un sprijin? CREANGĂ, P. 79. Cine-a scornit doina Arsă i-a fost inima, Ca și mie acuma. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 211. Inima mi-i friptă, arsă După cel ce-i dus de-acasă, Inima mi-i arsă scrum După cel ce-i dus la drum. SEVASTOS, C. 79. ♦ (Neobișnuit, despre bătrînețe) Trist, întunecat; adînc. El, din dalbe Tinerețe, Pîn’la arse Bătrînețe, Fiu dintr-însul n-a făcut. TEODORESCU, P. P. 616. 5. Fig. Arzător, fierbinte. ◊ Expr. A-i trece sau a-i da (cuiva) un fier ars prin inimă = a simți dintr-o dată o mare tulburare sufletească. Fata, cum văzu furca, îi trecu un fier ars prin inimă. ISPIRESCU, L. 92.

ASTĂZI adv. (Uneori, pentru întărire, precedat de «ziua de») 1. Azi, în ziua în care ne aflăm în momentul vorbirii (între «ieri» și «mîine»). Mă!... că rău mi-a mai mers astăzi! CREANGĂ, P. 46. Astăzi nu sîntem atîta de osteniți ca ieri. DRĂGHICI, R. 83. Astăzi îi o săptămină De cînd umblam prin grădină Cu iubita mea de mînă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 82. 2. Acum, în vremea actuală, în vremea noastră. Astăzi cîntăm despre om, despre faptă. DEȘLIU, G. 19. E lung pămîntul, ba e lat, Dar ca Săgeată de bogat Nici astăzi domn pe lume nu-i. COȘBUC, P. I 53. De-oi urma să scriu în versuri, teamă mi-e ca nu cumva Oamenii din ziua de-astăzi să mă-nceap-a lăuda. EMINESCU, O. I 141. ◊ Loc. adv. De astăzi (înainte) = de acum (încolo sau înainte). Rămîi, brazdă, după plug, Că eu de astăzi mă duc Și mă bag în codrii verzi, De astăzi nu mă mai vezi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 285. De astăzi în (atîta timp) = exact după trecerea timpului indicat. De astăzi în două săptămîni. Pînă (în ziua sau în ziulica de) astăzi = pînă acum, pînă în vremea actuală, pînă azi. Poate acuma a fi oale și ulcioare, și tot «Nichifor Coțcariul» i-a rămas numele și pînă în ziulica de astăzi. CREANGĂ, P. 136. De atunci și pînă astăzi colonii de lumi pierdute Vin din sure văi de haos pe cărări necunoscute. EMINESCU, O. I 132. De ieri pînă astăzi = de la o zi la alta, pripit, neașteptat. Ți-ai schimbat fără motiv părerea de ieri pînă astăzi. Astăzi-mîine = (într-una din) zilele astea, în curînd. Eu nu cînt în a pofidă. Că sînt fată logodită: Astăzi-mîine nunta-mi vine. TEODORESCU, P. P. 83. ♦ (în corelație cu «mîine» sau cu «ieri») a) (Exprimă continuitate sau durată lungă) Zi cu zi, zi după zi, zi de zi. Ieri ploaie, astăzi ploaie, nu mai scăpăm de umezeală! ▭ Astăzi bură, mîine bură... La Domnica-n bătătură. ALECSANDRI, P. P. 349. b) (Exprimă ideea de nestatornicie, de progres sau de contrast) Cînd... cînd... Astăzi ici, mîine colea... La Țarigrad ajungea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 486. ♦ (Familiar, în construcții imperative și exclamative care exprimă graba sau nerăbdarea vorbitorului) Acum, mai repede. Ai de gînd să pleci astăzi?

AȘA² adv. 1. (Arată modul în care se îndeplinește o acțiune) În felul acesta, în modul acesta; astfel. Așa mi-a spus Ion să-ți scriu, Iubească-ți-l pămîntul! COȘBUC, P. II 60. Iar eu încălecai p-o șa și vă spusei dumneavoastră așa. ISPIRESCU, L. 7. Dacă așa au vrut cu mine părinții... apoi așa să rămîie! CREANGĂ, P. 86. Iar colo bătrînul dascăl... Uscățiv așa cum este, gîrbovit și de nimic, Universul fără margini e în degetul lui mic. EMINESCU, O. I 132. Vorbind așa, au ajuns aproape de Tecuci. NEGRUZZI, S. I 138. ◊ Expr. Așa o fi = poate, e posibil. Și așa (cu accentul pe «și») = în orice caz, oricum, tot. Lasă-l să vie... să văd și eu cum sînt zmeii, că, și așa, pînă acuma n-am văzut nici unul. RETEGANUL, P. V 29. Nici așa = oricum ar fi, tot. Nu-i dau sfaturi, căci nici așa nu mă ascultă. Și așa, și așa = și într-un fel, și într-altul. Lucrul se poate face și așa, și așa. Ori așa, ori așa = sau într-un fel, sau într-altul. Să nu plecați pînă ce nu veți avea cuvînt de la mine – ori așa, ori așa. GALACTION, O. I 179. Hai dă răspuns... ori așa, ori așa. CREANGĂ, P. 331. Așa... așa... = după cum... astfel... Așa mi-a spus, așa am făcut. Așa și așa = a) (cu accentul pe primul element) potrivit, nu prea bine. A venit un tînăr îmbrăcat așa și așa; b) (cu accentul pe ultimul element) în felul în care s-a arătat. Tînăru... a făcut așa și așa, și numaidecît a plecat. ISPIRESCU, L. 166. Azi așa, mîine așa sau tot așa și iar așa = continuînd mereu în felul acesta, mereu la fel. Tot așa și iar așa, au rămas... casele... neînchiriate. CARAGIALE, O. II 157. Nu era paradie ori vreun alai sau serbare ca să nu fie și el acolo. Azi așa, mîine așa, el făcu cunoștință cu toți fiii de domni și de boieri. ISPIRESCU, L. 192. Nici așa, nici așa = nici într-un fel, nici în altul. ◊ (Cu nuanță conclusivă, mai ales precedat de «și», se întrebuințează spre a relua firul povestirii sau spre a rezuma cele povestite) Tocmai în ziua aceea bucătarii curții se îmbătaseră... Și așa rugată fiind cu stăruință, se apucă și ea de găti niște bucate înfricoșate. ISPIRESCU, L. 23. Și așa, s-a păgubit sărmana capră și de cei doi iezi, da și de cumătru-său, lupul, păgubașă a rămas. CREANGĂ, P. 33. ◊ Loc. conj. Așa că... = deci... ◊ Expr. Așa zicînd = pentru a spune astfel, după cum se spune. Așa fiind = în împrejurările acestea. ♦ (Echivalent, ca înțeles, cu un pronume demonstrativ) Aceste, acele lucruri. Dac-am auzit așa, am zis și eu în gîndul meu că are întrucîtva dreptate maica dăsăgărița. CREANGĂ, P. 116. El așa dac-auzea Fug-acasă că-mi pleca, Pe ochi negri se spăla. TEODORESCU, P. P. 66. 2. (Întrebuințat mai ales cînd se explică o situație sau se citează ceva în continuare) După cum se va vedea îndată, după cum se va spune, în felul următor. Basmele încep așa: «Cic-odată, undeva...». CASSIAN, în POEZ. N. 106. Să-i spui Rareșoaii așa: «Mamă, mie mi-a venit ceasul, vreau să mă însor». DELAVRANCEA, A. 98. Acum, ea, tristă, din cort ieșise... Iar glasu-i jalnic așa cînta: «Crai nou, strălucite! Plînsă m-ai găsit». ALECSANDRI, P. I 21. Drăguțu-său o vedea Și din grai așa-i grăia... JARNÍK-BÎRSEANU, D. 17. (Urmat de o propoziție secundară introdusă prin conj. «că», «să» sau «de») Așa veni împrejurarea, de nici împăratul Verde nu cunoștea nepoții săi, nici craiul nepoatele sale. CREANGĂ, P. 183. (În asigurări, în mărturii, în rugăminți) a) Cum am arătat. Tată, iată, ia și acest lapte... unge-te și cu dînsul, așa te rog. ISPIRESCU, L. 158. b) După cum îți spun. Așa să trăiesc! zise Iancul rîzînd. NEGRUZZI, S. I 30. 3. (Ca afirmație, mai ales ca răspuns la o întrebare) Chiar precum se spune, întocmai; da. Așa este, Vidro fa? – Așa-i Stoiene, așa! La HEM. ◊ (Ca exclamație de încurajare, de obicei însoțit de «hop», «măi», mai ales ca refren în strigăturile de joc) Așa, copile, nu te lăsa!. ▭ Toți gura să mi-o asculte, Mîndrele să mi-o sărute! Hop așa, măi! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 362. ◊ Expr. (în întrebări) Așa (e)? sau nu-i așa? = am dreptate sau nu am? Nu-i așa, jupîneșică? Mai zi, dacă ai ce! – Poate să fie ș-așa, moș Nichifor. CREANGĂ, P. 119. Așa e că se însoară? strigă ea cu glas spăriet. NEGRUZZI, S. I 50. (Arată surprindere, uimire) Așa? sau cum așa? (cu accentul pe «cum») = adevărat să fie? (Arată indignare, mînie) Așa?! sau așa stă treaba?! = va să zică astfel stau lucrurile?! Așa?! În loc să-ți dai osteneală ca să afli și gîndul oamenilor, tu nu știi nici măcar ceea ce vorbesc ei? CREANGĂ, P. 146. Așa, da! sau vezi, așa! = sînt de acord, mă învoiesc cu ceea ce spui (sau faci) acum. (Cu o nuanță glumeață, de șiretenie) Mai așa (cu accentul pe «așa») = a) desigur, firește. Așa-i c-a venit rîndul meu? – Mai așa! CREANGĂ, P. 54; b) nu prea tare. Tu s-o joci, dar mai așa, Liniștit, cum joci pe-o soră. COȘBUC, P. I 136. Cam așa = exact, după cum zici. Care va să zică, tu te-ai ținut după noi și știi tinde mergem noi noaptea. – Cam așa. ISPIRESCU, L. 239. Așa zău, se întrebuințează ca afirmație a unui lucru de necrezut, de mirare. Așa zău!... după ce m-o strîns vîrtos în chingi... apoi m-o scos la muștru. ALECSANDRI, T. 4. 4. (Stabilește identitatea; de obicei în corelație cu «precum», «după cum», «cum» și adesea precedat de «tot») În același fel, tot astfel, asemenea, la fel. Cînd aș ști că-mi vei fi de ajutor să sfîrșesc ce-am pus de gînd, mai-mai că aș face așa precum zici tu. ISPIRESCU, L. 16. Bate acum și tu găina să-ți aducă galbeni, c-așa am bătut eu cucoșul. CREANGĂ, P. 69. Și eu mai tot așa am pățit. CREANGĂ, P. 131. Cum îți vei așterne, așa vei dormi. Cum vei semăna, așa vei culege. Cum înnozi, așa deznozi. ◊ (Stabilește o comparație) Oameni bătrîni, așa ca tine. CREANGĂ, P. 313. Răsai din umbra vremilor încoace, Ca să te văd venind-ca-n vis, așa vii. EMINESCU, O. I 120. Trandafirul rău tînjește Dacă-l smulgi de unde crește; Tot așa tînjesc și eu Fără de sătuțul meu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 202. ◊ Expr. Și-așa mai departe = etcetera. 5. (Urmat de o propoziție consecutivă sau explicativă) Atît de tare (mult, mare, bine etc.), într-atîta. Un luceafăr se așază pe fruntea ei, și așa strălucea, de orbea pe cei ce se uitau asupra dinților. ISPIRESCU, L. 38. Nu te grăbi așa, Harap-Alb, că te-i pripi. CREANGĂ, P. 272. ◊ (Accentuează înțelesul unui adjectiv, al unui adverb sau al unei locuțiuni adverbiale, de care se leagă, de obicei, prin prep. «de») Te uiți așa de galeș la mine! ISPIRESCU, L. 15. De din vale de Rovine Grăim, doamnă, cătră tine. Nu din gură, ci din carte, Că ne ești așa departe. EMINESCU, O. I 149. Avea un aer așa de dulce, așa de încîntător! NEGRUZZI, S. I 64. Niciodată mîndrul vultur... De o prad-așa bogată încă nu s-a-ndestulat. ALEXANDRESCU, P. 138. Dorul, mîndră, de la tine Peste multe dealuri vine. Ș-așa vine de fierbinte, Să stau în loc m-aș aprinde; Ș-așa vine de cu jele, Pare c-am făcut tot rele... Ș-așa vine de cu greu, Pare c-am făcut tot rău. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 124. ◊ (Intercalat între articolul nehotărît și adjectiv) Toți... lăudau pe fiul de împărat pentru o așa nimerită și neașteptată alegere. ISPIRESCU, L. 38. Teamă mi-e că, acordîndu-mi mie o așa amicală și lingușitoare precădere, n-ai nimerit tocmai bine. ODOBESCU, S. III 9. Ce răspuns să dai la un așa bun cuvînt? NEGRUZZI, S. I 70. ◊ (În legătură cu numerale nehotărîte) Ce v-ați adunat așa mulți? DUMITRIU, B. F. 13. ◊ Loc. adj. Așa-zis sau așa-numit = pretins. Așa-zisa știință din țările burgheze. ◊ Expr. Ia (sau iacă) așa sau uite-așa = a) (demonstrativ) Of, crăișorule! crede-mă că, să aibi tu puterea mea... lumea aceasta ai purta-o, uite-așa, pe degete. CREANGĂ, P. 190; b) (demonstrativ vag, folosit de vorbitor ca un fel de introducere la cele ce urmează) Privind cu nedomirire, ia așa, numai ca să zică și el că face ceva, bălăcea cu nuiaua prin apă. ISPIRESCU, L. 34. Parcă ești nu știu cum... vorbești și tu, ia așa, în dodii cîte odată. CREANGĂ, P. 154; c) în felul acesta, cum spusei. Și iaca așa, oameni buni, s-a izbăvit Ipate și de dracul și de babă. CREANGĂ, P. 179; d) (exclamativ, indică încăpățînare, capriciu, arătînd că nu se mai admite nici o replică) Eu nu dau ostrovul pentru asemenea faptă. Iac-așa! GALAN, Z. R. 124; e) (popular, în strigături) Foaie verde, iac-așa! Dragu-mi-i de dumneata. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 374. ◊ (Popular, urmînd după un adjectiv) Cum s-ar putea crede, cum este de obicei. Doi copii, o fată și-un fecior, nu frumoși așa, ci cum n-au mai fost, dar nici nu vor mai fi. RETEGANUL, P. II 33. 6. (Se întrebuințează adesea precedat de «numai», în locul unor adverbe sau locuțiuni adverbiale care nu-i vin în minte vorbitorului în momentul vorbirii; sensurile lui reies din context) a) Cu ușurință, ușor, repede, cu una cu două. Nu-l înjugi așa, cu buna. Pe vițel, și Rada-i slabă, Știu flăcăii! Și-și fac, seara, Pe-aici veșnic ceva treabă. COȘBUC, P. I 96. Făcu cunoștință cu toți fiii de domni și de boieri și învață de la dinții, ia, numai așa, auzind și văzînd, toate obiceiurile: cum să mînuiască sabia... cum să întinză arcul și să ochească. ISPIRESCU, L. 192. b) La întîmplare, la nimereală, într-o doară. Vorbește și el așa, ca să nu tacă. c) Oricum, după bunul plac. Fata nu-i de cele de pe drumuri, s-o luați numai așa, cum s-ar întîmpla. CREANGĂ, P. 262. d) (Exprimă o restricție, o rezervă, sau redă o afirmație vagă) Nu-i vorbă, că noi tot ne facem feliul, așa, cîte odată CREANGĂ, A. 4. Și-apoi ce mi-i cere așa, ca hurta? CREANGĂ, P. 156. e) Dintr-o dată, ca din senin. Mie mi-a venit, așa, să te îndemn să tai merii ăia. ISPIRESCU, L. 64. f) Pe nesimțite, fără a-și da seama. Și dus așa de-un gînd, Strîngea cuțitu-n pumn, cătînd Cu-atîta drag la el. COȘBUC, P. I 231. g) Pe degeaba, fără pretenții de răsplată. Ci-s copilă tinerea... Și dau gură num-așa. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 405.

AVEA, am, vb II. Tranz. I. 1. A stăpîni, a poseda. Nu au despoții atîtea puști ca să poată doborî pe toți cei însetați de libertate. CAMIL PETRESCU, B. 119. [Copilul] după ce văzu că nu mai are de nici unele, și nici părinți, se puse pe un plîns de-ți era mai mare jalea de dînsul. ISPIRESCU, L. 287. Nu mai avea băiatul nici cu ce să vie-napoi acasă. CARAGIALE, O. III 39. Am auzit că ai o furcă de aur, care toarce singură. CREANGĂ, P. 96. ◊ Expr. (Familiar) Ce-am avut și ce-am pierdut = n-am avut ce pierde; puțin îmi pasă. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «de la», precizînd proveniența obiectului posedat) Avem de moștenire, de la tata, o pereche de opinci. ISPIRESCU, L. 215. Îmbracă-te iute în pielea cea de urs, care o ai de la tată-tău. CREANGĂ, P. 215. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» arătînd destinația obiectului posedat) S-o aibi de zestre pe cînd te-i mărita. SBIERA, P. 207. Să prinzi vreo fîță de pește, ca să avem de legumă pentru azi și mîine. ISPIRESCU, L. 280. ◊ Fig. (Complementul este un abstract; uneori cu determinări introduse prin prepoziții) Ai dreptate, bădie Neculăieș... De unde să știi dumneata ce-aștept eu? SADOVEANU, P. M. 45. Avea o părere proastă despre el, cu totul pe nedrept. CAMIL PETRESCU, U. N. 26. Țara are nevoie de tihnă. DELAVRANCEA, A. 55. Trebuie întîi să omorîm pe zmeu, fiul zmeoaicei, căci, pînă va fi acesta deasupra pămîntului, pace de el nu veți avea. ISPIRESCU, L. 195. Împărăteasa a avut de grijă și pentru aceasta. ISPIRESCU, L. 107. (Popular) Nu știu dacă ai la știință ori ba. CREANGĂ, P. 313. ◊ Expr. (Eliptic) Ce am eu de acolo? v. acolo. ◊ (Verbul împreună cu complementul său formează o locuțiune verbală) A avea asemănare = a se asemăna. A avea bucurie = a se bucura. A avea (o) dorință = a dori. A avea o ceartă = a se certa. Se vede că a avut vreo ceartă cu soră-sa. ISPIRESCU, L. 5. A avea scăpare = a scăpa. Nu mai ai scăpare din mîna mea! ISPIRESCU, L. 223. A avea nădejde = a nădăjdui. Pot să am nădejde în voi? CREANGĂ, P. 20. A avea (un) vis = a visa. Vis frumos avut-am noaptea. EMINESCU, O. I 80. A avea în cinste = a cinsti. Ciocnesc un pahar cu cazacii, a căror sabie și galoane roșii le au în mai mare cinste. RUSSO, O. 102. A avea trebuință = a-i trebui. Nu am trebuință să mai descriu mulțămirea ce ne-a pricinuit acest concert original la miezul nopții. ALECSANDRI, C. 43. ◊ (Verbul împreună cu complementul său corespund unui verb pasiv) Să avem iertare, stăpîne! CREANGĂ, P. 204. ♦ Expr. A avea căutare v. căutare. ◊ (Complementul indică un raport de rudenie, de prietenie sau altfel de raporturi sociale; uneori aceste complemente sînt introduse prin prep. «de») Am un comandant energic. ▭ Mi s-au dus în pribegie doi feciori ce-am avut. SADOVEANU, N. P. 7. Avere-ai azi și dumneata Nepoți, să-ți zică: moșu... Aveai cui spune la povești Cu împăratul Roșu. GOGA, P. 33. Acela va avea fata de nevastă. RETEGANUL, P. IV 73. Își alese... un ogar, să-l aibă de tovarăș. ISPIRESCU, L. 297. Pardon, răspunse șireata cu un zîmbet nevinovat; nu știam că... avea musafiri. NEGRUZZI, S. 227. (Refl. reciproc) Nea Toma și nea Costea se au prieteni de cînd jucau leapșa împreună. TEATRU, II 188. ♦ (Cu privire la creații ale spiritului omenesc) A fi autorul a... Vasile Alecsandri are multe piese de teatru. ♦ (De obicei în legătură cu o determinare locală sau temporală) A exista, a se afla (în posesia, în preajma, în mediul cuiva). Aveți pe acolo astfel de cărți? ▭ Noi avem în veacul nostru acel soi ciudat de barzi Care-ncearcă prin poeme să devie cumularzi. EMINESCU, O. I 137. ◊ (În legătură cu o determinare locală indică poziția unor obiecte în raport cu cineva sau ceva) Ia ce-ți place din ceea ce am dinainte. ISPIRESCU, L. 384. ♦ A primi, a căpăta. Cine-o zice «Nițu vine» Are-un galben de la mine. TEODORESCU, P. P. 305. 2. A dispune de ceva; a se bucura de ceva. Nu-i chip oare... să am un ceas tihnit cînd mă întorc la mine acasă de la treburi? SADOVEANU, N. F. 43. ◊ Expr. A avea ac de cojocul cuiva v. ac. A avea loc v. loc. A avea un post = a ocupa, a deține un post. A avea o meserie = a cunoaște și a practica o meserie. A avea vreme (sau timp) = a dispune de timp, a fi liber sau disponibil (pentru a face ceva). Acum, lasă-mă! n-am vreme. Îmi spui cînd mă întorc. DAVIDOGLU, M. 10. Avem vreme să aducem alte răsaduri, am murmurat eu. SADOVEANU, N. F. 33. Împăratul nici n-avea vreme să se minuneze. ISPIRESCU, L. 390. A avea (ceva) pe mînă v. mînă. A avea (ceva) la îndemînă v. îndemînă. A avea zile v. zi. Cîte zile o avea v. zi. A (nu) avea zile bune (cu cineva) v. zi. ◊ (Locuțiune verbală) A avea (ceva) la dispoziție v. dispoziție. ◊ A se folosi de serviciile cuiva, a dispune de cineva sau de ceva în scopul unor servicii. Are un doctor bun. ▭ Are păzitor la cireadă un cîine. ISPIRESCU, U. 55. 3. A fi compus, alcătuit din... Casa are patru etaje. ◊ A fi înzestrat (cu ceva). În frunte șapca avea cîteva litere. DUMITRIU, B. F. 6. Avea Ileana ochi de soare și galben păr, un lan de grîu. COȘBUC, P. I 122. Scorpia... este mai rea decît soră-sa și are trei capete. ISPIRESCU, L. 6. De-ar avea codrul ista gură să spuie cîte a văzut... știu că am avea ce asculta! CREANGĂ, P. 119. ◊ Expr. A avea cap (sau gură, inimă, minte, nas, obraz, ochi, rost) v. c. A avea peri răi v. păr. ◊ (Cu privire la calități psihice) A avea talent. Are memorie bună. Nu are răbdare de loc. ▭ Ar trebui să ai mai multă judecată. SADOVEANU, N. F. 33. De ai curaj să mai mergi, poți s-o întrebi pe dînsa. ISPIRESCU, L. 358. În acel echipagiu dinapoi era o tînără damă blondă, a căreia figură avea acea blîndeță ce se vede învecinicită de penelul lui Rafael. NEGRUZZI, S. I 37. ♦ A cuprinde, a conține. Balta are pește. 4. A ține, a purta. În brațul drept Avea flori albe, dragi odoare, Și flori avea la-ncingătoare, Și-n mînă flori, și flori la piept, Și însăși ea era o floare. COȘBUC, P. II 258. ◊ Expr. A avea în mînă (și) pîinea și cuțitul v. pîine. A avea (pe cineva) la inimă = a-l avea în puterea sa. (Fig.) A avea (ceva) în gînd sau în minte, pe suflet (sau la sufletul său), pe conștiință, pe cap; a avea (pe cineva) la inimă (sau, familiar, la stomac) v. c. A avea (pe cineva) drag = a-i iubi. Ei, acum ghicește singur De te am eu drag ori nu? COȘBUC, P. I 178. El o avea foarte dragă, ca ochii din cap. SBIERA, P. 169. (Refl. reciproc) Vai bădiță, dragi ne-avem; Ne-am lua, nu ne putem. MARIAN, O. II 199. ♦ A fi îmbrăcat cu..., a purta. Avea haină albă. 5. (Complementul exprimă o măsură de suprafață, de greutate, de volum etc.) A fi de o anumită înălțime, întindere, greutate etc. Un zid avînd doi metri înălțime. ▭ Știuca... avea cel puțin șase kilograme. SADOVEANU, N. F. 103. ◊ Expr. A nu (mai) avea margini = a întrece orice măsură. Supărarea acum nu avea margini. RETEGANUL, P. V 20. ♦ (Complementul exprimă o noțiune de timp) A fi de o anumită vîrstă. l-am spus că ești un copil, că nu ai decît cincisprezece ani. CAMIL PETRESCU, B. 57. Dinainte [în trăsură] era un om bălan, ce putea să aibă 35 ani. NEGRUZZI, S. I 37. 6. (Cu privire la sentimente și senzații) A simți. Are o foame de lup. ▭ Toți avea milă de ea. ISPIRESCU, L. 309. Dragostea ce el [Mihai Viteazul] arată că are pentru popoarele învinse... BĂLCESCU, O. II 271. Are ciudă pe alia. ȘEZ. I 157. Frunză verde ș-o nuia, Cum să n-am inimă-rea: Eu iubesc, altul mi-o ia. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 383. ♦ Expr. Ce ai? = ce supărare sau ce durere te-a ajuns? ce ți-e? Arald, ce însemnează pe tine negrul port?... Ce ai? EMINESCU, O. I 97. [Păcală:] Ce ai astăzi, măi Tîndală, de ești așa supărat? ALECSANDRI, T. 161. (Familiar) A (nu) avea (nici) pe dracul v. drac. A avea ceva cu cineva = a purta, necaz cuiva, a-i căuta pricină. De aveți ceva cu noi, răspundeți! SEVASTOS, N. 114. Eu nu știu ce are cu mine. RETEGANUL, P. II 57. (Regional și familiar) N-are nimic! = nu-i nimic, n-are nici o importanță. Mă gîndeam: s-a supărat Miai pe mine, dar n-are nimic, acuma are să mă cheme să-i tai și porcul lui și gata, are să-i treacă supărarea. PREDA, Î. 99. ♦ (Cu privire la afecțiuni, boli) A suferi de... Are scarlatină... Are bătăi de inimă. 7. (În legătură cu procese ale gîndirii) A-i trece (ceva) prin minte, a fi preocupat de... Am o idee. Are gînduri multe. ◊ Expr. A avea de gînd v. gînd. 8. (În expr.) A avea (pe cineva) în de bine = a privi (pe cineva) cu ochi buni. Mihai... chemă la sine pe Grigore Mako, fratele lui George, ostaș curajos și acesta, dar mai dulce la caracter decît frate-său și pe care-l avea în de bine, fiindu-i foarte credincios. BĂLCESCU, O. II 302. ◊ Refl. (În expr.) A se avea bine (sau rău) cu cineva = a fi în raporturi de prietenie (sau de dușmănie), a trăi în armonie, a se înțelege (sau a fi în relații dușmănoase, a fi certat). Se avea bine, ca frații. ISPIRESCU, U. 34. Cu nimenea-n lume nu se aveau bine. PANN, P. V. II 96. II. (În legătură cu un al doilea verb) 1. (Urmat de infinitiv, conjunctiv sau supin) a) A trebui să... Ce-aveam să-i spui? Nimic n-aveam, Dar era-n zori și eu voiam Să-ntreb cum a dormit. COȘBUC, P. I 94. De cîte ori avea cîte ceva greu de făcut, chema calul. ISPIRESCU, L. 149. Să știi de la mine ce ai să faci cînd vei ajunge acolo! CREANGĂ, P. 170. Ce avui a mai vedea! PANN, P. V. I 99. ◊ (Al doilea verb este subînțeles) Am examen = trebuie să dau un examen. Am o conferință = trebuie să țin o conferință. Am ședință = trebuie să asist la o ședință. ◊ Expr. A avea de furcă cu cineva (sau ceva) v. furcă. A avea de lucru cu cineva (sau ceva) v. lucru. b) (În forma negativă) A fi destul să... N-au avut decît cu ochiul ori cu mîna semn a face, Și apusul își împinse toate neamurile-ncoace. EMINESCU, O. I 121. ◊ Expr. (Eliptic) N-ai decît = încearcă, fă cum spui, cum vrei, treaba ta, puțin îmi pasă. c) A putea să... N-am a mă plînge de nimic. ISPIRESCU, L. 12. Ia mai sfîrșește o dată cu lupul cela, altăceva n-ai de vorbit? CREANGĂ, P. 123. ◊ Expr. (Eliptic) A nu avea încotro v. încotro. d) A fi în drept, a i se cuveni. Să faci tocmală că după ce ți-i împlini anii, să ai a lua din casa lui ce-i vrea tu. CREANGĂ, P. 146. e) (În expr.) A avea (de-)a face cu cineva (sau cu ceva) v. face. N-are a face! v. face. 2. (Mai ales în formă negativă, construit cu «ce», «cum», «cînd», «unde», «cine», urmate de un infinitiv fără prep. «a» sau de un conjunctiv) A (nu) ști, a (nu) putea, a (nu) găsi. Toți rămaseră de rușine, căci n-avură ce le face. ISPIRESCU, L. 380. Multe sînt de făcut și puține de vorbit dacă ai cu cine te înțelege. CREANGĂ, A. 100. Harap-Alb, nemaiavînd ce zice, mulțămește. CREANGĂ, P. 223. N-avea cui să lese moștenirea urii lui. EMINESCU, N. 8. Ea-i răspunde: n-am ce face. ALECSANDRI, P. P. 240. ◊ Expr. A (nu) avea de ce v. ce. N-aveți pentru ce v. ce. A (nu) avea cînd v. cînd. A (nu) avea cum v. cum. A (nu) avea unde, a (nu) avea de unde v. unde. ♦ Unipers. A (nu) fi, a (nu) se găsi cineva (pentru a face un lucru). N-are cine să mă hrănească. ISPIRESCU, L. 15. Ai să te duci în fundul iadului și n-are să aibă cine te scoate. CREANGĂ, A. 17. Jele-i, doamne, cui i-i jele, Jele-i, doamne, codrului, De armele hoțului, Că le plouă și le ninge Și n-are cine le-n- cinge. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 288. ◊ (Popular, în formă personală) Ast lucru l-aș face-ndată, Dar n-am cine să mă bată. PANN, P. V. I 107. III. (Cu valoare de verb auxiliar) 1. (Servește la formarea perfectului compus) Eu am luat-o fără drum în sus. BENIUC, V. 7. Bine ați venit sănătoși! ISPIRESCU, L. 1. Mi-a ieșit înainte un urs grozav, care m-a vîrît în toți spărieții. CREANGĂ, P. 186. ◊ (Popular și poetic; formele auxiliarului urmează după participiu) Nepoate, mai văzut-ai pietre nestimate așa de mari? CREANGĂ, P. 217. Juratu-m-am și mă jor (=jur). JARNÍK-BÎRSEANU, D. 74. 2. (Servește la formarea modului optativ-condițional) Dacă m-ați fi anunțat, aș fi putut, merge, căci terminasem lucrarea. ▭ Așa ați vrea voi... să-și rupă oamenii coastele. DUMITRIU, B. F. 7. 3. (Urmat de conjunctiv servește la formarea unui viitor popular și familiar) Cînd voi izbi o dată eu cu barda, Această stîncă are să se crape. BENIUC, V. 7. Cînd ai s-ajungi doctorul Lor [al mașinilor]... ai să știi să umbli cu orice fel de mașini. PAS, Z. I 307. Curînd aveți să mă plîngeți; în van aveți să mă chemați; de unde m-oi duce, nu mă mai întorc. SADOVEANU, N. F. 7. Aveți să mergeți! RETEGANUL, P. III 9. Avem să dăm peste o primejdie mare. ISPIRESCU, L. 6. D-apoi dacă n-oi ști eu, cine altul are să știe? CREANGĂ, P. 299. 4. (În construcții perifrastice) A urma să... Aici avea să se ridice o fabrică. Avea să se înscrie la cursurile serale. ▭ În revărsatul zorilor avea să plece din nou. BART, E. 255. – Forme gramaticale: prez. ind. am, ai, are, avem, aveți, au; prez. conj. pers. 2 sg. ai și (regional) aibi (CREANGĂ, P. 151), pers. 3 aibă; (III 1) am, ai, a, am, ați, au; (III 2) aș, ai, ar, am, ați, ar; part. avut.

