2) murg, -ă adj. (cp. cu lat. mauricus, máŭric, al Maurilor, al Marocanilor, popor cu pelea întunecată, d. vgr. maŭros, ngr. mávros, negru; it. sp. Moro, Maur [REW. 5438]. D. rom. vine ngr. Epir múrgkos, alb. murk, art. murgu; sîrb. murgast, bg. múrg [av], rus. murúgiĭ, murg). Între roĭb și negru: cal murg, ĭapă murgă. Subst. Un murg. Paște, murgule, ĭarbă verde (Iron.), mîngîĭe-te c’o nădejde zădarnică! V. costișă.

peág, -ă adj., pl. pegĭ, pege (vsl. pĭegŭ, pătat, d. got. fáihus, vgerm. fêh, ngerm. fehe, veveriță siberiană). Olt. ș. a. Pătat, cu pete marĭ (vorbind de penele găinilor). Est. Care are toate picĭoarele albe pînă la genunchĭ și e bălțat la coaste, ĭar în colo negru: cal peag. – În nord pag (ca bat îld. beat), dar pl. pagĭ. V. pintenog, breaz, murg, roĭb, șarg, pestriț.

șatră, șetre, s.f. – 1. Cort, locuință țigănească: „Pă tată-to l-am văzut / La o șatră armenească / Cai negri să potcovească” (Bilțiu 1990: 252). 2. Baracă, gheretă, chioșc de scânduri, acoperit cu pânză, ce se ridică de negustori pe la târguri de țară sau bâlciuri (Brediceanu 1957): „Și mi-aș pune șatra-n prag / Ș-aș vinde la dor și drag” (Brediceanu 1957: 91). 3. Prispa cu stâlpi și arcade confecționate din lemn, pe fața casei și/sau pe toate cele trei laturi ale acesteia (Dăncuș 2010). Pridvorul caselor țărănești, târnaț (Bud 1908; Bârlea 1924; ALR 1971: 251). Sens exclusiv în Maramureș. „Maică, dacă-s supărat, / Ies afară, stau pe șatră” (Calendar 1980: 103). Șatra Pintii. „Aceie nu-i zare a zări, / Tăt e Șătruca Pintii” (Papahagi 1925: 246). – Din sl. šatǐrǔ, bg. šator (Miklosich, Cihac); Scr. satra (DEX).

ortoman a. și m. 1. bogat în turme (vorbind de ciobani): că-i mai ortoman și are oi mai multe POP.; 2. voinic, puternic (epitet dat haiducilor): un viteaz de ortoman pe un cal negru dobrogean POP. [Munt. iortoman, al cărui sens primitiv ciobănesc e «posesor de turme»: formațiune analogică (cf. hoțoman), din turc. YORT, avere, rut. IURT, turmă].

pintenog a. se zice de un cal negru sau murg cu pete albe la glezne. [Cf. serb. PUTONOG, cal cu picior alb].

porumbac a. 1. cenușiu, sur-roșatic (cocoș, cal); 2. negru-albăstriu (ca gușa porumbului). ║ m. fam. țigan.

ADĂPA, adăp și adap, vb. I. Tranz. 1. A da apă de băut (unui animal). La vadul Popricanilor călărimea ieșise cu caii la adăpat. SADOVEANU, O. VII 24. Fiul pașei din Ianina Un cal negru-n rîu adapă. C.OȘBUC, P. I 62. 4 (În glumă sau în basme, lichidul este altul decît apa) Pe But îl adăpa cu țuică înaintea celorlalți. DUMITRIU, N. 180. Voi adăpa [calul năzdrăvan] cu lapte dulce. EMINESCU, N. 27. ◊ Fig. Îl adăpa din nemărginita ei bunătate. SADOVEANU, O. I 271. ♦ Refl. (Despre animale) A bea apă, a-și potoli setea. [Capra] venea... spre a se adăpa la apele cele limpezi ale fîntînii. ISPIRESCU, L. 135. ◊ (Rar, despre oameni) Care cum se adăpa [din fîntînă] Tot mie că-mi mulțumea. TEODORESCU, P. P. 31. ◊ Fig. Tineretul... rîvnea să se adape la izvoarele științei. SADOVEANU, N. F. 130. În pieptul zbuciumat de doruri Eu simt ispitele cum sapă, Cum vor să-mi tulbure izvorul Din care sufletul s-adapă. GOGA, P. 5. 2. Fig. A umezi, a uda. Frumos e să duci moartea la-ai binelui dușmani: Să scapi de asuprire o patrie iubită Și să adapi pămîntul cu sînge de tirani. ALEXANDRESCU, P. 40. 3. Fig. (Neobișnuit) A adăuga apă unui lichid, a îndoi cu apă. V. boteza. Peste stropii de lapte mulși, toarnă mama cîteva căni de apă, adapă laptele. STANCU, D. 97.

FUGI, fug, vb. IV. Intranz. 1. A se deplasa cu pași repezi, a se mișca iute într-o direcție, a merge în fugă; a alerga, a goni. Fug caii, duși de spaimă, și vîntului s-aștern, Ca umbre străvezie ieșite din infern. EMINESCU, O. I 98. Ipate... își fură copilul din covățică... și fuge cu dînsul acasă. CREANGĂ, P. 173. Mihnea-ncalecă, calul său tropotă, Fuge ca vîntul; Sună pădurile, fîșîie frunzele, Geme pămîntul. BOLINTINEANU, O. 74. ◊ Fig. Zările se pierdeau într-o ceață ușoară spre care tremurau și fugeau parcă unde mărunte de lumină. SADOVEANU, O. V 505. Norii fugeau goniți de vînturile din înălțimi. GÎRLEANU, L. 41. ◊ (La imperativ sg., face narațiunea mai vie) Cît p-aci să puie zînele mîna pe ei. Și fugi, zînele după dînșii. ISPIRESCU, L. 164. ◊ Expr. A-i fugi (cuiva) pămîntul de sub picioare, se zice cînd cineva își pierde echilibrul și e gata să cadă sau, fig., cînd cineva se simte pierdut, cînd își pierde cumpătul. Simt că-mi fuge pămîntul de sub picioare și... dau să cad pe spate. CARAGIALE, O. II 312. A fugi mîncînd pămîntul = a fugi foarte repede. 2. (Urmat de determinări introduse prin prep. «după») A urmări în fugă, a alerga pe urmele cuiva pentru a-l ajunge, pentru a-l prinde. ◊ Expr. A-i fugi (cuiva) ochii după cineva = a nu-și mai putea lua ochii de la cineva, a privi insistent, cu admirație, cu dor, cu dorința de a poseda etc. A-i fugi (cuiva) ochii pe ceva = a nu-și putea fixa privirea pe ceva, a-i luneca cuiva privirea pe ceva (din cauza strălucirii sau a unei îmbinări de culori). Femeia ceea are acum o tipsie de aur și o cloșcă de aur, cu puii tot de aur, așa de frumoși, de-ți fug ochii pe dînșii. CREANGĂ, P. 99. 3.. Fig. (Despre vreme în general sau despre unități de timp) A trece repede, a se scurge. Vremea fuge pe nesimțite. ▭ Sînt veacuri de cînd unii după alții anii fug. DAVILA, V. V. 189. 4. Fig. (Despre peisaje din natură) A se perinda (ca urmare a unei iluzii optice) prin fața ochilor cuiva care trece în viteză mare (călare sau într-un vehicul). Pădurea fugea în două părți, desfăcută ca două aripi. SADOVEANU, O. IV 385. Trecem ca o săgeată prin lumea de arini, fuge tăpșanul cu satu-n spinare, fug oștile de arbori și stîncile speriate. VLAHUȚĂ, O. AL. I 165. Arald pe un cal negru zbura, și dealuri, vale în juru-i fug ca visuri. EMINESCU, O. I 92. 5. A părăsi în grabă (și pe ascuns) un loc pentru a scăpa de o primejdie, de o constrîngere, de o situație neplăcută; (despre un deținut) a evada; (despre un oștean) a dezerta. Capii mișcării... fugiră. SADOVEANU, O. I 420. Iată-i, înconjoară Garda ce-i urmase de cînd au fugit. BOLINTINEANU, O. 103. Alexandru Lăpușneanul... fugind la Constantinopol, izbutise a lua oști turcești. NEGRUZZI, S. I 137. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» și arătînd primejdia care trebuie evitată) Fugi tu de mine, fugi, căci eu Nu pot fugi de tine! COȘBUC, P. II 220. Părăsit-au a lor cuiburi ș-au fugit de zile rele. ALECSANDRI, P. A. 111. ♦ (Despre îndrăgostiți) A-și părăsi familia, plecînd să trăiască împreună cu cineva. Are o fată care a fugit cu un chelner. C. PETRESCU, C. V. 259. Hai să fugim împreună, fiindcă părinții noștri se scumpesc pentru două sălașe de țigani. ALECSANDRI, T. I 55. ◊ Expr. A fugi în lume = a pleca departe (fără să se știe unde). Hai ș-om fugi în lume, Doar ni s-or pierde urmele Și nu ne-or ști de nume. EMINESCU, O. I 176. De urît mă duc de-acasă Și urîtul nu mă lasă; De urît să fug în lume, Urîtul fuge cu mine. CREANGĂ, P. 141. ♦ A se depărta, a se retrage dintr-un loc. Fugi, dragă, din ferești, Nu stă o fată mare în ochii bărbătești. ALECSANDRI, T. II 102. ◊ Expr. (Familiar) Fugi de aici! = a) pleacă! dă-mi pace!; b) nu mai spune! ce tot spui! (Eliptic) Fugi, Ninico, cine ți-a băgat în cap prostii de astea? VLAHUȚĂ, O. AL. II 85. Fugi de-acolo! = nici gînd să fie așa! da de unde! ♦ (Urmat de determinări introduse prin prep. «de») A se sustrage, a se eschiva, a evita. Fugea de frigul și umezeala dinăuntru, iar căsuța babei i se părea un palat. DUNĂREANU, N. 24. Dar tu, copilă, fii cuminte Și fugi de dragoste în mai! IOSIF, PATR. 65. Moș Nichifor fugea de cărăușie, de-și scotea ochii. CREANGĂ, P. 107. Să fugă toți de tine, toți, chiar ș-ai tăi copii. ALECSANDRI, T. II 171. ◊ Expr. A fugi printre (sau dintre) degete = a-i aluneca cuiva din mînă; fig. a se strecura cu dibăcie dintr-o împresurare, a nu se lăsa prins. Îi în stare să le fugă dintre degite, ca o șopîrlă. ALECSANDRI, T. II 20. – Forme gramaticale: (gerunziu) fugind și (rar) fugînd (ALEXANDRESCU, P. 149).

BULZIȘ adv. (Regional) Într-un singur rînd, unul lîngă altul, alături. Cei patru cai negri încordați, cu stele în frunte, veneau bulziș mîncînd pămîntul. SADOVEANU, O. III 629.

CABRIOLETĂ, cabriolete, s. f. Trăsurică ușoară, cu două roți; brișcă. În curtea largă, înconjurată de acareturi, stătea stingheră o cabrioletă cu un cal negru. REBREANU, R. I 162. – Pronunțat: -bri-o-. – Variantă: gabrioletă (STANCU, D. 259, DELAVRANCEA, H. TUD. 50) s. f.

CAUCIUC, (2) cauciucuri, s. n. 1. Produs industrial, elastic și rezistent, fabricat dintr-o materie primă extrasă în formă de suc din trunchiul unor arbori tropicali, sau obținut pe cale sintetică. Fantome prinse-n diafane jocuri Călcau mărunt văzduhul, fără tropot, Ca cei ce poartă cauciuc la tocuri. TOPÎRCEANU, B. 92. I-am dus băiețelului o minge foarte mare de cauciuc și foarte elastică. CARAGIALE, M. S. 11. ◊ Cauciuc vulcanizat v. vulcanizat. 2. Anvelopă (pneumatică) care îmbracă roțile automobilelor, trăsurilor, bicicletelor etc. Brigadierul grăbi mersul mașinii, zorind-o ca într-un zbor. Cauciucurile fîșîiau înăbușit peste pietriș și praf. MIHALE, O. 467. Fără zgomot de roate, pe cauciucuri trase în trap sprinten de cai negri... trăsura... intră în mulțime. DUMITRIU, B. F. 32. – Pronunțat: ca-u-ciuc.

CEAUȘ, ceauși, s. m. (Învechit) 1. (La turci) Funcționar inferior al sultanului, care făcea mai ales serviciul de ușier sau de curier al curții, ori de aprod. Împăratul de vedea, Nici p-atît nu se lăsa: Semn ceaușului făcea Și degrabă c-aducea Un cal negru. TEODORESCU, P. P. 608. 2. (La noi, în orînduirea feudală) Nume dat unor funcționari publici: a) căpetenie, șef (al unui grup mai mic). Un ceauș de dorobanți venea înainte mîncînd pămîntul și învîrtea peste cap ștreangul. CARAGIALE, O. I 240. Pornirăm amîndoi pe jos spre casa clucerului, la care, în urma noastră, ceaușul de slujitori înșiruia oameni de jur împrejur. GHICA, S. 9. Iar ceaușul poterii, Slujitorul domniei, De-l vedea, îi tot zicea: Iancule, Jianule... TEODORESCU, P. P. 291. ◊ Ceauș spătăresc = comandant al lefegiilor spătărești. Lefegiii spătarului, în număr de 500 [erau] subt comanda ceaușului spătăresc. BĂLCESCU, O. I 13; b) vătaf sau căpetenie de surugii de la poștele statului. Opt cai cu doi surugii, precedați de un ceauș călare. GHICA, S. A. 94; c) aprod. Un ceauș îi aduce înainte doi împricinați, să-i judece. GHICA, S. XVI. 3. Om de serviciu la sinagogă. Din cînd în cînd un ceauș trece grăbit spre sinagogă. SADOVEANU, O. II 421.

CÎT¹ adv. (Exprimă nehotărît ideea de cantitate – materie, timp, distanță sau de intensitate) 1. (În propoziții independente exclamative și interogative, determinînd un verb) în ce măsură, în ce grad. Cît l-am rugat eu! ▭ Cît se bate, cît suspină, O inimă de dor plină. ALECSANDRI, P. I 25. ◊ (Urmat de prep. «de», determinînd un adj. sau un adv.) Cît de bine a răspuns! ▭ Cît de sfioasă crește noaptea, pășind încet din scară-n scară... ANGHEL, Î. G. 37. Cît îmi sînt de urîte unele dobitoace... Care cred despre sine că prețuiesc ceva! ALEXANDRESCU, M. 321. 2. (În corelație cu «atît» sau «atîta») Atît... cît (sau, popular, cum)... = în același grad, număr etc. ca și... Atîta-s de supărat, Cumu-i ceriul înnorat, Și atîta-s de scîrbit, Cumu-i ceriul de cernit. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 220. Atît... cît și... = și... și...; nu numai... ci (și)... Atît ea, cît și sora mai mică, Polixenia, se întreceau în griji pentru Domnițian. BASSARABESCU, V. 4. Aceste adunări se compuneau... de boieri, atît cei în slujbă cît și cei din afară. BĂLCESCU, O. II 13. Cu cît... cu atît... sau cu atît... cu cît... = pe măsură ce... tot mai mult... Și cu cît lumina-i dulce tot mai mult se lămurește, Cu-atît valurile apei, cu-atît țărmul parcă crește. EMINESCU, O. I 154. Noi n-am cruța a zice... Că mintea cu cîtu-i tare, cu-atîta mai mult lucrează. CONACHI, P. 278. Nu atît... cît (mai ales sau mai cu seamă)... = în astfel de grad..., în asemenea măsură... Nu atît faptul că ai greșit mă supără, cît mai ales faptul că nu cauți să te îndrepți. 3. (În loc. adv.) Cît colea = în apropiere, nu departe. Eu mă duc, ia, cît colea, să tai nițele lemne. ISPIRESCU, L. 334. Purcelul... se ia după moșneag și cît colea, mergea în urma lui. CREANGĂ, P. 82. Paște murgul și rînchează, Gheorghe doarme și visează; Iară Nuțu. cît colea, Pe Gheorghiță îl păzea. BIBICESCU, P. P. 56. Cît colo = foarte departe. Te azvîrl cît colo, mă, dacă îmi mai rîzi în față. DEMETRESCU, O. 96. Aruncînd căciula cît colo, cu carte cu tot, scoase fluierul. RETEGANUL, P. I 17. Fata ii pune atunci mîna în piepț, îl brîncește cît colo. CREANGĂ, P. 277. Dar colo, cît colo-n fund, Iată-un negru [cal] cam rotund. ALECSANDRI, P. P. 79. Cît pe colo = grozav de întins, foarte mare. Se cutremurară cînd văzură namila de lighioană lîngă dînșii și un lac de sînge cît pe colo. ISPIRESCU, L. 202. Cît de colo = de departe, de la mare distanță. Se vedea cît de colo că vorbea cu înțelepciune. ISPIRESCU, L. 22. Cît de cît = a) (măcar) puțin de tot, (măcar) cîtva; b) (după verbe la forma negativă) de loc. Nu atingeau pămîntul cît de cît. ▭ Că-i sta în puteri să întîrzie cît de cît năvala ce venea asupră-i, simțea... o bucurie plină de răutate. GALAN, Z. R. 213. Flacăra tinereții încălzește gîndul dorit și aștepți cu nerăbdare să sune cît mai degrabă ceasul luptei ca să poți lua și tu parte, măcar cît de cît, să fii și tu de vreun folos. PĂUN-PINCIO, P. 94. Cu coaja ți-alungi batăr o dată foamea cît de cît. RETEGANUL, P. IV 29. Nici (ca) cît = de loc, nicidecum. Ia vedeți vinele lui Țugulea, sînt ele unde le-am pus eu? Ba nici ca cît! ISPIRESCU, L. 317. Cît (e) lumea (și pămîntul) = totdeauna; (după. negație) niciodată. Alt stăpîn în locul meu nu mai face brînză cu Harap-Alb, cît îi lumea și pămîntul. CREANGĂ, P. 230. Cît lumea lîngă tine aș vrea ca să trăiesc. ALECSANDRI, P. I 166.

DORI, doresc, vb. IV. Tranz. 1. A fi stăpînit de dorința de a face sau de a dobîndi ceva; a tinde, a rîvni, a năzui la ceva. Doream să fiu transferat undeva lîngă Tulcea. SADOVEANU, P. M. 106. Mulți ar dori să aibă ceea ce ai d-ta. CREANGĂ, P. 154. Mult, bădiță, am dorit Ca să scapi de cătănit. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 298. ◊ Expr. A fi de dorit = a fi necesar, a se cuveni. Ar fi de dorit să știm cine a fost acea doamnă. NEGRUZZI, S. I 101. A lăsa de dorit = a avea lipsuri, a nu fi complet, a nu satisface. E drept că n-a fost o singură dată ceva, cît de neînsemnat, care să fi lăsat de dorit, se întrecea o lume să-mi facă voile și să mă desfete. M. I. CARAGIALE, C. 88. ♦ A pofti să dobîndească ceva, să aibă ceva pe gustul său. Totdeauna mi-am dorit copii. DAVIDOGLU, O. 24. De sus pînă jos părul lor e negru: cai ce sînt ai întunericului și ce n-au nici o pată. De altfel așa îi și dorise comandantul, șeful oștirei. MACEDONSKI, O. III 39. ♦ A avea intenția, a vrea. Înainte de cină spuse Nadinei că ar dori să-i vorbească. REBREANU, R. I 231. El pleacă-n urmă la cazarmă, Să afle ce dorea. COȘBUC, P. I 100. ◊ Expr. Cum doriți sau cum dorești, formulă prin care se lasă la aprecierea interlocutorului luarea unei hotărîri. Cum doriți, dar eu așa socotesc că-i bine. 2. A ține mult să vadă sau să revadă pe cineva, a aștepta (pe cineva) cu dor, cu nerăbdare, a fi chinuit de dorul cuiva. Fiind și eu al domniei-tale, cel mai bun și care te dorește mai mult, frate. SADOVEANU, Z. C. 18. Cît te doream!... M-ai așteptat, îmi pare, Prea mult. MACEDONSKI, O. II 9. Eu, care l-am dorit și l-am plîns doi ani de zile. ALECSANDRI, T. 1010. Frunză verde de pe rît, Vai, bade, cum te-am dorit! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 236. (Poetic) Pre tine, an tînăr, te văd cu mulțumire! Pre tine te dorește tot neamul omenesc! ALEXANDRESCU, P. 78. ◊ Absol. Bădiță, bădișor, M-ai învățat a iubi Ș-acum mă lași a dori! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 250. 3. (Cu privire la mîncări sau băuturi) A pofti cu nesaț, a jindui. A dori un strugure. 4. A ura. Scriu epistolia asta către frații mei. Le doresc pace, spor și bine. CAMILAR, N. I 253. În ora de pornire, cu toții împreună Doresc l-a tale pasuri călătorie bună. ALECSANDRI, P. I 138. Noi din suflet le dorim Acum și pînă murim: Cîte paie sus pe casă Atîția galbeni pe masă. ANT. LIT. POP. I 623.

CUMPĂNI, cumpănesc, vb. IV. I. 1. Tranz. A întări (cu cumpăna). De ți-e negrul (= calul) vînzător, Eu îți sînt cumpărător, Că vreau bine să-l plătesc, Cu aur să-l cumpănesc. ALECSANDRI, P. P. 105. ♦ A aprecia greutatea sau, p. ext., alte calități ale unui obiect. Am adus cavalul. L-am cumpănit în mînă: era lung și lustruit. SADOVEANU, N. F. 18. 2. Tranz. A pune în stare de echilibru, a echilibra. Pe cînd se apropiau în șirag, cu armele cumpănite pe umăr, de undeva un om nevăzut le strigă să stea. DUMITRIU, V. L. 52. [Baciul] cumpănește pe samare O gospodărie-ntreagă. TOPÎRCEANU, B. 20. Moș Vasile, cîrmaci vestit, pe care-l cunoaște Bistrița de patruzeci de ani, cumpănește pluta. VLAHUȚĂ, O. AL. I 165. ◊ Fig. Lumina și întunericul își cumpănesc puterile în faptul unei nopți destrămate. MIHALE, O. 475. ◊ Refl. reciproc. Fig. O tainică melancolie... o îndoioasă sfială, care mai adesea se cumpănesc cu o minte dreaptă și sănătoasă, cu un suflet compătimitor, cu o inimă miloasă. ODOBESCU, S. I 118. ♦ Intranz. A înclina într-o parte. Cînd soarele fu la trei părți din drumul său pe ceruri și sta să cumpănească dincolo de piscurile depărtate și viorii ale munților Calului, aruncai șaua și, desagii pe spetele Pisicuții. HOGAȘ, M. N. 63. ◊ Refl. A se apleca la dreapta și la stînga în căutarea echilibrului; a se clătina, a se legăna. Ieșind din șopru, Cimpoieșu se cumpăni. CAMILAR, N. I 230. Căpitanii, călări, se cumpănesc după pașii cailor înainte fi înapoi, cu ochii pierduți în zările limpezi. SADOVEANU, O. VI 232. Ne cumpăneam cu greutate pe bîrnele pusre punte. GALACTION, O. I 210. Mîndrul vultur ce-n văzduh se cumpănește. ALEXANDRESCU, P. 138. ◊ Tranz. Carul gol hodorogea pe drum și boii își cumpăneau capetele la dreapta și la stînga, pas cu pas. SADOVEANU, O. III 83. [Acvila] cumpănea aripi întinse vulturește. TOMA, C. V. 294. II. Fig. 1. Tranz. A cîntări (cu mintea), a chibzui, a socoti, a calcula. Soldatul fruntaș Cocor Dumitru avea înștiințări de toate acestea fără să le pătrundă desăvîrșit, dar le cumpănea cu amărăciune în mintea lui. SADOVEANU, M. C. 74. Își cumpănea mersul, glasul, cele mai mic gesturi. VLAHUȚĂ, O. AL. II 193. Zi tot ce ai a-mi spune Dar cumpănește-ți bine cuvintele. ALECSANDRI, T. II 171. ◊ Absol. Și cînd sub ochi vezi astfel de încîntări cerești. Lași inima ta prinsă și nu mai cumpănești. TOMA, C. V. 151. ◊ Intranz. Cumpănind despre ce i-ar putea vorbi, își aminti cu cît interes a discutat Grigore despre nevoile țărănești. REBREANU, R. I 44. 2. Refl. A sta la îndoială, a șovăi înainte de a lua o hotărîre. Se cumpăni o clipă și se întoarse îndărăt. C. PETRESCU, Î. II 119. 3. Refl. A lua o hotărîre, a se decide, a fi dispus să... Vremea a fost rea, c-a toț plouat și nici oamenii nu s-au cumpănit încă la învoieli. REBREANU, R. II 10. Se puse Ileana pe un somn dulce, de gîndeai că... de-ar fi șapte nopți legate laolaltă, încă s-ar cumpăni să le doarmă. RETEGANUL, P. I 57. 4. Tranz. (Transilv., Mold.) A face pe cineva să se hotărască într-un fel, a îndemna; a sfătui. Vere, acum ești avut și fericit; numai eu te cumpănii la asta, poftesc ca și tu să-mi faci mie asemenea. RETEGANUL, P. I 28. Moșnegii aceia... l-au cumpănit să pață astă pagubă. RETEGANUL, P. IV 78. 5. Tranz. A fi mai presus de..., a întrece, a covîrși; a precumpăni. Pîraiele-adunate se prefac în rîuri mari... Cei slabi, cînd se-mpreună, cumpănesc pe cei mai tari. ALECSANDRI, T. 165. Un singur om nu trebuie să cumpănească interesele unei armii. NEGRUZZI, S. II 141. – Variantă: cumpeni (PANN, P. V. I 125) vb. IV.

ÎNCĂLECA, încalec, vb. I. 1. Tranz. (Folosit mai ales absol.) A se sui călare (pe cal sau pe alt animal). Dacă poftești să mergi și d-ta, încalecă îndată. ISPIRESCU, L. 9. Genarul încălecă și zbură... în urma fugiților. EMINESCU, N. 15. Încălecînd, se înturnă la palat. NEGRUZZI, S. I 149. Mîndra calu-ncăleca, Spre Muncel vesel pleca. ALECSANDRI, P. P. 49. ◊ Intranz. (Complementul indică un cal sau alt animal) Fata împăratului încălecă apoi pe Galben-de-Soare. ISPIRESCU, L. 22. Hai, încalecă iute pe cal și te du la nuntă. CREANGĂ, P. 170. Încălecați pe cai, pe măgari... și, după zmeu, la goană! ALECSANDRI, T. I 420. (Complementul indică un lucru) Încalec pe copacul doborît și-l curăț de crengi. STANCU, D. 142. Încalecă pe un biet de lemn. ȘEZ. III 192. (Formulă în povestiri) Am încălecat... pe-o șa și-am venit de v-am spus povestea așa. CREANGĂ, P. 34. (Fig.) Mă hotăresc a-mi scutura lenea și a încăleca pe condei. ALECSANDRI, C. 95. ◊ Refl. (Rar) Pe cal s-a încălecat. SEVASTOS, N. 119. ♦ (Cu privire la persoane) A așeza călare. Pe un cal l-încălica, La Brăila-l trimetea. TEODORESCU, P. P. 575. ♦ (Cu privire la cai) A călări. Iapa sură pe care o încăleca un jocheu, a nu știu cărui domn... NEGRUZZI, S. I 42. Purta platoșă ostășească și încăleca un cal negru. BĂLCESCU, O. II 242. 2. Refl. reciproc. A se suprapune (trecînd sau stînd unul peste altul). Norii, jos de tot, se mișcau în palii lungi, încălecîndu-se unii peste alții. D. ZAMFIRESCU, R. 254. Pe sus stînci uriașe, diforme, se încalecă, se-nghesuiesc. VLAHUȚĂ, O. AL. II 32. ◊ Fig. Meșterul Roman simți cuvintele încălecîndu-i-se încă din gîtlej. GALAN, Z. R. 87. 3. Tranz. Fig. (Cu privire la oameni) A se face stăpîn, a pune stăpînire pe ceva, a subjuga, a supune. ♦ Intranz. (În expr.) A încăleca pe nevoie = a răzbi, a ieși deasupra unei nevoi. Munceau în dreapta și în stînga, că doar-doar a încăleca pe nevoie. CREANGĂ, P. 140. – Variantă: încălica (COȘBUC, P. II 177, SEVASTOS, N. 169, ALECSANDRI, P. P. 387) vb. I.

ÎNRĂFTURAT, -Ă, înrăfturați, -te, adj. (Regional, rar, despre cai) Cu hamurile puse. Scoase-un cal negru... Înșelat Și-nrăfturat, Cum e bun de-ncălicat. TEODORESCU, P. P. 154. – Variante: înrafturat, -ă, întrafturat, -ă (ȘEZ. XII 128) adj.

