ALDĂMAȘ, aldămașuri, s. n. Cinste oferită de cineva cu prilejul încheierii unei tranzacții (în special a unei vînzări). Tîrgu-i rupt, pacea-i făcută, n-ar strica nici aldămașul. HASDEU, R. V. 145. Cheamă pe pivniceri și să le bem aldămașul [boierilor olteni]. ODOBESCU, S. I 83. Au mers să pețească, obicei cum este, Priviră, văzură, vorbiră de fată. Și se învoiră cu mumă, cu tată; Acuma rămase să bea aldămașul. PANN, P. V. II 136. ◊ Expr. (Familiar) A fi bun de aldămaș = a fi dator cu o cinste, cu prilejul cumpărării unui lucru sau al obținerii unui succes. – Variantă: adălmaș (GALACTION, O. I 263, CREANGĂ, A. 58) s. n.