BA adv. 1. (Mai ales familiar și regional) De loc, nicidecum, în nici un caz; (în sens absolut, negînd fraza întreagă) nu. Am dat în genunchi la ei... să ne ajute. Ei, ba. DUMITRIU, B. F. 20. Oană, ție ți-e foame. – Ba... DELAVRANCEA, A. 7. C-a fi trăind calul ori că n-a fi trăind, aceasta mă privește pe mine; numai meu să. știu dacă mi-l dai ori ba. CREANGĂ, P. 194. (în întrebări sau răspunsuri, uneori cu o nuanță de mai multă hotărîre decît «nu») Da sau ba? ▭ Vă închinați -ori ba?-Ba! NEGRUZZI, S. I 173. ◊ Loc. adv. (Mold., Bucov.) Ca mai ba! sau nici (cam) mai ba! = nici vorbă! nici pomeneală! Dar nici cam mai ba să audă el ceva de dînșii. SBIERA, P. 49. Fătul-babei însă, auzind cuvintele ei cobitoare, își cugeta în sine: Hehei! nici mai ba! Ți-ai dat tu acuma peste om! SBIERA, P. 143. A doua zi, Nică Oșlobanu ca mai ba să deie pe la școală. CREANGĂ, A. 79. Ca mai ba, măi băiete... nu ți-ai găsit omu. ALECSANDRI, T. 241. ◊ Expr. A zice ba = a se opune, a se împotrivi, a refuza. Părul tău ți se desprinde Și frumos ți se mai șede, Nu zi ba, de te-oi cuprinde, Nime-n lume nu ne vede. EMINESCU, O. I 209. Pentru dumneata, Eu n-aș zice ba; Dar zic și zic ba Pentru maica-ta, Că-i bănuitoare. ALECSANDRI, P. P. 7. A nu spune (sau a nu zice) nici da nici ba = a nu se pronunța, a nu-și spune părerea, a nu spune nimic. Nevoind a le strica inima, nu le spune nici da nici ba. CREANGĂ, P. 249. ♦ Nici vorbă! nici pomeneală! Mai bătu o dată [în poartă]. Dar ca să răspunză cineva, ba. ISPIRESCU, L. 100. (Mai ales în dialoguri contradictorii, întărește o afirmație sau o negație) Mie nu mi-a adus nimic? – Ba. nu te teme, că uncheșul nu-și uită nepotul. SADOVEANU, N. F.-- 11. Era mișel? – Ba nu, de loc! COȘBUC, P. I 229. Lască mă duc eu...! – Ba nu, Ivane, trebuie să mă... duc eu. CREANGĂ, P. 312. Nu-i așa, jupîneșică?... – Poate să fie și așa, moș Nichifor. – Ba chiar așa-i, jupîneșică dragă, cum îți spun eu! CREANGĂ, P. 119. Suflă vîntu-n paie ude, Eu strig, mîndră nu m-aude. – Ba zău, bade, aud bine, Dar nu pot veni la tine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 56. ♦ Vezi bine că (nu)...! dar ce...! De ce l-ai dat afară? – Ba o să-l iau în brațe! (Arată o gradație, de obicei întărind adverbele și loc. adv. «chiar», «încă», «unde mai pui că» etc.) Ba Peneș-fmpărat, văzînd Pe Barbă-Cot, piticul, stînd Pe-un gard de-alături privitor, L-a pus la joc! COȘBUC, P. I 58. Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel, Nu slăvindu-te pe tine... lustruindu-se pe el Sub a numelui tău umbră. Iată tot ce te așteaptă. Ba să vezi... posteritatea este încă și mai dreaptă. EMINESCU, O. I 134. Am ochit adesea și în «Ciocîrlia cea voioasă ce-n văzduh se legăna»; ba unde pui că am cutezat a trage cu pușca și-n cîrdurile de gîște sălbatice! ODOBESCU, S. III 23. [Călătorul străin venit la Iași] se deprinde a bea cafea turcească și a fuma dintr-un ciubuc lung; ba încă află multă poezie în forma șlicului și a hainelor lungi. NEGRUZZI, S. I 69. ♦ (Servește spre a completa sau rectifica o expresie) a) (Arată că ceva este nu numai așa cum s-a spus mai înainte, ci și altfel) E lung pămîntul, ba e lat. Dar ca Săgeată de bogat. Nici astăzi dormi pe lume nu-i. COȘBUC, P. I 53. b) (Arată ezitare în alegerea unei alternative) Aici trebuie să fie hoțul! – Na! că m-ajunge păcatul... Unde să m-ascund?... Colea! ba colea... Ba colea, în bisunia (= vizuina) asta! ALECSANDRI, T. 65. (în corelație cu un alt «ba» din aceeași propoziție sau din propoziția următoare) Ba... ba... = cînd... cînd..., acum... acum..., aci... aci..., acu... acu...; și... și..., atît... cît și... Mai primise ea cete de astea care veneau să i se plîngă ba de una, ba de alta. DUMITRIU, B. F. 83. Noi aicea abia ne vedem capul de treburi. Ba cu vitele, ba cu știubeiele, ba cu vinul. Ba cu botezurile, ba cu înmormîntările. SADOVEANU, Z. C. 48. Băbătia lui... începuse a scîrțîi: ba c-o doare ceea, ba c-o doare ceea. CREANGĂ, P. 111. Îmi plutea pe dinainte cu al timpului amestic Ba un soare, ba un rege, ba alt animal domestic. EMINESCU, O. I 140. ◊ Expr. Ba e albă, ba e neagră sau ba e laie, ba-i bălaie v. alb, bălai. 5. (În expr.) Ba bine că nu! = desigur! vezi bine (că da)! firește (că da)! Știi tu ce pericol mă amenință?... – Ba bine că nu! Dacă n-oi ști eu păpara lui jupînul! CARAGIALE, O. I 80. Măi Buzilă, mi se pare că tu ești toată pricina gîlcevei dintre noi. – Ba bine că nu, zise Ochilă... Știu eu ce i-ar trebui. CREANGĂ, P. 254. (În ironie, ca replică la o propunere sau la o afirmație nepotrivită) Ba că chiar! sau ba aia-i vorbă! = nicidecum! de loc! nici nu mă gîndesc! Ieși afară!... -Ba aia-i vorbă! Mai pune-ți pofta-n cui. ISPIRESCU, L. 210. Ba n-ai frică, soro, că ești cu mine. – Ba că chiar! ALECSANDRI, T. 186. (Cînd voim să trecem de la glumă la serios) Ba nu! sau ba (nu) zău! = să fim serioși! să fim drepți! să luăm lucrurile-n serios, cum sînt! Apoi ce-ți trebuie mai bună vorbă decît asta? Ba zău, încă mă mir c-am avut răbdare să țin casă cu baba pîn-acum. CREANGĂ, P. 118. Ei bine, boieri d-voastră, unde mergem?... Ba nu, adică vă-ntreb, unde mergem? ALECSANDRI, T. I 239. Pus-am gînd s-o părăsesc [pe mîndră]... Drept să fie sau glumesc? Ba, zău, cum s-o părăsesc, Cînd ca ea nu mai găsesc? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 32. (Cu sens de mirare) Ba că bine zici! = într-adevăr! adevărat! Dumnealui îi cuconașii d-tale? Nicușoru? – Dar... nu-l cunoști?... – Ba că bine zici, cucoane Grigori... Ia privește-l cum o crescut de mare! S-o făcut holtei! ALECSANDRI, T. I~~ 42.

BAN¹, bani, s. m. 1. (Mai ales la pl.) Echivalent general al valorii mărfurilor (fiind el însuși o marfă), identificat, pe baza uzului social, cu forma naturală a aurului; îndeplinește funcțiile de măsură a valorii, etalon al prețurilor, mijloc de circulație, de plată și de tezaurizare și de monedă universală; monedă de metal (sau de hîrtie) recunoscută ca mijloc de schimb și de plată. ♦ (În vorbirea curentă) Monedă (de metal sau de hîrtie). Eu de-am avut un singur ban l-am împărțit cu tine. COȘBUC, P. I 77. Slujba... o voi împlini-o dacă-mi vei da douăzeci de corăbii și bani ca să cumpăr marfa cea mai frumoasă. ISPIRESCU, L. 24. Simbrie în bani să nu primești de la dînsul! CREANGĂ, P. 146. Bani n-am mai văzut de-un secol, vin n-am mai băut de-o lună. EMINESCU, N. 42. ◊ (Poetic) Mai strălucesc prin iarbă vreo cîțiva bani de soare, Apoi îi fură umbra. Se va-nsera curînd. JEBELEANU, P. 49. ◊ Expr. Bani de buzunar (sau de cheltuială) = bani destinați cheltuielilor mărunte zilnice. Bani gata (sau buni, lichizi, gheață, peșin sau numărați) = bani în numerar, disponibili, cu care poți plăti imediat. Cînd a auzit că ginerele are douăzeci de mii de lei bani gheață, bătrînul s-a bucurat la bani. PREDA, Î. 115. Fecior (sau băiat) de bani gata = (în regimul burghezo-moșieresc) tînăr din familie bogată, care are bani la discreție și trăiește fără să muncească, risipind; om cheltuitor, risipitor. În ochii tînărului se vedea dorința sinceră de a auzi, de a sorbi cuvintele lui Dan... Nimic din fumurile și strîmbăturile feciorilor de bani gata! VLAHUȚĂ, O. A. 270. Fecior de bani gata... trecuse prin școală și prin lume dus de mină, ca un copil, de averea și influența lui tată-său. VLAHUȚĂ, O. A. III 59. N-are nevoie să muncească, deoarece e fecior de bani gata. GHEREA, ST. CR. II 328. A lua (ceva) de (sau drept) bani buni = a crede că un lucru este adevărat. A trăi (pe lîngă cineva) ca banul cel bun = a se bucura de mare considerație, de mare atenție și grijă (din partea cuiva), a fi foarte prețuit (de cineva). Am să te ieu cu mine și-i trăi pe lîngă noi ca banul cel bun. CREANGĂ, P. 175. Avere în numerar, parale. Bani n-au țăranii, așa că... plătesc datoria în muncă. PAS, L. I 38. Cum să nu plătească, că doar nu dă din banii lui! ALECSANDRI, T. I 71. Nici o mîndră nu ți-ar zice: Nu-ți bea banii, mîi voinice, Că banii ț-or trebui Dacă te-i căsători. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 372. ◊ Expr. A face bani = a agonisi, a strînge bani; a cîștiga parale. Am vrut să-mi fac și bani de drum. DAVIDOGLU, M. 20. Înțelege-te cu moș Alexe baciul și vindeți cît trebuie din oile canarale (= îngrășate), ca să faceți bani. SADOVEANU, B. 44. A avea bani sau a se culca pe bani, a mînca banii cu lingura, a se juca cu banii, a fi doldora (sau plin) de bani sau a avea bani (strînși) la ciorap = a fi foarte bogat, a dispune de parale multe. Iordache, zice, am auzit că ai bani. Am, domnule Ivanceo, sic. Am, cum să n-am. Sînt plin de bani, că și de la tata ce-am mai moștenit. DUMITRIU, B. F. 19. A arunca banii pe fereastră v. fereastră. A fi (sau a lăsa pe cineva) în banii lui = a fi (sau a lăsa pe cineva) liber să facă ce vrea. Așa îl urîsă... de tare acum, că, dacă ar fi fost în banii lor, s-ar fi lepădat de spîn ca de ucigă-l crucea. CREANGĂ, P. 210. ◊ (La sg., cu sens colectiv) [Baba] lega paraua cu zece noduri și tremura după ban. CREANGĂ, P. 3. Toți aceia care vorbe mari aruncă Numai banul îl vînează și cîștigul fără muncă. EMINESCU, O. I 151. Slobod e să beau și eu, Slobod e, pe banul meu! BIBICESCU, P. P. 222. 2. (În țara noastră) Unitate monetară, a cărei valoare a variat după epoci și regiuni, astăzi fiind egală cu a suta parte dintr-un leu; moneda care o reprezintă; p. ext. monedă măruntă, de cea mai mică valoare (v. gologan). O cutie de chibrituri costă 15 bani. ▭ Am strîns eu pînă acuma trei franci și optzeci de bani. SADOVEANU, N. F. 50. Cucurigu! boieri mari, Dați punguța cu doi bani. CREANGĂ, P. 65. ◊ Expr. A nu face (sau a nu plăti) un ban (chior) sau doi bani = a nu valora nimic; a nu face două parale, v. para. Tăcu din gură și înghiți rușinea ce-i făcură frații înaintea tatălui său. Se gîndi el, acum o mie de vorbe un ban nu face. ISPIRESCU, L. 36. Mîndra cînd e rumenită Cu cinci sute nu-i plătită, Dar cînd se desrumenește Nici doi bani nu mai plătește! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 440. ◊ (învechit) Ban roșu = monedă care valora 1/4 dintr-un ban vechi; șalău. Îndatorirea romînilor către turci sta într-un ușor tribut anual de 3000 bani roșii. BĂLCESCU, O. II 13. Subt Mircea cel Bătrîn tot soldatul primea pe zi cîte doi bani roșii, care fac 13 parale. Matei Basarab mări leafa și o făcu de opt bani roșii. BĂLCESCU, O. I 15.

*básta interj. (it. basta, ajunge). Fam. Destul, ajunge. De-acuma basta, de acuma adiĭo, de acuma numaĭ se face cutare lucru.