ÎNTRARIPAT, -Ă, întraripați, -te, adj. 1. Cu aripi; înaripat. Oamenii își făceau vizite și își admirau, unii altora, micile făpturi întraripate. PAS, Z. I 129. Și s-a strîns din zare-naltă Neamu-ntraripat, Și din crîng și de la baltă Și din șesuri, de prin grîne. COȘBUC, P. II 34. (În basme) Iată însă că se ivi, în ocoluri mari, prin slava albastră, un făt-frumos, călare pe un cal negru întraripat. VISSARION, B. 23. 2. Fig. Plin de avînt, avîntat, însuflețit, entuziast. Și din trista-mi depărtare Sufletu-mi întraripat Către Dunărea cea lată Mă făcea ca să reviu. MACEDONSKI, O. I 7.

ORTOMAN, -Ă, ortomani, -e, adj. (Mai ales în baladele populare) 1. Chipeș, viteaz, mîndru. Că venea, măre, venea Voinic mîndru, ortoman, P-un cal ager dobrogean. TEODORESCU, P. P. 442. Ei se sfătuiră. Ca să mi-l omoare Pe cel moldovan, Că-i mai ortoman, Ș-are oi mai multe. ALECSANDRI, P. P. I. 4 ◊ (Substantivat) Un viteaz de ortoman, Pe-un cal negru dobrogean. ALECSANDRI, P. P. 11. 2. (Despre cai) Care aleargă bine, sprinten, focos. (Atestat în forma iortoman) Îmi trecea un moldovean, P-un cal sur și iortoman. ȘEZ. XII 67. – Variantă: iortoman, -ă adj.

PE prep. A. Introduce un complement direct, de obicei dublat de acuzativul pronumelui personal neaccentuat; cînd complementul precedă verbul, pronumele personal este obligatoriu. I. Urmat de un complement direct exprimat printr-un substantiv care poate fi. 1. (Nume propriu de persoane) Pe Eminescu, noi, poeții tineri, Zădarnic încercăm, nu-l vom ajunge. BENIUC, V. 28. În trei ani a îngropat trei fete: pe Lina, pe Ionița, pe Măriuca. STANCU, D. 109. Deseori dureri ascuțite îl cercau pe Ursu. SADOVEANU, O. II 198. ◊ (Numele de persoană e precedat de art. «alde») L-au înconjurat oamenii pe alde Uțupăr. STANCU, D. 161. ◊ (Numele propriu indică un animal) Am adăpat pe Joiana. 2. (Nume comun care indică o persoană) a) (Substantiv nearticulat) Mi-a răspuns că... el pe logofăt îl crede. STANCU, D. 104. Îmi făcu semn să-l privesc încă o dată pe colonel, C. PETRESCU, S. 129. Iaca, jupîneșică dragă, cum învață nevoia pe om ce să facă. CREANGĂ, P. 125. Nu face haina pe om, ci omul face haina. ♦ (Între substantiv și prepoziție se intercalează o determinare atributivă: adjectiv, adjectiv demonstrativ, relativ-interogativ, nehotărît) Pe care copil l-ai văzut? a [Crivăț] vede întîia oară pe alt tînăr boier. SADOVEANU, F. J. 121. Toți au putut vedea pe tînăra. nevastă. NEGRUZZI, S. I 78. ♦ (Învechit, introduce substantive comune care exprimă o colectivitate; atestat în forma pre) Doamne... iartă greșiților tăi! Cruță pre biată țară. NEGRUZZI, S. I 140. b) (Substantiv precedat de un articol nehotărît) Nimic, din cîte pot să facă pe-un om fericit, nu-i lipsea. VLAHUȚĂ, O. A. 469. Își alese mire pe un fiu de împărat. ISPIRESCU, la TDRG. c) (Substantiv articulat cu articolul hotărît enclitic) (Substantivul denumește o rudă apropiată) Bunicul l-a însurat și pe cel mai mic dintre băieții lui, pe tata. STANCU, D. 484. O trag pe mama de rochie, în semn că vreau să-i spun ceva. SAHIA, N. 50. Trezește pe mama. CREANGĂ, P. 79. (Substantivul e urmat de un atribut substantival prepozițional) Împăratul... poruncește să-i aducă pe hîrca de babă înaintea sa. CREANGĂ, P. 101. (Substantivul e urmat de un atribut adjectival) Și el – el vîrful mîndru al celor ce apasă, Salută-n a lui cale pe-apărătorul mut. EMINESCU, O. I 62. (Substantivul e urmat de un adjectiv posesiv) Dar am pe Simon, pe băiatul meu. SAHIA, N. 101. Intrînd pe poartă, Grigore Iuga văzu... pe servitorii lui. REBREANU, R. I 18. Pe sub colină, rîul Curge-ncins pe lîngă ea Tocmai cum pe draga mea O încinge brîul. COȘBUC, P. I 261. ◊ (Rar, mai ales în poezie, un adjectiv posesiv intercalîndu-se între prepoziție și substantiv) Pasăre de la graniță, N-ai văzut pe-al meu bădiță? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 122. ◊ (Numele de rudenie la singular, urmate de un pronume posesiv cu rol de atribut, apar și nearticulate) Doi copii cîștigase cu el mama, pe soră-mea Evanghelina și pe frate-meu Ion. STANCU, D. 5. 3. (Nume comun care desemnează un animal, de obicei personificat, în basme, în fabule, în proverbe) a) (Substantivul e nearticulat) Opri pe dobitoace de le îmblînzi și le trimise la locul lor. ISPIRESCU, L. 7. Zi foarte așteptată Și scumpă în nevoi, Ca să vedem odată Pe lupi mîncați de oi. ALEXANDRESCU, M. 299. ♦ (În unele expresii, în care acțiunea verbală e reciprocă) Lup pe lup nu se mănîncă. b) (Substantivul e articulat cu articolul hotărît enclitic și e urmat de un atribut adjectival sau substantival prepozițional) Iute doboară pe cerbii fruntași cari veseli și mîndri Coarne-ncrîngate clăteau. COȘBUC, AE. 15. Leoaica mină, gonește pe ciuta cea. îngrozită. CONACHI, P. 269. Dar și mierla din pădure Are pe unul anume, Pe cucul cu pene sure. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 206. Dă-mi pe roibul drăguleț. ALECSANDRI, P. P. 87. 4. (Nume comun care indică un lucru) a) (În unele expresii în care acțiunea verbală e reciprocă, de tipul: ) Cui pe cui se scoate. Mînă pe mînă spală și amîndouă obrazul. b) (Rar, prin atracția unei construcții prepoziționale anterioare, în care substantivul indică o persoană sau un animal) îmbracă... pe cal cu o piele de urs și pe frîu cu una de șerpe. SBIERA, P. 41. Școala face pe omul om Ș-altoiul pe pomul pom. PANN, la TDRG. c) (Rar, arătînd o tendință de personificare, de însuflețire a obiectului) Pe trandafir l-a lăsat albina mai la urmă. II. Urmat de un complement direct exprimat printr-un pronume (cu excepția pronumelui nehotărît «ce») care poate fi: 1. (Pronume personal) Iar pe mine să mă îngrijești cu însuți mîna ta șase săptămîni. ISPIRESCU, L. 3. Cînd v-a întreba pe voi, să dați vina pe mine și să lăsați să vorbesc eu pentru toate. CREANGĂ, P. 9. ♦ (Pronume de politețe) De ce să te țină minte pe dumneata? STANCU, D. 259. D-apoi asta nu vă privește pe d-voastră; ia, mai bine păziți-vă gura! CREANGĂ, P. 82. 2. a) (Pronumele relativ «care») Fiecare fir de floare pe care-l ating mă face să tresar. SAHIA, N. 24. Blestemul părinților, pe care nu-i asculta, ci îi tot necăjea, a făcut-o să fie gheonoaie. ISPIRESCU, L. 4. Era odată un flăcău stătut, pe care-l chema Stan. CREANGĂ, P. 139. Se lăsă încet-încet, într-un ostrov mîndru din mijlocul unei mări, lîngă o căsuță singuratică, pe care era crescut niște mușchi pletos. id. ib. 213. ♦ (Rar, numeralul nehotărît «cîți», «cîte», cu valoare de pronume relativ) Pe cîți i-au găsit, i-au mînat spre curtea primăriei. STANCU, D. 148. Nu mai sta din pocnit cu biciul, de șuguit cu toți drumeții pe cîți îi întîlnea. CREANGĂ, P. 112. M-a făcut maica pe mine Să fiu doftor de copile: Pe cîte le-oi doftori, Prea frumos mi-or mulțumi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 374. b) (Pronumele relativ «cine») Nu vin în sat numai vești bune. Vin și de celelalte. Ba că armata pîrjolește satele și omoară lumea la întîmplare, pe cine pun mîna gradații, ba că soldații nu vor să tragă în răsculați. STANCU, D. 151. În ochii fiecăruia citești teama disperată la gîndul că nu va regăsi pe cine caută. SAHIA, N. 51. Pe cine nu-l lași să moară, nu te lasă să trăiești. c) (Pronumele interogativ «care») Pe care dintre ei să-l aduc? ▭ Pe care [basm] vrei să mi-l spui? STANCU, D. 45. d) (Pronumele interogativ «cine») Pe cine să chem? BENIUC, V. 97. 3. (Pronume demonstrativ) I-a intrat un cui în ochi. L-a pierdut și pe celălalt. STANCU, D. 82. ◊ (Urmat de o determinare atributivă) Dă-mi-o pe asta albastră. ▭ Îi aude pe cei de pe capră cum sar jos. SAHIA, N. 6. (Pronumele demonstrative «cel», «acela» și formele lor populare, în compunere cu pronumele relativ «care» sau «ce») Notînd Stănescu a făgăduit să-i învețe să-și scrie numele pe hîrtie, pe acei care vor voi să învețe. STANCU, D. 228. Îl bag în infirmerie numai pe ăla care cade jos. SAHIA, N. 113. La jugu-i el silește pe cei ce l-au urît. EMINESCU, O. I 62. 4. (Pronume nehotărît) O să mai avem pe cineva la masă. STANCU, D. 428. Pe unul din ei îl cunoștea. SAHIA, N. 73. Gheonoaia... rugă pe Făt-Frumos să-și aleagă de soție pe una din cele trei fete ce avea. ISPIRESCU, L. 5. Culegea la flori domnești Culegea și nu-i plăcea. Pe toate le azvîrlea! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 123. (Atestat și în forma învechită pre) Întrebă pre unii și pre alții despre scorpie. ISPIRESCU, L. 9. ◊ Expr. Unul pe altul (sau una pe alta, unii pe alții, unele pe altele) = reciproc, între ei (sau între ele). Ne-am gîdilat unii pe alții cu bîtele. STANCU, D. 167. Privise cum s-au salvat unul pe altul cele două tancuri sovietice. CAMILAR, N. I 388. Una pe alta se îndemnau la treabă. CREANGĂ, P. 7. 5. (Pronumele negative «nimeni» sau «nici unul») De un ceas te uiți la toate fetele. Pe care ai ales-o? – Pe nici una. STANCU, D. 360. N-am mințit pe nimeni. SAHIA, N. 68. III. Urmat de un complement direct exprimat printr-un numeral care poate fi: 1. (Numeral ordinal) Cele două femei o duceau de subțiori pe a treia care tușea și picioarele i se împleticeau. CAMILAR, N. I 392. Doi sfanți, doi sfanți o mănușă! Pe a doua fără gologani! PAS, L. I 44. 2 a) (Numeral cardinal hotărît, care se referă la persoane sau lucruri, cînd e așezat înaintea verbului, și numai la persoane, cînd urmează după verb) Pe doi i-au evidențiat, iar pe șase i-au criticat. A lăsat cinci pomi, pe trei i-a tăiat. A examinat pe doi dintre ei. b) (Numeral cardinal, în expresii aritmetice sau algebrice, p. ext. o cantitate, un număr exprimat printr-un semn convențional, într-o formulă de algebră, chimie, fizică etc.) Adună pe 5 cu 7. Scade pe 6 din 25. Înlocuiește în polinom pe x cu a. 3. (Numeral distributiv) Făt-Frumos... cum punea mîna și apuca pe cîte unul de coadă, îl trîntea și astfel toți caii căzură. ISPIRESCU, L. 3. IV. Urmat de un complement direct exprimat printr-un adjectiv sau numeral cardinal. (Adjectiv la gradul pozitiv precedat de articolul adjectival «cel» sau de formele populare ale acestuia) a) Nu poți ridica gard nou. îl întărești pe cel vechi cu proptele. STANCU, D. 290. Mulți care nu-și găsesc pe cei așteptați dau năvală în vagoane să-i caute. SAHIA, N. 51. b) (Adjectiv la gradul superlativ relativ) Am ascultat pe cel mai bun elev. a Și ține-ascuns Sub straiul picurînd de ploi Pe cel mai bun dintre eroi. COȘBUC, P. I 145. Să-i trimită grabnic pe cel mai vrednic dintre nepoți. CREANGĂ, P. 184. c) (Numeral precedat de articolul adjectival «cel») I-au lăudat pe cei trei prieteni. V. Urmat de un complement direct, subînțeles, determinat de un pronume sau de un substantiv în genitiv. O vezi pe a lui Gidie? Pe Măndica? Lipa-lipa cu papucii, toată ziua. STANCU, D. 29. A dat ordin ca ogarii împușcați să fie aduși în curtea școlii. I-am tîrît cu cîrligul și noi pe ai noștri. id. ib. 435. De mai multe ori, în strîngerea hîrtiilor, mîinile lor s-au atins. Le-a simțit pe-ale furierului reci. SAHIA, N. 81. El nu mai văzuse pînă atunci alt chip de muiere decît pe-al mă-sii. ISPIRESCU, L. 125. VI. Urmat de un complement comparativ exprimat printr-un substantiv sau un pronume și precedat de adverbul de comparație «ca». Oamenii... vin s-o vadă cape cineva care s-ar fi întors după o lungă călătorie de pe celălalt tărîm. STANCU, D. 280. Gheonoaia ospătă pe Făt-Frumos și-l omeni ca pe-un călător. ISPIRESCU, L. 5. Mama lui bădița Vasile își petrecea băietul la Piatră, bocindu-l ca pe un mort. CREANGĂ, A. 9. Nu mă lăsa ici străină Ca pe-o floare-ntr-o grădină. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 11O. ◊ Loc. adv. Ca pe el (sau pe ea, pe ei, pe dînsa etc.) = de-a binelea, de tot, nu glumă, cum se cade, cum trebuie, cu adevărat; foarte tare, zdravăn. Unul apucă caii de dîrlogi și mi ți-i opri ca pe ei. ISPIRESCU, L. 107. Ercule dovedi pe acel dulău și-l omorî ca pe el. id. U. 56. Trîntește baba în mijlocul casei, și-o frămîntă cu picioarele, și-o ghigosește ca pe dînsa. CREANGĂ, P. 13. B. Introduce un complement indirect. 1. (În loc. prep.) Pe seama (cuiva) = în socoteala, relativ la, cu privire la. Multe se ziceau pe sama fetei împăratului Roș. CREANGĂ, P. 233. Dacă critica mea va fi... nedemnă și nepotrivită pentru scrierea ce-a provocat-o, rușinea va rămînea numai pe seama mea. ODOBESCU, S. III 10. 2. În legătură cu, fiind vorba de. Cînd o fi pe vitejie, Și noi avem o urgie. TEODORESCU, P. P. 105. 3. Împotriva, în contra (cuiva). A se supăra pe cineva. ▭ Dușmancele mi-s multe: Cîte-s de la noi la deal Toate țin pe mine-alean. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 68. 4. (Complementul exprimă obiectul unui schimb) În schimbul, pentru. Pe cușma dumitale pot să-ți dau și o mie de lei. SBIERA, P. 274. Nu-ți e de vînzare [furca], și cît mi-i cere pe dînsa? femeie hăi! CREANGĂ, P. 96. Ce-mi dai tu pe piele? TEODORESCU, P. P. 120. ◊ (Legat de un sens figurat) Am dat o clipă de viață trecătoare pe alta mai ferice și-n veci nepieritoare. ALECSANDRI, P. III 330. ♦ (Cu nuanță temporală și distributivă; obiectul valorificat este exprimat printr-un substantiv care denumește timpul de muncă) În schimbul unei munci de o zi, o lună, un an etc. Zece lei pe lună; boierește te plătesc. STANCU, D. 463. Hai! cît să-ți dau pe an, ca să te tocmești la mine? CREANGĂ, P. 150. C. Introduce complemente circumstanțiale. I. Urmat de un complement circumstanțial de loc. 1. (Complementul arată că starea, acțiunea sau mișcarea are loc la suprafața sau deasupra unui obiect) Lîngă el s-au ridicat copiii, vlăstare tinere, care au crescut pe maidane, răzleți și sălbăticiți. SAHIA, N. 94. O căsuță singuratică pe care era crescut niște mușchi pletos. CREANGĂ, P. 213. Pe un deal răsare luna ca o vatră de jăratic, EMINESCU, O. I 76. Ce stai, bade, tot pe prag Și te uiți la noi cu drag? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 229. ◊ (Construcția prepozițională are funcțiune atributivă) Poartă coade pe spate. ◊ (Cuprinde și ideea de acoperire) Pune capacul pe oală. ▭ Moșneagul... pune cușma pe cap, o îndeasă pe urechi. CREANGĂ, P. 81. ♦ (Legat de un sens figurat) Asupra. A pune vina pe cineva. ▭ Ce griji pe dînsul, ce fiori Cînd se gîndea că-i greu războiul. COȘBUC, P. I 99. Mare noroc pe Guvidi! CARAGIALE, S. 124. [Fata babei] se alinta... lăsînd tot greul pe fata moșneagului. CREANGĂ, P. 283. ♦ În jurul, pe după. Port cu ochii-n zări întunecate Jugul vremii aspre pe grumaji. BENIUC, V. 40. Văzu un balaur care se încolăcise pe un copac. ISPIRESCU, L. 89. ♦ De și-a spălat mîinile în vin și le-a șters pe șorțul negru. STANCU, D. 133. Se rezimă p-o fereastră spre acea grădină foarte frumoasă. GORJAN, H. I 4. ♦ Din sus de, deasupra. Uiu, iu, mîndruța mea, Auzi ce zice lumea: Că te culci seara cu soare Și te scoli în prînzu mare, Cîndu-i ciurda-n zăcătoare Și soarele pe răzoare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 422. De pe. În zadar a ta suflare... Șterge urma pe cărare. ALECSANDRI, P. III 22. ♦ (Construcția prepozițională, legată de un sens figurat, are funcțiune atributivă; cuprinde și ideea de posesiune) Peste. Țăranii... să ceară... Să fie ei stăpîni pe-ntreaga țară. BENIUC, V. 87. 2. (În legătură cu verbe de mișcare; complementul arată suprafața pe care se desfășoară mișcarea, într-o direcție oarecare sau în direcții diferite) Alții coborîră pe albia Bistriței la vale. SADOVEANU, F. J. 364. Singur, abătut, rătăci două zile pe cheiuri și pe plajă. BART, E. 394. Pe-același drum de soare plin Veneau doi inși. COȘBUC, P. I 228. Colonii de lumi pierdute Vin din sure văi de haos pe cărări necunoscute. EMINESCU, O. I 132. ◊ (Cu nuanță instrumentală) Emisiunea a fost transmisă pe unde scurte. ◊ (Cu sens local și temporal) Pe drum calul spuse fetei cu ce tertipuri îmblă tată-său să-i încerce bărbăția. ISPIRESCU, L. 16. 3. (În legătură cu verbe care denumesc o acțiune de revărsare, prelingere sau scurgere) Peste, de-a lungul. Perișorul îi cădea pe umeri în unde. ISPIRESCU, L. 20. Toarnă... toată apa cea din fîntînă pe jăratec. CREANGĂ, P. 65. Părul ei... se împărțea despletit pe umerii și spatele sale. NEGRUZZI, S. I 145. 4. (În legătură cu verbe care denumesc o acțiune de străbatere, de trecere) Prin. Jupîn Iațco... putu vedea pe fereastră pe Jder. SADOVEANU, F. J. 428. Dînd pinteni calului, ieși pe poartă ca vîntul. ISPIRESCU, L. 4. Eu mă răped în cramă s-aduc și un cofăiel de vin ca să meargă plăcintele acestea mai bine pe gît. CREANGĂ, P. 10. [Caii] se-ntrec pe cîmpul luciu, scoțînd aburi lungi pe nare. ALECSANDRI, P. III 12. ♦ (Introduce o propoziție atributivă cu sens local) Pe care. Se află și o potecă pe unde poate fi urcată rîpa. STANCU, D. 489. 5. (Complementul arată direcția sau ținta unei mișcări sau acțiuni) Spre, înspre, la, către. Ia-o pe dreapta. ▭ Tresări plecîndu-se pe spate. SAHIA, N. 77. Într-un tîrziu el a-ntrebat, Privind așa pe deal, răzleț: «Departe-i pînă-n sat?». COȘBUC, P. I 228. Iese afară spăriată, dă încolo, dă pe dincolo și, cînd intră în bordei, ce să vadă? CREANGĂ, P. 11. 6. (În legătură cu ideea de încadrare într-un loc determinat, într-un spațiu etc.) În, în cadrul. Angajamentele muncitorilor s-au extins pe întreaga fabrică. Pe lume = în toată lumea, printre toți oamenii. N-am pe nimeni pe lume. SADOVEANU, F. J. 549. Ca Săgeată de bogat Nici astăzi domn pe lume nu-i. COȘBUC, P. I 53. Ce nu se poate pe lumea asta? ISPIRESCU, L. 193. 7. (Dă complementului pe lîngă care stă o nuanță de aproximație, de neprecizie, indicînd un spațiu mai larg decît cel arătat de construcția fără prep. «pe») Păsărilă atunci se înalță puțin și începe a cotrobăi pe după stînci. CREANGĂ, P. 268. Avem cînepă de vară Ș-o mîncă focul pe-afară. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 457. Să spui lui Vrîncean Și lui Ungurean Ca să mă îngroape Aice pe-aproape, în strunga de oi. ALECSANDRI, P. P. 2. ◊ Pe acasă = a) undeva în apropierea casei. Nu-i acasă Ion? – Ba da, e pe acasă; b) acasă (considerat ca loc de trecere sau de stabilire temporară). Acum n-are timp să vină vara... pe acasă. STANCU, D. 35. Ia, nu știu cine-a fost pe la mine pe-acasă în lipsa mea. CREANGĂ, P. 30. Deaca codru frunza-și lasă, Toți voinicii trag pe-acasă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 289. 8. (În expresii și locuțiuni) Pe acolo v. acolo. Pe aici v. aici. Pe aiurea v. aiurea. Pe alocuri v. alocuri. Pe cale... v. cale. Pe deasupra v. deasupra. Pe dedesubt v. dedesubt. Pe de lături v. latură. Pe de o parte..., pe de altă parte v. parte. Pe departe v. departe. Pe dinafară v. dinafară. Pe dinainte v. dinainte. Pe dinăuntru v. dinăuntru. Pe din jos de... v. jos. Pe din sus de... v. sus. Pe jos v. jos. Pe loc v. loc. Pe sus v. sus. Pe unde v. unde. Pe urma... (sau urmele...) v. urmă. II. Urmat de un complement circumstanțial de timp. 1. În timpul, cît timp e... Acuma pe rouă Trifoiul e bun de tăiat. BENIUC, V. 138. Pe arșița asta o să ne uscăm de sete. CREANGĂ, P. 204. Pe zodii sîngeroase porneau a lui popoară. EMINESCU, O. I 91. Păsăruică cu cunună, La ce cînți seara pe lună? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 120. ◊ Loc. adv. Pe mîine = a) mîine, în cursul zilei de mîine. Le vreau, pe mîne cînd se scoală, Copiilor, o zare mai senină. BENIUC, V. 17. Pe mîne să vii la mine la amiazi. RETEGANUL, P. V 70; b) pînă mîine; pentru mîine. Ședința s-a amînat pe mîine. ▭ Aveți de grije, însă, ca pe mîine dimineață strugurii să fie copți. RETEGANUL, P. II 54. ◊ Loc. prep. Pe după = cam după, aproximativ după. Eu gîndesc, de mi-a ajuta dumnezeu, pe după-amiază să-ți pun de-a binele nora în Piatră. CREANGĂ, P. 115. (întărit prin «cam») Iară cînd fu cam pe după miezul nopții... se sculă binișor. ISPIRESCU, L. 377. Pe aproape de = aproape de, în apropierea, (cam) înainte de. Cînd, pe aproape de cîntători, Scaraoschi... pornește cu grăbire la locul știut. CREANGĂ, P. 303. ◊ Loc. conj. Pe cînd... = a) (cu sens temporal de simultaneitate) în timp ce, pe vremea (sau timpul) cînd. Pescari care trăiseră acolo pe cînd balta avea pește. SADOVEANU, P. M. 11. Pe cînd se petreceau acestea, iacă s-aud scîrțîind niște care. CREANGĂ, P. 14; b) (cu sens adversativ) în acest timp însă, în schimb (în acest timp); iar. Noi, care știm munci, vom avea totul... Pe cînd cei ce-o duc acum în huzur și lenevesc, au să rabde. CAMILAR, N. I 399. Jupîn Iațco gemea... cerînd moartea, pe cînd eu mă băteam cu gîndurile. SADOVEANU, F. J. 414. L-a adus în grădină... să-i laude florile... pe cînd ar fi trebuit să meargă mai întîi la grajduri. ISPIRESCU, L. 20. ♦ Pe timp de, pe o durată de. Bravii mineri din această mină luptă acum ca pînă în ianuarie 1950 să extragă cantitatea de cărbune planificată pe 5 ani. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 161, 7/1. Ș-apoi ia să nu răspundă, că dracu-i a lor pe șepte ani. CREANGĂ, A. 142. În. Era pîn iarna... de la ’49... ba mi se pare că era pe primăvară la ’50. CARAGIALE, S. N. 41. ♦ Spre, înspre. Încet, încet, pe-nserate, s-au împuținat drumeții. CARAGIALE, S. N. 254. Pe toamnă se pomenește cu un argat că-i aduce un burdușel de brînză. ISPIRESCU, L. 209. Tăind... o bucată de carne de broască ca să o frigă pe sară, ceialantă rămășiță au udat-o cu apă de mare. DRĂGHICI, R. 88. ◊ (În legătură cu vîrsta, cu un număr de ani, luni etc.) Trei luni, pe-a patra, n-a căzut strop și nu s-a văzut nor. C. PETRESCU, R. DR. 151. Eu, babei mele, că merge pe douăzeci și patru de ani de cînd m-am luat cu dînsa... și tot nu i-am spus. CREANGĂ, P. 122. 2. (Urmat de determinări care arată distribuția) În (la, pentru) fiecare; într-o perioadă de. Între timp i se mări leafa cu cinci lei pe zi. SAHIA, N. 109. Eu mă tocmesc pe trei ani o dată. CREANGĂ, P. 151. Mă bărbieresc de trei ori pe săptămînă. NEGRUZZI, S. I 199. ◊ (Învechit) Pe toată ziua, (sau luna, săptămîna etc.) sau pe fiecare zi (sau săptămînă, lună, an etc.) = în fiecare zi (sau săptămînă, lună, an etc.). Să-mi dea... pe fiecare zi o baniță de jăratec. ISPIRESCU, L. 15. Mă mustră cugetul de atîtea dovezi mincinoase ce-mi ceri pe toată ziua. ODOBESCU, S. III 45. Le veneau pe tot anul calendare cu povești la sfîrșit. NEGRUZZI, S. I 3. 3. (În expresii și locuțiuni) De azi pe mîine v. azi. De pe acum v. acum. Pe atunci v. atunci. Pe dată (ce) v. dată. Pe loc v. loc. Pe înnoptat v. înnoptat. Pe timpuri v. timp. Pe urmă v. urmă. Pe veci v. veac. Pe viață v. viață. Pe viitor v. viitor. Pe vremea... v. vreme. III. Urmat de un complement circumstanțial de mod. 1. (Cu sens local și modal) Și nevastă-sa, și fetele umblau altădată desculțe, munceau pînă cădeau pe brînci. STANCU, D. 41. Se duc la casa leneșului, îl umflă pe sus, îl pun într-un car cu boi, ca pe un butuc nesimțitori. CREANGĂ, P. 329. 2. (Cu sens modal propriu-zis) Soarele dorind să vază Pruncul meșter ce direge, Pe furiș, cu mîini de rază, Frunza-n lături mi-o alege. BENIUC, V. 51. De dimineață a certat-o pe Tina, fiindcă a trimis, pe ascuns, omul de serviciu să facă tîrguieli în oraș. C. PETRESCU, A. 277. Noaptea își întindea pe încetul tristul său hobot. NEGRUZZI, S. I 263 ◊ (În construcții corespunzătoare gerunziului) Nu ți-a merge tot așa, pe somn, pe mîncare și pe bere. ALECSANDRI, T. 611. ♦ În conformitate cu..., potrivit cu..., după...; în baza... Am izbutit, măicuță, să facem acum pe cheful spînului. CREANGĂ, P. 227. De-aș avea, pe gîndul meu, Un cal aprig ca un leu! ALECSANDRI, O. 63. Îmbodolite în surtuce și jachete croite nu pe măsura lor. NEGRUZZI, S. I 105. Orașele... constituindu-se pe- principiul comunal, se ocîrmuiau de o magistratură. BĂLCESCU, O. II 14. Eu pe deal, mîndră pe șes, Ș-o cunosc numai pe mers. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 34. ◊ (Construcția prepozițională are funcțiune atributivă) În zadar îl tot recheamă la regulament și la deciziuni, cu speranță că astfel d-lor ti vor lucra un dicționar pe placul d-sale. ODOBESCU, S. III 333. ◊ Expr. A rămîne (sau a fi) pe a (cuiva) = a rămîne (sau a fi) pe voia (cuiva) sau după cum voiește (cineva). Îndată o apucau de obraz baba și cu fiică-sa și trebuiau numaidecît să rămîie pe a lor. CREANGĂ, P. 284. Dacă-i pe aceea... = dacă-i așa... dacă așa stau lucrurile... Nu ți-o da tata, îți dau eu, dacă-i pe-aceea. POPA, V. 51. Dacă-i pe aceea, domniță, apoi eu pot să pun capăt necazului și amărîciunii măriei- tale. CARAGIALE, S. N. 279. ♦ Cu. Vlădica l-o trîntit la butuc trei zile și trei nopți, numai pe apușoară și pe o mînă de hrișcă. La TDRG. 3. (Complementul denumește o valoare de schimb) În schimbul, pentru, cu prețul, cu. De unde au ei atîtea avuții... Dacă și le-au cumpărat, pe ce și le-au cumpărat? CAMILAR, N. I 400. «Ți-l duc eu!» [sacul]. – «Cum?». – «Pe plată!». COȘBUC, P. I 63. Mai bine ar fi să se ducă cu. [oul] în tîrg să-l dea pe bani. ISPIRESCU, L. 266. Dă gînsacul pe o pungă. CREANGĂ, P. 43. 4. (Cu înțeles instrumental, adesea și local) Cu ajutorul, prin intermediul, cu, prin. Vești mai mîndre ca-n povești A zvonit pe frunză vîntul. BENIUC, V. 105. Din cînd în cînd, pe vîntul ușor, veneau fulguiri albe din livezile înflorite. SADOVEANU, O. I 258. Arald pe-un cal negru zbura. EMINESCU, O. I 92. Poruncitu-mi-a mîndra Pe un pui de rîndunea Să mă duc pînă la ea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 132. ♦ (În construcții care denumesc limba ca mijloc de comunicare) În. Pe romînește. ▭ Sînt mecanic. Pe limba noastră de la țară, fierar. STANCU, D. 366. 5. (Cu înțeles cantitativ; în locuțiuni) Pe atît(a) sau p-atît(a) = în această măsură, într-atîta, cu atîta, la atîta. Mila împărăției-tale m-a îngăduit p-atîta. GORJAN, H. IV 145. Pe atît nu se lăsa, Ci de mînă-l apuca Și la baie mi-l ducea. TEODORESCU, P. P. 477. Pe cît = a) (cu înțeles restrictiv) după cum, în măsura în care. Pe cît se vede, pînă acuma n-a rătăcit [calea]. SADOVEANU, F. J. 371. Pe cît știu, această armată și-a creat singură... mijloacele sale de existență. ODOBESCU, S. III 578; b) (cu înțeles comparativ, mai ales în corelație cu pe atîta sau cu atîta) Pe măsură ce, cu cît. Au început a se ivi niște nourași, carii, pe cît mergea, acoperea ceriu cu un hohot întunecat. DRĂGHICI, R. 9. Păi cît se uita la dînșii, cu atît se umplea mai mult de bucurie. GORJAN, H. I 59; c) (cu înțeles multiplicativ) încă o dată atît..., cît. Asta n-aș face-o eu, de-ar mai fi el pe cît este. CREANGĂ, P. 229. Mai na bani pe cît ți-am dat. BIBICESCU, P. P. 284. 6. (Indică un raport de măsură) Casa este clădită pe un loc de 20 pe 25 de metri. ◊ (În fracții) Trei pe patru (scris 3/4). 7. (Cu înțeles distributiv) Întîi spectacolele acelea oribile se dădeau pe divizii, mai apoi pe regimente.CAMILAR, N. I 371. ◊ (Construcția prepozițională are funcțiune atributivă) S-au organizat întreceri socialiste pe profesiuni. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 161, 7/3. 8. (În expresii și locuțiuni) A fi pe cale să... v. cale. A se pune pe (fugă, lucru, carte, plîns etc.) v. pune. Cît pe-aci (sau p-aci p-aci) v. aici. Pe apucate v. apucat. Pe baza sau pe bază de... v. bază. Pe credit v. credit. Pe de-a-ntregul v. întreg. Pe din două v. doi. Pe larg v. larg. Pe neașteptate v. neașteptat. Pe nerăsuflate v. nerăsuflat. Pe nume v. nume. Pînă pe acolo v. pînă. Pe terminate v. terminat. IV. (Introduce un complement circumstanțial de cauză) Din cauza. (Cu nuanță finală) La ce sînt bune bulendrele pe care vă sfădiți voi? ISPIRESCU, L. 215. (Cu nuanță modală) Își sleia toate puterile minții pe certuri. VLAHUȚĂ, la TDRG. ♦ În urma. Un profesor era destituit pe spusa unui călugăr... că auzise pe acest profesor enunțînd idei liberale. GHICA, la TDRG. V. (Introduce un complement circumstanțial de scop; la origine cu sens local) Spre, pentru; spre a..., pentru a..., să... Au venit armiile pornite oricînd pe jaf, pe măcel. STANCU, D. 8. Sui în căruță și te așterne pe somn. CREANGĂ, P. 130. Foaie verde iarbă-rea, Poruncitu-mi-a maica Pe-o frunzuță de smochină Să mă duc la ea pe cină. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 179. ◊ (În construcție cu supinul; de obicei exprimă o acțiune intensă) S-a pus Lina pe tăcut. COȘBUC, P. I 50. S-au adunat cu toatele... și unde nu s-au așternut pe mîncate și pe băute, veselindu-se împreună. CREANGĂ, P. 34. VI. (În formule de jurămînt) Pe cinstea mea. Pe viața mea. D. (Urmat de un atribut) Singură se desprinde zgaiba. Pielea a rămas albă... semn pe toată viața. STANCU, D. 278. Vezi, pe-un rege ce-mpînzește globu-n planuri pe un veac. EMINESCU, O. I 130. E. (Învechit, construit cu «a fi») Pe cale (de a), în curs de. Cînd era pe adormire Le cînta cu-nduioșire. ALECSANDRI, P. II 182. Toate stau pe o schimbare. CONACHI, P. 123. Cînipa mi-am semănat, Dar cînd fu pe adunat, Boala-n trupu-mi a intrat. ALECSANDRI, P. P. 310. F. În prepoziții compuse. De pe = a) din jur, de lîngă; de deasupra. Noi sîntem, cei mai mulți, de pe Argeș. STANCU, D. 149. Cei doi muncitori nu plîng, își șterg de pe frunte sudoarea și sîngele. SAHIA, N. 45. Eu m-am uitat de pe prag, Pînă l-au jurat sub steag. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 296. ◊ (În construcții atributive) Pădurea de brad de pe Măgura clipi din cetini și dădu și ea zvon. SADOVEANU, B. 24. Piatra de pe groapă crăpînd în două sare. EMINESCU, O. I 95. Să vezi șoimul de pe stîncă Cum se-nalță. ALECSANDRI, P. I 17; b) din. Gem și mă întorc de pe o parte pe alta. STANCU, D. 128. Faci reclamă mergînd sau de pe loc? SAHIA, N. 104; c) (modal) după. În zori de zi el a trecut Cu plugul pe la noi. Și de pe bici l-am cunoscut. COȘBUC, P. I 93. Frunză verde de ovăz, Floricică de pe șes, Te-am îndrăgit de pe mers. ALECSANDRI, P. P. 403. Pînă pe = pînă la, pînă deasupra. Și caii, stropiți pînă pe spinare de noroi, par obosiți. STANCU, D. 418. Boierul se azvîrle pe-un cal și ține numai o fugă pînă pe lanuri. CREANGĂ, P. 159. Pe la v. la. Pe lîngă v. lîngă. – Variante:(regional) pă, (învechit) pre prep.

