HÎRB, hîrburi, s. n. 1. Bucată dintr-un vas spart (de lut, de sticlă), dintr-un geam sau dintr-o oglindă spartă; ciob; p. ext. vas spart, oală spartă. Nu mai apărea sub hîrleț și cazma un singur hîrb de ulcică. C. PETRESCU, R. DR. 127. Ajungînd la tîrg, el merge drept peste oalele femeii celei zdrănțoase, și regimentul după el, de nici un hîrb n-a rămas întreg. RETEGANUL, P. II 20. Te-am mînat apoi pe loc Cu hîrbul să-mi aduci foc; Hîrbul mi l-ai bucățit, Sprîncenile ți-ai pîrlit. ALECSANDRI, P. P. 351. 2. Vas de bucătărie de proastă calitate sau deteriorat; p. ext. obiect lipsit de valoare, vechi, stricat. Toată averea-i era o coșniță, o manta, niște hîrburi și un pat de scînduri făcut pe țăruși bătuți în pămînt. DUNĂREANU, CH. 65. Romano, așa chiar cum era el, avea un hîrb de aparat fotografic. HOGAȘ, DR. II 161. O casă numai hîrb: prin pereți se furișa neaua, cuptorul afuma și acoperișul era tovarăș cu vînturile. SLAVICI, O. I 61. ◊ Fig. Ea, care-i acuma hîrb, istovită, iar el un leș, ei amîndoi făceau planuri pentru viitor. CONTEMPORANUL, V_I 106.