BĂGA, bag, vb. I. (În opoziție cu scoate, uneori în concurență cu pune, adesea sinonim cu vîrî, de care totuși se deosebește prin faptul că acesta din urmă exprimă de obicei o introducere forțată în ceva) I. (Avem a face cu imaginea concretă a introducerii unui lucru sau a intrării cuiva într-un spațiu mărginit) 1. Tranz. (Cu privire la un lucru, mai rar la o ființă; urmat de determinări locale introduse prin prep. «în», «la» sau «sub») A pune, a introduce, a vîrî (într-un spațiu închis sau acoperit). Băgau în forjă o bucată... de oțel și apoi o scoteau cu cleștele, roșie. PAS, L. I 72. Plin de bucurie luă Petru pușculița, o băgă sub șerpar și plecă. RETEGANUL, P. II 62. Moșneagul degrabă îl prinde [purcelul], îl bagă în traistă așa plin de glod... cum era. CREANGĂ, P. 75. ◊ Absol. Omul care-i urît Nici la moară n-are rînd, Dar omul care-i frumos, Cînd ajunge, bagă-n coș. HODOȘ, P. P. 58. ◊ Expr. A băga (ceva) în gură (mai ales în construcții negative) = a îmbuca, a mînca. Șez la masă să mănînc, Bag în gură cu suspin, Pun la inimă venin. ȘEZ. I 107. A(-și) băga (ceva) în cap = a pricepe bine (ceva), a se-pătrunde (de ceva). Iară Mihai adună toate sfaturile lor și le băgă în cap; apoi se puse pe lucru. ISPIRESCU, M. V. 10. Băgat-ai în cap vorbele mele? – Da, stăpîne! CREANGĂ, P. 208. (Absol.) Bagă-n cap și înțelege. TOMA, C. V. 470. A-și băga mințile în cap = a se cuminți, a-și da bine seama de urmările faptelor sale. A băga (cuiva ceva) în cap = a) a face (pe cineva) să priceapă bine (ceva), să se convingă (de ceva). Arendașul se arătă zorit să-i bage... în cap ce trebuia să facă. PAS, L. I 22; b) a face (pe cineva) să creadă (ceva neadevărat). Cine ți-a mai băgat în cap și asta? ▭ Lui Euristeu... îi băgase în cap Iunona că Ercule... are să-l dea jos de pe scaunul împărăției. ISPIRESCU, U. 33. A-și băga nasul în ceva (sau undeva sau în toate) = a se amesteca în ceva (sau undeva sau în toate). A băga (pe cineva) în (sau la) buzunar = a înfunda (pe cineva), a-i închide gura, a-l pune în imposibilitate de a mai replica ceva. A băga (pe cineva) în sîn = a arăta (cuiva) dragoste mare. Nu-ncetezi de a-l ocări... – Ei, ba nu cumva ai vrea să-l bag în sîn și să-l cocolesc. ALECSANDRI, T. 600. Măi bădiță Gherasim, Eu de drag te-aș băga-n sîn. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 7. ◊ (Determinarea locală e focul, apa sau alt lichid) Mîna-n valuri că băga, Mreana-n mînă-o apuca. ALECSANDRI, P. P. 29. (Expr.) A(-și) băga mîna-n foc pentru cineva = a garanta (cu toată convingerea) pentru cinstea cuiva. (Rar) A-și băga mîna în sînge = a face moarte de om. [Altădată] omul... nu-și băga mîna în sînge pentru vreo apărare. CONACHI, P. 296. A-și băga capul în foc = a-și pune viața în primejdie. Dar singur el a tot zorit Să-și bage capu-n foc; S-omoare p-un flăcău la joc. Și-i dus de-atunci fugit. COȘBUC, P. I 229. A băga (pe cineva) la apă v. apă. ◊ (Urmat de determinări locale introduse prin prep. «prin», «printre», «pe (sub)» și arătînd spațiul (îngust sau acoperit) prin care se bagă ceva sau cineva) Bag mîna printre gratii. ♦ (Determinarea locală indică un corp solid) A face să intre (izbind), a vîrî, a împlînta. Îl izbi de pămînt și-l băgă în țărînă pînă-n glezne. EMINESCU, N. ♦ (Cu intervertirea determinărilor) A înfige. A băgat puiul în frigare. 2. Tranz. (Cu privire la oameni sau animale; urmat de determinări locale introduse prin prep. «în» sau «la», «înlăuntrul», «sub» sau de adverbe de loc) A face să intre într-un spațiu închis sau acoperit (uneori înșelînd sau amăgind), a duce, a mîna în... (sau sub... ). Bagă vitele sub (sau în) șură! ▭ L-a băgat într-o odaie foarte curată. CARAGIALE, O. III 63. Nu putea să bage înlăuntrul ogrăzii și dobitoacele. DRĂGHICI, R. 101. Nu ți-e milă și păcat! De la.părinți m-ai luat Și-n răi codri m-ai băgat! ALECSANDRI, P. P. 17. ◊ Expr. A băga pe cineva (de viu) în mormînt (sau în groapă sau în pămînt) = a omorî pe cineva cu zile, a pricinui moartea cuiva; fig. a cauza cuiva supărări mari. David al meu are de gînd să mă bage de vie în mormînt cu apucăturile lui. CREANGĂ, A. 32. (Refl.) Că nimic nu ți-am greșit, Mîndruță, nici c-un cuvînt; Că dacă ți-aș fi greșit, De viu m-aș băga-n pămînt. HODOȘ, P. P. 97. A băga (subînțeles «boii» sau «vitele») la (sau în) plug sau în cîrd cu cineva = a se întovărăși (cu cineva) spre a-și face arătura sau a paște vitele în comun; fig. a se asocia, a-și face de lucru cu cineva. Vei ști că vultureștenii nu s-au mai învoit anu ăsta la arendașul de-aici, din pricină că le-a pus învoieli prea grele și s-au dus la Căldărușa. Tattău i-acum acolo, ară. A băgat la plug cu Petrea Mazîlu. SANDU-ALDEA, D. N. 229. Ține minte, în tot vacul, Și nu-ți băga-n cîrd cu dracul. PANN, P. V. III 25. Pînă nu bagi cu omul în plug, nu-i cunoști năravul (= pînă nu lucrezi sau nu stai (mai multă vreme) împreună cu cineva, nu-i poți cunoaște firea). A băga oile în lapte = a despărți oile de miei, primăvara, și a începe a le mulge, spre a face brînză. (Refl. pas.) Bărbații ies la cîmp, la stînă. Astăzi se înțarcă mieii și oile se bagă în lapte. EMINESCU, N. 142. (Familiar) A băga (pe cineva) sub covată v. covată. (Determinat prin «în (sau la) temniță sau închisoare», «la ocnă», «la răcoare», «la umbră») A închide, a întemnița. În temniți vrut-au să mă bage. BENIUC, V. 103. Haide, nene, că ne bagă în pușcărie! PAS, L. I 42. Mă băgară frumușel la umbră. RETEGANUL, P. V 83. ♦ (Determinat prin «în lanțuri», «în fiare») A lega. A ieșit Bujor în țară, Bate, pradă, nu omoară, Pe ciocoi îi bagă-n fiară. ALECSANDRI, P. P. 156. 3. Refl. (Despre oameni sau animale; urmat de determinări locale introduse prin prep. «în», «sub», «între», «printre», «după» sau de adverbe de loc) A intra, a se vîrî într-un loc (îngust sau acoperit sau într-o mulțime, uneori cu intenția de a se ascunde sau de a dispărea). Plecară pe cale, vrînd să se bage undeva, să doarmă pe noapte. RETEGANUL, P. II 34. Are nărav că, cum intră în casă, mai întîi se bagă după cuptor. RETEGANUL, P. V 41. Fiul craiului... se potrivește spinului și se bagă în fîntînă. CREANGĂ, P. 205. Craiul însă, vrînd să-l ispitească... se îmbracă pe ascuns într-o piele de urs... iese înaintea fecioru-său pe altă cale și se bagă sub un pod. CREANGĂ, P. 185. Rămîi, brazdă, după plug, Că eu de astăzi mă duc Și mă bag în codrii verzi, De astăzi nu mă mai vezi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 285. Printre lume se băga, De mă-sa s-apropia. TEODORESCU, P. P. 525. ◊ Expr. A se băga în ochii cuiva = a se vîrî în cineva cu multă insistență (mai ales spre a-i dovedi ceva, spre a-l convinge despre ceva). Ce gîndești dumneata, moșule? Te joci cu marfa omului?... Nu-ți paie lucru de șagă! Și mă băgăm în ochii moșneagului și făceam un tărăboi, de se strînsese lumea ca la comedie împrejurul nostru. CREANGĂ, A. 57. A Se băga în (sau, mai rar, la) cineva sau în sufletul cuiva = a se vîrî, a se îndesa în cineva; a nu mai slăbi pe cineva. Cînd s-au arătat acea măguiață (= mogîldeață) neagră pe la miezul nopții și se tot băga la dînsul, s-au înfricoșat foarte și au fugit. SBIERA, P. 148. Iaca dulcețile, cucoană!-... Da nu te băga așa în sufletu meu, că doar n-ai să mă-nghiți... stăi colo. ALECSANDRI, T. 923. A se băga sau a intra (pe) sub pielea cuiva = a se insinua, a căuta să cîștige încrederea sau dragostea cuiva. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «pe» sau «prin» și arătînd spațiul deschis prin care intră sau trece cineva) Cînd pe ușă se băga, El ișlicul dezbrăca. BIBICESCU, P. P. 333. ♦ (Regional, urmat de determinări introduse prin prep. «la», «pe la», «pînă la») A se abate. După ce se-nseră, porni cătră casă, dar, fiind întunerec și fiindu-i frică să meargă acasă, se băgă pînă la nașul. RETEGANUL, P. I 70. Și la crîșmă se băga Și vin cerea o oca. BIBICESCU, P. P. 286. II. (Avem a face cu imagini abstracte și cu sensuri figurate) 1. Tranz. (Cu privire la o sumă de bani, un capital) A angaja, a investi (într-o marfă, într-o întreprindere). 2. Tranz. (Mai ales popular, cu privire la o plîngere sau la o cerere) A introduce, a înainta (autorităților competente). Am băgat plîngere la tribunal. Am băgat actele. 3. Tranz. (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. «între» sau «printre», în expr.) A băga zîzanie (sau zîzanii), intrigă (sau intrigi), vrajbă etc.= a provoca discordie, a semăna vrajbă, a face intrigi (între două sau mai multe persoane), a învrăjbi. Iuga [moșierul] a cerut revizorului școlar să-i caute un om cu care să se poată înțelege și care să nu-i mai bage zîzanie între țărani. REBREANU, R. I 96. Celelalte zeițe băgară zîzanie printre toți craii elenilor. ISPIRESCU, U. 10. 4. Refl. (Cu diverse determinări care indică o ocupație, o meserie) A se angaja într-un serviciu. Micluț... se băgase cioban la părinții lui But. DUMITRIU, N. 204. O femeie săracă veni la curtea împărătească să se bage slujnică. ISPIRESCU, L. 184. ◊ Expr. A se băga la stăpîn = a) a se tocmi ca om de serviciu la cineva. (Eliptic) Bine, zise baba,¹ eu am lipsă de slugă, să umble la capre; bagă-te la mine. RETEGANUL, P. III 36. Cine se bagă fără tocmeală iese fără socoteală (= cine nu stabilește de la început condițiile unui angajament nu capătă, la sfîrșit, ceea ce i se cuvine). ◊ Tranz. L-a băgat argat. ▭ Alții fuseseră băgați la fierărie, la tîmplărie. PAS, Z. I 254; b) fig. a-și lua angajamente care-l pun (pe cineva) la discreția altuia (fără să-și fi dat seama despre aceasta de la început). Pentru bani luai bătrîn Și mă băgai la stăpîn. PANN, P. V. II 126. ◊ (Expr.) A băga (pe cineva) în pîine v. pîine. ◊ Tranz. (Popular, determinat prin «la oaste» sau «cătană», «în cătănie», «în cătane») A lua (pe cineva) la armată, a înrola. (Refl.) Frunză verde nucă sacă, Nu găsesc bade să-mi placă; Că badea de mi-a fost drag In cătane s-a băgat. HODOȘ, P. P. 215. 5. Refl. (Determinat printr-un conjunctiv) A se prinde, a se angaja (să facă ceva). ♦ (Mai ales în Munt. uneori eliptic) A se amesteca (într-o discuție, într-o chestiune, într-o afacere). Amu, primam zice că el nu se bagă, că să-mi iau hîrtia înapoi. VLAHUȚĂ, la TDRG. ◊ Expr. A se băga în vorbă = a intra în vorbă. Se băga iar în vorbă Știulete Constandin. PAS, L. I 125. 6. Tranz. (Cu privire la persoane; urmat de determinări abstracte introduse prin prep. «în» sau «la») A aduce (pe cineva) într-o situație neplăcută, dificilă. A băga pe cineva în bucluc. A băga în încurcătură. A băga în datorii. ▭ Acuma căuta iară, în tot feliul, să-l bage în alt necaz și mai mare, că nu putea privi cu ochi buni starea cea fericită a băiatului. SBIERA, P. 77. Ea vrea să-l bage în ispită. ISPIRESCU, U. 97. Dragul meu tovarăș, la grea nevoie m-a băgat iar spînul. CREANGĂ, P. 234. ♦ Expr. A băga (pe cineva) la (o) idee = a face (pe cineva) să se teamă de ceva, a-i strecura în suflet teama și îngrijorarea de ceva. A băga (pe cineva) în boală (sau în boale sau în toate boalele) sau a(-i) băga (cuiva) boala în oase= a) a tulbura (pe cineva) sufletește, a-l face să-și piardă cumpătul, a-l impresiona puternic. Cînd [zîna] se uita la cineva, cu ochii ei ceia mari și negri ca murele, îl băga în boale. ISPIRESCU, L. 78. Mîndră, mîndruleana mea... Ochii tăi mă bagă-n boală. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 23; b) a umple (pe cineva) de spaimă, a îngrozi. (Refl., rar) Cum l-au zărit popa, s-au băgat în toate boalele și s-a temut să-i deschidă poarta. SBIERA, P. 11. A băga rufele în boală v. boală. A băga (pe cineva) în răcori (sau în toate răcorile), în sperieți (sau în toți sperieții) în groază (sau în toate grozile morții), în spaimă sau a-i băga (cuiva) frica sau fiori în oase sau a băga spaima în cineva = a umple (pe cineva) de spaimă, de groază, de frică; a speria, a îngrozi, a înfricoșa (pe cineva). Spaimă-n domni băga Chivără Roșie. BENIUC, V. 153. Pe copii îi bagă-n sperieți. PAS, L. I 18. De ce a băgat el în răcori, gîndești, pe toți împărații și pe papa de la Roma? CARAGIALE, O. I 91. Se năpusti asupra ei un lup, cu niște ochi turbați și zgîiți, de băga fiori în oase. ISPIRESCU, L. 17. A băga cuiva (de) vină = a acuza, a învinui, a învinovăți pe cineva. Nimănui vină nu-i bag, Fără prostului de cap. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 180. ◊ Refl. Du-te, Alisandre, nu mai sta, că de ce stați de-aia vă băgați în primejdie. DUMITRIU, B. F. 135. 7. Tranz. (În expr.) A băga în seamă (pe cineva sau ceva) sau (învechit și popular) a băga seamă cuiva (sau de ori la ceva sau cineva) = a observa, a da atenție (cuiva sau unui lucru); a lua în seamă (ceva sau pe cineva); p. ext. a cinsti, a stima. [Zgripsorul] a trecut fîlfîind spre cuibul său fără a mă băga în samă. SADOVEANU, N. F. 47. O învăță tot ce trebuia să știe... ca să nu fie urîtă și nebăgată în seamă de ceilalți fii de împărați. ISPIRESCU, L. 13. Și mai fost-au chemați încă: crai, crăiese și-mpărați, oameni în samă băgați. CREANGĂ, P. 279. De mă-sa s-apropia, Nimeni seamă nu-i băga. TEODORESCU, P. P. 525. De lacrămi n-aș băga seamă, Că le șterg cu-a mea năframă, Dar mi-i milă de obraz, Că rămîne fript și ars. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 101. A băga de seamă sau (rar) a băga seamă că... = a lua seama, a avea grijă (de ceva), a fi atent (la ceva), a remarca, a observa (ceva). Abia tîrziu am băgat de seamă neclintirea plutelor mele. SADOVEANU, N. F. 66. El, supărat, plecă înainte, fără a băga de seamă că barba și părul îi albise. ISPIRESCU, L. 9. Cît pentru străinul brunet, el părea că nu bagă seamă că e lîngă o frumuseță și nu se uita. NEGRUZZI, S. I 37. (Absol.) Bagă de seamă, nu-l scăpa pe jos. DUMITRIU, B. F. 132. Trebuie să băgăm bine de seamă, căci dușmanul are o mie de mijloace... CAMILAR, TEM. 57. (Cum) bag seamă (sau seama) = după cît mi se pare, pare-mi-se, pasămite. Bag seamă, căpitanul a isprăvit repertorul. VLAHUȚĂ, la TDRG. Frunză verde și iar verde, Ce mi-i dor nu se mai vede, Nu se vede, nu s-aude, – Bag seamă n-are de unde; Că s-au tare depărtat Și de mine ș-a uitat. HODOȘ, P. P. 85.

bătrîn, -ă adj. (lat. veteranus, pop. vetranus și betranus, vechĭ, bătrîn, d. vetus, véteris, vechĭ. V. vechĭ, veteran). Care trăiește de mult timp: om, cal, copac bătrîn. Cal bătrîn (iron.), om bătrîn: acuma-s cal bătrîn! Porc bătrîn (Iron.), bătrîn nerușinat. Pește bătrîn (Suc.), pește sărat. Subst. Persoană bătrînă. Pămînt moștenit din bătrînĭ (Mold.). Din bătrînĭ, pe cît se ține minte, din tradițiune. V. moș, babă, getbeget.

BEMOL, bemoli, s. m. Semn convențional asemănător cu litera «b», pus înaintea unei note muzicale sau la începutul unui portativ, spre a arăta că nota, respectiv șirul de note, trebuie coborîte cu un semiton. Acum, ca bidiviul ce și-a găsit buiestrul. Trec mîinile-i pe clape în maximul vitezii; Se-ncruntă și se zbate și-i furibund maestrul, Vai, ce pățesc acuma bemolii și diezii! ANGHEL-IOSIF, C. M. I 44.

BESTIE, bestii, s. f. Animal sălbatic, fiară. Mă gîndesc la bestiile din menajerii; ele, afară de chinul dureros al captivității, mai sufăr unul, care acuma văd eu cît e de neplăcut să rabzi, fără să le fi solicitat, privirile persistente ale unei mulțimi curioase. CARAGIALE, O. II 13. ♦ Fig. Om cu apucături sau instincte de fiară; om crud, sălbatic, feroce. E o bestie. E putredă de bani și mi-i mai ia și pe ai mei. DUMITRIU, B. F. 42. Ce bestii! zise Dan, arătînd cu dezgust spre ceata care se depărta cu zbierete și scălîmbăieri de sălbatici. VLAHUȚĂ, O. AL. II 47. – Pronunțat: -ti-e.

BINE² s. n. sg. (În opoziție cu rău) 1. Ceea ce aduce mulțumire, satisfacție, folos; ceea ce își dorește cineva, ceea ce îi place cuiva; (stare de) mulțumire, fericire, bunăstare. Spunea: Într-o zi, Măriucă... are să odrăslească și pentru noi binele. Ai să-mi fii nevastă. Și mai cu foc muncea, cu gîndul la odrăslirea aceea a binelui. CAMILAR, N. I 21. Nimic nu mi se părea mai măreț decît acțiunea închinată binelui celor mulți. SADOVEANU, N. F. 144. Să trăiască în bine și în îndestulare. SBIERA, P. 23. Mă voi încrede... fratelui tău... după ce-mi va dovedi că-mi vrea binele. ISPIRESCU, L. 2l. ◊ Loc. adv. Cu bine = cu succes, în mod, fericit. Am bună nădejde să isprăvești cu bine slujba. ISPIRESCU, L. 18. (Mai ales în formule de urare sau de salut) Rămîneți cu bine și cu sănătate! SADOVEANU, N. F. 21. Veniți, dragi păsări, înapoi – Veniți cu bine! COȘBUC, P. I 90. Di-acuma nu te-oi mai vedea, Rămîi, rămîi cu bine! Mă voi feti în calea mea De tine. EMINESCU, O. I 187. Noroc bun... și la anu cu bine! ALECSANDRI, P. 673. ◊ Expr. A i se fi urît cu binele, se spune cînd cineva comite imprudențe, riscîndu-și situația. A da binelui cu piciorul = a disprețui o situație bună și a o pierde din vina lui. Să auzim de bine! v. auzi. (Exclamație intercalată în text) Și-apoi dă, doamne, bine! = și-apoi numai să te ții! După aceasta se începe nunta, și-apoi dă, doamne, bine! lumea de pe lume s-a strîns de privea. CREANGĂ, P. 279. (Rămășiță a concepțiilor mistice) A nu fi (sau a nu face) a bine = a nu fi semn bun, a nu fi a bună. Nu-i a bine iarna asta. Nu-i semn bun. DAVIDOGLU, M. 16. Dar nu mai tăceți, măi?... zise Lăți-Lungilă. Parcă nu faceți a. bine, de nu, vă mai astîmpără dracul nici la vremea asta! CREANGĂ, P. 254. 2. Ceea ce e recomandabil sau de dorit din punct de vedere moral. Binele l-au învățat oamenii întîi unii de la alții. GOLESCU, Î. 20. ◊ Loc. adv. Cu binele = cu vorbe bune, cu blîndețe. De-ai fi venit cu binele... poate m-aș fi înduplecat. ISPIRESCU, L. 76. Mai întîi îi rugai cu binele să ne lase să trecem înainte; nu fu cu putință. BOLINTINEANU, O. 301. ◊ Expr. A vorbi (pe cineva) de bine = a lăuda (pe cineva), a spune lucruri bune (despre cineva). A se lua cu binele pe lîngă cineva = a se purta frumos cu cineva, a linguși pe cineva pentru a-i cîștiga bunăvoința. A lua pe cineva (sau a-i lua cuiva ceva) în nume de bine = a se arăta binevoitor și mulțumit cu cineva. Toată curtea împărătească lua în nume de bine pe această găinăreasă pentru vrednicia și curățenia ei. ISPIRESCU, la TDRG. A avea (pe cineva) în de bine v. avea. ◊ Compus: om de bine = persoană care practică binele, care vrea binele... Om de bine, de credință, ce Moldova ți-ai iubit Și... fapta bună ai slăvit. ALECSANDRI, P. I 198. 3. (Concretizat) Faptă bună. Mi-a făcut un mare bine. ◊ Expr. Fă bine și... (sau de...) = fii bun (și...), te rog (să...), ai bunătatea (și...). Faceți bine și-mi dați puțină apă să beau, căci nu mai pot de sete.. RETEGANUL, P. IV 39. (Amenințător) Fă bine și pleacă de aici, c-o pățești! (Mold.) A face (cuiva) bine cu ceva = a împrumuta (pe cineva) cu ceva. Mă duc la el: Cumătre-Gavrilă... fă-mi bine c-o sută de lei. SADOVEANU, N. F. M-am rugat de el și mi-a făcut bine c-un gologan. MIRONESCU, S. A. 76. ♦ Folos, avantaj. Din împăcarea aceasta: nu aștepta vreun bine. NEGRUZZI, S. I 150. ◊ Loc. adv. În bine = spre folosul, în avantajul cuiva. De-a veni el după mine, Să-l iubesc eu, numai eu... Să-i se-ntoarcă tot în bine, Cum se-ntoarce fusul meu! ALECSANDRI, P. A. 37. ◊ Expr. A-i face (cuiva) bine = a da ajutor, a ajuta. Ploaia a făcut mult bine semănăturilor. ▭ L-am trimis, că-i om cu-nvățătură Poate că va face bine țării. BENIUC, V. 136. Pune în vin roș de zece ori cincisprezece picături și-i face bine. SADOVEANU, N. F. 35. Să-ți fie de bine! = (urare adresată celui care tocmai termină de băut sau de mîncat) să-ți fie de folos! să-ți priască! 4. (Numai în loc. adv.) De-a binelea (sau de-a binele) = bine de tot, așa cum trebuie. Afară se întunecase de-a binelea. SADOVEANU, P. S. 61. Se împrimăvărase de-a binele și oamenii se găteau de arat. SANDU-ALDEA, U. P. 24. Eu gîndesc.. pe după amiază să-ți pun de-a binele nora în Piatră. CREANGĂ, P. 115. De bine de rău = și mai bine și mai rău, mai mult sau mai puțin, după posibilități, după putință, cumva. Pînă prin postul mare uneori, de bine de rău se mai trăgea targa pe uscat. PAS, Z. I 131. – Formă gramaticală: (în locuțiuni) binelea.

bíne adv. (lat. bĕne, d. benus, bonus, bun; it. bene, pv. ben, fr. sp. bien, pg. bem). Așa cum se cuvine, frumos, conform adevăruluĭ, esteticiĭ saŭ moraleĭ: a face bine, a vorbi bine. Tare, mult, foarte: a ploŭat bine, e beat bine (= e beat răŭ). A ședea bine, a ședea liniștit, a fi cuminte, a fi astîmpărat; a veni, a se potrivi bine pe corp: haĭna-ĭ șade bine. A sta bine, a fi înfloritor, a fi bogat: bine staĭ! Bine făcut, robust, zdravăn. Bine văzut, stimat, respectat. A vinde bine, a vinde cu folos. A fi bine, a-țĭ fi bine, a fi sănătos: acuma-s bine, dar ierĭ mĭ-a fost răŭ. Nu ți-ĭ bine? Ești nebun? A face bine cu, a’mprumuta cu: fă-mĭ bine c’un franc! A pune bine (Munt.), a pune la o parte, a economisi, a ascunde ca să se păstreze. Să-țĭ fie de bine, să-țĭ folosească, să-țĭ priĭască (iron. orĭ serios): să-ți fie de bine prînzu! Ia fă bine și pleacă de aci, ia fă bunătate (orĭ plăcere) și pleacă de aci! Exclamativ: 1) ca aprobare (= îmĭ place, am înțeles, am auzit): Dute-n’dată! – Bine! 2) Ca aprobare ironică saŭ ca amenințare: Vrea să zică, nu vrei? Bine saŭ Bine-bine! Maĭ bine, maĭ degrabă, preferabil: dacă e așa, rămîn maĭ bine acasă. Maĭ mult: doĭ anĭ și maĭ bine, maĭ bine de doĭ anĭ. A vrea maĭ bine, a prefera. De-a binele, serios, cu tot dinadinsu, de tot: a adormit de-a binele. Cu binele, cu binișoru, cu blîndeță, încet. Vezĭ bine! se’nțelege, fără’ndoială! Ba bine că nu! se’nțelege, nici nu poate fi altfel! De bine, de răŭ, cu maĭ multe orĭ maĭ puțin folos: avea de bine, de răŭ, o văcuță, care i-a murit. Mult și bine V. mult. Bine zici! în adevăr, aĭ dreptate (cp. cu curat așa!). De bine ce, arată contrastu, surpriza: lupiĭ mi-aŭ mîncat caiĭ de bine ce mi-ĭ cumpărasem; de bine ce l-am ajutat, m’a ocărît. S.n. fără pl. Acțiune bună, frumoasă, morala: binele va fi răsplătit, mult bine a făcut săracilor. Folos: ploaĭa a făcut mult bine semănăturilor. Noroc, bucurie: du-te cu bine, vino cu bine (formulă de urare unuĭa care pleacă). S’auzim de bine, să fim sănătoșĭ, rămînețĭ sănătoșĭ. Rămîĭ cu bine, rămîĭ sănătos (formule de a-țĭ lua adiĭo). A vorbi de bine, a lăuda (o persoană).