PLĂTI, plătesc, vb. IV. 1. Tranz. A achita contravaloarea în bani a unui bun obținut. Voi mie mi-ți plăti numai vinul și brînza. SADOVEANU, O. VIII 259. Uite ce e, cucoană, zice conductorul, trebuie să plătiți un bilet CARAGIALE, O. II 161. Aduce piatra la mine și i-o plătesc cît nu face, ba încă sînt bucuros că o pot căpăta. CREANGĂ, P. 218. ◊ Fig. Dar dacă mă găsea [jupînul] pe uliță, plăteai dumneata pielea mea? CARAGIALE, O. I 56. Aibi grijă să nu mă-neci, Că n-ai bani să mă plătești. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 139. ◊ Expr. A plăti oalele sparte v. oală. ♦ A achita un impozit, o obligație etc. Ajunsese să plătească el camătă din ce în ce mai pipărată. CARAGIALE, O. IIII 39. ◊ Fig. (Complementul indică un abstract; adesea urmat de determinări introduse prin prep. «cu» și desemnînd instrumentul) A răscumpăra. Veți plăti cu capul obrăznicia ce ați întrebuințat față cu mine. CREANGĂ, P. 263. Binele ce mi l-ai făcut mie nu ți-l pot plăti nici cu lumina ochilor. EMINESCU, N. 12. Sînt ore fericite, sînt tainice plăceri Ce-n cumpăna vieții plătesc ani de dureri. ALECSANDRI, P. I 125. ◊ Intranz. Pierduse mai mult decît putea plăti. DUMITRIU, N. 114. ♦ Refl. A lichida o datorie (morală), a se achita, a scăpa de o obligație, a-și încheia socotelile cu cineva. Eu îi sînt dator lui Costică o scrisoare; sper să mă plătesc săptămîna asta. CARAGIALE, O. VII 61. Amiciția ce mi-arătați mă atinge atît, că nu voi putea niciodată cu nimic să mă plătesc. BOLINTINEANU, O. 532. Eu cu doina mă plătesc De bir și de boieresc. TEODORESCU, P. P. 284. 2. Tranz. A da (bani), a achita plata pentru un serviciu făcut, pentru folosirea unui obiect. Dă-ne ceva să mîncăm; plătim oricît, numai să fim mulțămiți. HOGAȘ, DR. 83. Lui dascălul Vasile a Vasilicăi plăteam numai cîte un sorocovăț pe lună. CREANGĂ, A. 16. ♦ (Cu privire la persoane) A achita un salariu; a da o sumă de bani (dinainte stabilită) pentru o muncă efectuată, pentru un serviciu prestat etc. Fetele sînt folosite la munci pentru care un bărbat, plătit de două ori atît, ar fi prea scump. BOGZA, A. Î. 46. Să stea omul trei zile la poarta mea și să nu meargă nimeni să-l cerceteze? Pentru asta vă plătesc eu simbrie? ISPIRESCU, L. 44. 3. Intranz. A merita un anumit preț, a valora. Și-n vîrful cîrligului, Sub mîna scutarului, Este-o piatră nestemată Ce plătește lumea toată. ANT. LIT. POP. I 513. ◊ (Subiectul este un abstract) Pe arșițele iestea o răcoreală ca asta mult plătește! CREANGĂ, P. 205. El simțea că o oră lîngă ea ar plăti mai mult decît toată viața. EMINESCU, N. 74. ♦ Refl. pas. (Popular) A avea preț, a se vinde cu preț bun. Mergînd mai departe a întîlnit pe alt om și iarăși l-a întrebat de se plătesc boi ca ai lui la tîrg. SBIERA, P. 2. Mă dusei miercurea-n tîrg Să văz boii cum se vînd, Vacile cum se plătesc. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 97. 4. Tranz. (Popular, despre ființe) A fi în stare de... a fi vrednic să...; a prețui. Cine știe ce-o fi și ce-o plăti calul acesta. RETEGANUL, P. I 70. Am îmbătrînit cu arma în mînă, ș-am cunoscut ce plătesc moldovenii la luptă, cînd își apără țara și neatîrnarea lor. ALECSANDRI, T. I 16. ◊ Intranz. Un cal negru dobrogean, Un cal sprinten voinicesc... Plătea cît un cal domnesc. ALECSANDRI, P. P. 73. (Exp r.) A nu plăti nici (cît) o ceapă degerată (nici două parale sau nici doi bani) = a nu avea nici o valoare.

ZĂBALĂ, zăbale, s. f. 1. (La sg. sau la pl. cu valoare de sg.) Parte a căpăstrului, constînd dintr-o bară subțire de metal cu două brațe care se introduce în gura calului, capetele frîului petrecîndu-se prin cîte un inel la capetele ei, pentru ca animalul să poată fi strunit. Prefectul... se depărtă repede spre trăsura prințului, care-l aștepta îndărătul gării, cu vizitiul țigan pe capră și caii negri, nervoși, scurmînd pămîntul și mesteeîndu-și zăbalele. DUMITRIU, B. F. 13. La doi pași de el, caii se opriră, iar el sări deodată drept în picioare, apucîndu-i de zăbale. BUJOR, S. 153. Tînărul îndeamnă calul, ținînd scurt zăbala. CARAGIALE, P. 44. Iar de fagii-mbătrîniți Stau rînd caii priponiți Cu funii de grea mătasă Și cu zăbale alese. HODOȘ, P. P. 201. 2. (La pl.) Bubulițe albicioase, molipsitoare, care se ivesc la oameni (mai ales la copii) în colțurile gurii și la vite, pe buze. 3. (La pl.) Bale. Lelea-i cu brîu și cu zale Și la gură cu zăbale. Țipă-ți, lele, zalele Și-ți șterge zăbalele! ȘEZ. XII 151. 4. (Mai ales la pl.) Colțurile umflate, albicioase ale ciocului puilor de pasăre. – Pl. și: (Mold.) zăbăli (C. PETRESCU, Î. II 104) și zăbele (ȘEZ. I 77, ib. II 130).

SCOPCI, scopcesc, vb. IV. Intranz. (Regional) A fugi, a goni, a galopa. Le-ți vedea acuși venind Pe un cal negru scopcind. MARIAN, NU. 459. Am un căluț negru ca corbul: Pe unde scopcește, Urma nu i se găsește, Iar pe unde paște, Urma i se cunoaște (Purecele). GOROVEI, C. 310.

VIFIRIT, -Ă, vifiriți, -te, adj. (Regional; despre părul sau coama calului) Țesălat, pieptănat. Lîngă galbenul jugastru, Paște negrul cal mai bun. Cel cu coama vifirită Și cu coada bici făcută. PĂSCULESCU, L. P. 53.

șatră, șetre, s.f. – 1. Cort, locuință țigănească: „Pă tată-to l-am văzut / La o șatră armenească / Cai negri să potcovească” (Bilțiu, 1990: 252). 2. Baracă, gheretă, chioșc de scânduri, acoperit cu pânză, ce se ridică de negustori pe la târguri de țară sau bâlciuri (Brediceanu, 1957): „Și mi-aș pune șatra-n prag / Ș-aș vinde la dor și drag” (Brediceanu, 1957: 91). 3. (reg.) Prispa cu stâlpi și arcade confecționate din lemn, pe fața casei și/sau pe toate cele trei laturi ale acesteia (Dăncuș, 2010). Pridvorul caselor țărănești, târnaț (Bud, 1908; Bârlea, 1924; ALRRM, 1971: 251). „Maică, dacă-s supărată, / Ies afară, stau pe șatră” (Calendar, 1980: 103). (Maram.). 4. Platou montan. ♦ (top.) Șatra Pinti), masiv (1.014 m) în Munții Lăpușului, un rest eruptiv, izolat către sud, care are formă de con, cu un larg piemont în jur. Șatra desparte depresiunile Lăpuș și Copalnic, pe care le domină ca un masiv impunător (Geografia, 1987: 64; Posea, 1980). Se presupune că aici își avea haiducul Pintea Viteazul unul dintre locurile sale de refugiu (Vișovan, 2008). „Aceie nu-i zare a zări, / Tăt e Șătruca Pintii” (Papahagi, 1925: 246). – Din bg. šatra „cort” (Scriban, Miklosich, Cihac, Ivănescu, cf. DER; DEX, MDA), srb. šatra „baracă, umbrar” (Scriban, DEX, MDA), magh. sátor (DEX, MDA), sl. šatǐrǔ „cort” (Șăineanu; Miklosich, Cihac, Ivănescu, cf. DER).

STA, stau, vb. I. Intranz. I. 1. A se opri din mers. Ajunge înaintea căsuței lui mohorîte, stă în drum și se uită mult la dînsa. SADOVEANU, O. II 150. Plec și fluier, stau și tac. COȘBUC, P. I 106. Îndemn calul cît pot; el se-ntoarce-n loc și pornește-napoi. Cîțiva pași... și iar stă sforăind. CARAGIALE, O. I 334. Fericit acel ce noaptea rătăcit în viscolire Stă, aude-n cîmp lătrare și zărește cu uimire O căsuță drăgălașă. ALECSANDRI, P. A. 114. ◊ (Prin analogie) Am să-l dau [pe cocoș] în haznaua cu bani; poate va înghiți la galbeni, i-a sta vreunul în gît, s-a îneca ș-oi scăpa de dînsul. CREANGĂ, P. 67. ◊ (Urmat de o propoziție finală) Au stat un timp ca să vadă cum se înalță o măreție de nouri asupra soarelui. SADOVEANU, F. J. 533. Așa, călare cum mă găseam, stătui un moment să privesc cu de-amănuntul la toate acestea. HOGAȘ, DR. 79. Copiliță, stăi să beu, Răcorite-ar dumnezeu! ALECSANDRI, P. P. 5. ◊ (Întărit prin «pe loc», «în loc» sau «locului») Stă pe loc și-i pare bine, Bate-n palme: Te știu eu: Nu mai viu! COȘBUC, P. I 117. Cînd vru să iasă, simți că i se taie picioarele subt dînsa, stătu în loc și privi dureros și aiurit în juru-i. VLAHUȚĂ, O. AL. 141. La apa Cernei însă voinicul a stat locului, fermecat de cîntecul unei zîne. id. ib. II 129. Ursan le-aține calea, și caii stau în loc. ALECSANDRI, P. A. 165. ◊ Fig. Soarele surîse și el în înfocata lui împărăție, chiar stătu pe loc, încît trei zile n-a fost noapte. EMINESCU, N. 4. ◊ Expr. Minte de stă soarele în loc = minte cu nerușinare. A sta țintuit (sau nemișcat) pe loc = a se opri brusc, a nu mai face nici o mișcare. Coboară iar îndărăt și stă țintuit pe loc. CARAGIALE, O. I 319. A nu-i (mai) sta (cuiva) picioarele v. picior (1). Stai că trag, formulă prin care cineva (de obicei o santinelă) somează pe altul să nu se apropie de un loc păzit. La spate auzea răsuflarea de taur a lui Duma și ca un geamăt: Stai... stai... că trag. CAMILAR, N. I 189. Fără să fi băgat el de samă, scoasei revolverul și-l întinsei spre locul cu pricina: Stăi că trag! strigai eu. HOGAȘ, DR. 75. ♦ A se opri într-un loc, a nu merge, a nu călători mai departe; a poposi. Am aflat că a stat în popas o jupîneasă de la Moldova, cu slujitori și roabe. SADOVEANU, F. J. 199. Stăturăm, deci, la umbra unui mesteacăn spre a ne odihni. HOGAȘ, DR. 36. Stați pe loc de ospătați Și la umbră vă culcați. ALECSANDRI, P. P. 21. ♦ (Despre ape; poetic) A nu mai curge. Ș-așa cîntă de cu jele De stă Oltul și nu mere, Ș-așa cîntă cu căldură De stă Oltul și nu cură. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 106. 2. A se întrerupe dintr-o acțiune, dintr-o mișcare începută, a nu mai face nimic, a nu se mai mișca. Să stea gîdea și să nu-și ascută sabia. SADOVEANU, D. P. 113. Stăi, să mai bem apă – zise mama pădurilor ostenită. Stătură și se răsuflară. EMINESCU, N. 10. Iată-n codru, iată, Că Ianuș deodată Cum benchetuiește Și se veselește, Stă, încreminește, Pe gînduri pornește. ALECSANDRI, P. P. 64. ◊ Expr. A nu-i mai sta (cuiva) gura = a vorbi într-una, a nu mai tăcea. ◊ (Întărit prin «pe loc», «în loc») Drag mi-i doamne, cel frumos, Și călare și pe jos, Și la lucru și la joc; Te face să stai pe loc. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 34. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «din» și arătînd acțiunea întreruptă) Caii au păscut o toană și stau din ronțăit. Atunci e vremea să încălecăm iar. SADOVEANU, N. P. 127. ♦ (Despre aparate, mecanisme, dispozitive) A se opri din funcționare. A stat ceasornicul. ▭ Dar morile își țin neclintite aripile, pînă ce una din margine prinde a se mișca; apoi stă și aceea. SADOVEANU, F. J. 183. 3. (Despre fenomene atmosferice dezlănțuite) A conteni, a înceta. Acuma vîntul curge într-acolo, cătinel; dar cum va sta, prinde-va a suna mai tare căutîndu-și urma. SADOVEANU, N. P. 128. A-nceput de ieri să cadă Cîte-un fulg, acum a stat. COȘBUC, P. I 223. Poftiți ceva? o întrebă Ana, după ce ea se așeză. – Să stea ploaia, ca să pot pleca mai departe, îi răspunse asta cam peste umăr. SLAVICI, O. I 146. 4. (La imperativ, avînd și valoare de interjecție) Oprește, așteaptă. Stăi, întîi să te-ntreb. CARAGIALE, O. I 324. ◊ (În corelație cu alt verb, de care se leagă prin copula «și») Stai, comise, și lasă-mă să vorbesc, că atîta mi-a mai rămas pe lumea asta. SADOVEANU, F. J. 492. ◊ (Întărit prin repetiție) Stai, stai, nu te tulbura! zise, cu liniștea-i cumplită, Radianu. SADOVEANU, O. II 376. ◊ (Urmat de o propoziție finală) Stai să ne înțelegem, grăi Pintea mîhnit. SLAVICI, O. I 144. ◊ Expr. Apoi (ian) stai oleacă (sau puțin, un pic) sau (familiar) stai, frate. Apoi stai, frățioare dragă, a răsărit zbîrlindu-și ariciul bărbii Savu Frăsinel. Ce zvonuri am auzit eu în iarmaroc la Tuchilați? SADOVEANU, N. P. 14. Ian stăi oleacă, să te duc eu la tată-tău și să văd, el te-a trimis cu pupăza de vînzare, să spurci iarmarocul? CREANGĂ, A. 58. Stai să-ți spun (sau să vezi) = lasă-mă să-ți spun, ai răbdare, așteaptă. Da tu, Lizico, tu ce-ai vrea? – Eu?... Stai să-ți spui. VLAHUȚĂ, O. AL. I 92. Întîi numai bănuiam – acu mi-aș pune capul... Stai să vezi. CARAGIALE, O. I 311. Stai cu binișorul = nu te grăbi, fii cu răbdare. Dacă nu știi, ți-aș arăta Din bob în bob amorul, Ci numai nu te mînia, Ci stai cu binișorul. EMINESCU, O. I 174. II. 1. A rămîne nemișcat într-un loc, a nu se mișca, a nu se îndepărta de undeva. La vorbă-n drum, trei ceasuri trec – Ea pleacă, eu mă fac că plec, Dar stau acolo și-o petrec Cu ochii cît e zarea. COȘBUC, P. I 118. Nu te pîndesc eu? De azi dimineață de cînd îmi stai în prispă ș-aștepți să-ți vie craiul. VLAHUȚĂ, O. AL. I 50. Chiar pe mine, unchieșul Statu-Palmă-Barbă-Cot m-a osîndit să stau în tufarul ista. ALECSANDRI, T. I 421. ◊ (Întărit prin «pe loc», «în loc» sau «locului») De-abia te-i mai încălzi mergînd la drum, căci nu e bine cînd stai locului. CREANGĂ, P. 241. Mergeau așa de iute, încît i se părea că pustiul și valurile mării fug, iar ei stau pe loc. EMINESCU, N. 26. Dorul, mîndră, de la tine, Peste multe dealuri vine, Ș-așa vine de fierbinte, Să stau în loc m-aș aprinde. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 124. ◊ Expr. A nu (putea) sta locului (sau pe loc) = a alerga încolo și încoace, a se ocupa tot timpul cu ceva, a fi neliniștit, a nu avea astîmpăr. Nu putuse sta locului; ieșise să se plimbe. CARAGIALE, O. I 328. Nu pot sta pe loc... mi s-au aprins călcăiele. ALECSANDRI, T. I 393. ♦ A rămîne pe loc, în inactivitate (și așteptînd parcă ceva). Oamenii trec mereu spre comitet, murmură Ioana... și noi stăm, așteptăm c-o să ne pice mana din cer! MIHALE, O. 58. Parcă i-i silă să mai întrebe de ceva. Stă așa, la doi pași de căruță. SADOVEANU, O. II 167. Stă pe loc de mult între două căi, fără să poată intra nici pe una. CARAGIALE, O. I 319. ◊ Expr. A sta pe loc = a nu înainta, a nu progresa, a stagna. Volumul de lucrări nu era prea mult mărit. Își notă observația: «stăm pe loc». MIHALE, O. 499. Ce (mai) stai? = ce mai aștepți? Ce mai stai? Ziceai că te duci. SLAVICI, O. I 200. Cînd simți (Potcoavă) că gîdele nu se mișcă, se întoarse cătră el cu întrebarea: «Ce mai stai?». HASDEU, la TDRG. Ce stai, bade, cît colea, Cu-atîta inimă rea?... Da-ndrăznește de grăiește C-a mea inimă voiește! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 46. Stă ce stă și... = așteaptă o vreme și, așteaptă cît așteaptă și... Fata suspina, Mama sta ce sta Și iar cuvînta. COȘBUC, P. II 144. ◊ (Urmat de o propoziție finală) Omul zdravăn pune umărul și scoate carul din șanț, nu stă să i-l scoată alții. REBREANU, R. I 238. ♦ A rămîne într-un loc, a nu pleca de undeva. Unde te duci? Ce-ai să faci noaptea, pe drumuri? Stai aici. SADOVEANU, O. II 388. Tremuri și vorbind te-neci, Parcă stai de silă! Vrei să pleci! De ce să pleci? Cît ești de copilă! COȘBUC, P. I 179. Niță a fost îndemnat de camarazi și de părintele-directorul să iasă la plimbare; el a preferat să stea la școală. CARAGIALE, O. I 298. Ar fi stat Făt-Frumos locului, dar scumpă-i era frăția de cruce... mai scumpă decît mireasa. EMINESCU, N. 13. ◊ Expr. A sta (pe) locul său = a nu pleca din locul unde are obiceiul să stea sau unde trebuie să stea, a nu-și părăsi, a nu-și lăsa locul. Cînd a căzut la hotar trăsnetul și a prins a bate viforul, castelanii de margine au stat fiecare la locurile lor, ținînd lîngă sine oștile ce aveau. SADOVEANU, F. J. 182 ♦ (Despre vehicule) A aștepta într-un loc; a staționa. Pe urmă se tîngui că stă căruța la celălalt mal, pînă ce trec, pe pod, și caii. SADOVEANU, F. J. 73. Dar nu e vreme de discuții filologice: sosește trenul – și nu stă mult. CARAGIALE, O. II 160. 2. A rămîne într-o slujbă, într-o ocupație. Era funcționar. Casă, leafă, ocupație plăcută. Ai fi zis că-i cel mai fericit om. Într-o zi vine la mine și-mi spune că nu mai stă, că el mănîncă pîinea degeaba și-l mustră cugetul. VLAHUȚĂ, O. AL. I 292. Am fugit de la jupînul. – De ce? a-ntrebat bunica încruntată de cine știe ce urît gînd i-o fi fulgerat prin mintea ei veche. – Pentru că... nu mai vreau să stau. CARAGIALE, O. I 327. ◊ (Determinat prin «la stăpîn») Dacă n-a vrut să-nvețe carte și nici la stăpîn nu vrea să stea, atunci ce-o să se facă el? CARAGIALE, O. I 327. III. 1. A avea o anumită poziție sau atitudine, a se ține, a se așeza sau a fi așezat într-un anumit fel. Părul îi sta în cap de parcă ar fi fost pus cu furca. ISPIRESCU, L. 206. Acesta și-acoperi ochii să nu mai vază spăimîntătoarea icoană. O clipă stete așa, apoi bătu hotărît la ușă, intră desfigurat. CARAGIALE, O. I 317. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «în» sau «pe», arătînd locul de sprijin) Iată-i iepurii, nebunii, Coarne-n cap își pun, Stau în două labe unii, Alții peste cap s-aruncă. COȘBUC, P. II 19. Se suia pe o mulțime de scaune, puse unul peste altul, pînă deasupra, acolo sta pe cap și cu picioarele în sus. SBIERA, P. 262. ◊ (Construit cu un nume predicativ care indică poziția luată) Stătea răzămată de balustrada cafenie a cerdacului și, nemișcată, privea în zarea depărtată a drumului. HOGAȘ, DR. 94. Oare ce gîndește hîtrul de stă ghem și toarce-ntr-una? EMINESCU, O. I 48. Luau sama însă că... patru tunuri sta îndreptate spre poartă. NEGRUZZI, S. I 150. Tot corăbii ferecate Ce pe mare stau plecate Și-s cu tunuri încărcate. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 321. ◊ (Construit cu un nume predicativ care indică o atitudine, o stare sufletească etc.) O clipă, stăpînul locului stătu încordat, simțind în tălpile picioarelor cutremurul și auzind răcnetele de război. SADOVEANU, F. J. 253. Un basm cu pajuri și cu zmei Începe-acum o fată, Tu taci ș-asculți povestea ei Și stai îngîndurată. COȘBUC, P. I 192. Stăteau toate uimite pe cînd trecea păstorașul împărat, doinind și horind. EMINESCU, N. 5. Lumea-ntreagă stă pătrunsă de-al ei cîntic fără nume... Macul singur, roș la față, doarme dus pe ceea lume! ALECSANDRI, P. A. 126. ◊ Expr. A sta ca o stană (ca un stîlp) de piatră (sau ca o statuie) = a se ține mereu în aceeași poziție fixă, neclintită, fără a face nici o mișcare. La uși în cerdac stăteau ca stane de piatră oștenii cu platoșe făcînd straja cuvenită. SADOVEANU, F. J. 29. Împrejurul lui, curtenii, îmbrăcați în purpură de aur, stau ca niște statui nemișcate. VISSARION, B. 67. Ana stetea ca un stîlp de piatră înaintea lui și asculta cu încordată luare-aminte. SLAVICI, O. I 163. A sta ca vițelul la poarta nouă v. poartă. A sta ca o găină (sau ca o curcă) plouată, a arăta supărat, necăjit, fără vlagă, fără chef. Parcă nu te-aș fi crezut așa slab de înger, dar după cît văd, ești mai fricos decît o femeie. Hai, nu mai sta ca o găină plouată. CREANGĂ, P. 222. A sta drept ca lumînarea = a sta foarte drept. A sta poponeț v. poponeț. Să stăm strîmb și să judecăm drept v. strîmb¹ (1). (Popular) Pînă-i stă cuiva capul sus = cît timp trăiește cineva, pînă la moarte. Dar, dragă, nu te-ntrista, Că la turc eu nu te-oi da, Pînă capul sus mi-o sta! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 492. A sta piatră (țeapăn sau înfipt în pămînt) = a se ține nemișcat. Străinul parcă n-auzea Cuvintele; pe gînduri dus, Sta piatră și tăcea. COȘBUC, P. I 230. Înalt, cu mustața lungă, alb ca varul la fața neted rasă... Lică stetea înfipt în pămînt înaintea ei. SLAVICI, O. I 200. A sta smirnă sau smirna v. smirnă. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu», indicînd o parte a trupului) Se ridicase pe jumătate în pat și acum stătea cu ochii mari, largi, uimiți. REBREANU, N. 28. Vechilul lui Leonida stă cu mîinile în buzunar și e încredințat că, dacă n-ar fi el acolo, ar încremeni toate pe loc. VLAHUȚĂ, O. AL. I 70. Tu, cu ochiul plutitor și-ntunecos, Stai cu buze discleștate de un tremur dureros. EMINESCU, O. I 82. ◊ Expr. A sta cu degetul la gură = a ține degetul la gură, pentru a-și impune (sau a impune altora) tăcere. Moșule, tu știi pesemne, Stai cu degetul la gură, Și zîmbind șiret, ce dulce Amintirile te fură. IOSIF, V. 47. A sta cu degetul în gură v. deget. A sta cu nasul în pămînt = a sta cu capul plecat, în semn de căință, sfială etc. Sta cu nasul în pămînt și tăcea chitic. GALAN, Z. R. 244. A sta cu mîinile în sîn sau cu brațele încrucișate, cu brațele (cruciș) la piept = a sta în inactivitate, p. ext. a nu lua nici o măsură, a nu întreprinde nimic. Și ea să stea cu brațele cruciș la piept, să se uite și să n-aibă nici o putere... nici o putere... VLAHUȚĂ, O. AL. 134. Consiliul de familie nu stetea cu mîinile-n sîn. CARAGIALE, O. I 301. A sta cu dinții la stele = a răbda de foame. Mai bine se duce acasă, că-i plouă caii în spate și-i stau vitele cu dinții la stele din pricina slugilor. CREANGĂ, A. 154. A sta cu ochii pe cineva = a nu-și mai lua ochii de la cineva, a-l supraveghea. Mă tem de Alexe și de Lică... parcă stau numai cu ochii pe mine. MIHALE, O. 140. ♦ (Despre aparate, mecanisme, dispozitive) A nu funcționa. În ziua aceea de sărbătoare, moara sta cu roțile neclintite. SADOVEANU, F. J. 104. 2. (De obicei determinat prin «în picioare» sau «pe picioare») A se afla în poziție verticală, a se ține drept (în picioare), a nu fi așezat sau culcat. Cum stăteau cu toții în picioare, în cămăși, păreau niște umbre albe, desprinse cu greu din întuneric. MIHALE, O. 20. Unul dintre porcarii unsuroși mîna caii stînd în picioare. SLAVICI, O. I 118. Sacul gol nu poate sta-n picioare. ◊ Expr. De-abia stă de somn = nu mai poate de somn, pică de somn. Strada... șapte zile din săptămînă o ducea... într-un fel de moleșeală, ca un om care de-abia stă de somn. SADOVEANU, la TDRG. A nu mai putea sta pe picioare v. picior (1). Abia mai stă pe picioare = abia se mai ține pe picioare, e gata să cadă de oboseală. Acum începu să-l treacă sudorile și tremura, încît abia mai stetea pe picioare. SLAVICI, O. I 207. A sta în picioare = a rezista, a nu se da bătut. Toți ceilalți răzăși ipătești fiind împresurați și călcați de cneazul Bîrlădeanu, vornicul lui Petru-vodă, numai eu am stat în picioare. SADOVEANU, N. P. 7. ♦ Fig. (Învechit) A se ține tare pe poziție, a nu da înapoi. Asediații nu stătură mai puțin vitejește decît asediatorii. BĂLCESCU, O. II 46. ◊ Expr. A sta tare pentru ceva (sau cineva) = a apăra, a sprijini cu îndîrjire ceva (sau pe cineva). Tari au stat străbunii pentru acest pămînt. BOLINTINEANU, la TDRG. A sta (cuiva) împotrivă (sau a sta împotriva cuiva) = a se împotrivi, a se opune (cuiva). Eu nu pot pune în casa asta o vorbă înainte fără să stai împotrivă. SADOVEANU, F. J. 492. Nici valurile mării nu putură să le stea împotrivă. ISPIRESCU, L. 24. Dar cine poate sta împotriva lui Dănilă Prepeleac? CREANGĂ, O. A. 147. Văzînd eu că nu-i chip de stat împotriva părinților, începui a mă gîndi la pornire. id. A. 120. A sta pavăză = a apăra pe cineva. N-am a mă îngrijora de nimic, deoarece prietinii noștri care ne priveghează de trei zile stau pavăză. SADOVEANU, N. P. 193. 3. (Urmat de determinări modale) A fi, a se afla. David stătea în vremea aceasta întins în pat cu ochii la becul electric. REBREANU, N. 26. Ia, colea, zisei eu arătînd spre stînga locul unde, în adevăr, stătusem lungit. HOGAȘ, DR. 286. Lăpușneanul sta întins cu fața în sus, liniștit, dar foarte slab. NEGRUZZI, S. I 163. ◊ Expr. A sta în pat = a zăcea (de boală). Știi una, mamă?... Cîte zile sînt de cînd stau în pat? VLAHUȚĂ, O. AL. 135. 4. A ședea. În jurul său, așezați pe mesele de lucru, pe un butoi răsturnat și pe o bancă cu lemnul îmbîcsit de unsori, stăteau tractoriștii. MIHALE, O. 30. Întorcîndu-și privirea în locul unde stătuse mezinul, prezvitera a aflat scaunul gol. SADOVEANU, N. P. 51. Pe pat a șezut cineva de curînd, cineva care e învățat să stea numai în locul acela. BASSARABESCU, V. 171. ◊ (Întărit prin adv. «jos») La licărirea unui opaiț tustrei stau jos, în jurul unei mese mici, rotunde, cu picioarele scurte. VLAHUȚĂ, O. AL. I 56. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «pe» sau «în», arătînd obiectul pe care se șade) Stăteau pe niște scăunașe cu trei picioare împrejurul vetrei. SADOVEANU, N. P. 132. Am stat pe scaun, am luat dulceața. GALACTION, O. I 98. Capul mi-l proptesc pe coate, Stau pe prag, pe gînduri iar. COȘBUC, P. I 117. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «la») Stau la birou. ▭ Dacă poftești asta, dă-i mîna lui Ionuț Păr-Negru și stați alături la această masă. SADOVEANU, F. J. 28. ◊ (Urmat de o propoziție finală introdusă prin conj. «ca») Iară tu la gura sobei Stai ca somnul să te prindă. EMINESCU, O. I 76. ◊ Expr. A sta (ca) pe spini v. spin (I 1). Stai jos! formulă prin care cineva e invitat să se așeze, să ia loc. A sta la masă = a lua masa, a mînca. Încep a spune împrejurarea din capăt... cum a venit întîmplarea de au călătorit împreună, de au stat la masă împreună. CREANGĂ, A. 146. A sta în capul oaselor v. cap¹ (III 2). A sta grecește (sau turcește) = a ședea cu picioarele încrucișate sub trup. Mătușa Uțupăr stă în pat, grecește. STANCU, D. 14. Sta grecește pe tron cît e ziulica și nopticica de mare. ISPIRESCU, L. 205. A sta pe vine = a se lăsa jos, cu genunchii aduși înainte, sprijinindu-se pe vîrful picioarelor. O droaie de copii stau jos pe vine împrejurul unei străchini mari. VLAHUȚĂ, O. AL. I 90. A sta binișor = a ședea liniștit, fără să se agite. Și alăturea de mine Sta-vei oare binișor? EMINESCU, O. IV 369. 5. A lucra la... Mi-a ieșit gheb în spate stînd la stative. La TDRG. Eu stau la covată și cînt, Dar singură nu știu ce cînt. Și-n ochii mei lacrimi s-adună. COȘBUC, P. I 64. ♦ (Determinat prin «călare», «pe cal» etc.) A fi călare, a călări. Alți slujitori stăteau pe cămile. SADOVEANU, D. P. 81. Vede-un tînăr ce alături Pe-un cal negru stă călare. EMINESCU, O. I 66. Iar sultanul stînd pe cal, Sub un verde cort de șal, Barbă neagră-și netezea. ALECSANDRI, P. P. 107. 6. (Despre păsări) A fi în poziție de repaus. Numai colo-ntr-un frunzar Galben în lumină, Stă pe-o creangă de arțar Pasăre străină. TOPÎRCEANU, B. 10. Parcă mi te văd, drăguță, Că îmi zbori și că te scap. Stînd pe gard, privind la mine, Ai tot da cochet din cap. EMINESCU, O. IV 369. ◊ Expr. (Despre păsări) A sta pe ouă = a cloci. IV. 1. (În expr.) A-i sta cuiva bine (sau rău, mai rar frumos) = a-i ședea, a-i veni cuiva bine (sau rău). Cît de frumos îți va sta țărancă. GALACTION, O. I 464. Uite zău, acum iau seama Că-mi stă bine-n cap năframa, Și ce fată frumușică Are mama! COȘBUC, P. I 103. Braț de braț pășesc alături... le stă bine laolaltă, Ea frumoasă și el tînăr, el înalt și ea înaltă. EMINESCU, O. I 154. Rău îi stă muntelui, rău, Fără piatră, fără brazi, Ca și mie fără frați. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 319. Cum stă lucrul, treaba? = cum se prezintă, cum se desfășoară, cum merg lucrurile, treburile? Poftește înlăuntru și ne spune cum stau treburile prin acea parte de lume. SADOVEANU, F. J. 767. E, cum stau hotarele, pîrcălabi, Că după cum închideți ochii, așa doarme și țara. DELAVRANCEA, A. 21. M-am dus fără de veste, așa-zicînd, și nu ți-am spus, precum ar fi trebuit, cum stau lucrurile. SLAVICI, O. I 162. A ști cum stai = a ști în ce situație te afli, la ce te poți aștepta. Să se hotărască odată; să știu cum stau, căci viața mea tot e pierdută, dacă nu reușesc acum. SLAVICI, O. I 198. Cum stai (stă etc.)? = cum merge? care e situația? Andrei continuă cu tonul schimbat: Cum stați? – Mai bine. Dar trebui să zorim mereu. MIHALE, O. 147. A sta bine (sau rău) cu cineva = a fi în relații bune (sau rele) cu cineva. El ar voi să stea bine cu toată lumea și să nu supere pe nime. La TDRG. 2. (Rar) A fi posibil, a fi cu putință. Nu știu, zău, cum a sta și asta, îmi plesnește obrazul de rușine, cînd gîndesc cum am să mă înfățoșez înaintea femeii celeia, cu vorbe de acestea. CREANGĂ, O. A. 200. V. 1. (Cu determinări locale) A se afla, a se găsi, a fi într-un anumit loc. Dar ești departe, dragă, hai! – Ba bine, Atunci rămîi pe unde stai! COȘBUC, P. I 171. Unii cară clăile de pe cîmp, alții adună paiele în șiră, alții stau sus pe batoze și hrănesc mașina. VLAHUȚĂ, O. AL. I 70. Stau în fața unui local de noapte, o mică berărie. CARAGIALE, O. II 176. La castel în poartă calul Stă a doua zi în spume. EMINESCU, O. I 68. Mulți tătari stau împregiur Cu ochi mici ca ochi de ciur. ALECSANDRI, P. P. 77. ◊ Fig. Mă tem, căci grija și întristarea stau în sufletul nostru și rod ca un vierme neadormit. SADOVEANU, F. J. 508. ◊ Expr. A-i sta cuiva în cale (sau în drum) sau a sta în calea (sau în drumul) cuiva = a împiedica drumul cuiva, a nu lăsa pe cineva să treacă; fig. a împiedica pe cineva să facă ceea ce voiește, a-l încurca în socotelile lui, a-l deranja, a i se opune, a i se împotrivi. Dintr-o dată în calea lor, în acea zi de 20 august, rămasă de pomenire, au stătut călărimile în leafă ale măriei-sale Ștefan-vodă. SADOVEANU, F. J. 192. Nu zic că te duc [la furci]... Zic numai că te pot duce, dacă-mi stai în cale. SLAVICI, O. I 181. Cine ești tu de-mi stai în cale? – întrebă zmeul. RETEGANUL, P. IV 39. Căuta în tot chipul cum s-ar putea curăți de împărăteasa, ca să nu-i mai steie în drum. SBIERA, P. 108. A sta înaintea (cuiva) sau a-i sta (cuiva) înainte (sau în față) = a) a se ține, a se găsi la mică distanță în fața cuiva (privindu-l, vorbindu-i, așteptînd porunci). Mă duc la Timiș, stau înaintea domniilor-lor și le spun așa: solie de la Ionuț Păr-Negru. SADOVEANU, F. J. 138. Și noaptea, de zare deșteaptă... S-apropie de flacări și-aproape-n urmă stînd Viteazului în față, ea lung la el privește. COȘBUC, P. I 134. [Femeia din portret] zîmbea cu același zîmbet neuitat... Bătrînul stete mult... mult înaintea ei. CARAGIALE, O. I 315. Nici visezi că înainte-ți stă un stîlp de cafenele. EMINESCU, O. I 150; b) a servi pe cineva cu ceva, a-i oferi cuiva ceva. Muierea i-a ieșit întru întîmpinare... și i-a stat înainte cu dulcețuri și răcoritoare. SADOVEANU, D. P. 38; c) a se opune, a rezista cuiva, a sta în calea cuiva. La Nicopole văzut-ai cîte tabere s-au strîns Ca să steie înainte-mi ca și zidul neînvins? EMINESCU, O. I 147. Că băieții, făr’ de minte, Risipesc La gloanțe multe, Nu le stă nimeni-nainte. TEODORESCU, P. P. 291. (Despre sarcini, greutăți etc.) A sta în fața (cuiva) = a trebui, a urma să fie realizate, rezolvate. A sta de față = a fi de față, a asista. La această judecată stătuseră de față și mahalagii. SADOVEANU, D. P. 146. A sta față v. față (I 2). A sta la baza unui lucru = a constitui temelia unui lucru. Cunoașterea vieții stă la baza măiestriei artistului realist. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 7, 98. A sta în umbră = a fi modest, retras. Voi toți care ați stat pînă acum în umbră timizi... scuturați-vă, recăpătați încredere în voi. ANGHEL, PR. 186. Pe cînd alții, stînd în umbră și cu inima smerită, Neștiuți se pierd în taină ca și spuma nezărită. EMINESCU, O. I 133. A sta deoparte = a) a se ține la oarecare distanță (de...). Toți bărbații stau doparte, Iar la mijloc stau fecioare Și neveste-n largă horă. COȘBUC, P. I 72. Ia în duminica viitoare, stăpîne, să mergem în sat la horă. Eu oi sta deoparte cu băieții. CREANGĂ, O. A. 195; b) a fi rezervat, a se ține în rezervă, a nu se amesteca într-o chestiune, într-o discuție. A sta în mîna (cuiva) = a depinde de cineva, a fi în puterea cuiva. În mîna omului aceluia stetea liniștea călătorului. CARAGIALE, O. I 313. A-i sta (cuiva) ca un ghimpe în coaste (sau în inimă) = a constitui o stingherire sau o amenințare permanentă pentru cineva. (Familiar) A-i sta (cuiva) sub nas = a fi la îndemîna cuiva, în imediata sa apropiere. Niciodată, în clipe așa de înalte, inspirația nu trebuie căutată la un kilometru; ea ne stă sub nas. CARAGIALE, O. I 307. A-i sta (cuiva) pe limbă, se zice cînd cineva este gata să spună un lucru pe care n-ar trebui să-l spună sau cînd nu găsește termenul, cuvîntul pe care îl caută. (Despre gînduri, preocupări) A-i sta (cuiva) pe inimă = a preocupa pe cineva, a produce neliniște. A-i sta capul la... v. cap¹ (I 4). A sta (piatră) pe capul cuiva sau a-i sta cuiva pe cap = a împovăra, a incomoda pe cineva prin prezența sau purtarea sa. Ce poți să faci, bre? răspunse Leahu mai mult din buze. Nu vezi cum îmi stau pe cap? MIHALE, O. 139. De ce i-a murit bărbatul? – Nu l-am omorît eu, mamă. – Nu l-ai omorît tu! Caută-ți altul! Ce stai piatră pe capul nostru... STANCU, D. 15. (Mai ales în basme) A-i sta (cuiva) capul unde-i stau picioarele (sau tălpile) = a i se tăia cuiva capul. Dacă în șase luni măria-sa Ferid nu va ști tot ce se cuvine să știe ca să fii mulțămit luminăția-ta, atunci primesc să stea acest cap unde îmi stau acuma picioarele. SADOVEANU, D. P. 18. Împăratul... i-au poroncit ca să-i aducă calul zmeului numaidecît, că de nu i l-a aduce, apoi i-a sta capul unde-i stau acum tălpile. SBIERA, P. 74. ♦ A ocupa locul de la... O babă stă la fereastră și se uită cu drag la noi. VLAHUȚĂ, O. AL. I 84. În tot timpul ospățului, să steie numai la spatele stăpînu-său și nici măcar să-și rîdice ochii la ceilalți meseni. CREANGĂ, P. 231. ◊ Expr. A sta la poartă sau la ușă (sau la poarta, la ușa cuiva sau a ceva) = a păzi, a străjui la ușa cuiva sau a ceva. La ușă stătea un căpitan cu pistolul în mînă. CAMILAR, N. I 186. Acesta-i un alvanit, care stă de obicei la ușa măriei-sale, lămuri Alexăndrel-vodă. SADOVEANU, F. J. 31. A sta la căpătîiul cuiva v. căpătîi (1). ♦ A fi, a se găsi scris sau însemnat. Iar Negruzzi șterge colbul de pe cronice bătrîne, Căci pe mucedele pagini stau domniile romîne. EMINESCU, O. I 32. ◊ Fig. În mintea lui, ca pe un răboj, stau însemnate zilele de muncă. VLAHUȚĂ, O. AL. I 54. 2. A fi așezat, a fi pus, a se afla. Cinci cruci stau înaintea morii, două de piatră și trei altele cioplite din lemn de stejar. SLAVICI, O. I 115. Sala era naltă... iar în mijlocul ei stătea o mîndră masă, acoperită cu alb. EMINESCU, N. 6. Pită albă stă pe masă, Cum îi pita mai frumoasă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 119. ◊ Expr. (Rar) A sta în iveală = a fi așezat la vedere. În mijloc stă-n iveală un cerb de patru ani, Încins pe-a sale laturi cu șiruri de fazani. ALECSANDRI, P. A. 140. A-i sta (cuiva) capul în par = a i se tăia cuiva capul. Ce să facă el acuma? Începe a plînge și a se văieta, că știa că desară i-a sta capul în par. SBIERA, P. 58. ◊ (Despre clădiri care domină locul unde se găsesc, exprimînd uneori și ideea de durabilitate, de soliditate) În țărmul celălalt, întăi stătea Cetatea stăpînind intrările. SADOVEANU, F. J. 240. E Ostrovul San-Giorgio, pe care-a stat odinioară un falnic castel zidit de genovezi. VLAHUȚĂ, O. AL. I 116. Stă castelul singuratic, oglindindu-se în lacuri, Iar în fundul apei clare doarme umbra lui de veacuri. EMINESCU, O. I 152. ♦ A-și avea locul undeva. Toporul și mătura tot după ușă stau. SADOVEANU, O. II 181. ◊ (Urmat de determinări care arată felul cum sînt orînduite unele lîngă altele persoanele sau lucrurile) De jur împrejur lumea pestriță, de toate treptele, stă în semicerc. CARAGIALE, O. I 301. Iar de fagii-mbătrîniți Stau rînd caii priponiți. HODOȘ, P. P. 201. Toți copiii stau roată de jur împrejurul mesei cu gurile căscate. ȘEZ. I 91. ◊ Expr. A sta cot la cot cu... = a se găsi în imediata apropiere, strîns alăturat de..., a sta unul lîngă altul. Înaintea bătăliei de la Cahul, vodă chemase la sfat de război căpeteniile și au stat alături față de măria-sa «neamurile» cot la cot cu vatamanii țărănimii. SADOVEANU, N. P. 12. A sta grămadă = a fi îngrămădiți, înghesuiți. Norii s-au mai răzbunat Spre apus, dar stau grămadă Peste sat. COȘBUC, P. I 223. Convoiu-ntreg, nedezlipit, Îngenunchind se lasă Pe cîmpul alb și troienit, Sub negura geroasă, Și stă grămadă la un loc Făradăpost, nici foc. ALECSANDRI, P. A. 159. A sta roi = a se îmbulzi, a se îngrămădi. Cît ai bate în palme, stau toți acei slujitori roi împrejurul nostru. SADOVEANU, F. J. 169. 3. A fi fixat sau prins în ceva, a atîrna de ceva. Poarta este bine închisă cu o bîrnă grea d-a curmezișul, ale cărei căpătîie stau în cîte-o bortă în ziduri. CARAGIALE, O. I 290. Pînă-s mere mititele, Stau în creangă făloșele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 429. Cucuiata, vai de ea, Stă-ntr-un vîrf de nuia (Aluna). ◊ Expr. A-i sta (cuiva) viața numai într-un fir de ață v. fir (1). Nu știu la cît mi-a sta capul cu... v. cap¹ (I 1). A-i sta (cuiva) în cap = a preocupa pe cineva. Aș vrea să-ncep cu fapte bune, Dar n-am făcut, ori le-am uitat Și raiu-n cap puțin mi-a stat. Și-am fost și prost la numărat – Și n-am ce spune. COȘBUC, P. I 198. A-i sta (cuiva) în minte = a fi clar pentru cineva. Bine zici, dar nu-mi stă-n minte cum l-așa frumoasă fată Buturuga Statu-Palmă a putut să fie tată! ALECSANDRI, P. A. 150. ♦ Fig. A fi cuprins în..., a se găsi în..., a consta în... «Soacra cu trei nurori» plăcu, fără ca totuși junimiștii să-și fi dat seama în ce stă meritul. CĂLINESCU, I. C. 192. Dacă fiecare și-ar zice că suprema fericire stă în odihna eternă, în nirvana budistă, am ajunge desigur la desființarea oricărei idei de bine, de muncă și de progres. VLAHUȚĂ, O. AL. I 103. Și așa... se făcură toate bune. Procesul-verbal nici nu trebuia schimbat: totul sta în încheiere. CARAGIALE, O. I 307. ◊ Expr. A-i sta (cuiva) în (sau, rar, prin) putință = a-i fi cuiva posibil. (Sînt gata) a te sluji cu ce-mi va sta prin putință. FILIMON, la TDRG. A sta în firea (cuiva) = a fi în firea cuiva, a ține de caracterul cuiva. O, aș putea Să-ți fac aluzie... dar nu stă În firea mea. TOPÎRCEANU, P. 260. ♦ A se limita, a se mărgini la..., a se reduce la... Ce spui, cîrpaciule, zise văru-mieu... D-apoi numa-n ciubotele tale am stat eu, bicisnicule? CREANGĂ, A. 106. Frunză verde ș-un bănuț, Nu stă lumea-ntr-un drăguț... – Ba stă, zău, dacă-i mîndruț! Frunză verde ș-o frăguță, Nu stă lumea-ntr-o drăguță... – Ba stă, zău, dacă-i mîndruță! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 405. ♦ (Învechit) A fi format din... În timp de pace, oștirea sta din: darabanii cu căpitănia lor... simenii, a cărora căpitănie era aga. ISPIRESCU, la TDRG. 4. (Determinat prin «pe apă» sau «deasupra apei») A pluti. Untdelemnul stă deasupra apei. ▭ Și mi-l leagă, mîndră, leagă Într-un corn de cîrpă neagră, Și mi-l țipă pe Tîrnavă. De-i vedea că stă pe apă, Fie-ți inimioara-ntreagă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 111. VI. 1. (Cu determinări temporale sau locale) A petrece un timp oarecare într-un loc. Încă aproape un deceniu mai stă Eminovici la moșie, după căsătorie. CĂLINESCU, E. 15. M-am dus apoi cu comisul și am stat un timp la cetatea Dîmboviței. SADOVEANU, F. J. 75. Hei, domnule, cît ai stat d-ta aici? Două zile. Patruzeci să stai și n-ai să afli cîte știu eu. VLAHUȚĂ, O. AL. I 98. Oricum, Zibal mai stă la Podeni doar pîn’ la cîștiul viitor. CARAGIALE, O. I 285. ♦ A întîrzia într-un loc, a zăbovi. Mai stau puțin, ca să-mi iau bun rămas de la toate. SADOVEANU, D. P. 84. Mama nu stă... acum se întoarce. POPOVICI-BĂNĂȚEANU, la TDRG. El vine-așa de dragul lui, Cînd vine. Eu nu pot ușa să i-o-ncui. De stă prea mult, eu cum să-i spui? COȘBUC, P. I 129. ♦ A fi, a rămîne un timp oarecare împreună cu cineva, a-și petrece timpul cu cineva. Ori m-ai zărit vreodată stînd Cu muza altuia? Se poate. TOPÎRCEANU, M. 5. Comisarul află... că luni, ca ieri, Lică a stat cu Răuț, cu Buză Ruptă, cu Săilă Boarul și cu Ghiță la cîrciumă, că ei au vorbit cam în taină despre arendașul. SLAVICI, O. I 152. Ori mai știi păcatul? poate că nici crîșmăriței nu-i era tocmai urît a sta între noi, de ne cerca așa des. CREANGĂ, A. 98. 2. A trăi, a viețui. Eu stau aicea ca într-o sălbătăcie, tac și nu știu, nici nu spun nimic, iar domniile voastre bărbații știți și vorbiți toate. SADOVEANU, F. J. 495. Pentru ce stai sfinția-ta în asemenea pustietate, îl întrebai eu, dacă mai ales, după cum spui, hoții te calcă și te pradă? HOGAȘ, DR. 48. 3. A locui. Stăteam intr-o odăiță îngustă, rece, umedă, în strada Justinian. SADOVEANU, O. II 276. Aici nu mai stă nimeni De douăzeci de ani. ARGHEZI, V. 141. Am stat la un unchi, pe Romană, Țiu minte... dar unde n-am stat? TOPÎRCEANU, B. 63. Nu-i casa lor în care stau Și-n casă nici cenușă n-au! COȘBUC, P. I 127. 4. A fi, a exista. Puțin mai este și ai să ajungi împărat, care n-a mai stat altul pe fața pămîntului, așa de iubit, de slăvit și de puternic. CREANGĂ, P. 191. El singur zeu stătut-a nainte de-a fi zeii. EMINESCU, O. I 115. ♦ (Învechit) A avea loc, a se petrece. [Mohamed] a pus piatră săpată unde a stat bătălia. DELAVRANCEA, A. 10. 5. A continua să fie, a dăinui. Munte cu capul de piatră, de furtune detunată, Stă și azi în fața lumii. EMINESCU, O. I 31. Eu iubesc, baba iubește, Casa ni se pustiește; Dar de-aș iubi numai eu Casa noastr-ar sta mereu! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 414. ♦ A rămîne în ființă, a nu trece, a dura. Prea mult un înger mi-ai părut Și prea puțin femeie, Ca fericirea ce-am avut Să fi putut să steie. EMINESCU, O. I 185. ◊ (Intensificat prin «pe loc») La ce simțirea crudă a stinsului noroc Să nu se sting-asemeni, ci-n veci să stea pe loc? EMINESCU, O. I 127. VII. 1. (În locuțiuni verbale sau în legătură cu alt verb dă acestora un aspect de durată) a) (În coordonare cu un verb de care se leagă prin conj. «și») Unii oameni au asemenea noroc în viață, încît stai și te minunezi. SADOVEANU, F. J. 76. Prin atîtea schimbări a trecut sufletul meu, că uneori stau așa și mă-ntreb: oare cîte vieți am trăit? VLAHUȚĂ, O. AL. I 69. Stau cîteodată și-mi aduc aminte ce vremi și ce oameni mai erau în părțile noastre pe cînd începusem și eu... a mă rădica băiețaș la casa părinților mei. CREANGĂ, A. 1. b) (În coordonare cu un verb de care se leagă prin conj. «de») Și în buimăceala ceea, trezîndu-se cu Ion față-n față, unde nu se încinge între dînșii o bătaie crîncenă; ș-apoi stă de-i privește, dacă te rabdă inima... CREANGĂ, A. 112. (Expr.) Ce stai de vorbești? (sau spui?), întrebare prin care cineva își exprimă surprinderea pe care i-au produs-o cele spuse de altul. Fugi d-acolo, nevastă, ii răspunse el, ce stai tu de vorbești? ISPIRESCU, L. 66. c) (Urmat de un verb la gerunziu) Și eu am stat privindu-i, pînă ce și-au isprăvit jocul. VLAHUȚĂ, O. AL. 144. Și mi-i ciudă cum de vremea Să mai treacă se îndură, Cînd eu stau șoptind cu draga Mînă-n mînă, gură-n gură. EMINESCU, O. I 106. Amîndoi pe-o vale verde, la picioarele-unui munte Lungiți unul lîngă altul, stau grăind în limba lor. ALECSANDRI, P. A. 150. d) (Urmat de un verb la conjunctiv) Sus o dată-l răsucește Și-l azvîrlă peste gard. – O să stau acum cu tine Să mă lupt... Mai vrei ceva? COȘBUC, P. I 145. Nu știu dac-ai stat vreodată să-ți dai seama de ce fel de viață trăim noi aici. VLAHUȚĂ, O. AL. I 63. Multe trec pe dinainte, În auz ne sună multe. Cine ține toate minte Și ar sta să le asculte? EMINESCU, O. I 194. (În propoziții condiționale) De-aș sta să-i dau și eu răspuns, La cîte legi am fi ajuns! COȘBUC, P. I 127. Dac-ai sta să te potrivești lor. CREANGĂ, A. 39. e) (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu» și indicînd instrumentul) Dracilor, sînteți păgîni? Maica mea! Să stai cu bățul Ca la cîni! COȘBUC, P. I 226. f) (În expr.) A sta de (rar, la) vorbă (cu cineva) = a vorbi cu cineva; p. ext. a petrece un timp (oarecare) vorbind cu cineva despre unele și altele. De multe ori moșnegii stăteau de vorbă, povestind cu glasuri încete din necazurile vieții și din durerile prin care au trecut. DUNĂREANU, N. 17. L-am trimis la popa din Fundureni ca să-i spună că stau de vorbă cu voi. SLAVICI, O. I 132. Cocoană, dumneavoastră stați de vorbă aici... nu știți ce-i afară. CARAGIALE, O. I 333. Hai, dă răspuns cucoanei, ori așa, ori așa; că n-are vreme de stat la vorbă cu noi. CREANGĂ, P. 331. A sta la sfat (sau la sfaturi) cu cineva = a) a se sfătui cu cineva. Badea Ghiță s-a tras la o parte, lăcrămînd singur și stînd la sfat șoptit cu sufletul său. SADOVEANU, N. P. 55. Și pe teiul nostru-ntreabă: Cine sîntem, stau la sfaturi, Iară gazda noastră zice, Dîndu-și ramurile-n laturi... EMINESCU, O. I 101; b) a sta de vorbă. Intră-n casă? O, ba bine, Și-a găsit niște vecine, Stă la sfat... COȘBUC, P. I 106. A sta la taifas (la taclale sau la povești) = a pierde vremea vorbind fleacuri. Neguțătorul s-a supărat, dar n-avea cînd sta la taclale... SADOVEANU, D. P. 151. Au găsit pe primar și pe notar fumînd și stînd la taifas cu gospodarii cei doi. id. B. 194. A sta de fleacuri = a-și trece timpul cu lucruri lipsite de importanță. În vremea cînd toți cu care ai plecat într-un pas ți-au luat-o înainte, tu stai de fleacuri, de nuvele, ca un băietan de optsprezece ani. BRĂTESCU-VOINEȘTI, Î. 9. A sta (dus sau pierdut) pe (la sau, rar, în) gînduri = a) a fi preocupat, absorbit de gînduri. La fereastra solitară, Stă pe gînduri o femeie. COȘBUC, P. I 119. Ana stetea dusă în gînduri cînd auziră zuruitul unei trăsuri boierești cu trei cai și cu fecior pe capră. SLAVICI, O. I 146. Da... visam odinioară pe acea ce m-ar iubi, Cînd aș sta pierdut pe gînduri, peste umăr mi-ar privi. EMINESCU, O. I 157; b) a șovăi, a ezita, a se frămînta cu gîndul, neștiind ce hotărîre să ia; a sta la îndoială. Mai multă vreme am stat pe gînduri să-ți răspund ori să te las în plata domnului. VLAHUȚĂ, O. AL. I 14. Hai, nu mai sta la gînduri [zise calul]; încalecă pe mine. CREANGĂ, P. 220. Nu-i vreme de stat în gînduri, doamnă, adăogi Spancioc. NEGRUZZI, S. I 162. A sta la îndoială = a) a șovăi, a ezita înainte de a lua o hotărîre; a sta pe gînduri. Comisul cel bătrîn stătu puțin la îndoială, furat într-o parte de dragostea lui de părinte și țintuit în același timp de îndărătnicie. SADOVEANU, F. J. 98. Hai, nu mai sta la îndoială și dă-mi-le, căci atunci are să fie bine și de stăpînu-meu și de stăpîna-ta. CREANGĂ, P. 273; b) a se îndoi de ceva, a nu crede cu ușurință. Dac-ar fi găsit la Moara cu noroc, fie chiar în lada lui Ghiță, ceva din lucrurile furate de la arendașul, el tot ar mai fi stat la îndoială și ar fi zis că Ghiță poate să fie năpăstuit. SLAVICI, O. I 165. A sta în cumpănă (sau în cumpene) = a șovăi, a ezita. Omul stătu o clipă scurtă în cumpănă, apoi se întoarse și plecă repede. DUMITRIU, N. 252. Stătu puțin în cumpănă, plimbîndu-și ochii asupra mobilelor orășenești din juru-i, dar fără să le vadă. SADOVEANU, B. 38. Se pune ea pe gînduri și stă în cumpene cum să dreagă și ce să-i facă? CREANGĂ, P. 29. A sta de pază (sau de strajă) sau a sta strajă = a păzi, a străjui. Lae, pe care-l lăsase singur, nu era omul pe care-l poți pune să stea peste noapte de strajă la un mort. SLAVICI, O. I 166. De-atunci el stă de pază în mijlocul cîmpiei, Și nime nu s-atinge de zmeii hergheliei. ALECSANDRI, P. A. 164. A sta la (sau de) pîndă = a pîndi. A stat un timp la pîndă în desiș. SADOVEANU, D. P. 172. S-a întîlnit cu Lică și cu Răuț, care l-au luat între bîte și i-au zis că-i sfărîmă oasele dacă va mai îndrăzni să stea de pîndă. SLAVICI, O. I 151. A sta la tocmeală = a se tocmi, a se tîrgui. Cît umblă el întrebînd, noi dăm de dînsul și, dacă trebuie să-l răscumpărăm, stăm la tocmeală, îl tîrguim și-l răscumpărăm. SADOVEANU, F. J. 236. A-i sta (cuiva) într-ajutor (sau în ajutor) = a ajuta pe cineva, a-i veni cuiva în ajutor. Monahul i-a stat într-ajutor la cîntare încălărat, scoțîndu-și din cap numai comanacul. SADOVEANU, F. J. 620. Alexandru Vardaru se ținuse de făgăduială; Maria era numită de trei luni: – dar de ce era nevoie să-i amintească așa, că i-a stat într-ajutor? C. PETRESCU, Î. I 19. 2. (Exprimînd ideea de durată, de continuitate) A rămîne, a se afla, a fi. a) (Construit cu un nume predicativ care indică o stare, o însușire) Ar fi stat și-acuma tot nemăritată, Dacă din păcate nu s-ar fi găsit Un neghiob ca Mișu, un îmbrobodit. TOPÎRCEANU, P. 235. Chipul lui stă alb, rece și liniștit. VLAHUȚĂ, O. AL. 159. Acela care ține cu mine, nu are să se teamă de nimic, iară acela care vrea să mă doboare, trebuie să stea mereu cuprins de îngrijire. SLAVICI, O. I 181. ◊ A sta singur = a) a nu avea pe nimeni lîngă sine. Și-avînd inel, ea se juca Stînd singură-ntr-o vale. COȘBUC, P. I 67; b) a fi lipsit de societatea cuiva; a petrece în singurătate. Știu, cît ai stat singur, cinstite comise, ai oftat că ai scăpat de mine. SADOVEANU, F. J. 56. A sta ascuns = a se ascunde. Care va să zică, grăi Răuț, în cele din urmă, cînd se înserează, noi îi lăsăm pe dînșii acolo, ne întoarcem, stăm ascunși și nu ieșim decît la semnalul dat de tine. SLAVICI, O. I 198. Umblu rătăcind noaptea și stau ascunsă cît e ziua. ALECSANDRI, T. I 435. A sta închis = a) a fi închis, lipsit de libertate. Nu-i așa... că tu ești nevinovat și stai închis pe nedrept. VLAHUȚĂ, la TDRG. Am stat închis multă vreme. CARAGIALE, O. I 312. În pădurea fărmecată Stăm închiși, vai, fără vină. ALECSANDRI, T. I 421; b) a se retrage undeva, a se izola. Numai un om al cărților își poate da seama de bucuria libertății de a putea sta închis între infolii. CĂLINESCU, E. 246. (Fig.) Jder îl lăsă să-și topească patima și el sta închis în sine însuși ca în scoică, pîndind pentru dînsul fărîmăturile cele mai dulci. SADOVEANU, F. J. 125. A sta nedumerit = a fi uimit, mirat, a nu ști ce să creadă. Pe cînd musafirii steteau nedomiriți, uitîndu-se cînd la unul, cînd la altul, cînd la omul ghemuit, acesta începu să horcăie tare și să geamă. CARAGIALE, O. I 365. A sta nehotărît = a nu se putea hotărî, a nu putea lua nici o hotărîre. Ghiță stete cîtva timp nehotărît. – Eu nu mă duc, zise el apoi. SLAVICI, O. I 161. A sta mut (tăcut sau fără grai) = a tăcea mai multă vreme, a nu vorbi un timp. A stat tăcut un răstimp. SADOVEANU, D. P. 135. Și ochii pașei mari s-aprind; Cărunta-i barbă netezind, Stă mut, de suflet gol. COȘBUC, P. I 109. A sta treaz (sau deștept, neadormit) = a nu dormi (noaptea), a veghea. Nu te așteptam, dar mă gîndeam la tine și stăteam trează. SADOVEANU, F. J. 157. Întins pe-o rogojină, cu ochii țintiți în podele, sub lampa ce-aruncă pe pereții goi o lumină somnoroasă, în sforăitul tovarășilor adormiți, stă treaz, cu pumnul sub ceafă. VLAHUȚĂ, O. AL. 146. Și cum ajunge la poarta raiului din afară, se și pune acolo de strajă și stă neadormit zi și noapte. CREANGĂ, P. 311. A sta pierdut = a) a fi absorbit în gînduri, în visare. Într-o seară, stînd așa pierdut, a băgat de seamă, fără să vrea, că tovarășii lui sînt mai aprinși ca de obicei. REBREANU, N. 27; b) a fi cuprins de emoție, a pierde stăpînirea de sine. Ea stă la pieptul lui pierdută, Dintîi cu ochii la pămînt. COȘBUC, P. I 88. A sta mărturie = a servi de martor, a mărturisi ceva. Ostași, boieri, curteni, v-am adunat aci Să stați mărturie după ce n-oi mai fi. DELAVRANCEA, A. 119. A sta gata de... = a fi gata, a se ține pregătit pentru... Sta cu pieptul deschis și gata de luptă. ISPIRESCU, U. 118. A sta fără de țintă = a privi în gol, nefăcînd nimic. Înainte-mi – cîmp deschis... Stau fără de țintă. Totu-i adîncit în vis, Prins de vrajă sfîntă. IOSIF, V. 44. b) (Urmat de determinări modale exprimînd o anumită stare sau situație) Da ce-ți veni să stai pe întuneric, bre? MIHALE, O. 142. Șase zile și șase nopți a stătut oștirea creștinilor fără pită și mai ales fără apă. SADOVEANU, N. P. 13. ◊ A sta în (sau la) soare sau (neobișnuit) în lună = a sta în bătaia soarelui, (neobișnuit) în lumina lunii. Beduini ce stau în lună, o minune o privesc, Povestindu-și basme mîndre îmbrăcate-n flori și stele. EMINESCU, O. I 45. ◊ Expr. A sta sub ascultarea (sau la porunca) cuiva sau a-i sta cuiva la poruncă = a fi supus cuiva, a se afla la ordinele cuiva. Vra să zică, stați subt ascultarea lui Ionuț Păr-Negru? SADOVEANU, F. J. 278. (Rar) A sta ca-n cămașă de gheață = a rămîne țeapăn, a nu face nici o mișcare. Curtenii stăteau ca-n cămăși de gheață. Nimene n-avea putere să înainteze spre cocon. SADOVEANU, D. P. 32. ◊ (Determinat prin locuțiuni adverbiale) Într-un medean nu prea departe de han, în vederea mării, stăteau oameni în petrecere. SADOVEANU, D. P. 151. Pe cînd stăteau în tăcere, cu bucatele încă neisprăvite, în lumina asfințitului de început de toamnă, sunară copite de cal. id. F. J. 198. (Expr., rar) A sta în priveală v. priveală. ◊ (Urmat de un complement circumstanțial de mod) Dacă s-a mai pomenit iarnă ca asta să stai cu ferestrele deschise... DAVIDOGLU, M. 16. Și dacă stau cu ușa încuiată E că nici eu de nime n-am nevoie. TOPÎRCEANU, P. 211. Toți stau cu capul gol. CARAGIALE, O. I 321. VIII. (Urmat de o propoziție secundară predicativă construită cu conjunctivul) A fi pe punctul de a..., a fi gata să..., a fi cît pe ce să... Afară sta să plouă: s-a întunecat; toate în casă tac de frica furtunii. BASSARABESCU, V. 169. Cerul și-a schimbat veșmîntul, Ploaia parcă stă să-nceapă. TOPÎRCEANU, S. A. 19. Stînca stă să se prăvale În prăpastia măreață. EMINESCU, O. I 54. Pentr-o fată cît o ceapă Stau feciorii să se bată! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 434. ◊ Expr. A sta gata sî... = a fi gata să... La fiecare suspin al copilului tresare spăimîntat, arcurile minții lui stau gata să se sfarme. VLAHUȚĂ, O. AL. I 30. La orice întîmplare, doamne ferește, stau gata să-și verse sîngele pentru noi... CREANGĂ, A. 166. IX. (Urmat de determinări introduse prin prep. «la» sau, mai rar, «cu») A se îndeletnici, a se ocupa cu... Ferid, în odaia cea albă, stătea cu zugrăvelile, cu numerele și cu semnele gîndului, adîncindu-le și pătrunzîndu-se de ele. SADOVEANU, D. P. 22. Cu ce spor era ș-acasă (fata): Nu știai cînd... stă la pusul pînzei, La muls oi, la storsul brînzei. La TDRG. ◊ Expr. A sta la luptă cu sine (însuși) = a se lupta cu gîndul, neputîndu-se hotărî. Și acum Ghiță alegea în el vorbele cu care să-i facă lui Pintea împărtășire despre cele petrecute între el și Lică, și stetea la luptă cu sine dacă nu ar fi, poate, mai bine să tacă. SLAVICI, O. I 144. A sta de cineva = a se ocupa de cineva, a avea grijă de cineva. Trebuie să stai numai de ele, să le îngrijești, să le curăți, să le dai apă, mîncare și cîte alte. La TDRG. A sta (de cineva) să... = a nu-i da pace cuiva pînă ce nu..., a-i bate cuiva capul să... [Muierea] tot sta de mine să merg și să merg la împăratul să cer slujba. RETEGANUL, P. V 81. A sta de capul cuiva v. cap¹ (I 1). – Forme gramaticale: prez. ind. stau, stai, stă, stăm, stați, stau, imperf. stăteam (regional steteam și stam,) perf. s. stătui (regional stetei), prez. conj. pers. 3 să stea (regional să steie), imper. stai (regional. stăi), part. stat (învechit stătut), gerunziu stînd și, învechit, stătînd (EMINESCU, O. I 91).