BÎNTUI, bîntui, vb. IV. 1. Intranz. (Despre, un element dezlănțuit al naturii, o epidemie, o pacoste, o nenorocire; fig. despre griji, necazuri) A se abate, cu furie și pentru o durată (relativ) mare, aducînd pagube; a face ravagii. Visez ca vijeliile cumplite Ce-au bîntuit în aste părți... [copiii] să le-auză numai povestite. BENIUC, V. 17. După ce-a bîntuit cît i-a fost rînduiala, viscolul a stat. SADOVEANU, P. M. 180. Aflu din țară că p-acolo bîntuie ger strașnic. CARAGIALE, O. VII 112. ◊ Tranz. (Cu privire la locul sau persoana care pătimește) Cite alte vești de-acestea nu bîntuie bordeiele răchițencelor. CAMILAR, N. I 336. In toată domnia noastră griji multe ne-au bîntuit [zise împăratul Kira]. SADOVEANU, D. P. 164. Chelbea bîntuie plășile Răcăciunii, Gîrlele și Bilieștii. I. IONESCU, P. 178. Jălania și tristețea bîntuiau acuma casa popii. ȘEZ. IV 186 ◊ Fig. - Țăranul... cu un singur cuvînt... arată furtuna ce-i bîntuie sufletul. GHEREA, ST. CR. II 244. ◊ Refl. pas. Pe cînd Moldavia se bîntuia de războaie și de răscoale, [Alexandru cel Bun] zidi aproape de biserică și un turn de piatră. NEGRUZZI, S. I 213. 2. Tranz. (Învechit; subiectul este o persoană, complementul arată o țară, un ținut) A pustii, a devasta; (complementul indică o colectivitate) a împila, a asupri, a oprima. [Alexandru-vodă] bîntuia cumplit țara cu asuprelile sale. ISPIRESCU, M. V. 4. În tot cursul verii [posturile turcești de la Rahova] ne zădărise... bîntuind tare tîrgulețul nostru Bechetul și împrejmuirile lui. ODOBESCU, S. III 568. Dumnezeu să te întărească în gîndul ce ai pus de a nu mai... bîntui norodul. NEGRUZZI, S. I 151. (În basme și superstiții) Chimera... bintuia nouă țări împrejurul sălașului ei. ISPIRESCU, U. 121 După bucluc umbli, peste bucluc ai dat... Să te înveți tu de altă dată a mai bîntui oamenii, sarsailă spurcat ce ești. CREANGĂ, P. 306.

boclúc n., pl. urĭ (turc. bokluk, murdărie). Ceartă, scandal: acest om se ține numaĭ de boclucurĭ. Belea, neplăcere, încurcăturăȚ alt bocluc acuma! Pl. Bagaje: cu boclucurile pe drum. – Și bucluc și (Arg.) burluc.

brăcírĭ f. pl. (lat. pop. bracile. V. îmbrac). Vest. Bete, cingătoare lungă și îngustă (uneorĭ cu mărgele și fluturĭ). – Și brecirĭ. Pe alocurea și brăcină, f., pl. ĭ; brăcilă, f, pl. e: se înfierbîntase de brăcila eĭ, ĭar acuma încăpuse la robie (Sov. 211); brăcéle, f. pl.; brăciér, n., pl. e și brăcíe, f.

BRIO s. n. (Numai în loc. adv.). Cu brio = (mai ales în legătură cu executarea unei bucăți de muzică) cu multă însuflețire. Bacalbașa dirija acuma un an, cu talent și cu mult brio, o foaie literară. GHEREA, ST. CR. III 178. Călcînd pedala, porni cu brio primele tacturi de la figura-ntîi. VLAHUȚĂ, O. A.^[1] III 11. Pornește cu mult brio grandioasa simfonie. CARAGIALE, M. 165. – Pronunțat: bri-o.

BRUMĂ¹ s. f. 1. Rouă înghețată (care se așază pe plante, pe pămînt, pe suprafața corpurilor libere). Venise toamna... Erau nopți reci, cu brumă și cu neguri. PAS, L. I 122. La umbră însă-i frig și-acuma Și noaptea tot mai cade bruma. IOSIF, PATR. 80. Vezi, rîndunelele se duc, Se scutur frunzele de nuc, S-așază bruma peste vii – De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii? EMINESCU, O. I 235. Lunca bătută de brumă acum pare ruginită. ALECSANDRI, P. A. 111. ◊ Expr. (Despre oameni) A fi bătut de brumă = a avea părul cărunt, a fi bătrîn. ◊ Compus: (regional) floarea-brumei = brîndușă. Leona are obicei de strînge, toamna, cepe de brîndușă, care la noi se cheamă «floarea- brumei». SADOVEANU, N. F. 35. În jurul lor răsăreau ici-colo, din țarina săracă, brîndușe, florile-brumei. SADOVEANU, F. J. 364. ♦ Fig. Răceală, îngheț. La tîmple mi s-a strîns părul cărunt... Dar tînăr sînt... Pe inima mea bruma nu se lasă. BENIUC, în POEZ. N. 65. 2. (Popular) Chiciură, promoroacă. Gerilă... trîntește o brumă pe pereți de trei palme de groasă. CREANGĂ, P. 254. Deodată, la gura cuptorului se făcu brumă. ISPIRESCU, P. 323. Primăvară, muma noastră, Suflă bruma din fereastră Și zăpada de pe coastă. ALECSANDRI, P. P. 287. 3. Strat alburiu ca o brumă (1) care acoperă unele fructe (prune, struguri etc.). Strugurii... îmflați stau în soare. Vineți cu brumă sînt unii, iar alții cu boabele galbene c-aurul. EMINESCU, O. IV 179. 4. Fig. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de») Cantitate mică. Am secerat bruma asta de grîu. PREDA, Î. 19. În spatele casei-coșarul pentru vite, hambarul pentru ținut bruma de grîu. STANCU, D. 19. ◊ Expr. Ce bruma... sau bruma ce... sau ce brumă de... = puțin, nimica toată. Aha, d-aia aduseși și căruța de la conac?... Să încarci în ea și bruma ce mai avem? PAS, L. I 29. Să stați aici, să păziți casa și ce bruma mai avem. CARAGIALE, S. 26. Le-am plămădit cu ce brumă de știință am putut și eu să adun, din studie și călătorii. ODOBESCU, S.II 235.

BUN³, bunuri, s. n. 1. Ceea ce este util sau necesar societății sau individului pentru a-i asigura bunăstarea, viața fericită. Nivelul de trai al oamenilor muncii s-a îmbunătățit zi de zi, permițînd astăzi muncitorului sovietic, țăranului colhoznic un trai îmbelșugat, o folosire a tuturor bunurilor materiale și culturale care înfrumusețează viața omului. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 382. Stăpînii noștri de pînă acuma ne-au ținut într-o anume îngrădire în ce privește politica. Ne-au îndemnat să ne ocupăm de viața viitoare și de bunurile sufletești pe altă lume, în vecii vecilor amin. SADOVEANU, M. C. 113. [Bogații] pedepse vă măsoară Cînd mîna v-o întindeți la bunuri zîmbitoare. EMINESCU, O.I 60. ♦ (Ec. pol.) Obiect sau valoare care are importanță în circulația economică. 2. Tot ce posedă cineva (o colectivitate sau un individ); avut, posesiune, proprietate, avere. Bunuri mobile și bunuri imobile. ▭ Bogățiile de orice natură ale subsolului, fabricile, uzinele și minele, pădurile, apele, izvoarele de energie naturală... constituie proprietate de stat, bun comun al poporului. CONST. R.P.R. 11. Locuitorii Bucureștilor și ai Tîrgoviștei, părăsindu-și casele, se ridicaseră cu tot bunul lor și însoțiseră armata în retragerea ei spre munți. BĂLCESCU, O. II 97. ♦ Bogăției, avuție. De la peșteră pînă la apa din apropiere, pașii unei generații sfîrșiră prin a bătători pămîntul, iar generațiile următoare au moștenit poteca și au păstrat-o, ca pe un mare bun lăsat de strămoși. BOGZA, C. O. 93. A început să-i făgăduiască toate bunurile din lume. ISPIRESCU, L. 3. (Mai rar) Rod, rezultat, folos. Bădița Neonil îi scrisese că tot bunul muncii coloniștilor avea să fie privegheat de ea. SADOVEANU, P. M. 237. 4. Calitate, virtute. Singurul meu bun e memoria, O memorie de optsprezece carate. JEBELEANU, C. 9. Multe bunuri are omul, Dar virtutea cea mai mare E să nu se ție mîndru Cu virtuțile ce are. COȘBUC, P. I 75.

BURZULUI, burzuluiesc, vb. IV. Refl. 1. A se mînia brusc, a se enerva, a se zborși, a se răsti, a se rățoi (la cineva). Acum, în fața lor se burzuluia un guard cu cingătoare tricoloră peste pîntec. PAS, L. I 63. ◊ Fig. Cîinele se burzului și începu a sări în două picioare, uitîndu-se zăpăcit în toate părțile. PREDA, Î. 59. ♦ Fig. (Despre vreme) A se schimba în rău (stîrnindu-se ploaie și vînt). Vremea cea frumoasă începu a se burzului... și, cît ai clipi, un vînt puternic, urinat de ploaie, se revărsă cu tunete și fulgere. ȘEZ. VII 137. 2. (Învechit și arhaizant) A se răscula împotriva cuiva, a se răzvrăti. Măria-ta, orheienii și lăpușnenii umblă să se burzuluiască iar. -... Vor să se burzuluiască? Cum vor să se burzuluiască? Nu s-a mîntuit neamul răzvrătiților? SADOVEANU, Z. C. 85. ◊ Tranz. Puțini care scăpară cu viață, apucînd a sări peste ziduri... burzuluiseră norodul, și tot orașul alergase la poarta curții, pre care începuse a o tăia cu securile. NEGRUZZI, S. I 153. 3. (Despre păr) A se zbîrli. Pe fața-i lătăreață, țepile nerase de cine știe cînd se burzuluiau, ochii mici, înfundați în cap, insîngerați, scînteiau ca doi cărbuni aprinși peste care suflă un vînt năprasnic. REBREANU, R. II 139. ◊ Tranz. (În expr.) A-și burzului creasta = a se îngîmfa, a se grozăvi, a se umfla în pene. Pîn-acuma-n țara-aceasta, Noi [boierii] ne-am burzuluit creasta. ALECSANDRI, T. I 238.

CAIER, caiere, s. n. Mănunchi de lînă, de cînepă, de in sau de borangic, care se pune în furcă pentru a fi tors. În timp ce învățătorul are să ne istorisească din cărți... eu am să torc din caier, ascultînd. CAMILAR, TEM. 178. O furcă, cu caierul și fusul cu totul de aur. ISPIRESCU, L. 91. Caierul de burungic din furcă și suveica stativelor unde se țesea filaliul stau părăsite și neatinse. NEGRUZZI, S. I 107. ◊ Fig. În caier, de-a valma, sub cruntă arșiță, Bocciii, piticii, sforarii și regii. BANUȘ, B. 119. Toate-acuma sînt cuprinse De lungi fire ce lucesc. Unele s-adună-n caier, Altele, pierdute-n aer, Tainic, lin, călătoresc. ALECSANDRI, P. A. 156.

CAPĂT, capete, s. n. (Înlocuiește adesea pe «cap») Extremitate a unui obiect; parte extremă (în special finală) a unei perioade de timp; punct final, mai rar inițial, al unei situații, împrejurări, stări; margine, limită, sfîrșit. Acuma se vedea la capătul dorințelor sale! SBIERA, P. 97. Fă-te tu cerșitor Ia capătul ist de pod, și eu la celalalt și să vezi cum are să ne deie amîndouă carboavele de pomană bietul om! CREANGĂ, P. 298. Casa din capătul uliței era galbănă, cu ferești poleite de lună, cu perdele albe. EMINESCU, N. 63. Pe la capătul anului 1593... BĂLCESCU, O. II 41. ◊ Loc. adj. Fără (de) capăt = fără sfîrșit, îndelungat, întins. I se năzări țarina fără capăt a gospodăriei colective. CAMILAR, TEM. 127. Bătrînul dascăl... într-un calcul fără capăt, tot socoate și socoate. EMINESCU, O. I 132. Pe cărări pierdute-n vale Merge-n codri făr’de capăt, Cînd a serii raze reții Asfințind din ceruri scapăt. EMINESCU, O. I 66. ◊ Loc. adv. De la capăt = de la început; (în legătură cu verbul «a scrie») cu alineat nou. În capăt = a) exact, deplin, în cap. Și după ce se împlinesc trei ani în capăt, [moartea] iar pornește la dumnezeu, să primească porunci. CREANGĂ, P. 313. Eu mă duc să gătesc banii. Cinci mii în capăt? ALECSANDRI, T. 257; b) (rar) În frunte, în cap. Mîndra masă e întinsă... Iar în capăt cine șade? ALECSANDRI, P. P. 206. Din capăt = de la început. Spuse din capăt toată întîmplarea, pe unde-a fost și ce-a pățit. CREANGĂ, P. 45. Pînă la capăt = pînă la sfîrșit; pînă la ultimele consecințe; consecvent. Rupse plicul și, dintr-o aruncătură de ochi, măsură toată lungimea scrisorii, pînă la capăt. BART, E. 21. ◊ Expr. La capătul lumii (sau pămîntului) = foarte departe. A pune capăt (unui lucru) = a face să înceteze, a termina. De-acum logodnei punem capăt, Curînd începem nuntă mare. BENIUC, V. 103. A da de capăt = a ajunge la sfîrșitul unui lucru, a duce la bun sfîrșit. Locul însuși era o poveste lungă și-ncurcată... căreia nu-i mai dădeau de capăt pînă ce nu-ncetau, apăsați de somn. EMINESCU, N. 67. A scoate (sau a duce) ceva la (sau în) capăt (bun) = a termina ceva cu succes, a izbuti. Seceratul a fost dus la bun capăt de femei. STANCU, D. 215. De mă vei asculta, pe toate ai să le biruiești și să le scoți la capăt. bun. ISPIRESCU, L. 22. Asta-i o treabă foarte grea, și mare lucru să fie ca s-o putem noi scoate la capăt. CREANGĂ, P. 157. A o scoate la capăt cu ceva = a ieși bine dintr-o situație, dintr-o încurcătură, a face față unor greutăți, a ieși la socoteală. Cu lemnele o s-o scoatem noi la capăt iarna asta. A o scoate la capăt cu cineva = a se înțelege, a avea trai bun cu cineva. Nu-i chip de a o scoate la capăt cu omul acesta. NEGRUZZI, S. I 93. 2. (Cu determinări introduse prin prep. «de» ) Fragment mărunt, rămășiță. Capăt de luminare. ▭ Ian trece-mi, camarade, și mie capătul [de țigară]. CAMILAR, N. I 11. ◊ Expr. Pînă-ntr-un capăt de ață = tot, pînă la cel din urmă lucru. Au luat tot, pină-ntr-un capăt de ață. 3. Extremitate a unor obiecte de uz gospodăresc (osia carului, brațele ferăstrăului, sulul războiului de țesut etc.). Taie un sulhari de fag și face un capăt minunat. Apoi îl așază cum trebuie, pune roata la loc. CREANGĂ, P. 135.

CAR², care, s. n. I. 1. Vehicul încăpător pe patru roți (tras de cai, de boi etc.), care se folosește la țară pentru transportarea poverilor. Care cu poveri de muncă Vin încet și scîrțîind. COȘBUC, P. I 47. Poposit-au... Zece care mocănești, Cu boi albi. ALECSANDRI, P. II 104. Du-te, dor, cu carele, N-aștepta căruțele; Căruțele-s mititele Și nu-nchepi (= încapi) dorule-n ele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 90. Acolo erau două drumuri, care se despărțeau. Unul era bătut de care și celalt părăsit. ȘEZ. IV 171. ◊ Cal de asalt = tanc. Carele de asalt înțepeniseră în lungul drumurilor. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 162, 6/1. Car funebru (sau mortuar, funerar) = dric. (Învechit și popular) Car de foc = tren. Aș vrea să plec la drum mai mare. Dar nici pe jos nici de-a-n călare Și nici cu carul cel de foc, Ci c-o trăsură ferecată, De zece cai în șir purtată. MACEDONSKI, O. I 58. Și fluieră o dală, de nici fluierul de la carul de foc nu l-ar fi întrecut. RETEGANUL, P. V 6. ◊ Expr. A fi a cincea roată la car (sau la căruță) v. cincilea. Nici în car, nici în căruță (nici în teleguță), se spune despre cineva care nu vrea nici într-un fel, nu se mulțumește în nici un chip. ◊ Compuse: carul-mare (sau numai carul) = constelație din emisfera boreală, alcătuită din șapte stele, așezate în așa fel, încît creează imaginea unui car cu oiștea în jos; ursa-mare. Ții minte tu, iubita mea, O noapte de argint în care Mi-ai arătat pe cer o stea Din carul- mare? TOPÎRCEANU, M. 64. Luceafăru-i gata s-apuie. Iar carul spre creștet se suie Cu oiștea-n jos. COȘBUC, P. 7; carul-mic = constelație din emisfera boreală, alcătuită din șapte stele (printre care și steaua polară), dispuse în chip asemănător cu stelele carului-mare; ursa-mică. ♦ (În antichitate) Vehicul cu două roți, tras de doi sau de patru cai, folosit la lupte, jocuri și ceremonii. Car de triumf. ◊ Fig. A patra primăvară acuma se grăbește La caru-i să înhame pe zefirii ușori. ALEXANDRESCU, P. 24. 2. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de») Cantitatea de material care se poate încărca o dată într-un car (1). A descărcat din fugă un car de secară în saci. SP. POPESCU, M. G. 27. Se duce la pădure să-și aducă un car de lemne. CREANGĂ, P. 143. Am fost să cumpăr un car de lemne. ALECSANDRI, T. I 317. ♦ Fig. Cantitate sau număr mare; mulțime; grămadă, droaie. Un car de copii. Un car de minciuni. Un car de ani. Voi intra masiv și greu în vreme, Cu un car cît dealul de poeme. BENIUC, V. ◊ Loc. adv. Cu carul = din belșug. II 1. Piesă de formă cilindrică pe care se fixează hîrtia la mașina de scris și care, deplasîndu-se lateral și rotindu-se, face posibilă scrierea succesivă a literelor și a rîndurilor. 2. (Regional) Parte a ferăstrăului mecanic pe care se așază bușteanul pentru a fi tăiat și prefăcut în scînduri.

CARE pron. interog.-rel. I. (Pronume interogativ, întrebuințat pentru a afla despre cine sau ce este vorba și adesea în ce fel se prezintă o ființă sau un lucru despre care avem oarecare cunoștință) Care n-a înțeles întrebarea? Dintre poeziile acestor autori, a căruia vă place mai mult? ▭ Ce faci acolo, măi? Stai! Care esti? DUMITRIU, N. 221. Îmi vine să strig: trăim! E-al nostru veacul acesta de creșteri!... Dacă nici ăsta nu-i cîntec de dragoste, Care-i? CASSIAN, H. 19. Care-i acolo, măi? strigă argatul. SADOVEANU, B. 55. ◊ (Uneori întregit prin «oare») Care oare va fi rezultatul final al acestei căi? BĂLCESCU, O. II 9. ◊ (Introduce propoziții interogative indirecte) L-a întrebat care îi place mai mult. *Expr. (Ca întrebare directă sau indirectă) Care alta? = ce altceva? De asta te plîngi, stăpîne? – D-apoi de care alta, măi Chirică? CREANGĂ, P. 155. Care pe care? = care din doi e astfel, încît să poată întrece sau birui pe celălalt? Să se aleagă care pe care. SADOVEANU, P. M. 229. Acum să vedem, care pe care? Ori el pe draci, ori dracii pe dînsul. CREANGĂ, P. 301. Moș Corbule, să te văd... care pe care... cei bătrîni pe cei tineri sau cei tineri...? ALECSANDRI, T. 237. ◊ (Cu valoare de adjectiv interogativ) Care om nu ține la viață înainte de toate? CREANGĂ, P. 206. Stau în loc și-mi fac de lege, Peste care munte-oi trece? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 150. II. (Pronume relativ; are rol de conjuncție, însoțind ciumele din propoziția regentă căruia îi ține locul în propoziția subordonată) 1. (Introduce propoziții atributive) Sora mea care mă purta în circă, care-mi dădea cele dintîi vișine pîrguite, care nu mă lăsa să plîng niciodată, pierise dintre noi. DELAVRANCEA, T. 37. Sîntem pe moșia unei gheonoaie, care e atît de rea, încît nimeni nu calcă pe moșia ei fără să fie omorît. ISPIRESCU, L. 4. Se lasă încet-încet într-un ostrov mîndru din mijlocul unei mări, lîngă o căsuță singuratică, pe care era crescut niște mușchi pletos. CREANGĂ, P. 213. Eu n-am uitat nici pe iscusitul moș Vlad, în căruța căruia ai dormit tu adese. ODOBESCU, S. III 14 Găsi felurime de păsări adunate, Care din întîmplare Se-ntreceau la chitare. ALEXANDRESCU, P. 120. ◊ (Popular, la acuz. fără prep. «pe») Parcă se petrecea nu știu ce... poate vreun dor ascuns care nu-i venea a-l spune. CREANGĂ, P. 276. Bade, mîndrulița ta Care-o iubești acuma... JARNÍK-BÎRSEANU, D. 248. ◊ (Precedat de «acel», «acela» sau «cel», «cela») Fraților, a cuvîntat el, umpleți iar cupele și beți pentru cei care ar lupta și de acum înainte împotriva asupritorilor și viclenilor. SADOVEANU, N. P. 268. I-a dat poruncă ca să-i deschiză toate tronurile cu haine spre a-și alege... pe acelea care îi va plăcea. ISPIRESCU, L. 3. Să-ți scoatem costița ceea care ți-am spus eu. CREANGĂ, P. 174. (Cu valoare emfatică) Unde e omul acela care să mă sperie pe mine? ◊ (Popular, în locul construcției cu prepoziție a lui «care» se folosește uneori pronumele relativ singur, iar complementul pe care-l exprimă acesta este reluat sub forma pronumelui personal cu prepoziție) Fata, care înghețase sîngele în ea de frică, își pierduse cumpătul. ISPIRESCU, L. 14. Dacă mi-i aduce calul împăratului-Verde, care de atîta vreme mă bat cu dînsul... eu ți-oi da pasărea. ȘEZ. IV 173. Bată-te, bădiță, bată zilele toate deodată, Cele două zile grele Care-i sîmbăta-ntre ele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 257. ◊ (Cu reluarea antecedentului) Ia mursa aceea și iute se duce de o toarnă în fîntîna din grădina ursului, care fîntină era plină cu apă pînă în gură. CREANGĂ, P. 214. ◊ (Introduce propoziții atributive circumstanțiale) a) (Cu nuanță finală! Dorobanții să ia călăuze din sat, care să le arate ascunzișurile și să bată pe două poște satele vecine și pădurile. CAMIL PETRESCU, B. 17. b) (Cu nuanță condițională) Ce holeră ar fi aceea care i-ar lăsa neatinși pe oamenii mei? SLAVICI, O. I 269. 2. (Cu valoare de pronume demonstrativ) Cel ce, cine; acela... ce... Care dintre cai a veni la jăratic să mănînce, acela are să te ducă la împărăție. CREANGĂ, P. 192 Care-a fost mai voinicel, Acum e mai vai de el; Care-a fost voinic mai mare, Acum e legat mai tare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 287. ♦ (Du sens neutru) Ceea ce. Dete de-o ospătărie, aci se băgă-nlăuntru și mîncă, bău și trăi cum îi pofti inima, pentru care plăti bani nenumărați. RETEGANUL, P. I 70. Baba își luă cămeșa de soacră, ba încă netăiată la gură, care însemnează că soacra nu trebuie să fie cu gura mare. CREANGĂ, P. 4. Un văcar adese tot se mînia, De care sătenii nimic nu știa. PANN, P. V. III 16. ◊ Loc. conj. După care = după aceea. Chemînd și pe Ercule la luptă, acesta numai cu o mînă îi răsuci, îi răbufni la pămînt... După care Ercule se întoarse la Micena. ISPIRESCU, U. 55. «Amin!» zise domnul... după care apoi se depărtă. EMINESCU, N. 16. Care va (sau vra) să zică sau (rar) care cum s-ar prinde = ceea ce înseamnă, ele unde urmează, prin urmare, cu alte cuvinte. Care va să zică, unde nu înțelegeți d-voastră politica, hop! numaidecît trădare! Ne-am procopsit! CARAGIALE, O. I 125. Orizontul politic s-a posomorit!... Care vra să zică, iar bejănie! ALECSANDRI, T. I 303. N-avea nici cai?... care cum s-ar prinde... te-ademenise... cu vorbe dulci. ALECSANDRI, T. 574. 3. (Cu valoare de pronume nehotărît) a) (De obicei urmat de un alt pronume sau de un adverb) Fiecare. Le porunci să meargă care de unde a venit. RETEGANUL, P. V 64. Oamenii săriră buimaci care dincotro, crezînd că-i foc. CREANGĂ, A. 113. Au început a vorbi care ce știa și cum îi ducea capul. CREANGĂ, P. 232. V-aș mulțămi ca la frați Dac-ați vrea să-mi arătați Care de unde veniți, Pe nume cum vă numiți. TEODORESCU, P. P. 103. ◊ Expr. (Să) nu car cumva să... = nu cumva să... Îl rugai să se lase de a face călătoria aceasta, ca nu care cumva să meargă la pieirea capului său. ISPIRESCU, L. 4. Cînd îi intra la pasăre, s-o iei, dar să nu care cumva să te muște. ȘEZ. IV 172. Nu care cumva...? = (oare) nu cumva...? Nu care cumva ai socotit că răpindu-mi tinerețile din închisoarea de la Centrală să le închizi, ca într-o ocnă, în aceste patru ziduri mucigăiete? DELAVRANCEA, S. 111. b) (În corelația «care... care...», exprimă ideea de opoziție sau de distribuție) Unul... altul..., acesta... acela..., parte... parte... Oamenii au început să plece, unul cîte unul, care mirîndu-se... care zicînd că «de! așa e...». BUJOR, S. 45. Poftim, care cu lingurița, care cu furculița. SEVASTOS, N. 284. Să-ți facă o rochie de logodnă, frumoasă ca cîmpul, cu fel defel de flori, care înflorite, care îmbobocite. ȘEZ. VI 171. Fulga masa că-și gătea, Miei de piele că-i jupea, Care prin frigări frigea, Care prin căldări fierbea. ALECSANDRI, P. P. 56. ◊ Expr. Care (mai) de care = unul mai mult (sau mai tare) decît altul, pe întrecute. Rîd cu lacrimi, năpustindu-se în vorbă, care mai de care mai șiret la cuvînt. DELAVRANCEA, H. T. 15. Se adunară... alergînd pe capete, care de care să ajungă la masă mai curînd. ISPIRESCU, U. 51. Ce să fie acolo, ziceau oamenii, alergînd care de care din toate părțile. CREANGĂ, A. 8. 4. (Învechit și popular, raportîndu-se la întreaga propoziție precedentă) Din care cauză...; și..., de un de... Acel împărat zisese: cine se va afla să mă facă să rid, să-și ceară de la mine trei daruri și-i voi da; care mulți s-au ispitit... să facă pe împăratul să rîză. ȘEZ. II 118. – Forme gramaticale: limba literară folosește forma care la nom. și acuz. m. și f., atît la sg. cît și la pl.; (cînd are valoare de pronume interogativ-relativ) gen.-dat. sg. m. căruia, f. căreia, gen.-dat. pl. m. și f. cărora, (cînd are valoare de adjectiv interogativ-relativ) gen.-dat. sg. m. cărui, f. cărei, gen.-dat. pl. m. și f. căror. – Nom. sg. m. și: (articulat, învechit) carele (COȘBUC, P. I 233, ODOBESCU, S. III 9, GORJAN, H. I 5); nom. sg. f. și: (articulat, învechit) carea (DRĂGHICI, R. 5); nom. pl. m. și f. și: cari (RETEGANUL, P. III 69, CREANGĂ, P. 193, ODOBESCU, S. III 179, JARNÍK-BÎRSEANU, D. 296); nom. pl. m. și: (articulat, învechit) carii (ISPIRESCU, L. 5, PANN, P. V. I 8, DRĂGHICI, R. 5); gen.-dat. sg. f. și: (învechit și regional) căria (CONACHI, P. 271, DRĂGHICI, R. 25, GORJAN, H. I 4) și (cu valoare de adjectiv interogativ-relativ) cării (ALEXANDRESCU, M. 127).