beznic, ~ă a [At: POP, ap. GCR II, 294 / Pl: ~ici, ~ice / E: beznă + -nic] (Rar; îpp; d. cai) Negru (ca bezna).

cărbunit, ~ă a [At: ENC. VET. / Pl: ~iți, ~e / E: cărbune + -it] (Pop; d. petele de pe capul cailor) Negru.

pelin [At: N. TEST. (1648), 309^v/15 / V: (reg) pil~ / Pl: ~i și (18-20) ~uri / E: bg пелин] 1 sm (Reg; șîc ~-alb, ~-adevărat, ~-bun, ~-de-grădină, ~-de-rusalii, ~-negru, ~-verde) Plantă erbacee din familia compozitelor, mirositoare și cu gust amar, cu rizom ramificat, cu tulpină dreaptă și înaltă, cu frunze compuse, spintecate, păroase și cenușii și cu flori galbene, folosită în medicină și la prepararea unor băuturi alcoolice Si: iarba-fiarelor, lemnul-Domnului, peliniță (4), peliș³ (Artemisia absinthium). 2 sm (Bot; reg; șîc ~-alb, ~-mic) Peliniță (1) (Artemisia austriaca). 3 sm (Bot; reg, șîc ~-mic) Peliniță (2) (Artemisia pontica). 4 sm (Reg; șîc ~-de-mături, ~-de-purici) Plantă erbacee din familia compozitelor, cu flori verzui, dispuse în capitule ovale, care crește prin locuri nisipoase și din care se fac mături Si: (reg) peliniță (3) (Artemisia scoparia). 5 sm (Bot; reg; șîc ~-de-câmp, ~-păsăresc, ~-sterp, ~ul-calului, ~-negru) Pelinariță (Artemisia vulgaris). 6 sm (Îc) ~-maritim Plantă cu frunzele argintii, păroase, strânse în formă de tufă deasă la baza lujerului care poartă florile (Artemisia maritima). 7 sm (Reg; îc) ~-nemirositor (sau de-drumuri) Plantă cu tulpina aproape lemnoasă, culcată și ramificată de la bază, cu florile galbene-roșietice, care crește pe câmpuri nisipoase (Artemisia campestris). 8 sm (Bot; reg; îc) ~-alb Pelinuță (Artemisia petrosa). 9 sm (Bot; reg; îc) ~-domnesc Lemnul-Domnului (Artemisia abrotanum). 10 sm (Bot; reg; îc) ~-bun Lilicele (Iberis amara). 11 sm (Bot; reg; îc) ~-nemțesc Floare de grădină nedefinită mai îndeaproape. 12 sm (Fig) Amărăciune. 13 sm (Fig) Durere. 14 sm Necaz. 15 sm (Bot; reg) Crizantemă (Chrysanthemum indicium). 16 sm (Bot; reg) Liliac (Syringa vulgaris). 17 sm (Bot; reg) Plevaiță (Xeranthemum annuum). 18 sm (Bot; reg) Plevaiță (Xeranthemum foetidum). 19 sm (Bot; reg) Rogoz. 20 sm (Reg) Varietate de struguri nedefinită mai îndeaproape. 21 sn (Șîs ~de mai) Vin cu gust amărui, obținut prin tratarea lui, după anumite procedee, cu pelin (1). 22 sn Cantitate determinată de pelin (21). 23 sn Ceai foarte amar preparat din frunze de pelin (1) și folosit în scopuri curative.

MEȘÍNĂ¹ subst. 1. S. f. Piele de oaie sau de capră, tăbăcită, folosită la confecționarea unor obiecte de îmbrăcăminte și de încălțăminte, mai ales la căptușirea încălțămintei; p. ext. (mai ales la pl.) bucată sau sort de piele de acest fel; obiect confecționat dintr-o astfel de piele. Căpeteniile înfășară în prostirile aceale ce primiră . . . si în meșinuri. DOSOFTEI. ap. GCR I. 258/27, cf. ANON. CAR. Vama cea mare precum s-au așezat . . . Meșine de 52: 1 leu (a. 1 726-1 733). N. A. BOGDAN, C. M. 160. Învățătură pentru cum să dai ape roșii pe meșină la cărți (începutul sec. XIX). GRECU, P. 402. Scauni îmbrăcați cu meșănă (a. 1 821). IORGA, S. D. XXI, 414. Nici să să puie la lucru în loc de saftiian meșină, că aceea este înșelăciune (a. 1 823). DOC. EC. 289. Ceară, bumbac, meșini, hier, pietre, tutun, pește sărat, cafea, pînză, și marfă de Țarigrad. CR (1 832), 208 ²/26. Boierii cei mari se îmbrăcau cu. . . papuci sau cizme galbene de meșină. GHICA, S. 501. Cizmarul întrebuințează pentru căptușeala pantofilor și a cizmelor meșină albă și roșie, ce se aduce din Turcia. I. IONESCU, M. 704. Tureatca este căptușită cu un fel de piele roșie-gălbuie, subțire și păroasă, numită meșină. PAMFILE, I. C. 348. Făceau ciubote pentru țărani, iminii. . . și papuci femeiești de meșină. N. A. BOGDAN, C. M. 178, cf. NICA, L. VAM. Două ghete de meșină deșelată. KLOPȘTOCK, F. 222. Privea nehotârît în jos, la noroiul ce căuta să-i treacă peste opincile-i subțiri, ca de meșină. MIHALE, O. 48. Întinsese bucata de meșină pe masa de croit. SCÎNTEIA, 1 953, nr. 2 798. Drag mi-a fost și-mi pare bine C-am cal negru pe supt mine Și cu șaua de meșină. MAT. FOLK. 371, cf. ȘEZ. IX, 33. Pe față poartă un obrăzar făcut de meșină. I. CR. II, 12. 3. Subst. pl. (Mold., în forma meșini) Pantaloni țărănești confecționați din piele tăbăcită de oaie sau de miel. 6 pt. pe nești meșini [glosat: „nădragi din piele de oaie”] (a. 1 743). BUL. COM. IST. I, 228, Cf. IZVOADE, 340, H i 103, VI 33, 228, X 112, XVI 272, 289. Pe cel deal, pe cel colmel, Primblă-mi-s-un voinicel Cu cușmă creață de miel, Cu meșini, cu cojocel. SEVASTOS, C. 173, cf. 159, ȘEZ. I, 10, I. CR. III, 377, VASILiU, C. 14. Călduroasele meșini (cioareci din piei de oaie cu lîna înlăuntru). JUN. LIT. XII, 47. Toată iarna n-o scos meșinii de pe el! Com. din DARABANI-DOROHOI. – Accentuat și: (neobișnuit) méșină. BARCIANU. – Pl.: meșini, (1 și) meșine, (învechit) meșinuri. – Și: (rar) meștínă (ZANNE, P. II, 485, III, 229) s.f., (învechit) meșín s. n. – Din tc. meșın.

MÎNGÎIOS, -OÁSĂ adj. I. (Învechit) Milostiv, îndurător, îngăduitor, iertător. Acela iaste mîngîios și va curăți greșiale[le] lor. PSALT. HUR. 66^r/6. Mîngîios și milostiv Domnul în lung-răbdătoriu și e multu m[i]l[o]stiv. ib. 122^r/9, cf. 98^v/4. E elu e milostivu (măngăios H) și cură păcatele lor și nu sparge. PSALT. 158. 1. (Învechit, rar) Care înșală, amăgește; înșelător, amăgitor. Că tuturor oamenilor celor mencinoșilor tată li-e dracul, că dracul iaste măngîios. COD. TOD. 226, cf. DHLR II, 457. 2. Care mîngîie (II 1 ); alinător, încurajator, consolator, (învechit) mîngîicios (2). Se arăta Abaza pașa foarte blînd și cu cuvinte mîngîioase. M. COSTIN, LET. I, 267/27, cf. id. O. 102, LB. Înrădăcinează dar, o Dumnezeule și părinte al nostru, această mîngîioasă nădejde în sufletele noastre, MARCOVICI, D. 239/2. Veștile din Ungaria de jos și mai vîrtos din Bănat poate că sînt și mai mîngăioase în privința bucatelor la cîmpuri. GT (1839), 106Í/16, cf. POLIZU. Voi, simțiri înalte ale Omenirei, Glasuri mîngîioase a Dumnezeirei. ALECSANDRI, P. I, 232, cf. COSTINESCU, LM. Poți să-mi storci cumplite lacrimi sau un rînjet fioros. . . Voi găsi în orice timpuri un răsunet mîngîios. MACEDONSKI, O. I, 97, cf. DDRF, BARCIANU, ALEXI, W. Cuvîntul mîngăios la întristare este ca numele doftorului la zăcare. ZANNE, P. II, 533. ◊ (Adverbial) Este bine așa, este mîngîios, căci astfel memoria vechilor locuitori nu s-a profanat, F (1877), 556. 3. Care produce sau exprimă, manifestă plăcere, bucurie, satisfacție, încîntare, p l ă c u t, a g r e a b i l, d e s f ă t ă t o r, î n c î n t ă t o r; blînd, duios, dezmierdător. Un voevod . . . veasel și măngîiuos, voinic și frumos. MOXA, 398. Ospățul acela . . . și veselia mai măngăioasă și mai cu dulceață iaste. VARLAAM, C. 319. Fața ei blîndă foarte mîngăioasă, iară inima ei încremenită de frică. BIBLIA (1688), 359¹/31. Gingaș trupul și mîngăios statul Helgii. CANTEMIR, IST. 107. Vine în Ieși mult voios Obștiei toată arată, chipul cel mai mîngăios. BELDIMAN, E. 99/11. Mîngăioasele cîntări acelor mai pătimașe pasări. GORJAN, H. I, 4/30. O suvenire mîngîioasă, dulce și scumpă de la o sorioarâ depărtată. NEGRUZZI, S. I, 263. Perdelele-s lăsate și lampele aprinse, In sobă arde focul, tovarăș mîngăios. ALECSANDRI, P. III, 3. Ana doamna se primblă-ntr-o grădină Ca dînsa înflorită și plină de lumină, Visînd în primăvară dulci visuri mîngăioase. id. POEZII, 244. Numai acelea [minute] îmi erau mîngîioase, cînd vocea cornului îmi legăna auzul în sunetele cadențate ale semnalului de vînătoare. ODOBESCU, S. III, 96, cf. 177. Amintiri. . . cad grele, mîngîioase Și se sfarmă-n suflet trist, Cum în picuri cade ceara La picioarele lui Crist. EMINESCU, O. I, 105. Începu a striga cu un glas mîngîios. ISPIRESCU, L. 360. A-nceput să cheme cu glas mîngîios. CARAGIALE, O. II, 271. Soarele își revărsa în liniște blîndețea lui mîngîioasă. MACEDONSKI, O. III, 96. Dar auzi. . . ce jalnic cîntă Clopotele-acum în sat. . . Nu-i nimic, nimic în fire Mîngîios ca glasul lor ! COȘBUC, P. I, 263. Toată noaptea argintată Pribegind pe drum m-am dus, Mă privea adînc mirată Mîngăioasa stea de sus. PETICĂ, O. 49. cf. 282. Ce dulce dormeam noi cu toții. . . subt privirile mîngîioase ale stelelor ! HOGAȘ, M. N. 109. Era, în miercurea aceea de cireșar, o căldură mîngîioasă de soare. SADOVEANU, O. I, 51. Și el mîzgălise versuri. . . de dragul unor ochi albaștri și mîngîioși. REBREANU, I. 136. Îi spune cu o voce mîngîioasă și plină de duioșie. CAMIL PETRESCU, O. I, 186. Aceeași vîrstă, aceeași îmbrăcăminte de gospodărie, același glas mîngîios de mamă. BASSARABESCU, S. N. 35, cf. GCR II, 231/35. Sorioară mîngăioasă, Mult ești dulce și frumoasă ! ALECSANDRI, P. P. 46, cf. TEODORESCU, P. P. 315. Pe cel deal verde frumos Suie un voinic fălos, Cu cal negru mîngăios. HODOȘ, C. 52. Mîndră ca a lui, Nu e-a nimănui, Mîndră și frumoasă, Intre ochi mîngîioasă. MAT. FOLK. 67, cf. 1482, ȘEZ. VIII, 45, PĂSCULESCU, L. P. 303. ◊ (Adverbial) Era coconașul frumușel și vorbiia mîngîios. MINEIUL (1 776), 145^v1/23. Fete foarte frumoase ce aveau darul de a cînta prea mîngîios. ISPIRESCU, U. 59, cf. 110, SCRIBAN, D. ❖ (Substantivat) Rămîi maică sănătoasă, Dacă n-ai fost bucuroasă De mine, de-o mîngîioasă. SEVASTOS, C. 22. ♦ (Rar) Liniștit, calm. Cînd va sosi, o! Doamne, un timp mai mîngăios. . . Să piară dușmănia din trista omenire. ALECSANDRI, P. II, 87. - Pl.: mîngîioși, -oase. – Și: (învechit și regional) mîngăiós, -oásă, (învechit) măngăiós, -oásă, măngîiós, -oásă adj. – Mîngîia + suf. -os.