că conj. (lat. quŏd, că [neutru pronumeluĭ qui, care], de unde vine și it. che, pv. fr. cat. sp. pg. que. V. adică). 1) Leagă prop. secundară de cea principală după verbele care arată o declarațiune, o simțire saŭ o stare a sufletuluĭ: cred că este Dumnezeŭ, văd că vine, mă bucur că vine. (La inversiune, se pune virgulă: că e așa, știŭ. Se zice și cum că, ceĭa ce e greoĭ). 2) Arată efectu ca și în cît: a ploŭat așa de mult, că (maĭ elegant și maĭ limpede: în cît) s’a revărsat rîu. 3) Arată cauza ca și căcĭ: ĭartă-mă, că nu maĭ fac. (Locuțiunea pop. dacă dor nu mă tem se exprimă maĭ obișnuit și maĭ lămurit pin că dor nu mă tem). – Feriți-vă de a zice (după fr.) e prima oară că și acuma că îld. e prima oară cînd și acuma cînd.

CĂDEA, cad, vb. II. Intranz. I. 1. A se deplasa de sus în jos prin propria greutate, a se lăsa în jos, la pămînt; a pica. Semănătorul printre brazde lăsa sămînța lui să cadă. MACEDONSKI, O. I 61. Desfăcut Din pumnul strîns vîrtos, Spre-adîncuri, vîjîind în jos, Cuțitul a căzut. COȘBUC, P. I 231. ◊ Fig. Acuma tăceri lungi cădeau între un șir de vorbe schimbate și altul. SADOVEANU, O. IV 48. ◊ (Despre ploaie, zăpadă, grindină, fulger etc.) Țintirimul luminat de lună dormea sub zăpada căzută de curînd. ANGHEL, PR. 131. [Trăsnetul] în groaznica-i urgie Lucește, crapă, cade, detună-n vijelie Ș-un șir de copaci mîndri îi mistuie sub el. MACEDONSKI, O. I 252. De cînd căzu un trăsnet în dom... de-atunci în somn Ca plumbul surd și rece el doarme ziua toată. EMINESCU, O. I 96. Ah! E-atît de albă noaptea, parc-ar fi căzut zăpadă. EMINESCU, O. I 154. ♦ Fig. (Despre iarnă, ger, noapte, seară etc.) A se lăsa, a se apropia, a veni. Amurgul cădea. Turnurile fabricilor luceau în lumina roșiatică a asfințitului. DUNĂREANU, N. 19. Noaptea cade-ntunecată Pe cîmpie și pe munte. BOLINTINEANU, O. 9. ♦ (Despre soare) A coborî, a scăpăta. Soarele cădea la vale și părea pe vîrful bradului singuratec ca o frunte în raze pe umeri negri. EMINESCU, N. 50. ◊ (Despre ape de munte) A curge (repede), a coborî. Aud, tîrziu prin noapte, pîraiele ce cad Cu vuiet de pe dealuri. COȘBUC, P. I 258. Zburdalnic de pe coaste. Gureșe pîraie cad. COȘBUC, P. I 261. Pe cînd cu zgomot cad Izvoarele-ntr-una, Alunece luna Prin vîrfuri lungi de brad. EMINESCU, O. I 216. 2. (Despre părți ale unui organism: dinți, păr, fulgi) A se desprinde (din locul său), a se pierde. Părul meu de așteptare o s-albească sau să cadă. MACEDONSKI, O. I 71. De vorbit, nu poate vorbi, că măselele și dinții i-au căzut. CREANGĂ, P. 52. Fata, care știa că de făcut treabă nu mai cade coada nimărui, își suflecă minicile, calcă lut și lipi cuptiorul. CREANGĂ, P. 287. Măi bade, de dorul tău îmi tot cade părul meu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 88. ♦ (Despre frunze și flori) A se scutura. Căzuseră frunzele și nu erau verzi decît cei doi molifți din dreptul ferestrelor. SAHIA, N. 55. Adormind de armonia Codrului bătut de gînduri, Flori de tei deasupra noastră Or să cadă rînduri-rînduri. EMINESCU, O. I 75. Miroase florile-argintii Și cad, o dulce ploaie, Pe creștetele-a doi copii. EMINESCU, O. I 179. 3. (Despre părți ale corpului sau despre obiecte legate, prinse, care continuă a fi, în parte, susținute) A se lăsa în jos (sau într-o parte), a atîrna; a se pleca. Fără să-mi fi fost somn, pleoapele-mi căzură peste ochi. HOGAȘ, M. N. 17. Capu-i cade pe-a lui umăr. EMINESCU, O. I 104. Părul său negru ca nori de ploaie De-a lung pe umeri neted cădea. ALECSANDRI, P. I 20. [Tînărul] era încins cu un șal roș cu flori din care o poală i se slobozea pe coapsa stîngă, iar capetele... cădeau apoi peste papucii lui cei galbeni. NEGRUZZI, S. I 16. Postelnicul lăsă să cadă perdeaua pe care pîn-atunci sta încremenită mîna lui. NEGRUZZI, S. I 78. 4. A înceta de a mai sta vertical sau în picioare; a se răsturna, a se prăvăli. Cînd venea acasă, noaptea, tîrziu, cădea ca butucul. CAMILAR, N. I 19. Furtuna fîlfîie peste munți, iar în văile lor brazii cad unul după altul, smulși de ape sau de stîncile mari, rostogolite. BOGZA, C. O. 98. Fără să dejuge boii, începe a tăia copacul să cadă în car deodată. CREANGĂ, P. 46. Și în nesimțire cade pe-a jețului său spată. EMINESCU, O. I 95. Simțind picioarele-mi slăbind, am închis ochii și m-an ținut de strană, ca să nu cad. NEGRUZZI, S. I 54. ◊ Expr. A cădea la (sau pe) pieptul (sau în brațele ) cuiva. În brațele-mi întinse Să alergi, pe piept să-mi cazi, Să-ți desprind din creștet vălul, Să-l ridic de pe obraz. EMINESCU, O. I 75. A cădea (bolnav) la pat = a se îmbolnăvi greu. Ajunse acasă istovită, tremurînd. Căzu bolnavă la pat. BART, E. 238. [Baba] căzu la pat bolnavă de moarte. CREANGĂ, P. 13. A cădea în picioare = a ieși bine dintr-o situație grea. A cădea din (sau, regional, de pe) picioare (sau de-a-n picioarele) = a nu mai putea sta de oboseală, a fi mort de oboseală. (Rar) A cădea de-a pluta v. plută. ◊ A se dărîma, a se surpa, a se nărui. (În forma de conj. cază) Ajunse să i se pară că stă să cază coliba pe ei. ISPIRESCU, U. 95. ◊ Fig. (Despre oameni) Mai odihnește-te, că într-o zi ai să cazi. ◊ Fig. (Despre guverne, legi, valori etc.) A-și înceta existența, a nu mai fi în vigoare. Iobăgia a căzut. RETEGANUL, P. V 57. D. Odobescu, după ce declară guvernul căzut, se puse a numi altul nou. BOLINTINEANU, O. 249. Împărăția romîno-bulgară cade subt izbirile turcilor. BĂLCESCU, O. II 13. ◊ A avea un insucces, a nu reuși. A căzut la examen. Piesa a căzut. ♦ (Despre luptători) A pieri, a muri (în luptă). Soldați căzuți pe cîmpul de luptă. ▭ Lupta cea mare va veni... Știu, cîțiva dintre noi vor cădea. Vor cădea, însă, jertfe pentru cauza mișcării proletare. SAHIA, N. 40. Sărmana fată în zadar, vai! cată Pe iubitul său! El în foc căzuse După ce făcuse Vitejii de zmeu! ALECSANDRI, P. I 56. 5. (Despre un oraș, o fortăreață, o poziție etc.) A ajunge în mîna adversarului, a fi cucerit, a fi ocupat. În urma unui atac puternic, orașul a căzut în mîna armatei populare. 6. (Adesea complinit prin «în genunchi», «cu rugăminte» etc.) A se așeza în genunchi înaintea cuiva spre a-i arăta supunere sau a-i cere iertare ori ajutorare; a ruga pe cineva cu umilință sau cu stăruință. Au înțeles că trebuie să cadă la mila împăratului. SADOVEANU, D. P. 40. N-a rămas om știutor de carte pe valea aceea, căruia Ilinca să nu-i cadă cu rugăminte, ca să-i citească răvașul lui Radu. VLAHUȚĂ, O. A. 103. Fiul împăratului și mumă-sa căzu cu rugăciune la găinăreasă, ca să se facă cum era la nuntă. ISPIRESCU, L. 311. Ce-oi rămas? întrebă Lăpușneanu. – Doamne! doamne! zise Moțoc căzînd în genunchi, nu ne pedepsi pre noi după fărădelegile noastre. NEGRUZZI, S. I 140. 7. A ajunge, a sosi, a nimeri, pe neașteptate sau din întîmplare, într-un Ioc sau într-o situație oarecare; a pica. Cădea între ei o informație neașteptată. SADOVEANU, P. M. 98. Femeie hăi! ia vezi de-nchipuie mai iute de cea masă, că uite, ne-o căzut la gazdă musafiri flămînzi. HOGAȘ, M. N. 228. Plecară zicîndu-i să se păzească a nu cădea în capcană. ISPIRESCU, L. 331. Am căzut la casă împărătească. CREANGĂ, P. 257. ◊ Expr. A cădea la (sau pe) mîna (sau mîinile) cuiva = a ajunge în puterea, la discreția cuiva. Ei! las', Pepelea, că mi-i cădea tu la mînă. ALECSANDRI, T. 248. Care rămînea pe urmă cădea în mînile moldovenilor. NEGRUZZI, S. I 171. A cădea cu vorba = a spune ceva pe neașteptate. Așa, soro, căzu cu vorba Ceaușanca, ca din senin. DELAVRANCEA, S. 40. A cădea pe capul cuiva sau a-i cădea (cuiva) belea (pe cap) = a veni nedorit, pe neașteptate la cineva. Nu e frumos să cazi pe capul oamenilor. PAS, Z. I 71. Viu, fără Luchi... să vă cad belea pe două-trei zile. CARAGIALE, O. VII 159. A cădea cuiva drag (sau la inimă) = a-i fi cuiva pe plac, a-i deveni drag. El iar privind de săptămîni, îi cade dragă fata. EMINESCU, O. 167. ◊ A se arunca, a se năpusti; a năvăli (asupra cuiva). Iarna călăreți moldoveni străbat codri, s-amestecă cu viforul și cad asupra cetăților. DELAVRANCEA, A. 18. Mihai cade cu o furie mare asupra armiei dușmane. BĂLCESCU, O. II 282. 8. (Complinirea introdusă, de obicei, prin greșeală, robie, grație, dizgrație, influență etc.) A cădea în... (sau sub...), a fi cuprins de... E la mijloc o femeie frumoasă pentru care ai căzut la patimă. SADOVEANU, D. P. 76. Arabul căzuse în aspră robie. MACEDONSKI, O. I 15. ◊ (Poetic) Rămas singur între orizonturi de cîmpie, îndepărtate, Oltul cade într-un somn adînc. BOGZA, C. O. 156. ◊ Expr. A cădea pe gînduri = a deveni îngîndurat. Căzură toți pe gînduri. Un lemn ars și destrămat de jăratec bufni în soba înaltă. DUMITRIU, N. 182. Cu perdelele lăsate Șed la masa mea de brad, Focul pîlpîie în sobă, Iară eu pe gînduri cad. EMINESCU, O. I 105. ◊ (Cu schimbarea construcției) Trase undița; cînd, ce să vezi: un pește mare, cu totul și cu totul de aur. Doar că nu-i căzu leșin de bucurie. ISPIRESCU, L. 380. Tocmai pe mine căzuse păcatul să fiu mai mare între frați. CREANGĂ, A. 64. ◊ Expr. A-i cădea (cuiva) rău = a nu-i conveni; a nu-i plăcea; a se întîmpla ceva rău. Rîzi tu, rîzi... dar unde te duci, fără de mine rău are să-ți cadă. CREANGĂ, P. 244. A-i cădea bine = a-i plăcea, a-i prii. 9. A fi, a se situa, a se afla. Într-un triunghi, înălțimea cade perpendicular pe bază. Comuna cade pe malul drept al Oltului. În limba maghiară, accentul cade pe prima silabă a cuvîntului. 1 ianuarie 1953 a căzut. într-o joi. ◊ Expr. A cădea în sarcina (sau în competența, în atribuțiile, în grija) cuiva = a reveni cuiva. Grija gospodăriei cade în sarcina mea. ◊ (La ghicitul în cărți) A se arăta, a se vedea, a reieși (din așezarea cărților). 10. (În expr.) A cădea la învoială sau a cădea de acord = a ajunge la înțelegere (după o discuție în contradictoriu). ◊ (Învechit) A cădea la pace = a se împăca. II. Refl. unipers. A reveni (cuiva, ca parte din ceva), a se cuveni. Partea aceasta mi se cade mie. ▭ El nici pricepere n-avea să ceară simbrie cît s-ar fi căzut. RETEGANUL, P. III 28. ◊ A ședea bine, a se potrivi. Tot ce-ar zice i se cade, tot ce face-i șade bine. EMINESCU, O. I 159. Mare nuntă se făcea, Cu nuntași nenumărați, Cum se cade la-mpărați. ALECSANDRI, P. 179. ◊ Expr. Așa mi se cade = așa-mi trebuie. Fă bine să-ți auzi rău, zise Gerilă. Dacă nu v-am lăsat să intrați aici înaintea mea, așa mi se cade; ba încă și mai rău. CREANGĂ, P. 253. – Prez. conj. și: (regional) pers. 1 caz, pers. 3 cază (ISPIRESCU, U. 95).

CĂINARE, căinări, s. f. Acțiunea de a (se) căina; văicăreală. Aceste căinări nu răspund la întrebarea noastră, nu ne dau cauza adevărată a secetei literare și intelectuale. GHEREA, ST. CR. III 14. Abia acuma au priceput boierul ce însămna văierările și căinările lui de mai năinte, că minte are, dar bani n-are. SBIERA, P. 245. – Pronunțat: că-i-.

CĂLUGĂRIE s. f. Viață de călugăr; p. ext. mănăstire. Chiar acuma, căpitane, zece călărași în silă Tîrăsc la călugărie pe nefericea copilă. HASDEU, R. V. 53. N-am fost de călugărie, Ci-am fost de căsătorie. SEVASTOS, C. 169.

CĂPICIOARĂ, căpicioare, s. f. Diminutiv al lui căpiță. La ce căpiți mi-a ajuns, La toate vîrfuri le-am pus; Dar acuma dinspre toamnă Am făcut d-o căpicioară Și, pustia, vîrf că n-are. TEODORESCU, P. P. 630.

CĂUTARE, căutări, s. f. I. Acțiunea de a căuta. 1. Cercetare făcută cu scopul de a găsi ceva. Dăduse poruncă să pornească în căutarea blestematului care îi făcuse de rușine. PAS, Z. I 227. Literaturile decadente... n-au alte caracteristici fundamentate decît: ca formă, căutarea de efecte puternice, sunătoare; ca fond, un egoism neînfrînt și o completă nepăsare de toate suferințele. IONESCU-RION, C. 104. Cuget a mă duce întru căutarea acestor tîlhari de zmei. ISPIRESCU, L. 219. O capră ce-mi rămăsese Și prin crînguri se dusese O luai la căutare Cît e ziulica mare. ALECSANDRI, P. P. 265. 2. Îngrijire. În grajdiul împăratului se afla acum un cal mai mult. Acestuia îi trebuia mai multă căutare decît la toți ceilalți cai. SBIERA, P. 76. ♦ Tratament sau îngrijire medicală. Spitalul... era un așezămînt model de curățenie, căutare și belșug. BART, E. 313. 3. (Învechit) îngrijire, administrare a unui bun material. Își făcuse un nume așa de bun în specialitatea de căutare de moșie, încît trecea epistat de la o moșie la alta. GHICA, S. 302. 4. (Învechit) Inspecție, examinare. La începutul lui iulie 1597 el făcu căutare armiei sale, care era de 15.000 oameni, și dete de fiecare ostaș cîte cinci talere. BĂLCESCU, O. II 175. 5. Privire. (în forma cătare) Era și fată mare Și mîndră de-a cătare, Și-apoi pe lîngă toate Și fată de-mpărat. COȘBUC, P. 1 277. ♦ Felul cum se uită cineva, căutătură. În ochii bătrînului sclipea o căutare ciudată. POPA, V. 85. (În forma cătare) Sub arzînda ei cătare Mugurii îmbobocesc. BOLINTINEANU, O. 113. 6. (În forma cătare, în expr.) A lua pușca la (sau în) cătare = a duce arma la ochi (pentru a trage). Luă pușca în cătare, ținti capul ce se pleca spre raclă. GALACTION, O. I 259. Ca într-un fulger el ia pușca la cătare și trage! ODOBESCU, S. III 42. A lua (pe cineva) la cătare = a ochi (pe cineva) cu arma. Cu trei poteri se-ntîlnea, Care ni-l înconjura, Și ți-i lua la cătare Cînd cu puști, cînd cu pistoale. TEODORESCU, P. P. 589. II. 1. (În expr.) A avea căutare = a se bucura de considerație, de vază, de trecere. El avea acuma la împăratul mult mai mare trecere și căutare. SBIERA, P. 76. ◊ (Cu altă construcție: în forma cătare) Va fi om cu vază și cu cătare printre ai săi. VLAHUȚĂ, O. A. 104. 2. Preț bun, trecere. Toate roadele țării se făcuseră și aveau căutare. GALACTION, O. I 260. Productele au avut căutare în tot timpul anului. I. IONESCU, M. 355. – Pronunțat: că-u- (și, regional, cău-ta-). – Variantă: cătare (ODOBESCU, S. III 42) s. f.

CEADIRIU, -IE, ceadirii, adj. (Învechit) Verde ca paiul griului. Coliba haiducului cu poturi ceadirii și cu șerparul verde... DELAVRANCEA, S. 165. Sacul cu lire se află acuma pus bine, înfășurat într-un testemel ceadiriu, în fundul sertarului de jos. CARAGIALE, O. III 42. Ia vezi cheala cum se poartă... Cu panglice ceadirii. TEODORESCU, P. P. 337.

Celdesus m. Dumnezeu (nume eufemistic): eu acuma plec, numa Celdesus știe când m’oiu întoarce CAR.

CERCARE, cercări, s. f. (Învechit și popular) Acțiunea de a cerca și rezultatul ei. 1. Cercetare, investigație. Au dat boală între oi, și acuma-i cercare prin sat, și la cine s-ar afla lină ne opărită, acela a fi foarte asprit pedepsit. SBIERA, P. 238. 2. Încercare, experiență. Începu o nouă viață, avînd puterea juneții și cercarea bătrîneții. NEGRUZZI, S. I 90. 3. Probă. Drept cercare, hai, fă-te tu cerșitor la capătul ist de pod. CREANGĂ, P. 298. 4. Suferință, durere, nenorocire. O ființă... pîngărită de bici ori de alte cercări mișelnice. SADOVEANU, D. P. 29.

CHICHION, chichioane, s. n. (Mai ales în legătură cu verbele «a intra», «a scăpa», «a băga», «a scoate» etc.) Întîmplare neplăcută, încurcătură, necaz, bucluc, belea. Bine c-am scăpat și din chichionul ista! La TDRG. M-am luat după capul său... Și acuma iaca în ce chichion am intrat. CREANGĂ, P. 84. În ce chichion m-a adus! CONTEMPORANUL, V_II 498. Pare-mi-se c-am intrat în chichion. ALECSANDRI, T. 1637. – Pronunțat: -chi-on.

CHIOR, CHIOARĂ, chiori, chioare, adj. 1. Care vede numai cu un ochi; căruia îi lipsește un ochi. Ești chior sau nătărău De dai în gropi mereu? ALECSANDRI, T. 347. (Substantivat) În țara orbilor, chioru-i împărat, se spune despre o persoană mediocră, care este apreciată în raport cu celelalte persoane și mai puțin dotate din cercul său. 2. Orb. Dă de un heleșteu și, văzînd niște lișițe pe apă, zvîrrr! cu toporul într-însele, cu chip să ucidă vro una... Dar lișițele, nefiind chioare, nici moarte, au zburat. CREANGĂ, P. 46. Te văd eu, că doar nu-s chioară. ALECSANDRI, T. I 36. Să nu te uiți înapoi, că acuma vine mama [zmeoaica]; căci, cum te-i uita înapoi, îți ia ochii și rămîi chior. ȘEZ. I 229. ◊ Expr. A da chior peste cineva = a da peste cineva (sau a se izbi, a se ciocni de cineva) orbește. Numai iată ce vede Harap-Alb altă minunăție și mai minunată: o schimonositură de om avea în frunte numai un ochi mare cît o sită, și cînd îl deschidea, nu vedea nimica; da chior peste, ce apuca. CREANGĂ, P. 243. Ivan atunci, văzînd că moartea dă chioară peste dînsul, se stropșește la ea zicînd: Pașol, Vidma, na turbinca! CREANGĂ, P. 312. A o lua de-a chioara = a merge orbește, fără a ști încotro; a o lua razna. De acum s-o luăm de-a chioara, și unde ne-a fi scris, acolo vom ieși. CREANGĂ, A. 30. ♦ (Ironic) Care nu vede bine, care are vedere scurtă, miop. 3. Care se uită cruciș; sașiu, încrucișat. Astăzi parcă-s chioară, Unde-i unul, parcă-s doi. CONTEMPORANUL, II 143. Dragă mi-e lelița chioară, Suflă-n foc, se uită-n oală. POP. 4. Fig. (Despre surse de lumină) Care dă o lumină slabă, insuficientă; (despre lumină) slabă. Se întorceau tot pe înnoptate pe aceleași drumuri luminate la depărtări mari de un felinar chior. PAS, Z. I 141. Lumina pe stradă, chiar și pe bulevarde și în localuri, era chioară. PAS, Z.87. ♦ (Despre o fereastră) Mică sau în parte astupată, prin care lumina străbate cu greu. Casa are cinci odăi joase, cu ferestruie chioare. CONTEMPORANUL, V_II 144. 5. (În expr.) Apă chioară = a) (ironic) aliment lichid prea diluat. Sleite de apa chioară a cazonelor, de apa leșietică a marmitelor, infanteriile grăbeau spre pădurea morții. CAMILAR, N. I 243; b) vorbe lipsite de miez. Miron Juga n-asculta discursul prefectului. El disprețuia mijloacele acestea de-a încurca pe săteni cu apă chioară. REBREANU, R. II 86. A nu avea para chioară sau (mai rar) a nu avea chioară în pungă = a nu avea nici un ban. Un ăla... un prăpădit de amploiat, n-are chioară-n pungă. CARAGIALE, O. I 44. O para chioară nu mai avea. Nici să lucreze nu mai putea. MARIAN, S. 251. Fără para chioară sau fără chioară para în pungă (sau, rar, fără de chioară de para) = complet lipsit de bani. Mocanii noștri merse toată ziua întinsă pe drum și seara ajunse la o cîrciumioară biruiți de foame și fără chioară para în pungă. POPESCU, B. III 90. Mai leagă-ți banii, voinice, Și mai pune-i la chimir... Că te-ajunge-o vreme rea, Făr’ de chioară de para. ȘEZ. 142.

CLĂTI², clătesc, vb. IV. Tranz. (învechit, astăzi regional și arhaizant) 1. A clătina (1). Cîte-un plop cu coajă cenușie abia își clătea rămurelele subțiri și-și tremura bănuții frunzelor, care luceau în două ape. SADOVEANU, O. III 364. Muierea se sculă des-de-dimineață și, clătind pe nărodul din pat, îi zice: Dar scoală... RETEGANUL, P. I 1. Ca un vînt ce clătește Pădurea cînd ploaia sosește, Așa din adîncuri de zare Un vuiet prin noapte răsare. COȘBUC, P. II 30. Zilele ca iarna de friguroase-mi fură, Copaci din miezul iernii ce vinturi îi clătesc. ALEXANDRESCU, P. 24, D-așa-i, doamne-ntre străini, Ca mlădița între spini; Suflă vîntul ș-o clătește, De toți spinii mi-o lovește! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 195. ◊ Fig. Rîul înapoi se trage... munții vîrful își clătesc. ALEXANDRESCU, P. 132. ◊ Expr. A clăti capul (sau, intranz., din cap) = a clătina din cap, v. clătina. Domnul Cristea a clătit din cap cu îndoială. SADOVEANU, M. C. 37. Cu drept cuvînt cetitorul va fi clătit din cap și va fi întrebat – prin mintea cărui muritori treceau aceste idei? EMINESCU, N. 33. Bătrîna a ieșit clătind din cap. NEGRUZZI, S. I 27. Refl. Pe Gruia că-l punea Tot în fiere Pînă-n șele, Tot în lanț Pînă-n grumazi. Da el numai se clătea, Toate fierele pocnea. BIBICESCU, P. P. 296. ♦ Refl. (Despre apă, valuri) A se pune în mișcare (violentă), a se izbi. Numai rîul acuma, numai apele, cînd se clătesc, răspund cu vuiet la gemetele mele. ODOBESCU, S. III 207. Piatra-n Dunăre cădea, Apa-n două se făcea, Valurile se clătea, Trei ceasuri borborosea. TEODORESCU, P. P. 569. 2. A zgudui, a cutremura. Pămîntul îl clătește războinicescul tunet! Zgomot de taberi, șoapte, trece, vîjie-un glas. ALEXANDRESCU, P. 27. Refl. Trîntește Fiul-Oii pe Sfarmă-Piatră, dar îl trîntește cum e data, de s-a clătit pămîntul sub el. RETEGANUL, P. III 61. La acea valmă năprasnică de vaiete și blesteme se clăti încăperea din temelie și grinzile se porniră din locul lor. DELAVRANCEA, S. 95. Stinci în temelie clătindu-se vedem. EMINESCU, O. I 94. Tot palatul s-a clătit pîn’la pămînt. PANN, P. V. II 12. ◊ Fig. Și s-a-ntîmplat o dragoste mare, De s-au clătit temeliile locului. DEȘLIU, G. 31. A lumii temelie se mișcă, se clătește, Vechile-i instituții se șterg, s-au ruginit. ALEXANDRESCU, P. 78. ♦ Refl. A se zdruncina. Această prietenie nu s-a clătit prin năvălirea de curînd a tătarilor. BĂLCESCU, O. II 144. 3. A clătina (3). Își clăti tabăra cu multă greutate din pricina drumurilor noroioase. BĂLCESCU, O. II 104. Am un pește... Patru boi abia-l clătește (Plugul). GOROVEI, C. 300 ◊ Refl. [Armata] se clăti de acolo și... merse de tăbărî într-o cîmpie mare. BĂLCESCU, O. II 106. (Expr.) A nu se clăti nu fir de păr din capul cuiva = a nu se primejdui cu nimic viața cuiva. Un fir de păr nu se va clăti din capul înălțimii-tale. NEGRUZZI, S. I 141.

CLĂTINĂTURĂ, clătinaturi, s. f. Mișcare șovăitoare. Doi răniți trec rezemați, cu clătinături stranii. C. PETRESCU, Î. II 35. Văzind frații lui clătinătura lanțului, au știut acuma că Sucnă-Murgă nu este mort. SBIERA, P. 95.- Variantă: (regional) cletinătură (CARAGIALE, O. II 12) s. f.

CLIMĂ, clime, s. f. 1. Totalitatea fenomenelor atmosferice caracteristice unui ținut, avînd ca factori principali temperatura, vîntul și ploaia. Climă caldă. Climă temperată. Climă continentală. ▭ Clima ta-i plăcută! Cerul e senin! Soarele tău, dulce! Tu răpești pe cale-i ori și ce străin Ce nu se mai duce! BOLINTINEANU, O. 23. Acest frumos oraș... poate să se sfădească cu toate orașele ce pînă acuma am numit... pentru clima lui cea dulce și potrivită. GOLESCU, Î. 123. 2. Țară, ținut, regiune sub raportul fenomenelor atmosferice caracteristice. Lucruri scumpe și plante din alte clime spînsurau și se tîrau din odaie în odaie. GALACTION, O. I 304. [Cocorii] vin... de prin clime înfocate. ALECSANDRI, P.. A. 119. Din loc în loc aș trece în climele străine, Unde sînt alte stele și ceruri mai senine, Dar iarăși m-aș întoarce cînd firea ar zîmbi. ALEXANDRESCU, P. 45.

COFĂ, cofe, s. f. Vas cu un singur fund și cu toartă, făcut din doage de brad, în care se aduce și se ține apă (sau se adună fragi, afine etc.). V. doniță. În colțul dinspre ușă stătea o cofă cu apă. CAMILAR, N. I 325. Luă cofa și ulcica și coborî în bordei, repede. SADOVEANU, O.II 523. Veneau fetele cu cofele ca să ia apă și flăcăii duceau boii ca să-i adape. POPESCU, B. III 6. ◊ Expr. A pune sau a băga (pe cineva) în cofă = a lăsa mai prejos, a lăsa (pe cineva) în urmă prin pricepere sau viclenie; a înfunda. Alți coțcari te bagă-n cofă. TOMA, C. V. 474. Plouă (sau toarnă) cu cofa = plouă foarte tare. Cantitate (de apă, de fragi etc.) care încape într-o cofă. Acuma hai să aducem o cofă de apă de la fîntînă. SADOVEANU, N. F. 32.

COLECTARE, colectări, s. f. Acțiunea de a colecta. 1. Strîngere la un loc a diferite lucruri sau materii și depozitarea lor. Colectarea fierului vechi. 2. (În perioada de trecere de la capitalism la socialism și în socialism) Strîngere de la producător a produselor (cereale, legume, lapte, lină etc.) pe baza unor cote fixate de organele de stat, în scopul creării unor rezerve cu ajutorul cărora statul își asigură rolul planificator și regulator pe piață, aprovizionînd astfel pe oamenii muncii și industria socialistă. Îndeplinirea cu succes a planului de colectări întărește patria noastră, sporește puterea ei de apărare, întărește lagărul păcii. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2379. Hei, și-acuma, frați, surori, Cinste la secerători! Pentru pacea bunei țări: Cinste, măi, la colectări! FRUNZĂ, S. 44. Se-ngrămădesc la colectare sacii. DRAGOMIR, S. 29.

COMANDA, comand, vb. I. Tranz. 1. (Mil.) A da ordin sau semnal pentru executarea unei mișcări, a unei dispoziții etc; a avea comanda unei unități. Unde e acuma puternica mărire Din vremea cînd a țării eroică oștire în lupte uriașe Buzeștii comanda? ALEXANDRESCU, P. 145. ◊ Refl. impers. Se comandă drepți. SAHIA, N. 120. ◊ Intranz. Iar ai început să comanzi? El își făcuse datoria, luptase fără nici o slăbiciune, comandase fără nici o șovăială. C. PETRESCU, Î. I 194. Ia drepți cînd îți comand. SAHIA, N. 53. ♦ A porunci, a ordona. S-a dus într-un serviciu comandat. SAHIA, U.R.S.S. 100. 2. A face sau a da o comandă, a dispune ca cineva să efectueze o lucrare, să facă un serviciu, să confecționeze ceva. Culmea moftangiului savant: a-și comanda statuia încă din viață și a prezida la inaugurarea ei și la apoteozarea sa. CARAGIALE, O. II 35. La un zugrav foarte vestit mergînd din întîmplare, Portretul meu îl Comandai. ALEXANDRESCU, P. 170. ♦ A cere o consumație într-un local. Arată energie doar cînd comandă o sticlă de vin. C. PETRESCU, Î. II 188.

COMPLETIVĂ s. f. (< adj. completiv, -ă, cf. fr. complétif, lat. completivus): propoziție subordonată necircumstanțială, care îndeplinește funcția de complement pe lângă un verb, o locuțiune verbală, un adjectiv, o locuțiune adjectivală sau o interjecție predicativă din propoziția regentă. ◊ ~ directă: propoziție cu funcție de complement direct pe lângă un verb sau o locuțiune verbală tranzitivă sau pe lângă o interjecție predicativă cu conținut verbal tranzitiv din propoziția regentă. Este introdusă prin conjuncțiile subordonatoare că, să, ca... să, dacă și de, prin locuțiunea conjuncțională subordonatoare (pre)cum că, prin pronumele relative care, cine (precedate sau nu de prepoziții), cel ce, ceea ce, ce și cât/câtă, prin adjectivele relative care și ce, prin pronumele nehotărâte relative oricare, oricine (precedate sau nu de prepoziții), orice și oricât/oricâtă, prin adverbele relative unde, când (cu sau fără prepoziții), cum și cât. Răspunde la întrebările pe cine? și ce?: „Văzând eu că mi-am aprins paie-n cap cu asta, am șterpelit-o de acasă” (Ion Creangă); „...m-a trimes din partea lui, să aduc la cunoștința măriei voastre că el poate să vă facă podul” (idem); „A trecut câtva timp și iată că s-au ivit câteva locuri la al treilea minister” (I. L. Caragiale); „Sinan porunci ca să se adune lângă dânsul o seamă de oști” (N. Bălcescu); „Mam’mare... îl întreabă dacă-l mai doare nasul” (I. L. Caragiale); „Măria ta, spunea Leca și Marandache cum că a venit un neamț” (M. Sadoveanu); „... iară Marta îi spune cine a fost... de curând la dânșii, cu cine a vorbit și ce a zis.” (I. Slavici); „Românul... ceea ce are la inimă, are și în gură” (idem); „O sărmane! Ții tu minte câte-n lume-ai auzit, / Ce-ți trecu pe dinainte, câte singur ai vorbit?” (M. Eminescu); „Moș Călifare,... procopsești pe oricine vine să te roage” (G. Galaction); „... și nu știu unde l-ar găsi, ca să-i mulțumească” (Ion Creangă); „...întrebă la una din porți cum să-l găsească” (M. Preda); „Cât scrie doftorul pe hârtie nu plătești cu viața toată!” (B. Șt. Delavrancea). ◊ ~ directă anticipată: c. directă cu conținut referitor la o persoană, introdusă prin pronume relativ sau nehotărât relativ în acuzativ și „anunțată” în regenta care o precedă prin forma neaccentuată de acuzativ a pronumelui personal. Astfel: „Îl ajută cu plăcere pe cel ce se străduiește”; „Îl îngrijește cu devotament pe oricine este bolnav”. ◊ ~ directă reluată: c. directă cu conținut referitor la o persoană, introdusă prin pronume relativ sau nehotărât relativ în acuzativ și „întărită” în regenta care o urmează prin forma neaccentuată de acuzativ a pronumelui personal: „Pe cel ce se străduiește îl ajută cu plăcere”; „Pe oricine este bolnav îl îngrijește cu devotament”. ◊ falsă ~ directă: propoziție care dă impresia că este o subordonată c. directă (datorită formulării unei întrebări greșite sau datorită tranzitivității verbului), dar care în realitate este o subordonată c. indirectă sau o subordonată circumstanțială de mod de măsură, ca în exemplele „Acuma mă gândesc că poate vedea ceva înainte-i” (M. Sadoveanu); „Să nu dea Dumnezeu omului cât poate el suferi” (Ion Creangă); ◊ ~ indirectă: propoziție cu funcție de complement indirect pe lângă un verb, o locuțiune verbală, un adjectiv sau o interjecție predicativă din propoziția regentă. Este introdusă prin conjuncțiile subordonatoare că, să, ca... să, dacă și de, prin locuțiunea conjuncțională subordonatoare cum că, prin pronumele relative care, cine, ce, cel ce, ceea ce și cât/câtă (precedate sau nu de prepoziții), prin pronumele nehotărâte relative oricare, oricine și orice (precedate sau nu de prepoziții) și prin adverbele relative unde, când și cum. Răspunde la întrebările cui?, despre cine?, despre ce?, pentru cine?, pentru ce?, din ce?, de ce?, la ce?, de cine? etc: „Era mândră Safta că-și poate mărita fiica” (I. Slavici); „Și temându-se împăratul să nu i se întâmple ceva rău, a făcut sfat” (Ion Creangă); „Călăuzul nostru nu era mai puțin curios decât mine ca să afle cum se petrecuseră lucrurile” (Al. Odobescu); „...se duse să se încredințeze dacă nu cumva e cineva în adăpostul copacilor” (I. Slavici); „Au cercat stăpânitorii vremelnici de la Liov să încredințeze lumea cum că Nicoară ar fi fost îngropat la biserica moldovenească” (M. Sadoveanu); „Nu da ciomag cui nu-i ești drag” (Folclor); „Niciodată n-ar fi făcut ceva fără să știe ce va ieși din ceea ce făcea...” (M. Preda); „Să nu răspunzi niciun cuvințel oricărui te va chema pe nume” (P. Ispirescu); „Nu s-a priceput unde să le pună”; „Se miră cum ai reușit.” ◊ ~ indirectă anticipată: c. indirectă cu conținut referitor la o persoană, introdusă prin pronume relativ sau nehotărât relativ în dativ și „anunțată” în regenta care o precedă prin forma neaccentuată de dativ a pronumelui personal. Astfel: „Îi dă aprobare cui a făcut cerere”; „Îi reține un loc oricui cere acest lucru prin telefon”. ◊ ~ indirectă reluată: c. indirectă cu conținut referitor la o persoană, introdusă prin pronume relativ sau nehotărât relativ în dativ și „întărită” în regenta care o urmează prin forma neaccentuată de dativ a pronumelui personal, ca în exemplele „Cui a făcut cerere îi dă aprobare”; „Oricui cere acest lucru prin telefon îi reține un loc”. ◊ falsă ~ indirectă: propoziție care dă impresia că este o subordonată c. indirectă (datorită intranzitivității verbului reflexiv), dar care în realitate este o subordonată circumstanțială de cauză, de condiție sau de scop. Astfel: „Unul spuse că se va căi cât va trăi el pentru că a osândit pe un om drept” (P. Ispirescu); „M-aș bucura să plec în excursie”; „Se pregătește să se arunce într-o copcă” (M. Sadoveanu); ◊ ~ de agent: propoziție cu funcție de complement de agent pe lângă un verb sau o locuțiune verbală la diateza pasivă sau la diateza reflexivă (cu valoare pasivă) din propoziția regentă. Este introdusă prin pronumele relative care, cine, cel ce sau prin pronumele nehotărâte relative oricare și oricine precedate de prepozițiile de sau de către. Răspunde la întrebările de cine? și de către cine?: „Aparatul a fost construit de cine a primit premiul Nobel”; „Asemenea măsuri sunt luate de către oricine lucrează în mediu toxic”; „Furtul a fost adus la cunoștință de cine l-a comis”; „Zgomotele astea se aud de către oricine locuiește în cartierul nostru”. (Pentru clasificarea c. v. criteriu).

CONVENI, convin, vb. IV. Intranz. 1. (Construit cu dativul) A corespunde cu ceva, cu dorințele cuiva, a fi pe placul cuiva, a-i plăcea. Locuința aceasta îmi convine. ▭ De-acuma eu vorbesc cu Drina, și dacă nu-ți convine, spune-mi pe unde umbli, să ne întîlnim. PREDA, Î. 51. (În forma de prez. conj. convie) Azi abia vedem ce stearpă și ce aspră cale este Cea ce poate să convie unei inime oneste. EMINESCU, O. I 141. Nu-mi convine viața mișelnic cîștigată. ALECSANDRI, P. A. 172. 2. (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. «cu») A fi sau a cădea de acord (cu cineva), a se învoi, a se înțelege. După ce am luat încuviințarea colegilor mei, am convenit cu Deda ca întîlnirea cu Eliad să fie la Colentina, în aleea cu tei. GHICA, S. A. 159. ♦ (Folosit absolut) A accepta, a admite. (În forma convin) Conviu bucuros, și cronica noastră e trimisă la tipografie. CARAGIALE, O. II 343. – Prez. ind. pers. 1 sg. și; conviu; prez. conj. pers. 3 convină și (mai rar) convie.

COȘCOGEAMITE adj. invar. Coșcogea. Uite, mai ieri era un ghem, ș-acuma-i coșcogeamite bărbat cu mustăți. SADOVEANU, O. IV 18. – Variantă: coșcogeme (CREANGĂ, A. 51) adj. invar.

Crăcĭún și (Mold. și) Crecĭún n., pl. urĭ (d. lat. creátio, -ónis, creațiune, devenit neutru supt infl. luĭ ajun [A. și O. Dens.], nu d. calatio, strigare [Papahagi, Pușcaru]. D. rom vine bg. ceh. kračun, rut. kereun, krečun, ung. karácson. Cp. cu Născut). Sărbătoarea nașteriĭ luĭ Hristos (25-27 Decembre), Moș Crăcĭun, în poveștĭ, un bătrîn cu barba albă, plin de zăpadă și sprijinit într’un toĭag și care aduce jucăriĭ copiilor. La Romani, în locul Crăcĭunuluĭ se sărbaŭ Saturnaliile (16-18 Dec.), ĭar la sfîrșitu anuluĭ ziŭa nașteriĭ zeilor. Abea în seculu al treilea, creștiniĭ gnosticĭ aŭ instituit sărbătoarea Bobotezeĭ (6 Ian.). Mult timp Boboteaza a ținut loc și de Crăcĭun, cum se maĭ obișnuĭește și acuma pin Galileĭa. În biserica Apusuluĭ, s’a primit ziŭa de 25 Decembre pentru a sărba nașterea luĭ Hristos în anu 354, ĭar în cea de Răsărit, la 386, după hotărîrea sfîntuluĭ Ion Gură-de-Aur. Ziŭa a fost luată de la păgînĭ, care-l sărbaŭ atuncĭ pe zeu soareluĭ. – Obiceĭu braduluĭ de Crăcĭun e luat de la vechiĭ Germanĭ și e păstrat de ceĭ noĭ pînă astăzĭ. În casa românească n’are ce să caute acest brad de Crăcĭun, că Româniĭ aŭ steaŭa, care se poate împodobi tot așa de frumos și nu se strică degeaba un brad.

CRONCAN, croncani, s. m. (Transilv., Bucov.) Corb. Croncan... după cît știu eu pînă acuma și după cum ne arată mai multe doine și balade... se spune... numai despre corbi. MARIAN, O. II 15.

CULTURĂ, culturi, s. f. 1. Totalitatea valorilor materiale și spirituale create de omenire în procesul muncii sociale desfășurate de-a lungul istoriei. Experiența și sprijinul Uniunii Sovietice le ajută [țărilor de democrație populară] să-și construiască o cultură cu adevărat populară, să stîrpească printr-o luptă necruțătoare influențele ideologiei burgheze, să creeze o cultură nouă, luminată de mărețele idei ale lui Lenin-Stalin, o cultură socialistă în conținut și națională în formă. GHEORGHIU-DEJ, R. I. 19. Necesitatea unei juste orientări ideologice în știință, învățămînt, literatură, artă este o problemă pe care trebuie să și-o pună cu ascuțime fiecare om de știință, fiecare profesor, fiecare scriitor sau artist care militează cinstit pentru progresul științei și culturii noastre. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 339, 1/1. Cultură materială v. material. Cultură generală v. general. ♦ Faptul de a poseda cunoștințe variate în diverse domenii; totalitatea acestor cunoștințe; nivel (ridicat) de dezvoltare intelectuală la care ajunge cineva; Șeful, domnul Struțescu, n-avea cultură, dar era om deștept și ținea mai presus de toate la iubirea subalternilor. BASSARABESCU, S. N. 40. Trebuie ca prin cultură să ridicăm pe țăranul nostru ca el să aibă cunoștință profundă și energică de drepturile și de datoriile lui. KOGĂLNICEANU, S. A. 239. Om de cultură = persoană care posedă un nivel intelectual ridicat. Oamenii de cultură din țara noastră sînt conștienți de rolul lor în lupta pentru victoria noului în viața noastră culturală și socială. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 357, 1/6. 2. Totalitatea lucrărilor pe care le întreprinde omul pentru ca solul să producă roade; arta de a lucra pămîntul și de a îngriji plantele. Ca metodă nouă în cultura bumbacului s-a introdus polenizarea artificială cu polen străin. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2759. Cultură intensivă v. intensiv. Cultură extensivă v. extensiv. ♦ Teren cultivat cu un anumit fel de plante. V. plantație, semănătură. Cultură de porumb. Cultură de bumbac. ▭ Asolamentul ne va da putință să sporim recolta la hectar la toate culturile agricole. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2755. [Primăvara] prinde putere și leagă rod semănătura de toamnă, acuma zvîcnesc și înfloresc culturile. MIHALE, O. 482. Creștere, prăsire (a anumitor animale). Cultura viermilor de mătase. ♦ Creștere în laborator a bacteriilor; colonie de bacterii obținută pe această cale. 3. (În expr.) Cultură fizică = dezvoltare armonioasă a corpului prin sport și gimnastică. Cultura fizică trebuie să alcătuiască o parte inseparabilă a educației și instrucțiunii generale politice și culturale, a luptei pentru sănătatea maselor. REZ. HOT. I 117. corectat(ă)

curamá f. (ngr. kuramás, d. turc. ghurema, debitorĭ și creditorĭ, ar. ghurema, care e pl. luĭ gharim, id.). Vechĭ. Colectă. Azĭ. Rar. Refenea, contribuțiune, cotizațiune: aĭ băut cu noĭ: acuma plătește-țĭ curamaŭa!