CĂRUCIOR (pl. -oare) sn. 1 dim. CĂRUȚ(Ă): ~ul lui era tras de trei cai negri în front I.-GH. ¶ 2 Căruță mică ce se trage de un om: ~ul se opri în pragul fierăriei, tîrît de o fată ca de 12 ani DLVR. ¶ 3 Căruță mică în care se plimbă copiii (🖼 934): mai la o parte un ~ cu copii GRL. ¶ 4 Căruță mititică cu care se joacă copiii: Dan meșterea un ~ pentru fetiță VLAH..

șátră, șetre, s.f. 1. Cort, locuință țigănească: „Pă tată-to l-am văzut / La o șatră armenească, / Cai negri să potcovească” (Bilțiu, 1990: 252). 2. Baracă, gheretă, chioșc de scânduri, acoperit cu pânză, ce se ridică de negustori pe la târguri de țară sau bâlciuri: „Și mi-aș pune șatra-n prag / Ș-aș vinde la dor și drag” (Brediceanu, 1957: 91). 3. (reg.) Prispa cu stâlpi și arcade confecționate din lemn, pe fața casei și / sau pe toate cele trei laturi ale acesteia; pridvorul caselor țărănești, târnaț: „Maică, dacă-s supărată, / Ies afară, stau pe șatră” (Calendar, 1980: 103). 4. Platou montan. ■ (top.) Șatra Pinti, masiv (1.014 m) în Munții Lăpușului, un rest eruptiv, care are formă de con, cu un larg piemont în jur. Se presupune că aici își avea haiducul Pintea Viteazul unul dintre locurile sale de refugiu (Vișovan, 2008). – Din bg. šatra „cort” (Ivănescu, după DER; MDA), srb. šatra „baracă, umbrar” (Scriban, DEX, MDA), magh. sátor (DEX, MDA), sl. šatǐrǔ „cort” (Șăineanu).

MURMUR s. n. Faptul de a m u r m u r a și rezultatul lui. 1. Zgomot slab, continuu și monoton, produs de curgerea liniștită a unei ape, de bătaia lină a vîntului sau de alte elemente ale naturii, s u s u r, ș o p o t, (rar) m u r m u r e a l ă, m u r m u i a l ă¹, (învechit, rar) m u r m u i t; p. g e n e r. zgomot slab. Cf. BUDAI-DEMEANU, LEX. Aude De paseri ciripire . . . Ș-a rîului murmură. HELIADE, O. I, 307, cf. 351, 356. Unde freamătul pădurei, murmuriul unui riu Ni recheamă în memorie datoria unui fiu. ASACHI, S. L. I, 139. Murmura tristă a lui Arno turbură tăcerea adîncă ce ne împregiură. DACIA LIT. 265/25. Valul său pare că poartă lacrimi limpezi și oftări, Îndemnînd cu-a sa murmură la duioase cugetări. NEGRUZZI, S. II, 14, cf. I, 160. Eu caut în natură Un loc făr' de murmură Supus singurătății. ALEXANDRESCU, O. I, 338. Sub chioșc curentul trece cu repejune, Iar murmura-i invită la dulce moliciune. BOLINTINEANU, P. I, 240. Peste unda aurită Ce adoarme cu murmur . . . Nu vezi tu oare Printre umbre un caic ? id. ib. 301. Murmura surdă A rîului din vale. ODOBESCU, S. III, 92. De murmur duios de ape Ea trezit-atunci tresare, Vede-un tînăr ce alături Pe-un cal negru stă călare. EMINESCU, O. I, 66. Se clatină parcă lumina. Un tunet e simplu murmur. De roze e beată grădina Cu tot ce se află-mprejur. MACEDONSKI, O. I, 194. Sufletul meu aromește la al apelor murmur. id. ib. 237. Murmurul din dealuri pătrunde Prin văi și din vále-n păduri. COȘBUC, P. II, 9, cf. 12. În murmurul foilor de tei . . . aștept să răsară ea. PETICĂ, O. 267. Din văi și pîn' la mine străbătea, în murmur domolit de depărtare, zgomotul eternei frămîntări a Bistriței. HOGAȘ, DR. II, 15. Un arc de munți cu coame sure Din Cerna pînă în Ceahlău, Adîncuri mute de pădure Și murmur tainic de pîrău. D. BOTEZ, F. S. 6. În tăcerea care se întinde după povestire, toți se gîndesc, ascultînd pe gînduri, murmurul vîntului de afară. SADOVEANU, O. III, 68, cf. VI, 506. O, dulce murmur de ploaie, Pe acoperișe și-n zare ! BLAGA, L. U. 55. [Apele] vin însoțite de un murmur, propriul lor cîntec, acela al drumului pe care îl fac. BOGZA, C. O. 14. Murmurul frunzelor acoperă bătăile repezi ale inimilor noastre. V. ROM. mai 1954, 92. Eu am să te aștept lîngă fîntîna Cu murmurul obișnuit. BENIUC, C. P. 35. În murmur de cetini, în foșnet de fagi. DEȘLIU, G. 37. ♦ F i g. Armonie. Mult bine îmi face auzul acestor viersuri cu dulce murmur. POPESCU, B. II, 43. ♦ P. a n a l. Zumzet, bîzîit. Pe cîmpie nici un zgomot. Din oraș abia străbate Ca un murmur de albine Larma vieții zbuciumate. IOSIF, P. 77. Suna în văzduhul înfierbîntat murmurul albinelor. SADOVEANU, E. 5. 2. Succesiune de sunete, slab și monoton articulate, de cuvinte rostite încet și uneori neînțeles; zgomot surd și nelămurit de glasuri. V. r u m o a r e. Deodată un murmur de mirare se ridică împregiurul nostru. ALECSANDRI, O. P. 10. Cu murmurele lor blînde, un izvor de horum-harum . . . Cu evlavie adîncă ne-nvîrteau al minții scripet. EMINESCU, O. I, 140. E un murmur lung de șoapte, de mirare, de suspine. VLAHUȚĂ, P. 100. Un murmur se ridică, confuz vibrînd în noapte, Și grabnic îl urmează înnăbușite șoapte. MACEDONSKI, O. I, 263. Din odaia alăturată auzii cîteva murmure nedeslușite, pe urmă dintr-o dată un glas aspru. DUNĂREANU, CH. 119. Întocmai ca freamătul unei păduri care se deșteaptă, murmurul mulțimii crescu. ANGHEL-IOSIF, C. L. 34. Nu-i murmur, nu-s foșniri, nu-i priveghere, în mănăstire nimeni nu-i. LESNEA, I. 82. În tăcerea adîncă murmurul cel duios umbla ca un fior prin lumina tremurată de vis. SADOVEANU, O. I, 220, cf. V, 502. Se ridică un murmur de voci aprobative. CAMIL PETRESCU, O. III, 142. Clădirea întreagă vibra în murmur discret, ca și cum viața ar fi clocotit sub draperii grele. VORNIC, P. 140. Ascult în noaptea sunătoare Murmure cu silabe de lumină. ARGHEZI, VERS. 102, cf. 26. ♦ P. a n a l. Zgomot surd și continuu (produs de trepidațiile unui motor, ale unui mecanism etc.). Dulcele murmur din moara ce umbla neostenită. MACEDONSKI, O. I, 9. Fabricile de la margini trimiteau murmurul lor surd, slăbit de depărtare. DUNĂREANU, CH. 98. Murmurul motorului să-ți cînte încetișor. MIHALE, O. 434. ♦ (Rar) Vuiet, țiuit al urechii. Murmura sau vuietul și țiuitul urechilor. CORNEA, E. I, 109/10. 3. Exprimare a unei nemulțumiri prin cuvinte rostite cu jumătate de glas, protest înfundat; cîrteală, murmurare (3). V. m o r m ă i t¹, b o m b ă n i t. Cf. COSTINESCU. Dacă . . . asasinarea lui aduce [a] murmură în țară, la așa caz asasinul trecea Dunărea (a. 1889). URICARIUL, XIV, 245. Sufletul însă îi era plin de o încâpățînare dîrză din care izvora neîncetat murmurul: „Nu vreau”. REBREANU, NUV. 293. Se auzi un murmur din sală, plin de mînie. CAMIL PETRESCU, O. III, 118. Murmurul se potoli curînd, înghițit de zgomotul trenului, dar imediat izbucni o ceartă în celălalt vagon. T. POPOVICI, S. 395. ◊ L o c. a d v. Fără murmur = fără împotrivire. Este oare probabil ca un hatman național să fi primit fără murmură a se supune unui simplu căpitan venetic ? HASDEU, I. V. 247. ♦ (Neobișnuit) Acuzație, plmgere. Oamenii asupra cărora este o murmură surdă și gravă de un atentat oarecare asupra fostului domn al țării. ap. GHICA, A. 665. 4. (Neobișnuit) Muget (I), răget. Vibra al serii aer de tauri grea murmură. HELIADE, O. I, 188. – Accentuat și: murmur. – Pl.: murmure și (rar) murmururi. - Și: (învechit) murmuríu, murmure (BUDAI-DELEANU, LEX.) s. n., murmură (accentuat și: murmură) s. f. – Din fr. murmure, lat. murmur, ngr. μουρμούρα, it. murmure, mormorio.

MUSCUR¹, -Ă -adj. 1. (Popular; adesea substantivat) (Oaie sau capră) de culoare albă și cu pete negre pe bot (DR. III, 210, H IV 146, CIAUȘANU, V. 181, id. GL., A VI 9); (oaie sau capră) de culoare neagră și cu pete albe la urechi și pe bot (RĂDULESCU-CODIN, T. PAPAHAGI, M. 226); (despre cai) negru-alb, sur (H XVIII 803); (despre cîini) vînăt înspicat, cu pete de culoare deschisă (ib. I 7, XVIII 803, GLOSAR REG.). 2 epi: una roaibăși una moscură (a. 1834). IORGA, S. D. XXI, 436. Colorile (berbecului și oei) sînt: alb, negru, bălțat . . . , oacheșă, muscură. H IV 9. ♦ (Substantivat,f.) Oaie albă (Izvorul Alb-Piatra Neamț). A V 33. 2. (Regional; despre culori) „Spălăcit” (Roșia- Beiuș). ALR II 3 412/310. – Pl.: mascuri, -e. - Și: (învechit) moscur, -ă adj. – Etimologia necunoscută.

ȘARG, -Ă, șargi, -ge, adj. (Despre cai, rar despre alte animale) Cu părul de pe corp galben deschis, iar cel din coamă, coadă și extremitățile picioarelor de culoare neagră. ♦ (Substantivat) Cal cu părul galben deschis. – Din magh. sárga.

TÂRSÂNĂ, târsâne, s. f. 1. Împletitură din păr negru de cal sau de capră, din care se fac băieri, frânghii, nojițe pentru opinci etc. 2. (Înv.) Țesătură aspră de păr de capră, purtată de asceți sau de călugări direct de piele. – Din bg. tărsina.

nici albă, nici neagră / nici cal, nici măgar / nici călare, nici pe jos / nici în car, nici în căruță expr. 1. (d. o situație) nehotărât, indecis. 2. ambiguu, de o calitate sau o compoziție incertă.

tîrsînă și (L. V.) -ínă f., pl. e și ĭ (vsl. trŭstĭnina, trŭsina, d. trŭstĭ, păr de animal, de unde și mrom. tîrșină, trușină). Vest. Șnur de păr negru de cal orĭ de capră cu care se leagă opincile pe picĭor. Sfoară, legătoare. V. nojiță, tîrsoacă.

TÂRSÂNĂ, târsâne, s. f. (Pop.) 1. Împletitură din păr negru de cal sau de capră, din care se fac băieri, frânghii, nojițe pentru opinci etc. 2. (Înv.) Țesătură aspră de păr de capră, purtată de asceți sau de călugări direct pe piele. – Din bg. tărsina.

ȘARG, -Ă, șargi, -ge, adj. (Despre cai, rar despre alte animale) Cu părul de pe corp galben-deschis, iar cel din coamă, coadă și extremitățile picioarelor de culoare neagră. ♦ (Substantivat) Cal cu părul galben-deschis. – Din magh. sárga.

CORB, corbi, s. m. 1. Pasăre semirăpitoare, omnivoră, cu penele negre și ciocul puternic (Corvus corax). Corbi fîlfîiră spre albăstrime din brazii rîpelor și pe urmă se întoarseră cu zboruri învăluite. SADOVEANU, B. 90. Din zare depărtată răsare-un stol de corbi. EMINESCU, O. I 128. Trece-un cîrd de corbi iernatici prin văzduh croncănitori. ALECSANDRI, P. A. 112. Corb la corb nu scoate ochii (= asupritorii, exploatatorii, legați prin interese comune, nu-și fac rău unul altuia și nu apără niciodată pe cei exploatați). Expr. Negru ca corbul (sau ca pana corbului) = foarte negru. Trei cai... Unu-i roșu ca focu, Altu-i negru ca corbu; Și pe care șez călare, Pintenog de trei picioare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 290. ◊ Fig. (Depreciativ; mai ales la pl.) Nume dat exploatatorilor, imperialiștilor, ațîțătorilor la războaie, celor dornici de vărsări de sînge. Popoarele au învățat mult din experiența celui de-al doilea război mondial. Ele nu vor să-și mai verse sîngele, să-și vadă distruse țările, să-și vadă spulberate familiile și căminele pentru a îngrășa pe corbii profiturilor de război, pentru a satisface setea de putere a aventurierilor pretendenți la dominația mondială. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2693. Nu sîntem carne de ospețe. Să afle corbii și să-nvețe. BANUȘ, B. 123. ♦ (Adjectival) Negru, foarte negru. Dădea... la o parte o șuviță de păr corb. SADOVEANU, P. S. 80. ◊ (Adverbial) Pletele-i dese și negre corb se îndoaie în unde. din creștetul frunții pînă la umerii obrajilor. DELAVRANCEA, S. 166. 2. Compuse: corb-albastru = dumbrăveancă; corb-de-mare = cormoran: corb-de-noapte = pasăre cu capul și ceafa negre, cu spinarea cenușie și pîntecele alb-cenușiu; trăiește pe lîngă bălți (Nycticorax nycticorax). 3. Pește de mare, rar întîlnit în Marea Neagră, lung de 18 – 25 cm, cu capul mare și botul gros, rotunjit, de culoare brună (Corvina nigra). 4. (Articulat) Numele unei constelații din emisfera australă.

TÎRSÎNĂ, tîrsîne, s. f. 1. Împletitură din păr (negru) de cal sau de capră, din care se fac frînghii, baiere, nojițe pentru opinci etc.; obiecte astfel împletite. Se pusese jos și-și lega tîrsînele de la opinci. HOGAȘ, M. N. 215. Rupse unu o tîrsînă, Legă vulpea la o vînă. MAT. FOLK. 99. El în brațe c-o lua, Cu tîrsînă mi-o lega, Spre Dunăre c-o ducea. TEODORESCU, P. P. 638. ♦ Parte a piciorului de care se leagă nojița; gambă. Botea doarme la stupină... Cu durda pe lîngă rînă, Cu flinta lîngă tîrsînă. TEODORESCU, P. P. 604. 2. (Învechit) Țesătură aspră de păr de capră, purtată de asceți sau de călugări direct pe piele. Pe urmă mă îmbracă cu o cămașă de tîrsînă pe pielea goală. GORJAN, H. I 75. – Pl. și: tîrsîni (PĂSCULESCU, L. P. 296).

ZBURA, zbor, vb. I. 1. Intranz. (Despre păsări și insecte) A se deplasa în aer, cu ajutorul aripilor. Fusese o zi caldă de început de aprilie și paseri încă zburau și țîrîiau sub cerul senin. SADOVEANU, O. VII 123. Zboară mierlele-n tufiș Și din codri noaptea vine, Pe furiș. COȘBUC, P. I 47. Cocostîrcul... în cercuri line zboară Și, răpide ca gîndul, la cuibu-i se coboară. ALECSANDRI, P. III 26. ◊ (În basme, despre cai năzdrăvani sau despre alte ființe fantastice) Calul... își arată puterile sale zicînd: Stăpîne, ține-te bine pe mine, că am să zbor lin ca vîntul, să cutrierăm pămîntul. CREANGĂ, P. 213. ◊ (Poetic) Zboară peste-adîncul văii Tristul vai al cucuvăii, COȘBUC, P. II 99. Măi bădiță Onule, Sămăna-ți-aș numele, Prin toate grădinele, Să zboare miroasele, La toate frumoasele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 94. ◊ Fig. Zboară vești contradictorii, Se-ntretaie știrile... TOPÎRCEANU, B. 51. Știa că și numele lui răsunase odinioară, zburînd din gură-n gură. ANGHEL-IOSIF, C. L. 8. ♦ A părăsi locul unde se află, înălțîndu-se în văzduh; a pleca în zbor, a-și lua zborul. Pricepu că stolul de paseri trebuie să fi zburat. ISPIRESCU, L. 74. Lișițele, nefiind chioare, nici moarte, au zburat. CREANGĂ, P. 46. ◊ Tranz. fact. Fig. Scuturase capul cu un gest de voință, să sperie gîndurile și să le zboare de sub frunte, ca pe un stol de vrăbii. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 35. 2. Intranz. Fig. (Despre lucruri) A pluti prin aer (purtat de vînt); a trece prin aer sau a tăia aerul cu iuțeală (fiind azvîrlit, mînuit sau lansat cu putere). Mii de petale, Zburînd spre trandafiri, îi cheamă să vie toți, făr-de zăbavă. ANGHEL, Î. G. 46. Rupi cununa și-o arunci: Roșii flori prin aer zboară Desfoiate, ca să moară Jos, prin lunci. COȘBUC, P. I 219. Și coasa neobosită și harnica secure Zburau, abătînd caii sub călăreții lor. ALECSANDRI, P. III 224. ◊ Tranz. fact. Jos pre livezi cînd cade frunza cea-ngălbenită, Vîntul de seara suflă, o zboară, ș-a pierit. HELIADE, O. I 77. ♦ A se ridica, a se înălța în aer. Fumul țigaretei ce zboară în spirale. ALECSANDRI, P. III 5. 3. Intranz. (Despre aparate care pot pluti în aer) A se menține în văzduh, pierzînd contactul cu pămîntul, a se deplasa pe calea aerului; p. ext. (despre oameni) a pluti, a călători în aer cu un astfel de aparat. Înălțimea de 4 m era atunci, pentru mine, un record care îmi consacra mașina. Zbierasem și asta era principalul. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 328, 2/5. 4. Intranz. Fig. (Despre cai, vehicule etc.) A merge foarte iute, a alerga, a goni. Am ieșit afară din tîrgușor și caii au prins a zbura pe omăt. Tîrgul rămase în urmă cu freamătu-i înăbușit. SADOVEANU, O. I 400. Luntrea lui Șapte-ochi zbura spre larg cătră o nălucă neagră. id. ib. VIII 238. Deodată, răsărită ca din pămînt, trăsura trasă de doi cai mari, negri, zbură pe lîngă dînsul. GÎRLEANU, L. 30. Zboară, murgule, cu mine! COȘBUC, P. 131. ◊ (Urmat de comparații sugestive pentru a arăta iuțeala) Di! caii mei, Nu vă lăsați, Zburați ca zmei înaripați, Spre creste de vis. BENIUC, V. 13. Intram în creasta viforoasă și spumegătoare a apelor ce zburau cu iuțeală de fulger. HOGAȘ, M. N. 222. Se urcă pe cal... Părea că fata pustiului se ia după urmele lui și zbura ca un gînd, ca o vijelie printre volburele de nisip. EMINESCU, N. 22. ♦ (Despre oameni) A străbate spații mari cu repeziciune; a se duce undeva foarte repede. Să pot zbura pe trei zile la Iași, tare-aș veni. VLAHUȚĂ, O. AL. I 111. Apoi în treacăt ne-ntreba De mergem la vro nuntă. Noi răspundeam în hohot: ba, Zburăm la luptă cruntă. ALECSANDRI, O. 236. ♦ (Despre timp și noțiuni temporale) A trece repede, a se scurge cu iuțeală. La ce să măsuri anii ce zboară peste morți? EMINESCU, O. I 127. Odinioară, îți părea că zboară ceasurile ca minutele, lîngă mine. NEGRUZZI, S. I 18. ♦ (Despre gînduri, idei) A se succeda cu repeziciune. Lui moș Sandu îi zburau prin cap tot felul de gînduri, tot felul de închipuiri. BUJOR, S. 51. Creșteam pe nesimțite; și tot alte gînduri îmi zburau prin cap și alte plăceri mi se deșteptau în suflet. CREANGĂ, A. 35. 2. Tranz. Fig. (Subiectul este un agent fizic sau mecanic) A smulge pe cineva sau ceva de la locul său, a face să se prăvălească, să se răstoarne. Se așeză iar, de frică să nu-l zboare din barcă un val. DUMITRIU, P. F. 24. Șindrila o zboară mereu vîntul. STANCU, D. 50. Floricica sus, de pe stîncă, Zîmbește vesel. În zadar vîntul vrea să o zboare, Ca s-o arunce cruntului val. ALECSANDRI, P. II 45. O lovitură de tun zboară acelui soldat coiful din mînă. BĂLCESCU, la TDRG. ◊ Expr. A zbura (cuiva) capul = a tăia (cuiva) capul; a ucide. Se răpede ca un cîne turbat la Harap-Alb și-i zboară capul dintr-o singură lovitură de paloș. CREANGĂ, O. A. 264. În cinci minute, iataganul gealatului îi zbură capul, GHICA, S. 158. Și el sabia scotea, Capul jos că i-l zbura. BIBICESCU, P. P. 168. A-și zbura creierii = a se sinucide împușcîndu-se. E în stare să-și zboare creierii. DUMITRIU, N. 133. Cînd n-am să mai pot face față, îmi zbor creierii. CĂLINESCU, E. O. I 96. (Familiar) A zbura pe cineva (sau a face să zboare) de undeva = a da pe cineva afară (în mod abuziv) de undeva (în special dintr-o slujbă). Am să te fac să zbori din prefectura asta în două zile. DUMITRIU, N. 117. Dar dacă n-au să mă creadă? Mă zboară mîine, el nu știe multe. DEMETRIUS, C. 20. (Intranz.) A zbura de undeva = a fi forțat să părăsească (în mod abuziv) un loc (în special un loc de muncă, o slujbă). Destul să fi spus că nu știi – și zburam din școală, C. PETRESCU, C. V. 106. ♦ Intranz. (Rar) A cădea, a aluneca, a se prăbuși, a se prăvăli. Numai trei dinți i-au rămas în gură. I se clatină și aceia, gata să zboare. STANCU, D. 123. Se ținea cu amîndouă mîinile, să nu zboare în șanțuri. C. PETRESCU, R. DR. 101. 6. Tranz. (Popular, în expr.) A zbura laptele = a pune cîteva linguri de lapte acru în lapte dulce fierbinte, pentru a-l face să se brînzească, ca să se aleagă brînza. – Prez. ind. pers. 3 pl. și: (învechit) zbor (ALECSANDRI, P. III 9).