CUȚIT, cuțite, s. n. 1. Instrument de tăiat, alcătuit: dintr-o lamă metalică, de obicei de oțel, și dintr-un mîner cu sau fără plăsele, avînd întrebuințări diferite în gospodărie, în ateliere etc. Scoase de sub cingătoare un cuțit. CAMILAR, TEM. 186. Moșul scoase cuțitul de la brîu și începu a săpa. SANDU-ALDEA, U. P. 220. Scoase un cuțit de vînătoare; și cu sîngele rece al său, împlîntă fierul în coastele fiorosului animal. BOLINTINEANU, O. 331. Iau cuțitul să-mi tai pită. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 175. ◊ Fig. Producția noastră este poate cel mai cumplit cuțit pe care-l înfigeam zi de zi în inima dușmanului. DAVIDOGLU, C. 61. Vorbele lui erau loviri de cuțit pentru Zoe. NEGRUZZI, S. I 19. ◊ Expr. Cuțit cu două tăișuri v. tăiș. A avea (sau, rar, a-i fi cuiva) pîinea (sau pita) și cuțitul în mînă = a avea la îndemînă toată puterea, toate mijloacele. Acuma mi-i pita și cuțitul în mînă. SBIERA, P. 108. (Eliptic) Tu să fi-nceput iubitul, Că-i făceam eu, isprăvitul. Tu, cu pîinea și cuțitul, Mori flămînd, nepriceput. COȘBUC, P. I 52. A fi (certat) la cuțite sau a se avea la cuțite (cu cineva) = a fi sau a ajunge dușman neîmpăcat (cu cineva). El și Burtă-Verde se aveau la cuțite. PAS, Z. III 31. A pune (cuiva) cuțitul în gît = a sili cu tot dinadisul (pe cineva) să facă ceea ce n-ar vrea. A-i ajunge (cuiva) cuțitul la os = a i se sfîrși (cuiva) răbdarea sau puterea, a ajunge la capătul răbdării sau puterii; a se afla la mare strîmtoare. A-i da (cuiva) un cuțit prin inimă = a simți o durere adîncă (fizică sau morală). Atîta îi trebui unchiașului să auză, ca să-i dea un cuțit ascuțit prin inimă. O grijă mare îl cuprinse. ISPIRESCU, L. 97. (A fi) pe o muchie de cuțit = (a fi) foarte aproape de o primejdie, (a se afla) într-o situație critică sau într-un moment critic. ♦ Instrument de os sau de metal cu care se taie hîrtie sau foile unei cărți. Se juca... c-un cuțit de os. SADOVEANU, B. 78. ♦ Bisturiu; p. ext. operație. A murit sub cuțit. 2. Piesă tăioasă de metal la diverse mașini și unelte. Cuțit de strung. ▭ Cuțitele tractoarelor au spart, adînc în trupul stepei. SAHIA, U.R.S.S. 95. Mirosul pămîntului răscolit se împrăștia pe urma cuțitelor biruitoare [ale plugurilor]. ANGHEL, PR. 83. ♦ Piesă principală a cîntarului, care se deplasează la cea mai ușoară atingere și face ca cîntarul să fie sensibil.

dátă f., pl. dățĭ (d. daŭ). Oară, moment: o dată (pl. de doŭă orĭ). Întîĭa dată saŭ întîĭa oară, prima dată saŭ prima oară (pl. a doŭa, a treĭa oară). Rînd, serie de timp: astă dată, de astă dată, data asta (acuma, în acest timp). Altă dată, odată, odinioară (lat. olim), nu acuma: altă dată eram maĭ fericit, să viĭ altă dată. De o cam dată. V. deocamdată. Pe dată, îndată, imediat (V. odată). Dintr’o dată, pe dată, îndată, dintr’o singură lovitură: dintr’o dată l-a învins. Dată, pl. date (fr. date, it. data, d. lat. datum, pl. data). Ziŭa, timpu cînd s’a făcut, cînd s’a emis un lucru: pe peatră era data anuluĭ 1504 (moartea luĭ Ștefan cel Mare). Pl. Noțiunĭ, înformațiunĭ ale științeĭ (fr. donée): în această carte îs date importante.

DATĂ¹, dăți, s. f. (Rar la pl.) Timpul sau momentul în care are loc un fapt sau o întîmplare. Se aud lătrăturile unui cîine de fiecare dată cînd vine sau pleacă lume străină. CAMIL PETRESCU, T. I 533. A fost singura dată în trei luni cînd au vorbit atît de lung. C. PETRESCU, C. V. 356. O singură dată a întrebat cu gura plină de plăcintă: Elisabeta, de cîte ori se mănîncă la noi pe zi? SAHIA, N. 57. ◊ (În concurență cu «oară») L-ai văzut prima dată acum două săptămîni. CAMIL PETRESCU, T. III 119. Dar eu văd de-atîtea dăți Ce cuminte-i firea! COȘBUC, P. I 264. Și-ntîia dată-n viață un plîns amar mă-neacă. EMINESCU, O. I 91. ◊ Loc. adv. Data trecută = cu prilejul anterior, în împrejurarea trecută. Ca și data trecută, aruncară făina pe jos. ȘEZ. I 86. Data viitoare = cu prilejul ulterior, într-o împrejurare viitoare. Să știți că vă aduc data viitoare un ulcior de țuică. SADOVEANU, P. M. 28. De data aceasta (sau asta) sau de astă dată = în împrejurarea în care ne găsim acum, de rîndul acesta, acuma. De data aceasta n-ar mai fi o luptă, ci s-ar vedea simple trupuri... cum aleargă mecanic, în dorul de viață. SAHIA, N. 18. De astă dată însă vă rog să-mi răspundeți categoric. VLAHUȚĂ, O. A. 431. Tot eu te voi scăpa și de data asta. ȘEZ. IV 4. Pe dată (ce... sau cum...), pe loc, numaidecît; în momentul cînd... Orice fecior o vedea Pe dată o și-ndrăgea. TEODORESCU, P. P. 152. (În opoziție cu de două ori) O dată = într-un singur rînd, nu de mai multe ori. Cînd era să iasă, își mai aruncă ochii o dată prin grajd. ISPIRESCU, L. 3. N-am pățit eu asta numai o dată în viața mea. CREANGĂ, P. 124. Să mai sărut o dată pămîntul țerei mele! ALECSANDRI, P. III 296. Să nu ne mai întîlnim Numai sîmbăta o dată, Duminica ziua toată, Alte zile-arareori, Într-una de nouă ori. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 62. Nu o dată = în repetate rînduri, de multe ori, adesea. O dată (cu) = în același timp (cu)..., cu același prilej, concomitent, simultan. O dată cu venirea serii, femeile au aprins focul în vatră. BOGZA, C. O. 117. Baba, care se culcase o dată cu găinile, se sculă cu noaptea-n cap. CREANGĂ, P. 6. Nu te ocupa de multe trebi o dată. NEGRUZZI, S. I 248. (Cu o construcție mai puțin obișnuită) Ajunse cu seara o dată la un loc. RETEGANUL, la TDRG. ◊ Expr. O dată cu capul = cu nici un preț, niciodată. O dată cu capul nu putea el crede una ca asta. ISPIRESCU, L. 20 St! nu deschide o dată cu capul! CARAGIALE, O. I 99. O dată pentru totdeauna = definitiv, irevocabil. Ei trebuie să înțeleagă o dată pentru totdeauna că forța brațelor noastre întrece forța tuturor motoarelor. SAHIA, N. 36. Încă o dată = din nou, a doua oară. Încă o dată de vei veni... să te faci că nici mă cunoști. id. ib. 62. ◊ Loc. conj. O dată = (înaintea unui participiu sau a unui adjectiv) din moment ce, îndată ce, imediat ce. O dată intrată pe calea putreziciunii morale și intelectuale, clasa burgheză se cadaverizează. IONESCU-RION, C. 109. O dată pornit din casa d-tale, înapoi nu m-oi mai întoarce. CREANGĂ, P. 192. O dată liberi, unii din noi luară calea Parisului, alții se duseră în Transilvania. BOLINTINEANU, O. 269. O dată ce = de vreme ce. O dată ce s-a luat hotărîrea, rămîne valabilă.

daŭ, dat, dare v. tr. (lat. *dao [îld. do], dĕdi, dătum, dăre; it. dare, pv. cat. sp. pg. dar. Dădeam [vechĭ dam]; dădúĭ [vechĭ dedéĭ, dedéșĭ, déde, déderăm, déderățĭ, déderă, ĭar azĭ maĭ rar detéĭ, detéșĭ, déte, déterăm, déterățĭ, déteră]; să daŭ, să dea [mold. să deĭe]; dă, nu da, dea [mold. deĭe]. P. formă cp. cu staŭ. – V. cred, perd, vînd, ascund). Întind, ofer: a da de pomană banĭ săracilor. Ofer, plătesc: daŭ un franc pe un cuțit. Fac, produc: găina face oŭă, vaca vițeĭ, stejaru ghindă. Predaŭ, remit: a da un hot pe mîna polițiiĭ; a da o scrisoare în primirea, în sama, în mîna cuĭva. Caut, încerc: dădea să vorbească și nu putea. Mișc, împing: daŭ scaunu maĭ încolo. Ung, spoĭesc, văpsesc, sulemenesc: daŭ cizmele cu vax, daŭ părețiĭ cu var, daŭ gardu cu verde, mitocanca se dăduse cu roș. Daŭ jos, scobor: daŭ jos ceva din pod. Răstorn: daŭ jos scaunele fugind. Daŭ înapoĭ, restitui: daŭ înapoĭ ceĭa ce eram dator. Împing înapoĭ: daŭ înapoĭ un ceas (adică minutarele luĭ). Daŭ în ainte, 1) împing în ainte: daŭ în ainte un ceas (adică minutarele luĭ); 2) întrec, îs superior: a da cuĭva mult în ainte (E o expresiune de la joc [popice, biliard ș.a.] cînd un adversar tare dă celuĭ maĭ slab cîte-va puncte de la el, ĭar el începe maĭ de jos). Daŭ ascultare cuĭva, mă supun luĭ, îl ascult. Daŭ (saŭ pun) vine pe cineva, îl acuz, îl învinovățesc. Daŭ năvală, năvălesc. Daŭ ordin, ordonez, poruncesc. Daŭ faliment, devin falit. Daŭ un copil la carte, la școală, îl trimet la școală. Daŭ la jurnal, public în jurnal. Daŭ un copil la stăpîn, îl fac servitor. Daŭ ceva pe foc, arunc în foc. Daŭ pe gît, înghit, beaŭ: daŭ vinu pe gît. Daŭ pe gîrlă, arunc în gîrlă, (fig.) arunc ca lucru fără valoare. Daŭ afară, exclud, elimin. Daŭ pe bete, pe brîncĭ afară, exclud trîntind pe cineva la pămînt. Daŭ de-a dura, rostogolesc. Daŭ pe scară, alung dînd jos pe scară. Daŭ draculuĭ, ucid, (fig.) renunț la ceva: dă-o draculuĭ de carte! Daŭ cărțile (de joc), le împart. Daŭ cep unuĭ butoĭ, îl găuresc și încep a bea din el. Daŭ credință (crezare) cuĭva, unuĭ lucru, mă încred. Daŭ cuĭva cuvîntu, daŭ dreptu de a vorbi într’o adunare. Daŭ dreptate, recunosc că are dreptate. Daŭ medicamente, administrez medicamente. Daŭ drumu, las liber. Daŭ (saŭ bag) groaza în dușmanĭ, îi îngrozesc. Daŭ dosu, întorc spatele, fug de frică. Daŭ pe cineva de rușine, nu mă arăt la înălțimea laudelor luĭ, îl fac de rîs. Daŭ de gol, demasc, trădez. Daŭ pe față, denunț, divulg. Daŭ banĭ în ainte, plătesc în ainte. Daŭ mîna cu cineva, îl salut dînd mîna. Daŭ cuĭva bună ziua, îl salut cu vorba de „bună ziua”. Daŭ cinstea pe rușine, în locu cinstiĭ mă încarc de rușine. Daŭ cuĭva (banĭ) de cheltuĭală, (fig.) îi trag o bătaĭe. Daŭ bir cu fugițiĭ, dezertez. Daŭ pace, las în pace, nu neliniștesc. Daŭ o pedeapsă, o palmă, aplic o pedeapsă, o palmă. Daŭ un țipet, țip. Daŭ gură (saŭ o gură) cuĭva, îl strig. Daŭ o guriță, un bot (fam.), îl sărut. Daŭ de știre, anunț. Daŭ țîță, alăptez. Daŭ de zestre cuĭva ceva, îl înzestrez cu ceva. Daŭ vĭață, vivifiv, fac viŭ. Să dea Dumnezeŭ, să facă Dumnezeu! Daŭ sama, expun socoteala. Îmi saŭ samă, sînt conscient, înțeleg. Îmi daŭ sfîrșitu, mor. Îmi dă mîna să fac ceva, om cu ce (curaj, bani), pot, îndrăznesc. V. intr. Mișc: a da din umerĭ, din cap, din coadă, din picĭor. Lovesc, descarc o armă: daŭ cu pumnu, cu cĭomagu, cu pușca, cu tunu în ceva. Arunc, întind: daŭ cu cĭorpacu, cu plasa (ca să prind pește). Încolțesc, germinez: plantele daŭ vlăstare, mugurĭ. Năvălesc: stațĭ maĭ încet, că nu daŭ (subînț. năvală) Turciĭ și Tătariĭ! Intru: a dat moartea în găinĭ. Cad: calu omu a muncit pîn’a dat în bot, în genunchĭ. Conduc la, răspund: fereastra, cărarea dă dă în grădină. A ieșĭ, a țîșnĭ (vorbind de materiile fecale, de lava unuĭ vulcan ș.a.): uĭ-te ce dă din acest copil dac’a mîncat atîtea fructe! Fig. A vorbi lucrurĭ surprinzătoare: acest copil era odată tăcut (orĭ prost) dar acuma uĭte ce dă din el! Daŭ în, cad în: a da într’o groapă în cursă. A da în gropĭ (de prost), a fi foarte prost. A da în clocote, în fert, în undă, a începe să clocotească, să fearbă. A da în foc (apa, laptele), a se unfla și a se revărsa afară din vas. A da în mugurĭ, în copt (un arbore), a începe să facă mugurĭ, să se coacă. A-țĭ da în teapă, în petec (Iron.), a-țĭ face vechiŭ obiceĭ: Țiganu, chear împărat s’ajungă tot îșĭ dă în teapă. Daŭ în cărțĭ (saŭ cu cărțile), în bobĭ (saŭ cu bobiĭ), ghicesc cu cărțile, cu bobiĭ. Daŭ de saŭ peste, aflu, nemeresc, întîlnesc, mă izbesc de: a săpat pîn’a dat de apă, a mers pîn’a dat de prietenu luĭ, a căutat pîn’a dat peste ce a dorit. A dat de dracu, de belea, a-l întîlni pe dracu, a te izbi de o neplăcere. A da înainte (cu vorba, cu beția, cu vinu), a continua. A da înapoĭ, a scădea, a regresa. A da pe la cineva, a trece, a veni pe la el. A da din umerĭ, a sta nepăsător. A bate din buze, a fi păcălit, a nu avea ce- țĭ trebuĭe. V. refl. Mă las pradă în voĭa cuĭva: mă daŭ somnuluĭ. Mă răped: acest cîne se dă la om (Nu te da, nu te lăsa! se zice cînd te prefacĭ că-țĭ opreștĭ cînele să nu muște pe cineva, dar pe ascuns îl amuțĭ contra luĭ). Cedez, mă daŭ învins, mă predaŭ: nu te da! Mă daŭ învins, prins, mă predaŭ, recunosc că-s învins; mă dedaŭ: mă daŭ studiuluĭ, bețiiĭ. Mă daŭ jos, mă scobor, descind. Mă daŭ în lăturĭ, mă retrag, (fig.) nu mă amestec, nu ajut. mă daŭ după vînt, mă conduc după cum cer împrejurările. Mă daŭ după perdea, mă ascund, fug de de răspundere. Mă daŭ pe brazdă, mă acomodez, mă deprind, mă îmblînzesc. Mă daŭ peste cap, fac pe dracu’n patru, fac tot posibilu. Mă daŭ de (saŭ drept), mă pretind: a te da de (saŭ drept) patriot.

*dejá adv. (fr. déjà, d. dès, din, de [lat. de ex. din] și ja [lat. jam], deja). De pe acuma, de pe atuncĭ, și: a venit deja, l-a prins deja, e deja seară, e seară deja, deja e seară (curat rom. a și venit, l-a și prins, a și venit seara, s’a și înserat). Din ainte: îl cunoșteam deja. Încă (în trecut): deja din copilărie, deja de copil, de la poartă deja.

dejà adv. 1. de pe acuma: e deja seară; 2. de înainte: te cunoșteam deja (= fr. déjà).

DEPĂRTA, depărtez, vb. I. (Uneori în concurență cu îndepărta) 1. Refl. A se duce din apropierea unei ființe sau a unui lucru, a pleca în altă parte. Oamenii se depărtau cîte unul. CAMILAR, N. I 40. Acuma s-a depărtat și mai tare, cu scaunul lui, de colțul mesei. SADOVEANU, P. M. 230. Se uită la el cu milă și parcă nu se îndura să se depărteze de dînsul. ISPIRESCU, L. 15. Biata fată... pornește în toată lumea, depărtîndu-se de casa părințască fără nici o nădejde de întoarcere! CREANGĂ, P. 286. ♦ A se înstrăina de cineva sau de ceva, a părăsi (pe cineva sau ceva). Neputința de a înțelege ce se petrece în sufletul și în corpul acelei ființe care se depărta de el, îl chinuia amar, pînă la disperare. BART, E. 216. 2. Tranz. A duce, a muta, a pune în altă parte; a ține pe cineva departe. Lopătarii depărtaseră corabia de uscat. ISPIRESCU, L. 24. De-aș putea să-i depărtez pe toți de-acasă. ALECSANDRI, T. I 216. ♦ A înlătura (dintr-o situație, dintr-o funcție sau o poziție oarecare); a alunga, a goni, a izgoni. Mi-a spus că-i pare rău că trebuie să mă depărteze din casa lui. GALACTION, O. I 77. Din locașul fericirii Pentru ce m-ai depărtat? ALECSANDRI, P. II 98. Brazii că se legănau... Dar voi ce vă legănați? Sau vreți cuibul să-mi stricați, De-aici să mă depărtați? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 204. ◊ Fig. Putea ca să și-l închipuiască altfel de cum îl cunoscuse – sănătos în orice clipă – depărtînd însuși gîndul că un om ca el ar putea să se îmbolnăvească? MACEDONSKI, O. III 21. 3. Refl. A se abate, a devia. Dar ia, să nu ne depărtăm cu vorba și să încep a depăna firul poveștii. CREANGĂ, P. 184.

DESCHIDE, deschid, vb. III. 1. Tranz. (Cu privire la uși, ferestre, capace sau alte părți mobile care închid unele obiecte) A da la o parte, a împinge în lături (pentru a permite accesul în interior). A pășit îndesat pînă la prag, deschizînd ușa. SADOVEANU, P. M. 127. Și-n două laturi templul deschise-a lui portale. EMINESCU, O. I 98. Dar deschideți poarta... turcii mă-nconjor... Vintul suflă rece... rănile mă dor! BOLINTINEANU, O. 33. Oi ruga pe maică-mea Să deschiză fereastra, Să mă uit la dumneata Și să-mi treacă durerea! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 83. ◊ Expr. A-i deschide (cuiva) porțile = a-i da (cuiva) acces liber (la ceva). Revoluția culturală a deschis larg porțile școalelor și universităților – altădată accesibile numai claselor exploatatoare – copiilor de muncitori și țărani muncitori. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2658. ♦ (Cu privire la spații sau încăperi închise) A da la o parte ușa sau capacul unui obiect (pentru a putea pătrunde undeva). Să deschizi această culă unde cei mai mîndri zac. DAVILA, V. V. 156. A zis fetei să se suie în pod, să-și aleagă de acolo o ladă... dar să n-o deschidă pîn-acasă. CREANGĂ, P. 289. ◊ (Poetic) De cînd codrul, dragul codru, troienindu-și frunza toată, Își deschide-a lui adîncuri, fața lunii să le bată, Tristă-i firea. EMINESCU, O. I 83. ◊ Absol. Cînd deschise, auzi și glasul lui Gheorghiță, amestecat cu al argatului. SADOVEANU, B. 103. Deschideți iute, zise Ivan tropăind și frecîndu-și mînile. CREANGĂ, P. 309. Deschide-mi să ieu traista din cui! ALECSANDRI, T. I 325. ◊ Expr. A-și deschide urechile = a asculta cu mare atenție. A deschide (cuiva) capul (sau mintea) v. cap. A-și deschide sufletul (sau inima) = a face destăinuiri, confidențe, a spune tot ce ai pe suflet. Sînt bărbat și nu mi-e ușor lucru să-mi deschid inima. DAVIDOGLU, M. 58. Măgură își deschidea tot mai larg inima către oamenii aceia simpli. CAMILAR, N. I 32. Prințule, zise domnul abate, deschizîndu-și tot sufletul și tot zîmbetul, cătră tovarășul său. SADOVEANU, Z. C. 51. A deschide (refl. a i se deschide) cuiva pofta de mîncare = a provoca cuiva (sau a căpăta) poftă de mîncare. ♦ (De obicei determinat prin «cu cheia») A descuia. (Refl. pas.) Fiule, în toate casele ce se deschid cu aceste chei, să intri. ISPIRESCU, L. 112. ♦ Refl. (Despre ferestre și uși; urmat de determinări introduse prin prep. «în» sau «spre») A lăsa liber accesul sau vederea în... sau spre... Din salon se deschid uși... spre terasă. CAMIL PETRESCU, B. 91. 2. Tranz. (Cu privire la părți ale corpului) A desface, a face să nu mai fie împreunat sau strîns. a) (Cu privire la gură) A îndepărta buzele și fălcile una de alta pentru a sorbi, a mînca sau a vorbi. Deschise gura să vorbească, apoi se răzgîndi și tăcu. DUMITRIU, N. 148. ◊ Expr. A deschide gura = a vorbi. Boierul cum deschide gura iese minciuna. REBREANU, R. II 92. Nu cumva să deschizi gura cît îi fi la masă. ALECSANDRI, T. 755. A deschide cuiva gura = a face pe cineva să vorbească, a-l sili să spună ceea ce de bunăvoie nu spune. b) (Cu privire la ochi) A ridica pleoapele descoperind ochiul; p. ext. a se deștepta din somn. Cînd am deschis ochii, era prea tîrziu, tovarășii mei care au ținut drumul cel bun erau departe și nu-i mai puteam ajunge. VLAHUȚĂ, O. AL. I 7. Avea în frunte numai un ochi mare cît o sită, și cînd îl deschidea, nu vedea nemica. CREANGĂ, P. 243. Cînd am deschis ochii, era ziua mare. NEGRUZZI, S. I 60. ◊ Expr. A deschide ochii = a se naște, a vedea lumina zilei; fig. a intra în lume. Ești tînăr; ai deschis ochii încoace, după Cuza. GALACTION, O. I 64. A deschide (refl. a i se deschide) cuiva ochii = a face pe cineva (sau a ajunge) să-și dea seama de ceva. Dar astăzi rupt e vălul și ochii s-au deschis. MACEDONSKI, O. II 203. A (sau a-și) deschide ochii (bine) = a fi foarte atent la ceva; a înțelege bine ceva. Acuma bine că ți-ai deschis și dumneata în sfîrșit ochii ca să vezi cine sînt. CARAGIALE, O. I 63. A deschide ochii mari = a se mira tare de ceva. Căscară toți gura; deschiseră ochi mari, rădicară din umeri și începură să cam surîză. CARAGIALE, O. III 145. c) (Cu privire la mînă) A desface degetele strînse pumn; fig. a fi darnic, milostiv. d) (Cu privire la brațe) A întinde în lături pentru a îmbrățișa pe cineva; fig. a primi pe cineva cu bucurie. Mi-au deschis brațele și m-au primit frățește la revista «Viața Romînească». GALACTION, O. I 31. ♦ (Cu privire la aripi) A desface pentru zbor. Deschide-ți aripile și sai la pămînt. ALECSANDRI, T. I 113. 3. Tranz. (Cu diverse determinări, sensul reieșind din acestea) a) (Cu privire la plicuri, p. ext. la scrisori) A desface, a dezlipi, a despături (pentru a lua cunoștință de conținut). b) (Cu privire la cărți sau caiete) A întoarce coperta, împreună cu una sau mai multe file (pentru a scrie sau a lua cunoștință de textul scris); a desface la o anumită pagină. Domițian nu deschise nici caietul, nu luă nici floarea: nu le văzuse. BASSARABESCU, V. 20. c) (Cu privire la o rană, o cavitate a corpului etc.) A tăia, a face o incizie. Chirurgul deschide abdomenul. 4. Refl. (Despre pămînt sau formațiuni ale pămîntului; prin analogie, despre valuri) A se despica, a se crăpa. Unde se deschidea talazurile... acolo țîșt! și dînsa. ISPIRESCU, L. 34. ♦ (Despre găuri sau crăpături) A se forma. Se deschide în tavan, deasupra capului, o gaură mică de pod. BOGZA, Ț. 62. ♦ (Despre răni) A începe să sîngereze sau să supureze. (Fig.) O rană purulentă... se deschide la soare. C. PETRESCU, Î. II 159. ♦ (Despre flori) A-și desface petalele, a se transforma din boboc în floare. 5. Tranz. (Cu privire la drumuri, șosele, cărări) A săpa, a tăia, a croi. Prin aceste chei grele de piatră, Bicazul își deschide un drum. BOGZA, C. O. 66. Pe cînd ai noștri deschid pîrtii prin nămeți, leșii să cocoloșesc la Halici. DELAVRANCEA, A. 18. Ne așezam în două rînduri și deschideam calea. CREANGĂ, A. 10. ◊ Fig. Răsturnarea dictaturii burghezo-moșierești a deschis drumul transformărilor revoluționare în Romînia. LUPTA DE CLASĂ, 1952, nr. 6, 93. ◊ Expr. (De obicei peiorativ) A deschide cuiva carieră = a înlesni cuiva să-și facă o situație profesională bună. Iar cărările vieții fiind grele și înguste, Ei încearcă să le treacă prin protecție de fuste, Dedicînd broșuri la dame a căror bărbați ei speră C-ajungînd cîndva miniștri le-a deschide carieră. EMINESCU, O. I 137. ♦ Refl. (Despre drumuri, locuri, peisaje, priveliști) A se înfățișa vederii, a se desfășura înaintea ochilor. La capătul străzii Buzești se deschide deodată «piața Victoriei», la care n-are vreme moș Gheorghe să ia seama. SP. POPESCU, M. G. 54. Ajunseră la un loc unde se deschidea trei drumuri. ISPIRESCU, L. 274. 6. Tranz. A porni o acțiune, a face începutul, a începe. A deschide o ședință. A deschide o adunare. ▭ Am deschis o subscriere și o loterie în ajutorul sărăcimii. ALECSANDRI, T. 1311. I-au deschis proces. id. ib. 1449. ◊ Expr. A deschide vorba despre ceva = a începe, a aborda un subiect. Cînd musafirul l-a văzut pe Abu-Hasan încălzit bine, i-a deschis vorba despre dragoste. CARAGIALE, O. III 80. A deschide (cuiva) un credit v. credit. A deschide focul v. foc. ♦ (Mine) A îndepărta straturile sterile situate deasupra unui zăcămînt, în vederea exploatării acestuia. ♦ (Întrebuințat și absolut) A face prima mișcare într-o partidă de șah. ♦ (Sport) A trece mingea unui coechipier ca să întreprindă o acțiune ofensivă. 7. Tranz. (Cu privire la instituții sau întreprinderi) A înființa, a organiza, a face să ia naștere. Această mișcare, cu rezultate atît de imense, a avut începuturi modeste. George Lazăr... deschizînd o școală în care, întîia oară, se predau cursurile în romînește, le marchează mai cu seamă. MACEDONSKI, O. IV 115. Mi-aduc aminte din copilărie, cînd dascălul Vaillant, venit de curînd în țară, cam pe la anul 1831, deschisese o clasă de limba franceză. GHICA, S. A. 122. 8. Refl. (Despre culori sau lucruri colorate) A căpăta o nuanță mai luminoasă, mai apropiată de alb. I s-a deschis părul. ♦ Tranz. A da unei persoane sau unui lucru o înfățișare luminoasă, prietenoasă. Fruntea liberă, părul întors, prins cu un singur ac de fildeș, îi deschideau fața. C. PETRESCU, S. 163. 9. Tranz. (Numai în expr.) A deschide o paranteză = a pune primul din cele două semne care formează o paranteză; fig. a face o digresiune în cursul unei expuneri. 10. Refl.; (Fon.; despre vocale) A trece din seria vocalelor închise în seria vocalelor deschise. – Forme gramaticale: perf. s. deschisei, part. deschis. – Prez. ind. și: (regional) deschiz (JARNÍK-BÎRSEANU, D. 80). – Variantă: (regional) deșchide (KOGĂLNICEANU, S. 87) vb. III.

DESFACE, desfac, vb. III. 1. Tranz. (Adesea în corelație cu a face) A descompune un întreg în părțile din care e alcătuit. Am desfăcut firul de lînă în două. ◊ Refl. De-atunci negura eternă se desface în fășii. EMINESCU, O. I 132. ♦ A face ca ceva efectuat să revină la starea anterioară. Omul singur ceea ce-și face, niminea nu i-l poate desface. PANN, P. V. III 120. ◊ Refl. Scîrba lui acuma că și-au pierdut odorul inimii sale!... Însă lucrul făcut nu s-au putut desface. SBIERA, P. 90. ◊ Absol. Dănilă face, Dănilă trebuie să desfacă. CREANGĂ, P. 46. ♦ (Cu privire la învoieli scrise sau verbale) A anula, a strica. A desfăcut logodna. ▭ Văzîndu-și bordeiul schimbat într-o căsuță arătoasă, a desfăcut contractul de închiriere. REBREANU, I. 83. 2. Tranz. A desprinde din locul unde este fixat sau din legătura cu care este prins, legat sau înnodat. Podarul desface lanțul, și peste cîteva clipe corabia începe să plutească. BOGZA, C. O. 290. ◊ Refl. Iar din umbra de la maluri se desface-acum la larg Luntrea cu-ale ei vintrele spînzurate de catarg. EMINESCU, O. I 154. (Fig.) Valea era cufundată în întuneric, numai fruntea pleșuvă a Ceahlăului, luminată, se desfăcea albă din umbra nopții. RUSSO, O. 115. 3. Refl. (Despre oameni) A se despărți de cineva sau de ceva, a se lăsa de cineva sau de ceva. Se găsea tot așa de singur între străini, cum singur și orfan fusese în toată copilăria. Numai Triglea și baba lui avuseseră milă de el. Acum se desfăcuse și de ei. SADOVEANU, M. C. 54. Cînd ai plecat la Paris, te-ai desfăcut de toate. ALECSANDRI, T. 1722. Și de lume și de toate Împreună ne-am desface. ALEXANDRESCU, M. 55. ◊ Refl. reciproc. Să ne desfacem de fărtăție. SBIERA, P. 184. ◊ Tranz. Scobori, doamne, pe pămînt, De vezi lumea ce-a făcut: Desfăcut-a doi drăguți. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 176. 4. Tranz. A deschide un obiect (dezlegîndu-l, tăindu-l, ridicînd capacul etc.). Cuțitul de desfăcut cutii de conserve. C. PETRESCU, Î. I 3. De pe piept cămașa vesel ea-și desface. COȘBUC, P. I 250. ◊ Refl. Se desfac ușile. ISAC, O. 119. Să se desfacă săcriul. CREANGĂ, P. 323. ♦ A desfășura (deschizînd, răsfirînd, întinzînd), a despături. Întinse subt picioare un ziar și peste obraz desfăcu altul. C. PETRESCU, Î. II 199. Zi cu zi... [ziaristul] își desface foaia și-o aruncă vînturilor. ANGHEL, PR. 103. Mi-oi desface de-aur părul, Să-ți astup cu dînsul gura. EMINESCU, O. I 55. Lăpușneanul posomorîndu-se, desfăcu brațele. NEGRUZZI, S. I 146. ◊ Fig. Las inima comoara să-și desfacă. GOGA, C. P. 6. ◊ Refl. (Poetic) Valea Sălanelor se desface singură pe o lungime de cîțiva kilometri. SADOVEANU, V. F. 107. ◊ Expr. (Regional) A desface patul = a pregăti patul pentru dormit. ♦ Fig. (Cu privire la idei, teorii, teze) A înfățișa, a prezenta, a expune. Înviorat, se ridică deodată în picioare gata să înceapă a-și desface teoriile lui favorite. BART, E. 179. 5. Tranz. A vinde; a lichida prin vînzare. Curînd am închis casa de la Cișmeaua Roșie și m-am mutat în Mîntuleasa; cai, trăsuri, cîini de preț, am desfăcut tot. M. I. CARAGIALE, C. 92. Îi spuse toată istoria: cum a scăpătat Racliș, cum își desface ultima rămășiță din avere. VLAHUȚĂ, O. AL. II 72. Duce... nouă cai de ham. Cu patru dintr-înșii a plecat la Constantinopole. Acolea i-a desfăcut, i-a schimbat, a făcut ce a putut. I. IONESCU, D. 219. ◊ Fig. Acea tainică simțire, care doarme-n a ta harfă, În cuplete de teatru s-o desfaci ca pe o marfă? EMINESCU, O. I 137. 6. Intranz. (În superstiții; de obicei cu o determinare la dativ) A nimici vraja sau farmecul care apasă asupra cuiva. Dacă e legat prin vrăji, vom găsi o femeie bătrînă să-i desfacă. SADOVEANU, D. P. 30. Să cosesc pelin și iarbă, Să dau mîndrii să-mi desfacă. ȘEZ. VII 86. ◊ (Uneori cu a doua determinare, introdusă prin prep. «de» și arătînd natura vrăjii) Desfă (cutăruia) De orice rău. TEODORESCU, P. P. 365. ◊ Tranz. (Complementul indică vraja sau farmecul) Na, cioară, un leu bătut, Să-mi desfaci ce mi-ai făcut. MARIAN, O. II 32. S-o găsi cineva care să desfacă făcutul locului aceluia. ISPIRESCU, L. 101.

DEȘERT², -ARTĂ, deșerți, -arte, adj. 1. Care nu conține nimic; gol. Nu se mișca, ținînd paharul deșert pe tavă. C. PETRESCU, C. V. 129. Căpitanul, prevăzînd o mare furtună, dete ordin ca toți pasagerii... să se coboare în pivnița mărfurilor, care atunci era deșartă. BOLINTINEANU, O.284. ◊ Fig. Zaharia Duhu de atunci l-a primit cu ochii deșerți de orice înțelegere. C. PETRESCU, A. 318. E mort! Oh! deșert va fi de-acuma sufletul ce-n mine port. DAVILA, V. V. 187. ♦ (Rar, despre copaci) Scorburos. Un copac deșert văzuse și din scorbură-i zburînd Gărgăuni. CONTEMPORANUL, I 803. 2. (Despre un pămînt, o țară, o regiune) Lipsit de vietăți sau de vegetație, pustiu. Stelele Zgîrie sticla albastră a nopții și cîmpul e deșert. BENIUC, V. 107. Nu mai sînt pe luncă flori, Văile-s deșarte, Țipă cîrduri de cocori Pribegind departe! IOSIF, V. 73. Pe deșertul țărm al mării Noaptea s-a lăsat, și-n noapte, Dintre nori se rupe luna, Și din valuri sună șoapte. id. T. 166. ♦ Lipsit de oameni, nelocuit, nepopulat. Deșarta casă Dintr-o dată-mi pare plină. EMINESCU, O. I 106. Nu că e deșert pămîntul de tot de locuitori... ALEXANDRESCU, P. 55. 3. Fig. Lipsit de temei, amăgitor, ireal; (despre vorbe) fără miez. Au fost vorbe deșarte, domniță. SADOVEANU, Z. C. 151. Vorba-i ca și omul – în lume sau în artă – Cu-atît mai jucăușă, cu cît e mai deșartă. VLAHUȚĂ, O. A. 59. Vînătorile cu acompaniament de orchestră nu sînt, precum s-ar putea crede, o deșartă închipuire a imaginațiunii mele. ODOBESCU, S. III 101. Eu am pus gînduri deșarte, Să fug cu mîndra-ntr-o noapte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 57. ◊ Credință deșartă = superstiție. Credințele deșarte au făcut pe jucător să păstreze asupra lui cine știe ce monedă găurită. ANGHEL-IOSIF, C. L. 44. ♦ (Învechit, despre oameni) Vanitos. (Substantivat) Se fălea deșertul... [Hroiot] cu-acel vis amăgitor, Că o țeară neapărată va pustii prea ușor. NEGRUZZI, S. I 117. 4. Lipsit de rezultat, nefolositor, zadarnic. Ați luptat luptă deșartă, ați vînat țintă nebună. EMINESCU, O. I 36. – Pl. și (f.): deșerte (TOMA, C. V. 82, ALECSANDRI, T. I 395).

DEZBRĂCA, dezbrac, vb. I. 1. Refl. (Uneori determinat prin cuvinte care denumesc un obiect de îmbrăcăminte introduse prin prep. «de») A-și scoate îmbrăcămintea, a lepăda hainele (de pe sine). Mînecuță se dezbrăca de scurtă. SADOVEANU, P. M. 185. Maria s-a dezbrăcat în timpul acesta de pardesiu. CAMIL PETRESCU, T. III 220. Turnătorul se dezbrăca pînă la brîu. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 27. Vă dezbrăcați și vă scăldați cît vă place! VISSARION, B. 198. (Metaforic) A patra primăvară acuma se grăbește... Și cerul se dezbracă de viforoșii nori. ALEXANDRESCU, P. 24. (Tranz.) De sarică-l dezbrăca, Fără haine mi-l lăsa. TEODORESCU, P. P. 477. ◊ Tranz. (Complementul indică o haină) Își dezbrăcă blana și o atîrnă modest lîngă soba de fier. C. PETRESCU, A. 280. A dezbrăcat paltonul și-l ține pe braț. SAHIA, N. 98. (Metaforic) Stelele păliră; pădurea, copacii, tufele își dezbrăcară deodată umbra. GÎRLEANU, L. 19. ♦ Fig. A se lepăda, a se scăpa, a se descotorosi (de ceva). Dezbracă-te degrabă de orice deșertăciuni. MACEDONSKI, O. I. 167. Iar ciocoiul cum se pleacă De mă vede la potică! Cum, smerit, în genunchi pică Și de fală se dezbracă! ALECSANDRI, P. A. 44. 2. Tranz. Fig. A jefui, a prăda, a despuia. Și eu v-am robit, fraților,v-am bătut, v-am dezbrăcat. CAMIL PETRESCU, B. 156. Leșii pradă și dezbracă pe bieții oameni. NEGRUZZI, S. I 169.

DIN prep. I. (Cu sens local) 1. (Introduce un atribut care arată locul unde se află ceva) În. Și masa ovală de nuc, și sfeșnicul de alamă, și oglinda din părete în rama ei veche și simplă de lemn lustruit. VLAHUȚĂ, O. AL. II 18. [Izvoarele] sar în bulgări fluizi peste prundul din răstoace. EMINESCU, O. I 85. 2. (Introduce un complement care arată punctul de plecare al unei acțiuni) Dinspre, despre, dintru, de la. Se-nalță abur moale din grădină. TOPÎRCEANU, B. 4. Din cer un singur ochi de soare Căzu pe brîu și l-a răpit. COȘBUC, P. I 124. Balta vesel clocotește de-un concert asurzitor, Și din ochiuri se înalță cîrd de rațe ca un nor. ALECSANDRI, O. 188. ◊ Expr. Din urmă = de la locul unde am rămas. Acum, să ne întoarcem iar din urmă [cu povestea]. CREANGĂ, P. 174. ◊ (În corelație cu «în», «pînă în» sau «pînă la») Din poarta Siminichii și pînă-n fața crîșmei lui Andone, o unitate de tancuri poposea la marginea drumului. CAMILAR, N. I 23. ♦ (Complementul circumstanțial construit cu prep. «din» este în corelație cu un complement format cu același substantiv și prep. «în», pentru a arăta succesiunea în spațiu de la un loc la altul de același fel) Un stol de nagîți rătăcea din baltă în baltă, cu miorlăituri dureroase. SADOVEANU, O. VI 49. Atunci să mă fi văzut, cînd dam de urma unui cerb sau a unui urs, cum săream din stîncă în stîncă, pe la guri de prăpăstii adînci. ALECSANDRI, C. 28. ◊ Loc. adv. Din loc în loc = ici și colo, de la un loc la altul. Necunoscînd pe nime și umblînd din loc în loc, m-am rătăcit. CREANGĂ, P. 288. Din gură în gură (sau din mînă în mînă, din om în om) = de la om la om, de la unul la altul. Un joc mai știm și-o strigătură, Ce trece foc din gură-n gură. BANUȘ, B. 124. (În legătură cu o carte) Din scoarță în scoarță = de la prima pînă la ultima pagină, toată cartea. 3. (Arată locul și direcția în care se află sau se întîmplă ceva) Pe cînd mă ridic zdruncinat, auz foșneală pîntre coceni și un glas de om din apropiere. CARAGIALE, P. 40. ◊ Loc. prep. De din vale de... = de mai jos de... De din vale de Rovine, Grăim, doamnă, cătră tine. EMINESCU, O. I 149. Din jos de... = mai jos de...; dincolo de... Aleargă măicuț-aleargă, Aleargă din jos de moară Și-mi adă năsip în poală. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 107. Din sus de... = mai sus de... 4. (În legătură cu verbe care exprimă ideea unei separații) Mă condamnam... să-mi smulg mîna din umăr, aruncînd cu bolovani. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 12. ◊ Loc. adv. Din cale-afară sau afară din cale v. cale. ◊ Expr. A ieși (sau a scoate pe cineva) din fire (sau din sărite, din răbuș) v. scoate, ieși. (În legătură cu «a pieri») Din ochi = din fața ochilor. Piei din ochii mei. ALECSANDRI, T. 643. 5. (Introduce un atribut sau un complement care arată originea, proveniența, apartenența) Eu, frate, mă numesc Costan Cimpoieșu, din sat de la Udești. CAMILAR, N. I 13. Mierea albinelor poartă parfumul florilor din care-i extrasă. VLAHUȚĂ, O. AL. I 217. Simina, fata crîsnicului din Zimbru, și Șofron... erau foarte mîhniți. SLAVICI, O. I 287. ◊ (În contexte cu sens figurat) Din clocotul fierbinte al vieții celei noi, Țîșnește poezia adevărată, vie. DEȘLIU, G. 6. Statuie de marmură ieșită din mînile lui Canova. NEGRUZZI, S. I 50. Originea acestor adunări izvorăște din municipalitățile romane și din soboarele goților. BĂLCESCU, O. II 13. II. (Cu sens temporal) 1. (Introduce un complement care arată momentul existenței, timpul cînd se petrece o acțiune) O mulțime de furnici... au început a pișca din somn pe împăratul. CREANGĂ, P. 264. ◊ Loc. adv. Din vreme v. vreme. 2. (Introduce un complement care indică punctul de plecare în timp) N-am mai făcut geografia Europei din clasa treia. SEBASTIAN, T. 49. Îți spun ca la un frate, că din cruda copilărie slujesc prin străini. CREANGĂ, P. 200. Ei mi se sculau din zori, După glas de cîntători. TEODORESCU, P. P. 439. ◊ (În corelație cu «pînă») Va trebui cu dînșii să mă lupt din zori de zi pînă tîrziu în noapte. BENIUC, V. 72. ◊ Loc. adv. Din oră în oră (sau din an în an etc.) = la interval de o oră (sau de un an etc.). Să se tragă... din oră în oră. CAMIL PETRESCU, T. II 413. Din clipă în clipă sau din moment în moment = în orice clipă, acum, imediat, pe loc. Părea că se așteaptă să-i iasă în față, din clipă în clipă, un dușman. BOGZA, C. O. 25. Din zi în zi v. zi. Din cînd în cînd sau din vreme în vreme v. cînd. În cele din urmă v. urmă. III. (Cu sens partitiv) Dintre. Și rînd pe rînd veneau în sat Și ieri și astăzi cîte unul Din cei care-au plecat. COȘBUC, P. I 100. Aci vede omul adesea dealuri, din care unele sînt cu păduri și altele ochiuri limpede sămănate. GOLESCU, Î. 143. ◊ (Arată detașarea cuiva sau a ceva dintr-un colectiv, dintr-un tot) Îs cel mai vechi om din divizie. CAMILAR, N. I 13. Acuma începe una dintre zilele cele mai grozave din viața mea. CAMIL PETRESCU, U. N. 349. IV. (Introduce un complement de cauză) M-au trimis... din greșeală. CAMILAR, N. I 13. Din nebăgare de seamă... am călcat pe coprinsul tău. ISPIRESCU, L. 42. ◊ Loc. prep. Din cauza... (sau din pricina, din vina) Era o fată a cărei frumusețe aleasă părea că începe să se veștejească, să se treacă de timpuriu, din cauza unor suferinți mari, pe care i le ghiceai din ochii ei. DEMETRESCU, O. 132. Eu, babei mele... nu i-am spus. Și ea, din pricina asta are să moară, cînd a muri. CREANGĂ, P. 122. Așa-i, Radule, așa, Dar nu e din vina mea. TEODORESCU, P. P. 596. ◊ Loc. adv. (Ba) din una (ba) din alta v. una. Din glumă v. glumă. Din grabă v. grabă. Din întîmplare v. întîmplare. Din nefericire (sau nenorocire sau păcate) v. c. Din fericire v. fericire. V. (Introduce un complement de mod) Vîrgolici rîse din toată inima. HOGAȘ, DR. II 133. A strigat și Sfînta Duminecă o dată din răsputeri. CREANGĂ, P. 92. [Filimon] cînta din memorie, și foarte bine, toate ariile operelor italiane jucate în sala Slătineanu. GHICA, S. A. 79. ◊ Loc. adv. Din fugă = fugind. Costan Cimpoieșu grăbi pasul... urcînd din fugă într-un cheson de artilerie. CAMILAR, N. I. 28. Din zbor = zburînd. [Păsări-Lăți-Lungilă] prindea [păsările] cu mîna din sbor, le răsucea gîtul cu ciudă și apoi le mînca. CREANGĂ, P. 245. Din treacăt = trecînd. [Bîtlanul] din treacăt îi aruncă Altă veste stranie, C-au pornit-o peste luncă Frunzele-n bejanie. TOPÎRCEANU, B. 46. Din vedere sau din văzute = văzînd. Meșteșugul vreme cere, Nu se-nvață din vedere. Din plin v. plin. Din greu v. greu. Din gros v. gros. Din nou v. nou. Din senin v. senin. VI. (Introduce un complement instrumental) Cu. Pocnind din bici pe lîngă boi, În zori de zi el a trecut Cu plugul pe la noi. COȘBUC, P. I 93. A bătut din palme, făcînd semn tarafurilor... să se oprească. CARAGIALE, O. III 73. Și cu ghioaga nestrugită, Numai din topor cioplită. ALECSANDRI, P. P. 73. ◊ (Complementul indică un instrument muzical) Dadaci cînta din scripcă. CAMILAR, N. I 37. Iubesc o Viorică din poveste Și ei îi cumpăr flori și-i zic din liră. IOSIF, P. 40. Măi bădiță Niculiță, Cînd ieși seara pe uliță, Fluieră din fluieriță, Să ies și eu la portiță! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 49. ◊ (Complementul indică o parte a corpului) Un cucoș sări pe zaplazul de scînduri, bătu din aripi și trîmbiță vesel în lumina aurie. SADOVEANU, O. I 344. Dînsa strîmbă nițel din nas. ISPIRESCU, L. 214. Ipate flutura din cap și zicea:... eu sînt Stan Pățitul. CREANGĂ, P. 179. Baba scîrșni din dinți. EMINESCU, N. 22. VII. (Construcția prepozițională indică materia din care este făcut un lucru sau părțile lui componente) De. Mesteca aceeași mămăligă din făină necernută. CAMILAR, N. I 31. Eventual, casa poate să fie făcută din bîrne. SEBASTIAN, T. 9. Cîlții de la mămuca mi i-a luat... din ce să mai facem noi saci? CREANGĂ, P. 178. Degetele ei ca din ceară albă torceau dintr-o furcă de aur. EMINESCU, N. 8. ◊ (Indică elementele unei colectivități) Auditoriul se alcătuia mai ales din dame bătrîne. NEGRUZZI, S. I 5. VIII. (În legătură cu verbe care înseamnă «a preface», «a schimba», introduce complementul indirect care arată obiectul prefacerii; uneori în corelație cu «în») Mi-au schimbat numele din Stan în Ipate. CREANGĂ, P. 149. Ei fac din noapte ziuă ș-a zilei ochi închid. EMINESCU, O. I 56. IX. (Introduce un complement de relație) În ce privește, în privința. Întrecea mai pe toți băieții și din carte, dar și din nebunii. CREANGĂ, A. 2. ◊ Loc. prep. Din partea (cuiva) v. parte.