MURG², -Ă adj., s. m. și f. 1. Adj. (Despre părul sau culoarea cailor; p. ext. despre cai) Roșcat (închis) sau negru (roșcat), (regional) m u r g i u; (regional) cenușiu, pestriț. O sanie cu doi cai, unul albu și unul murgu. NECULCE, L. 80. La culoarea murgă, perii de pe corp sînt roșii cărămizii, pe cînd cei de pe cap, coamă, coadă și partea de jos a picioarelor sînt negri. ENC. VET. 151. Un singur cal murg trage după el un dric. SAHIA, U.R.S.S. 61. Culorile calului sînt: murg (roșu ca vișina coaptă) . . . PRIBEAGUL, P. R. 69. Tuși a doua oară, adunînd hățurile celor doi căluți murgi în palmele-i aspre. SADOVEANU, O. XIV, 42, cf. IX, 442. Se ivise o brișcă țărănească trasă de doi cai murgi. CAMIL PETRESCU, O. III, 10. Voinic Pe cal murg. POP., ap. GCR II, 295. Aduci plăghii și butuci, Și căpestre de cai murgi. ALECSANDRI, P. P. 291. Calul este de culoare roșu (murg), roib, galben. H II 79, cf. I 6, II 3, 49, 116, 142. Dacă e roșu, îi zice murg. ib. IV 132, cf. XII 25. Doi sau trei voinici, Cu doi-trei cai murgi. TEODORESCU, P. P. 179. Vine Ghiță tinerel, P-un cal murg și bididel. ȘEZ. I, 183. Calul e alb, negru sau murg. ib. 267. Cînd părul unui cal e negru, se zice că-i murg. Com. MARIAN. Cal mîrc. Com. din ORAVIȚA, cf. ALR I 1 491, ALRM SN I h 177, 178, A III 3, 18, V 14. ◊ (Despre părul altor animale, despre penele păsărilor sau despre alte animale sau păsări) Și voi împărți de acolo toată oaia murgă îndru miei. BIBLIA (1688), 22¹/50. [O grămadă de cățeluși] unii negri, alții murgi și alții bălțați. ODOBESCU, S. III, 42. Vacilor le zic. . . murgi. H II 203, cf. 49, 79, 87, 131, 252. Cucuie cu pene murgi, Vara ghii, vara te duci. ARH. FOLK. I, 165. Scroafă murgă. ALR I 1 491/308. ♦ P. g e n e r. Care are o culoare închisă. Pămînt negru, murg, sau de grădină. ECONOMIA, 6/18. Ovăzul. . . e de trei fealiuri: alb, galben și cam murg. ib. 35/9. Toamna . . . Trece Peste brazda murgă, rece. ALECSANDRI, POEZII, 261. Mari pietroaie sure și murgi, unele grămădite la un loc. ODOBESCU, S. III, 195. Pîne grumbă sau murgă. FRÎNCU-CANDREA, M. 100, cf. MÎNDRESCU, L. P. 94. Mîndro, cu ochii cei murgi. DOINE, 222. ◊ (Regional) Pere murgi = varietate de pere făinoase, de culoare vînătă, cu miezul roșu, cu gust acrișor. Cf. ȘEZ. V, 68. Pere. . . murgi sau prăsade de iarnă. PĂCALĂ, M. R. 279. Pere murji . . ., roșii numai pe o parte. Com. din TĂRCĂIȚA-BEIUȘ. ♦ S p e c. (Prin Ban. și vestul Transilv.; despre oameni) Cu pielea, tenul de culoare închisă. V. b r u n e t, o a c h e ș. Om murg. ALR I 1491/1, cf. 1 491/80. 2. S. m. și f. Cal de culoare murgă (v. m u r g² 1); p. g e n e r. cal (tînăr). De pe murg ușor să pogoară îndată. BUDAI-DELEANU, T. V. 100. Sania-mi cea mică, murgul mieu cel dalb Lăsau urme albe pe omătul alb. ALECSANDRI, O. 98, cf. 212. Venea călare pe un murg buiestraș. SLAVICI, N. I, 92. Zboară, murgule, cu mine ! Zboară, că să zbor îmi vine ! COȘBUC, P. I, 131. Călare, rece, solemn, înfipt pe murgul său ca în poveste. D. ZAMFIRESCU, R. 256. La căsuța văruită, Murgul din copită bate. CERNA, P. 138. Trece-n sus, pe plai in sus, Un voinic pe-un murg călare. IOSIF, PATR. 51, cf. id. V. 93. Voinicul încalecă pe murg. SADOVEANU, O. I, 177, cf. XVII, 175, id. N. F. 170. Găman își ducea murgul pintenog de dirlogi, ținut cu o mînă. CAMIL PETRESCU, O. I, 21. Pegasul meu e murgul românesc. BENIUC, V. 72. Mîna pe dînsa punea Și pe murg mi-o azvîrlea. POP., ap. GCR II, 296, cf. 311. Murg voinic și pintenog, Care paște busuioc. ALECSANDRI, P. P. 49, cf. 62, 76. Și el mi-a plecat Pe murgul călare, Cu durda-n spinare. TEODRESCU, P. P. 490, cf. 351, 582. Cîndu-i colea cătră seară, Badea murgul și-l înșală. JARNIK-BÎRSEANU, D. 286, cf. 232. Macar roade, murge, piatră, Ibovnica să mă vadă. SEVASTOS, C. 99. N-am eu cal de alergat Și nici murgă Să te-ajungă. BIBICESCU, P. P. 329. Uite plopu rătezat, Unde sta murgu legat, Nebăut și nemîncat. VÎRCOL, V. 51. Cî doar ar măi da frundza Sî pun șaua pi murga, Sî trec apa Mulduva. VASILIU, C. 61. Eu, mîndrucă, te-aș lua, Da murgu-i fătat de joi Și nu duce cîte doi. BÎRLEA, B. 47. Năgru ca on murg. ALR I 1 491/109. Murgă sură. ib. 1 491/355. ◊ E x p r. Paște, murgule, iarba verde, se spune, în glumă, pentru a indica așteptarea zadarnică, lipsa de speranță în ce privește realizarea unui lucru. Cf. ZANNE, P. I, 557. (Cu parafrazarea expresiei) Înțeleptul făgăduiește, nebunul trage nădejde. Să trăiești, murgule, să paști iarbă verde. NEGRUZZI, S. I, 248. Te fac cucoană și te duc la Ieși. . . – Așteaptă, murgule, să paști iarbă. ALECSANDRI, T. 632. Trăiește, murgo, c-o să-ți dau iarbă verde. ZANNE, P. I, 556. A intrat murga în sat = s-a înserat, id. ib. 50. ◊ C o m p u s: (regional; în superstiții) murgu-dă-cu-sară = ființă fantastică despre care se crede că umblă prin păduri după apusul soarelui; (regional) mînzu-dă-cu-sară. Cf. COMAN, GL. ♦ P. e x t. Bou sau vacă de culoare murgă (v. m u r g² 1). Com. MARIAN. Rage murga în cetate, N-au venit vacile toate Și vițeii jumătate (Clopotul). GOROVEI, C. 87. – Pl.: murgi. – Voc. neart. m. și: (regional) murge. Cf. alb. m u r g.

PATĂ s. 1. stropitură, (reg.) pătătură, picătură. (O ~ de sânge, de noroi.) 2. (înv.) maculatură, maculă. (~ mare de cerneală pe hârtie.) 3. (prin Ban. și Transilv.) șargă. (Calul are o ~ neagră pe grumaz.) 4. (ANAT.) pată galbenă v. macula lutea.

corb (corbi), s. m. – 1. Pasăre din familia corvidelor, cu pene negre, ciocul și picioarele puternice (Corvus corax). – 2. Poreclă dată țiganilor, sau cailor ori cîinilor negri. – 3. Pește de mare (Corvina nigra). – 4. Varietate de struguri. – Mr. corbu, megl., istr. corb. Lat. corvus (Pușcariu 393; REW 2269; DAR); cf. it. corvo, prov. corp, v. fr., cat. corb (fr. corbeau), sp. cuervo. – Der. corbiță, s. f. (cioară); corbos, adj. (negru); corbiu, adj. (negru); corban, adj. (negru); corbească, s. f. (varietate de de struguri); corbăi, vb. (a croncăni); și numeroase dim., folosite ca nume de animale domestice. Din rom. provine ngr. ϰόρμπου „negru” (Meyer, Neugr. St., II, 75; Murnu, Lehnw., 29; Hoeg 177), și probabil alb. korp „corb.”

PICASSO, Pablo (pe numele adevărat Pablo Ruiz y P.) (1881-1973), pictor, grafician, sculptor, gravor și ceramist spaniol. Stabilit în Franța (1904). Personalitate proteică, autor a unei opere de o vastitate unică, a exercitat o puternică influență asupra artei moderne. În „perioada albastră” (1901-1904), preponderent tradiționalistă, pictează imagini din viața dezmoșteniților societății, stilizate cu o tragică acuitate sau personaje din lumea circului și actorilor ambulanți („Cei doi saltimbanci”, „Arlechin”, „Familie de acrobați”). Stilul său devine mai personal în „perioada roz”, predominant diafană (1904-1906), exprimând o viziune mult mai optimistă asupra lumii, când apar primele preocupări de simplificare a formelor și de consistență a volumelor („Doamnă cu evantai”, „Frumoasa olandeză”, „Fată cu cal”). Descoperirea sculpturii negre îl îndrumă către o nouă înțelegere a formei. Cu „Domnișoarele din Avignon” (1907) se situează, alături de Braque, în fruntea mișcării cubiste, inventând un nou stil al artei moderne („Omul cu chitara”, „Jucătorii de cărți”). Chemat de Deaghilev să creeze decoruri pentru „Baletele ruse”, va trece printr-o perioadă (după 1911) de viziune mai calmă și mai decorativă. După 1920 trece prin alte experiențe, mereu reînnoite: clasicismul artei greco-romane („Trei femei la fântână”, „Mamă cu copil”), suprarealismul („Dansul”, „Lupta cu taurii”, „Femeia care plânge”). Lucrarea „Dansul” din 1925 anunță stilul care-l va caracteriza până la moarte. Sinteză supremă a artei sale, marile compoziții „Guernica” și „Masacru în Coreea” reprezintă un patetic protest împotriva nedreptății și violenței. Reprezentat în Muzeul Colecțiilor de Artă din București. Muzee „Picasso” există în Antibes, Barcelona și Paris.

NEGRUZZI 1. Costache (Constantin) N. (1808-1868, n. Trifești, jud. Iași), scriitor român. Acad. (1867). A susținut promovarea unei limbi literare întemeiate pe resurse populare, fiind printre primii români care au relevat importanța și valoarea folclorului. Prezident (primar) al Eforiei Iașilor (1840-1843) și director (1840-1842), împreună cu Alecsandri și Kogălniceanu, al Teatrului Național din Iași. Nuvele melodramatice înfățișând pitorescul epocii („Zoe”, „O alergare de cai”); proză epistolară („Negru pe alb”), folosind tiparul „fiziologiei” („Fiziologia provințialului”, „Lumânărică”) și al anecdotei („Istoria unei plăcinte” sau valorizând proverbul („Păcală și Tândală”), creionând cu umor tipologii morale. Capodoperă a genului, nuvela sa istorică „Alexandru Lăpușneanul” evocă în atitudini romantice, dar cu o rigoare clasică și și cu exactă intuiție psihologică și socială, conflictul dintre boieri și domn. Versuri de factură eroică („Aprodul Purice”), adaptări dramatice („Muza de la Burdujăni”, „Doi țărani și cinci cârlani”). Traduceri din V. Hugo și Pușkin. 2. Iacob N. (1842-1932, n. Iași), scriitor român. Fiul lui N. (1). Acad. (1881), prof. univ. la Iași. Președinte al Acad. Române (1910-1913 și 1923-1926). Deputat (1870-1910). Unul dintre întemeietorii „Junimii”, redactor (din 1867) și director (1885-1895) la „Convorbiri literare”. A abordat majoritatea genurilor literare remarcându-se prin schița de moravuri („Cópii de pe natură”). Cunoscut mai ales prin memorialistică („Amintiri din <Junimea>”). Traduceri din Schiller.

ceacâr a. 1. cu un ochiu albastru și altul negru (vorbind de cai și, ironic, despre om): cu ochii ciacâri, gura lăbărțată PANN; 2. cu un cearcăn alb împrejurul luminei ochilor (despre vite); 3. beat, mahmur; 4. se zice de o specie de grâu de toamnă. (Turc. ČAKYR).

muced a. 1. acoperit pe suprafață cu un fel de mușchiu, când un corp începe a putrezi: pâine mucedă, vin muced; 2. îngălbenit de timp: pe mucedele pagini stau domniile române EM.; 3. cu părul negru-vânăt (despre cai). [Lat. MUCIDUS].

HAM², hamuri, s. n. (La pl. uneori cu aceeași valoare ca la sg.) Ansamblu format din curelele (sau frînghiile) necesare pentru a înhăma calul la un vehicul. Caii aveau hamuri negre. STANCU, D. 227. Un cal sur, uriaș, cu coastele proeminente și ochii întotdeauna umezi, căra această căruță – opintindu-se fără vlagă, în hamul cu zeci de petice. SAHIA, N. 65. Mergînd Duca-vv. într-o sanie cu doi cai... înhămați cu hamuri de tei, ocărît neîncetat de polonezii ce-l duceau, se opri puțin la Suceava. BĂLCESCU, O. I 186. ◊ Fig. Răbdăm poveri, răbdăm nevoi, Și ham de cai și jug de boi. COȘBUC, P. I 207. ◊ Gură de ham = ham primitiv, format numai din cureaua de pe piept și cea care se petrece după gîtul calului. ◊ Expr. A trage în ham = a trăi o viață grea, a o duce greu. ♦ (Precedat de prepoziții) Acțiunea calului de a trage vehiculele. Alese la o parte doi căluți pagi, care se împărecheau bine la umblet și erau cei mai buni la ham. SADOVEANU, B. 66. ◊ Cal de ham = (spre deosebire de cal de călărie) cal care trage la căruță sau la trăsură.

SOARE, (2) sori, s. m. 1. Astrul central al sistemului nostru planetar, incandescent și luminos, în jurul căruia gravitează și se învîrtesc pămîntul și celelalte planete ale sistemului; (lumina lui dă lumina zilei pe pămînt, iar căldura lui întreține viața). Soarele pășise de mult, acum, peste creștetul stîncii mele de adăpost, și înălțimile din apus își prelungeau repede chipurile lor de umbră deasupra văilor dimpotrivă. HOGAȘ, M. N. 174. Uită-te! nu vezi și d-ta că dă soarele îdupă deal și noi tot pe loc stăm. CREANGĂ, P. 128. ◊ (Personificat) A fost atîta chiu și cînt Cum nu s-a pomenit cuvînt! Și soarele mirat sta-n loc, Că l-a ajuns și-acest noroc, Să vadă el atîta joc Pe-acest pămînt! COȘBUC, P. I 58. ◊ Fig. Voi să vegheați! O zi va răsări Cum alta încă nimeni nu cunoaște. Bătrînele păduri vor chiui: Un tînăr soare munții grei vor naște. BENIUC, V. 46. Ș-atunci în altă lume am renviat deodată, Ș-un soare mai fierbinte în ceru-mi s-a aprins. ALECSANDRI, P. A. 65. ◊ Expr. Sub (sau pe sub) soare = pe pămînt, în lume. Broasca se dete de trei ori peste cap și se făcu o zînă gingașă, și plăpîndă, și frumoasă, cum nu se mai afla sub soare. ISPIRESCU, L. 35. Jurămînt îți fac din suflet... De-a te iubi pîn’ la moarte, de a nu avea sub soare Altă stea de proslăvire, alt luceafăr de-nchinare. CONACHI, P. 103. Cîtu-i lumea pe sub soare, Nu-i bine ca-n șezătoare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 414. Soare cu dinți, se spune despre soarele care strălucește într-o zi friguroasă, fără a putea încălzi. Cerul limpede, de sticlă albastră. Soarele – soare cu dinți – mușcă. STANCU, D. 430. Soarele e în cruci sau (în) cruce (amiazăzi) v. cruce (I 6). Rupt din soare = foarte frumos, de o deosebită frumusețe. Fata... parcă era ruptă din soare. SADOVEANU, O. I 69. Maghiran de la vîltoare, Nu ești bade rupt din soare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 235. La soare te puteai uita, dar la dînsa (sau la dînsul) ba, expresie folosită mai ales în basme, spre a arăta că cineva sau ceva e de o frumusețe fără seamăn. Apa eleșteului se trase într-o parte și într-alta, și în locul lui se văzură niște palaturi, strălucite de podoabe, încît la soare te puteai uita, dară la dînsele ba. ISPIRESCU, L. 37. [Fata împăratului Roș] era frumoasă de mama-focului; la soare te puteai uita, iar la dînsa ba. CREANGĂ, P. 276. A se uita (la cineva) ca la soare = a privi (pe cineva) cu multă dragoste, cu multă plăcere. Fata, de ce creștea, d-aia se făcea mai frumoasă. Împăratul și împărăteasa se uita la dînsa ca la soare. ISPIRESCU, L. 245. A căuta (sau a găsi) pete-n soare v. pată. A sta cu burta la soare v. burtă. A i se pune (cuiva) soarele drept inimă = a i se face (cuiva) foame. A dori cîte în lună și în soare = a avea, a exprima dorințe fantastice, irealizabile. A vorbi (sau a spune) cîte în lună și în soare = a vorbi peste măsură de mult, a sporovăi multe și de toate, a spune verzi și uscate. ◊ Compuse: (popular) soare-răsare = (în opoziție cu soare-apune) răsărit, est, orient. Vinul e înghițit de țărîna zbicită de vîntul primăverii, de vîntul iute și rece încă ce suflă aprig dinspre soare-răsare. STANCU, D. 134. Se crapă de ziuă; o fîșie de lumină, ca un brîu de argint, se destinde către soare-răsare. DELAVRANCEA, S. 33. Deodată se ivi venind dinspre soare-răsare un cal mare și negru, care cu o nară vărsa scîntei de foc și cu alta fulgi de zăpadă. POPESCU, B. I 39; soare-apune (sau soare-scapătă) = (în opoziție cu soare-răsare) apus, vest, occident; p. ext. vremea cînd apune soarele. Trebuie s-o fi luat, în zăpăceala mea, spre soare-scapătă. GALACTION, O. I 49. Țînțari cu aripile metalice joacă spre soare-apune cu acele pline de venin. C. PETRESCU, S. 42. Spată-Lată se îndreptă spre soare-apune și se întinse la cale lungă, mergînd zi de vară pînă în seară. POPESCU, B. I 79. Și s-a dus... s-a tot dus pînă a ajuns la o cetate nemțească între două ape mari și frumoase, tocmai pe la soare-apune. CARAGIALE, S. 54; soare-sec = insolație; floarea-soarelui v. floare (I 3); sora-soarelui = floarea-soarelui. ♦ Lumina (și căldura) care vine de la soare. Nu e soare, dar e bine, Și pe rîu e numai fum. Vîntu-i liniștit acum. COȘBUC, P. I 223. Mieii... zburdă-n soare. VLAHUȚĂ, P. 70. ◊ Loc. adv. Cu soare = cît mai e lumină; ziua. Toți gospodarii au venit cu soare, dar nu la miezul nopții. La TDRG. Foaie verde de sasău, Țu, țu, țu, murguțul meu! Să intrăm în sat cu soare, C-am o mîndră ca ș-o floare Ce ne-așteaptă cu mîncare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 24. 2. Nume dat tuturor aștrilor care au lumină proprie. Curgea o-ntreagă adîncime și se lărgea o-ntinsă mare, O mare ce, nețărmurită, se tot ducea cu gînd cu tot... Cînd spre-o planetă, cînd spre alta, și dintr-un soare spre alt soare. MACEDONSKI, O. I 229. Din adîncimi fără de margini A răsărit pe cer o stea; Și triști, nemișcători de-a pururi, Aprinșii sori priveau la ea. COȘBUC, P. I 268. 3. Fig. Fericire, bucurie, bunăstare. Avem atîta soare ș-atîtea limpezimi și-atîta albăstrime de povestit pe strune. DEȘLIU, G. 22. Observi de-abia atuncea cît soare s-a adus De-o vreme în țara asta și pentru cei săraci Și plîngi de bucurie cînd vezi în munte sus Obraji de mineri cu flori în ei, de maci. VINTILĂ, O. 28.

PATĂ s. 1. stropitură, (reg.) pătătură, picătură. (O ~ de sînge, de noroi.) 2. (înv.) maculatură, maculă. (~ mare de cerneală pe hîrtie.) 3. (prin Ban. și Transilv.) șargă. (Calul are o ~ neagră pe grumaz.) 4. (ANAT.) pată galbenă = macula lutea.

negru, neagră [At: CORESI, EV., 447 / Pl: ~ri, ~re / E: ml niger, -gra, -grum] 1 a (D. obiecte, părți ale unor ființe etc.) Care nu reflectă lumina. 2 a (D. obiecte) Care are culoarea cea mai închisă. 3 a (D. obiecte) De culoarea funinginii, a cărbunelui, a penelor corbului. 4 a (D. culori) Ca funinginea, ca penele corbului Si: păcuriu, (reg) muriu. 5 a (Pex; d. culori) Cu cea mai închisă nuanță. 6 a (Îs) Rasă neagră Rasă de oameni cu pielea brună închisă, părul creț și buzele groase, originară din Africa. 7 a (Îs) Pâine neagră Pâine preparată din făină integrală de grâu, secară etc. 8 a (Îs) Pământ ~ Cernoziom. 9 a (Reg; îas) Pârloagă. 10 a (Reg; îs) Drum ~ Drum de căruță, peste câmp. 11 a (Îs) Vin ~ Vin de culoare roșu-închis. 12 a (Îs) Cutie neagră Aparatură protejată, instaurată în avioane, care înregistrează parametrii de zbor și convorbirile echipajului pentru elucidarea cauzelor unui eventual accident. 13 a (Îas) Sistem a cărui structură este necunoscută, dar se știe ce intră în el și ce rezultă din el. 14 a (Îcs) Principiul cutiei negre Renunțare la cunoașterea structurii interne a unui sistem, stabilind, pe cale experimentală, doar corelațiile între ieșiri și intrări, pentru a descrie comportamentul sistemului față de exterior. 15 a (Îe) Ba e albă, ba e neagră Se spune despre o persoană nehotărâtă. 16 a (Îae) Se spune despre cineva care se contrazice. 17 a (Îe) Nici albă, nici neagră Fără multe ezitări. 18 a (Îae) Dintr-o dată. 19 a (Îae) Nici așa, nici așa. 20 a (Îe) Albă, neagră, asta este Se spune pentru a arăta că un fapt împlinit nu mai poate fi schimbat. 21 a (Îrg; îe) A nu-i zice (sau spune, scrie cuiva) negri ți-s ochii A nu face nici o imputare cuiva. 22 a (Îrg; îae) A nu mustra pe cineva. 23 a (Îrg; îae) A nu supăra cu nimic pe cineva. 24 a (Îrg; îae) A nu lua în seamă pe cineva. 25 a (D. oameni) Care aparține rasei negre (6). 26 a (Pex; d. oameni) Care are pielea brună, de culoare închisă Si: brunet, oacheș. 27 a (Îe) Pe arap, cât de mult îl vei spăla, tot ~ va rămânea Se spune despre lucrurile care nu se pot schimba după voința cuiva. 28 a (D. locuri, ținuturi etc.) Care este locuit de oameni care aparțin rasei negre (6). 29 a (Fig; îs) Continentul ~ Africa. 30 sn Culoare neagră (4). 31 sn (Pop; îs) ~l ochiului Pupilă. 32 sn (Îlav) În ~ sau (îvr) în negre În haine de culoare neagră. 33 sn (Îal) În doliu. 34 sn (Îe) A se îmbrăca în ~ A se îmbrăca în haine negre. 35 sn (Îae) A fi în doliu. 36 sn (Îlav) ~ pe alb Sigur. 37 sn (Îal) În scris. 38 sn (Îe) A face albul ~ A denatura spre rău adevărul despre ceva sau despre cineva. 39 sn (Îae) A dovedi că un lucru este altfel decât în realitate. 40 sn (Îe) A deosebi albul de ~ A deosebi binele de rău. 41 sn (Îlav) Cât e ~ bobului Foarte puțin. 42 sn A i se face (cuiva) ~ (sau, rar, ~-verde) înaintea (sau dinaintea) ochilor A se enerva foarte rău. 43 sn (Îlav) ~-n ~ Negru intens. 44 sn Materie colorantă de culoare neagră (4). 45 sn Vopsea neagră (4). 46 sn (Îs) ~ de fum Pulbere neagră (4) formată din particule fine de carbon, obținută prin arderea parțială a unor hidrocarburi și care are numeroase utilizări în industria cauciucului, a cernelurilor tipografice etc. Si: (pop) chinoroz. 47 sn (Îs) ~ de anilină Colorant de culoare neagră (4) folosit mai ales la vopsirea fibrelor textile. 48 sn (Îs) ~ animal (sau de oase) Cărbune animal. 49 sn (Rar) Rimel. 50 sm Bărbat care aparține rasei negre (6) Si: (rar) negritean. 51 sm (Fam) Persoană plătită de cineva pentru a executa în numele lui, parțial sau total, anumite lucrări grele, neplăcute. 52 sm (Pop) Cal de culoare neagră (4). 53 sm (Îc) ~-moale sau neagră-moale Soi autohton de viță de vie, cu bobul negru-violet, rotund și brumat. 54 sm (Îc) ~-vârtos Soi autohton de viță de vie, cu bobul rotund, negru-violaceu. 55 sf (Îc) neagră-bășicată Varietate de struguri nedefinită mai îndeaproape. 56 sm (Îc) ~-apătos Varietate de struguri nedefinită mai îndeaproape. 57 a (Pop; d. albituri, haine etc.; pex, d. oameni) Murdar. 58 sn Murdărie. 59-60 sn (Îlav) (Nici) cât ~ sub unghie (Deloc sau) foarte puțin. 61 sfp (Reg) Rufe murdare, de dat la spălat. 62 a (Îoc luminos) A cărui transparență este întunecată. 63 a Lipsit de lumină. 64 a (Pex) Cufundat în întuneric Si: întunecat, obscur, (înv) negraie (1). 65 a (Îs) Bursă (sau piață) neagră ori, înv, târg ~ Comerț clandestin, în care mărfurile se vând cu preț de speculă. 66 a (Pex; îas) Loc unde se practică bursa sau piața neagră (64). 67 a (Îs) Preț ~ Preț de speculă Si: suprapreț. 68 a (Îlav) La ~ Cu preț de speculă. 69 a (Îs) Listă neagră Listă pe care sunt înscrise numele unor persoane împotriva cărora o organizație, un grup sau un individ urmează a întreprinde represiuni sau alte acte abuzive. 70 a (Mtp; îoc lumea albă; îs) Lumea neagră Lume aflată sub pământ. 71 a Compact. 72 a Des și întunecat. 73 (Fig) sn Întuneric. 74 a (D. oameni) Pământiu la față Si: livid. 75 a (Pex; fig; șîs ~ de supărare sau ~ de supărat) Foarte supărat. 76 a (Fig; d. oameni) Furios. 77 a (Fig) Trist. 78 a (Fig) Apăsător. 79 a (Fig) Deprimant. 80 a (Fig) Greu. 81 a (Îe) A avea sau a-i fl (cuiva) inima neagră A fi foarte trist. 82 a (Îe) A face (cuiva) zile negre A supăra pe cineva foarte tare și frecvent. 83 a Fără noroc. 84 a Care aduce ghinion, nefericire. 85 a (Rar) Mizerabil. 86 a (Îvr; d. oameni) Nefericit. 87 sn (Fig) Întristare. 88 sn (Îe) A vedea (sau a zugrăvi) (toate) în ~ A fi pesimist. 89 a (Pop; fig; d. oameni) Rău la inimă Si: crud, hain. 90 a (Reg; îe) A avea suflet ~ sau a fi ~ la suflet (sau la inimă) ori a fi ~ în cerul-gurii A fi rău, neîndurător. 91 a (Reg; îs) Vântul ~ Vânt de apus, care aduce uscăciune Si: sărăcilă. 92 a (Reg; îs) Tuse neagră Tuse convulsivă. 93 a (Reg; îs) Limbă neagră Limbă încărcată. 94 a (Reg; îs) Bubă neagră Cancer. 95 a (D. oameni) Care comite nelegiuiri Si: criminal, infam. 96 a (D. acțiuni ale oamenilor) Care constituie nelegiuiri. 97 sm (Mtp; îs) Săptămâna negrilor A doua săptămână după Paști, când se credea că cei care mor ajung în iad. 98 sma (Reg) Diavol. 99 a (Fig) Grozav. 100 a (Fig) Cumplit. 101 a (Fig) Rușinos. 102 a (Fig) Dezonorant. 103 a (Îs) Post ~ Post complet, fără mâncare și băutură Si: ajunare. 104 a (Reg; îs) Săptămâna neagră Săptămână dinaintea Paștilor, începând de miercuri. 105 a (Reg; îs) Vineri negre Zile de vineri din timpul anului în care se ține post negru (103). 106 a (Îs) Magie neagră Magie prin care unele persoane pretind că pot săvârși fapte miraculoase sau pot face rău altor oameni, invocând forțe demonice.

ARICIT I. adj. 1 p. ARICI ¶ 2 Creț: Negru este-un cal urît Și la păr e ~ (TOC.) ¶ 3 🩺 Bolnav de ariciu ¶ 4 Pocit, necrescut normal din cauza unei boli, cînd a fost mic (RV.-CRG.) ¶ 5 ‡Plin de răni (în urma mușcăturilor de țînțar): sămăna cu pialea pilului, așia-i era pelița ~ă (DOS.). II. sbst. Faptul de a se arici.

CEACÎR¹ adj. 1 🐒 Cu un ochiu alb(astru) și cu celălalt negru (vorb. de cai) ¶ 2 Sașiu, chiorîș, spanchiu (despre om): cu omul ~ nimic să nu începi, căci nu-ți va merge bine (VOR.); nu cunoașteți pe Măriuca, cea cu ochii? (ALECS.) [tc.].

cacior (caciur), -ă, caciori, -e, adj. (înv.; reg.) 1. (despre oi, cai și porci) alb-negru, cu pete, pestriț. 2. (despre lucruri și oameni) absurd, deșănțat, neîntemeiat, vrednic de râs.

murg (murgă), adj. – 1. (Cal sau bou) brun. – 2. Negru, negricios. – 3. (S. m.) Cal brun. – 4. (S. m.) Cal în general. – 5. (S. n.) Crepuscul, apus, auroră. – Mr. murgu, megl. murg. Origine necunoscută. E unul dintre cuvintele cele mai discutate din vocabularul rom. Pare să coincidă cu sl. (bg., rus.) mrakŭ „întunecime”, bg., sb., cr., ceh. mrak „apus”, pol. mrok „obscuritate”, rus. morok „obscuritate”, bg. murg(av) „brun”, sb., cr. murgast „brun”, rus. muryi „brun”, ceh. moura „vacă brună” (cf. Berneker, II, 78; după Vasmer, II, 175 -g final se poate explica prin intermediul sl., dar explicația lui pare insuficientă pentru rom.). Istoria cuvintelor sl. nu este clară. Un etimon sl. pentru rom. (Miklosich, Slaw. Elem., 30; Cihac, II, 206; Conev 97; Cortés 125) este greu de admis din punct de vedere fonetic. Gr. *μουριϰος, „ca mura” (Diculescu, Elementele, 457), direct sau prin lat. *moricus, în loc de morulus (Weigand, Jb., XII, 103; Pascu, I, 121; Pascu, Arch. Rom., VI, 224; Pascu, Beiträge, 8; cf. REW 433) este improbabilă, deoarece în astfel de cazuri i aton se reduce de obicei în rom., cf. limpede, muced etc.; de asemenea, pare mai puțin probabilă der. din gr. μόριϰος „maur” (Roesler 573). Nu convinge mai mult der. din gr. ἀμόργη „resturi de măslină”, direct (Meyer 292); nici prin mijlocirea lat. amurca (Capidan, Raporturile, 478; cf. Philippide, II, 631), nu este mai convingătoare. În sfîrșit, nu a fost acceptată explicația care se bazează pe gr. ἀμολγός „timpul mulsului” (Philippide, Principii, 141; Diculescu, Elementele, 447; cf. Tiktin). Relația cu alb. muk, murgu „brun”, muk, mugu „crepuscul” mugetë, „asfințit” este evidentă, cf. Philippide, II, 725 și Rosetti, II, 119; dar cuvîntul alb., greșit explicat (după Treimer, Mitt. Wien., 375, dintr-o rădăcină care ar însemna „strălucitor, luminos”) ar putea proveni din rom. (Capidan, Raporturile, 478). În fine, E. Lange-Kowal, Rum. murg und amurg, zwei Zeugen des illyro-thrako-dakorum. Uebereinanderleben, în Sprachkunde, 1941, nr. 6, p. 9-11, crede că-i vorba de un cuvînt autohton. Deși indiciile sînt insuficiente pentru a fi posibil să se ajungă la concluzii definitive, pare că originea ereditară este mai probabilă decît un împrumut din sl. sau din alb. Prezența lui amurg, cu a- protetic care apare de obicei numai în elemente lat. (cf. acasă, afund, aminte etc.) pare să pledeze în favoarea acestei ipoteze. Der. amurg (mr. amurziș, amurzită), s. n. (crepuscul, apus), cu a- protetic, fiind la început un adv.; amurgi (var. murgi), vb. (a se întuneca, a se înnopta); murgă, s. f. (noapte, întuneric; iapă brună; varietate de pere); murgan, s. m. (nume de bou); murgană, s. f. (nume de vacă); murgilă, s. m. (nume de bou); Murgilă, s. f. (personaj din mitologia populară care personifică noaptea); murgit, s. n. (crepuscul); înmurgi, vb. (a se înnopta). – Deși legătura cuvintelor aici prezentate este greu de stabilit, este de presupus că mag. murga provine din rom. (Edelspacher 19); și probabil și bg. murg(a) (Capidan, Raporturile, 210); sb., cr. murgast „murg” (în opoziție cu sb. mrk(lo)mrkov „murg”, și mrgodan, mrgodno „întunecat”, care pare să provină din sl. mrkŭ, cf. Vasmer, II, 177), alb. murk, murgu, ngr. μοῦργος (Murnu, Lehnw., 32), ngr. μουρϰίζει „a înnopta” și μούρϰισμα „crepuscul” (după Meyer, Neugr. St., II, 42, aceste cuvinte provin din sl.).

nojiță f. pl. 1. Munt. curelușe de legat opincile pe picior: se încalță cu opincile, încrucișă nojițele pe pulpe ISP.; 2. Mold. gaura de pe marginea opincei prin care se trece curelușa: și-a petrecut câte o păreche de ață neagră de păr de cal prin cele nojițe CR. [Serb. NOJIȚA, din slav. NOGA, picior].

sur a. Mold. 1. cenușiu: lupi suri ies după pradă AL.; 2. se zice de un cal cu părul amestecat negru cu alb sau argintiu; 3. cărunt: sunt cu capul sur Al.; 4. fig.4 străvechiu: vremi apuse, sure Em. [Serb. sur].

AȚĂ, (2, 3) ațe, s. f. 1. (Numai la sg.) Fir (de bumbac, de in sau de cînepă) răsucit subțire, cu care se coase. O gospodină cumpăra un mosorel cu ață. PAS, L. I 136. Parcă-l văd pe astronomul cu al negurii repaos Cum ușor, ca din cutie, scoate lumile din chaos Și cum neagra veșnicie ne-o întinde și ne-nvață Că epocele se-nșiră ca mărgelele pe ață. EMINESCU, O. I 140. ◊ Expr. Cusut ață albă = evident fals, mincinos. Povestea aceasta e cusută cu ață albă. ▭ Acest «unde ești?» prea e cusut cu ață albă. DELAVRANCEA, H. TUD. 74. A întinde ața = a întrece orice măsură. Nu întinde ața să se rupă. NEGRUZZI, S. I 251. A se ține sau a sta (numai) într-un fir de ață= a fi aproape de pierzanie, a se mai ține abia- abia. A-l trage (pe cineva) ața la ceva= a fi mînat de un imbold irezistibil înspre o țintă (de obicei primejdioasă, neprielnică). Du-te, băiete, dacă te trage ața la moarte. ISPIRESCU, L. 193. Gazda se sili în toate chipurile să-l oprească de la această hotărîre... Fu peste putință. Îl trăgea ața la rele. ISPIRESCU, L. 280. Unde-l trage pe el ața Ca să-și petreacă viața. PANN, P. V. I 71. Nici un capăt (sau fir) de ață = nimic, nici cel mai mic lucru. Numai văru-meu... fecior de gospodar cinstit, nu luase nici un capăt de ață. CREANGĂ, A. 99. Pînă-ntr-un cap (sau capăt) de ață= tot, pînă la cel din urmă lucru. Au luat tot, pînă-ntr-un capăt de ață. A spune din fir pînă-n ață = a spune tot, de la început pînă la sfîrșit, din fir în păr. Iacă, iacă ce mi s-a întîmplat. Și-i spuse tot, din fir pînă-n ață. ISPIRESCU, L. 106. (Despre o îmbrăcăminte veche) Mai mult ață decît față = așa de ros încît i se vede ața din urzeala stofei; jerpelit. Din călcîie pînă la cap, haina lui mai mult ață decît față. PANN, la HEM. Nu face fața cît ața = costă mai mult confecționarea unui obiect de îmbrăcăminte decît stofa; fig. trudă multă și folos puțin, mai mare daraua decît ocaua. Mai scumpă ața decît fața = este mai scumpă executarea sau reparația unui lucru decît valoarea lui. (Popular) A rămîne cu (sau a găsi în pungă) ața mămăligii = a rămîne sărac lipit, a nu mai avea nimic. Băgai mîna-n punga chingii, Găsii ața mămăligii. TEODORESCU, P. P. 333. Viață Cusută cu ață = viață grea, plină de necazuri. ◊ (La pl.) Capete, resturi de fire rămase de la lucru; (peiorativ) zdrențe. Care de care mai chipos și mai îmbrăcat, de se tîrîiau ațele și curgeau oghelele după dînșii. CREANGĂ, P. 249. 2. Orice fir care seamănă cu ața (1) sau are aceleași întrebuințări. Scoțînd o piele de porc sălbatec... și croind cîte-o păreche de opinci... le-a îngruzit frumos și a petrecut cîte-o păreche de ață neagră de păr de cal prin cele nojițe. CREANGĂ, A. 25. ◊ Fig. Muștele cele moarte și spînzurate pe ațele păianjenilor. ȘEZ. VI 7. Ațele ițelor = sforile cu care se leagă ițele de scripeți. Ața zidarului = sfoară cu un plumb la capăt, care servește de indicator al direcției verticale. ♦ (Adverbial, după un verb de mișcate) Fără să se abată din drum, drept, direct la... Merge dracul cel mai isteț ață la mînăstirea sfîntului părinte. RETEGANUL, P. II 65. Acea măiestrită șosea care, din grădina de la capul podului Mogoșoaiei, se-ntinde ață pînă la bariera Ploieștilor. ODOBESCU, S. I 375. ♦ Fibră extrasă din tulpina anumitor plante. [Robii] tîrau în picioare opinci ori zdrențe legate cu ațe de tei. SADOVEANU, Z. C. 232. ♦ (La pl.) Fibrele care se desprind de păstaia plantelor leguminoase (fasole, mazăre) cînd încep să îmbătrînească. Fasole cu ațe. ♦ Firul (foarte subțire) de oțel care se desface de pe ascuțișul unui obiect de tăiat după prima parte a operației de ascuțire. Ața cuțitului. Ața coasei.. 3. Fig. Dîră subțire. Sîngele i se adunase în sprinceană și o ață i se scursese spre colțul gurii. DUMITRIU, B. F. 53. Pe alocuri, de sub ierburi aromate, se prelingea o ață transparentă de apă. C. PETRESCU, S. 220. Înlăuntrul cafenelei ațe de fum se ridicau în tavanul murdar. DUNĂREANU, CH. 47. Prin ușa veche și crăpată deslușii cîteva ațe de lumină în odaia alăturată. DUNĂREANU, CH. 119. ◊ (Popular) Ața limbii = membrană care unește fața inferioară a limbii cu mucoasa gurii și care oprește unele mișcări ale limbii. ♦ (La pl.) Dîre băloase pe care Ie prezintă uneori zeama de varză.

NOJIȚĂ, nojițe, s. f. 1. Curelușă sau șiret de lînă, de păr de cal etc., care se petrece prin găurile opincilor și se leagă împrejurul gleznei, pentru a fixa încălțămintea pe picior. Are totdeauna opincile fără petice, nojițele fără noduri. STANCU, D. 80. Era îmbrăcat curat, cu cojocul scurt... cu opinci frumos aduse la vîrfuri și cu nojițele negre de păr de cal înfășurate des și strîns pînă mai sus de gleznă. SADOVEANU, O. VIII 51. A făcut pielea dă bivol nojițe subțîrele. ȘEZ. III 75. ◊ Expr. Cît ți-ai lega nojițele = în puțin timp, în scurtă vreme. 2. Fiecare din găurile opincii, prin care se petrece curelușa sau șiretul. A petrecut cîte o pereche de ață neagră de păr de cal prin cele nojițe. CREANGĂ, A. 25. – Variantă: năjiță (DELAVRANCEA, S. 22) s. f.

RĂPUNE, răpun, vb. III. (Astăzi mai ales popular) 1. Tranz. A lua cuiva viața, a ucide, a omorî; (sens atenuat) a doborî, a distruge, a înfrînge. În scurt timp e răpus de o congestie pulmonară. SADOVEANU, E. 231. N-ai putut răpune Destinul ce-ți pîndi făptura. ARGHEZI, V. 117. Cu valul vremilor ce curg Atîtea cîntece s-au dus, Și valul vremilor ce curg Atîtea cîntece-a răpus. GOGA, P. 22. Să vie la ocnă și să spuie: eu am răpus pe taica. CARAGIALE, O. I 266. ◊ (Cu complementul «capul», «viața», «zilele», fig. «inima») Păgînii au răpus capul lui Ion-vodă. SADOVEANU, O. I 489. Frigurile bălții și oftica răpuneau tot vieți fragede. I. BOTEZ, ȘC. 86. Că cu cine-am petrecut Mi s-a dus, măre, s-a dus, Inimioara mi-a răpus. ANT. LIT. POP. I 134. Copilaș cu cal de foc! Oprește negrul pe loc Că-i pică potcoavele Și-ți răpune zilele. ALECSANDRI, P. P. 107. ♦ Refl. A-și pierde viața, a-și găsi moartea. Inima-i zvîcnește tare, viața-i parcă se răpune. EMINESCU, O. I 84. Radu-vodă... se răpusese de o groaznică și cumplită boală. ODOBESCU, S. I 70. Pe Cerna-n sus mulți voinici s-au dus... Și toți s-au răpus. TEODORESCU, P. P. 415. ◊ Refl. reciproc. Bizantinii se ucideau, mama pe fiul, fiul pe tată... dar nicicînd nu se răpuneau fără sfînta împărtășanie. DELAVRANCEA, O. II 160. ♦ A învinge într-o luptă de idei; a convinge. A avut mult bucluc și vorbă cu oamenii; dar, cum i-i obiceiul lui, i-a răpus pe toți și i-a împăcat. SADOVEANU, B. 37. 2. Refl. (Rar) A se sinucide. Sărăcuț de maica mea!... S-a răpus domnul [inginer]. ODOBESCU, S. III 189. – Forme gramaticale: perf. s. răpusei, part. răpus. – Prez. ind. și: răpui (SADOVEANU, O. VIII 218, DELAVRANCEA, O. II 121, TEODORESCU, P. P. 315).

PETRECE, petrec, vb. III. I. (Cu sens temporal) Tranz. A-și ocupa timpul, a trăi. Cînd sună la urechea noastră istorisiri din vechime ori din locuri depărtate, noi moldovenii petrecem ca într-o clipă nopțile. SADOVEANU, N. P. 40. Cînd gîndesc că am să merg la București ca să-mi petrec iarna, nu mă ține locul de bucurie. ALECSANDRI, T. I 272. Nu ți-i jele De tinerețele mele, Să le lași așa de grele? Că le trec Și le petrec Tot cu dor și cu năcaz Și cu lacrămi pe obraz! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 101. ◊ Expr. A(-și) petrece noaptea (undeva) = a rămîne peste noapte, a mînea, a dormi undeva. Să-ți petreci noaptea asta în casa mea ca să te odihnești. CARAGIALE, O. III 63. Căruțele sosesc la tîrla sau La stîna unde vînătorii au să petreacă noaptea. ODOBESCU, S. III 18. A petrece (ceva) în minte (sau în amintire) = a depăna firul amintirilor, a-și aduce aminte, a-și aminti. Poetul petrece în amintirea sa aceste fapte și aceste icoane ale trecutului. SADOVEANU, E. 59. Departe sînt de tine și singur lîngă foc, Petrec în minte viața-mi lipsită de noroc. EMINESCU, O. I 107. ◊ Intranz. Nițu rămase în palatul unchiașului și petrecu acolo mai mulți ani. POPESCU, B. IV 40. O, vino iar! Cuvinte dulci inspiră-mi. Privirea ta asupra mea se plece, Sub raza ei mă Lasă a petrece Și cînturi nouă smulge tu din liră-mi. EMINESCU, O. I 120. 2. Intranz. A se bucura de viață, a se veseli, a se desfăta, a se distra. Și voi, iubiți prieteni, petreceți sau cîntați, Lăsați-mi însă mie odihna cea tăcută. MACEDONSKI, O. I 50. Foaie verde de trifoi, Vino, bădiță, la noi Să petrecem amîndoi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 77. Toți mîncați, cu toții beți Și cu bine petreceți; Numai unul poftă n-are De beut și de mîncare. ALECSANDRI, P. P. 201. ◊ Refl. (Cu pronumele în dativ; popular) Hai să mincăm, să bem și să ne petrecem pînă în deseară. RETEGANUL, P. II 56. Căpitane! Mi se pare Că tu-ți cam petreci cu glume și-ai uitat de răzbunare. HASDEU, R. V. 68. ♦ Tranz. A distra, a amuza. Să spun minciuni ca să petrec mintea ta ușoară? EMINESCU, N. 113. 3. Refl. (Despre evenimente, acțiuni) A avea loc, a se întîmpla, a se desfășura. Istoria poporului nostru și dezvoltarea vieții noastre sociale nu s-au putut petrece în condiții normale. SADOVEANU, E. 21. Părintele mai în toată ziua da pe la școală și vedea ce se petrece. CREANGĂ, A. 2. Se strecurase atîta timp, se petrecuseră atitea întîmplări, încît nu putea fi altă decît acea impresie a tinereții care rămîne pururea în sufletul omului. NEGRUZZI, S. I 68. ◊ (Despre idei, sentimente) E cu neputință de explicat și de analizat ce se petrece în capul meu. GALACTION, O. I 58. Nu-i vorbă, și ea fura cu ochii din cînd în cînd pe Harap-Alb și în inima ei parcă se petrecea nu știu ce.. poate vreun dor ascuns, care nu-i venea a-l spune. CREANGĂ, P. 276. Te îmbeți de feeria unui mîndru vis de vară, Care-n tine se petrece. EMINESCU, O. I 159. ♦ Tranz. (Popular) A păți, a îndura, a suferi. La vămi cînd vei trece. Frică vei petrece. MARIAN, Î. 230. [Fata] au spus părinților toate cîte au petrecut ea... și cum numai, ca prin urechea acului, au scăpat ea de moarte. SBIERA, P. 280. 4. Refl. A se trece, a se consuma, a se sfîrși. După ce mîncările se petrecută și lăutarii își sfîrșiră cîntecele, își făcu loc, lîngă jarul care clipea rubiniu prin întuneric, moș Liță, vierul. SADOVEANU, O. V 40. Toate s-au petrecut, s-au schimbat și s-au înlocuit într-o primenire îndelungă, de la veac la veac, pînă la fața de astăzi a oamenilor și a locurilor. C. PETRESCU, R. DR. 48. ◊ (În unele construcții fixe) A se petrece din lumea noastră (sau din această lume) = a muri. De-atunci s-a și petrecut din lumea noastră domnița. SADOVEANU, O. VIII 54. ♦ Tranz. A folosi, a consuma, a cheltui. Slava domnului, nu caut avere, zile de-aș avea s-o petrec pe care o am. CONTEMPORANUL, VI_II 14. 5. Tranz. (Popular) A desface, a vinde (mărfuri, produse). Țăranii stau binișor de pe urma vinului pe care-l petrec în județele Argeș și Muscel. DELAVRANCEA, la TDRG. II. Tranz. (Cu sens spațial) 1. A însoți pînă într-un loc, a întovărăși o bucată de drum; a conduce. Cucoana Sanda petrecu pe domnul Niță pînă la poartă și se uită pe urma lui, pînă ce nu-l mai văzu. ARDELEANU, D. 72. Dacă Gheorghe pleacă, am venit și eu să-l petrec. BUJOR, S. 66. Copiii mei nu s-or juca Mai mult cu frunze-n coama ta, Nu te-or petrece la izvor, De-acum smochini, din mîna lor, Ei n-or avea cui da! COȘBUC, P. I 111. ◊ (Poetic) Un car cu fîn... își duce parfumata lui povară, Și-n cale-i luna plină îl petrece. CAZIMIR, L. U. 18. Se duc, și-n drum pe unde trec, cu plîns izvoarele-i petrec. NECULUȚĂ, Ț. D. 135. Trăind în cercul vostru strîmt Norocul vă petrece. Ci eu în lumea mea mă simt Nemuritor și rece. EMINESCU, O. I 181. ◊ Expr. A petrece (pe cineva sau ceva) cu ochii (rar cu ochiul) sau cu privirea = a urmări, a însoți (pe cineva sau ceva) cu privirea. Ca într-o înfiorare, Tudor ii petrecu pe toți cu privirea-i scăpărătoare. SADOVEANU, O. VII 160. Ea pleacă, eu mă fac că plec, Dar stau acolo și-o petrec Cu ochii cît e zarea. COȘBUC, P. I 118. Cîntă păsărica-n iarbă, Trece badea, nu mă-ntreabă Pare că nu i-am fost dragă; Da eu încă nu-l întreb, Numai cu ochii-l petrec. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 165. 2. (Astăzi rar) A străbate, a parcurge. Astfel robit de-aceeași jale. Petrec mereu același drum... în taina farmecelor sale E-un «nu știu ce ș-un «nu știu cum». EMINESCU, O. I 208. ◊ Intranz. Printr-această baltă curge girla Rinul, ce izvorăște din munții Alpi ai Elveții și petrecind prin baltă și ieșind face hotarul Elveții de cătră Baden. GOLESCU, Î. 161. ♦ A face, a îndeplini, a efectua o serie de operații succesive. Doctorul era încîntat de statura lui Ion, dar ceialalți membri ai comisiunii au făcut pe doctor să petreacă toate formalitățile, CONTEMPORANUL, III 778. ♦ A colinda, a vizita, a cerceta. Cîte crîșme treci, Toate le petreci. BIBICESCU, P. P. 218. Și mă sui pe plai la munte, Unde-s oile mai multe, Merg la stîne, le petrec Și de-acolo încă plec. ALECSANDRI, P. P. 314. ♦ Refl. A se perinda. Poate ați aflat că și alte oștiri s-au petrecut pe aici, iar acum le albesc ciolanele pe cîmpuri. C. PETRESCU, A. 20. Pe drumul mare, Trec Și se petrec Stoluri de voinici Pe cai povîrnici. TEODORESCU, P. P. 91. 3. (Popular) A căra, a duce, a transporta (ceva) dintr-un loc în altul; a strămuta. În două luni, mîinile femeii lui Vasile Mucenica și spinarea voluntarului Gheorghe Dima au petrecut dintr-un loc intr-altul maluri întregi de pămînt... să întărească zăgazul. GALAN, Z. R. 43. Expr. A petrece (ceva) din mînă în mînă = a trece (ceva) de la unul la altul, pe rînd, pe la fiecare. Ca să mai uite de aste valuri Lumești, petrec din mînă-n mînă cîte-un ulcior de rachiu. ȘEZ. IV 17. 4. A trece sau a face să treacă prin..., între..., pe după. Își petrecuse pe după gît hățurile. DUMITRIU, N. 145. Își petrecu degetele... pe sub șfichiurile albe ale musteților. MIRONESCU, S. A. 31. A petrecut cîte o păreche de ață neagră de păr de cal prin cele nojițe. CREANGĂ, A. 25. ◊ Refl. pas. La capăt are un cui... care se petrece prin cerbicea jugului. PAMFILE, A. R. 44. ♦ (Popular) A înfige, a împlînta străpungînd. Paloșul... Printr-însul îl petrecea, Jos la pămînt îl trîntea Și-ntre morți îl trămitea. TEODORESCU, P. P. 632. ◊ (Subiectul este lucrul care străpunge) Plumbul intrînd... a frînt o coastă și, petrecînd inima, a ieșit prin spate. NEGRUZZI, S. I 29. ♦ A cerne. Fata, după ce a petrecut făina printr-o sită, o petrece din nou prin a doua ș-apoi prin a treia. SEVASTOS, N. 77.

PICA¹, pic, vb. I. Intranz. 1. A cădea (de la înălțime), a se deplasa (repede) spre pămînt; a se prăbuși. Paserea, drept mulțămită că o iertase cu viață, lăsă să-i pice din cioc pe oblîncul șelei voinicelului o piatră de zamfir mare și frumoasă. ODOBESCU, S. III 180. Meșterii gîndea Și ei își făcea Aripi zburătoare De șindrili ușoare. Apoi le-ntindea Și-n văzduh sărea, Dar pe loc cădea Și unde pica, Trupu-și despica. ALECSANDRI, P. P. 192. ◊ Expr. (Familiar) A-i pica cuiva mură în gură, se spune cînd cineva obține un bun, o favoare, un avantaj fără nici o osteneală. V. mură. Mihai știa că neamțul nu descărcase nici o pușcă, ca să apere aceste țări de neomeniile turcilor, și îi era ciudă cum să-i pice lui mură în gură o bucățică așa de bună din chiar senin. ISPIRESCU, M. V. 35. A pica cuiva nasul = a pierde mîndria, a se umili, v. nas. Nu i-a picat încă cașul de la gură = e încă copil nepriceput, fără experiență, v. caș. A pica cerul pe cineva = a) a se supăra rău; b) a rămîne stupefiat; c) a se simți rușinat (tare). ♦ (Despre brumă) A se lăsa, a se așterne. Iată storsul a trecut, Și badea încă n-o vint, Ba și bruma o picat, Badea-n cap nu m-o legat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 142. 2. (Despre lichide, mai ales despre ploaie) A cădea în picături. Ploaia peste case pică tot mai rar Și-n grămezi de neguri apele se strîng. TOPÎRCEANU, B. 78. Boabele de apă prelingîndu-se de pe streșini și picurînd în clipe ritmate... făceau un fel de cîntare. CARAGIALE, O. I 360. Sus la munte ninge, plouă, La Craiova pică rouă. ALECSANDRI, O. 128. ♦ Tranz. A face să cadă (pe cineva sau pe ceva) picături dintr-un lichid sau dintr-o materie topită; a picura. Peștișorii mărunți... înfipți în frigărui de lemn și fripți, după ce fuseseră picați cu unt proaspăt. MACEDONSKI, O. III 8. Să picați trei picături de sînge peste mortăciunea ce o plîngeți și va învia. ISPIRESCU, L. 345. ◊ Expr. (Întărind o propoziție negativă) Să-l pici (sau să-l fi picat) cu ceară (sau cu lumînarea) = să-i faci orice..., cu nici un preț... Grigoriță, care. nu mînca iute să-l fi picat cu ceară, gustă dintr-un ardei; ardeiul iute para focului. HOGAȘ, DR. 252. Hei, bădiță Costachi, zic eu în gîndul meu, dacă mă iai așa, nu-mi scoți tu vorbulița din gură să mă pici și cu luminarea. VLAHUȚĂ, O. AL. I 181. Nu-și astîmpăra gura cătră mai-marii săi, măcar să-l fi picat cu luminarea, CREANGĂ, A. 134. 3. A se desprinde (din locul său), a cădea (și a se pierde). Mai stăi de mă alintă Cu mîna ta cea mică, Și spune-mi de ce-i toamnă Și frunza de ce pică. BACOVIA, O. 82. Cîntă puiul cucului în mijlocul codrului Ș-așa cîntă de cu jale, De pică frunza pe cale; Ș-așa cîntă de duios, De pică frunzele jos! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 220. Copilaș cu cal de foc! Oprește negrul pe loc, Că-i pică potcoavele Și-ți răpune zilele. ALECSANDRI, P. P. 107. ◊ Expr. (Familiar) Pică de coaptă v. copt. ♦ (Familiar, despre îmbrăcăminte) A nu se mai ține (pe corp), a fi numai zdrențe. Amîndoi fost-ați la carte, De nici unul n-avui parte. Avui parte d-un mișel Pică țundra de pe el; El mi-o dă să i-o cîrpesc Eu o iau și o izbesc. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 277. 4. A-și pierde poziția verticală, a se răsturna, a cădea întins (la pămînt). Vină, bădița, prin dos, Că-i portița de rogoz, Cum pui mîna pică jos. HODOȘ, P. P. 43. Măi bădiță, păr galbăn, De dorul tău mă leagăn Cum se leagănă iarba Cînd o taie cu coasa; Cum o taie pică jos Și cum pică-ngălbenește... Așa dorul mă topește! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 87. ◊ Expr. A pica de somn = a fi foarte somnoros, a moțăi. Ilinca își frecă ochii cu dosul palmei: pica de somn. AGÎRBICEANU, S. P. 36. Aș vrea să fiu un biet bunic, Adus din spate și pitic, Să-mi mîngîi barba albă; Să stau la foc, de somn să pic, Visînd la vremea dalbă. IOSIF, PATR. 29. A pica de oboseală = a fi foarte obosit, sleit, extenuat. A pica la (sau în) genunchi (înaintea cuiva) = a se pleca (înaintea cuiva) în semn de supunere sau admirație sau pentru a cere iertare, ajutor etc. Niciodată nu voi pica la genunchi înaintea domnului Hufeland sau înaintea oricui. KOGĂLNICEANU, S. 123. ♦ (Neobișnuit, despre clădiri) A se dărîma, a se surpa, a se nărui. Eu sînt ca omul acela care, după ce a clădit un pala! măreț.. vede picînd într-un minut edificiul său. BOLINTINEANU, O. 337. ♦ Fig. A cădea în luptă, a muri. [Ștefan cel Mare] dădu poruncă să alegem și să îngropăm pe morții noștri. Puțini picară, dar mari suflete. DELAVRANCEA, A. 46. Leul se întărîtase nevoie-mare. Acum nu mai era chip să-l lase în pace. Trebuia să pice unul din doi. ISPIRESCU, U. 31. Și nu mă lăsa să mor! Că-i păcat de dumnezeu Să pice voinic ca eu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 103. 5. A sosi (pe neașteptate); a se ivi, a apărea. Pică tocmai cînd Florica aprindea lampa, abia puțin după ce se ostoise discuția, și se luară cu vorba despre alte treburi. REBREANU, R. I 280. Domnul Mache șade la o masă în berărie și așteaptă să pice vreun amic. CARAGIALE, O. II 124. ◊ Expr. A pica în (sau, învechit, la) mîna sau în palma, în mîinile cuiva = a ajunge în puterea, la discreția cuiva. De mi-ți mai pica vrodată în mină, turbinca are să vă știe de știre. CREANGĂ, P. 311. Ah! talharul, cum m-a înșalat, zicea Tîndală. Dar las’, că-mi va pica el în palmă! ȘEZ. III 131. Eu la mînă ți-am picat, Tu de moarte m-ai scăpat. Cînd la mînă mi-i pica, Eu de moarte te-oi scăpa. ALECSANDRI, P. P. 209. 6. (Construit cu dativul; familiar) A dobîndi ceva întîmplător, a cîștiga ceva ocazional (de obicei în mod ilicit). Bică primește un leu și optzeci de bani pe săptămînă, leafă, și cu ce-i mai «pică» – vorba lui – ajunge la patru lei. PAS, Z. I 260. În port erau case, birouri de comerț, de unde știa el că-i pică în fiecare zi ceva. BART, E. 20. Poftește pe moș Fotea că, dacă i-or mai pica ceva curele bune, să mai facă așa din cînd în cînd cîte unul și ceva mai grosuț. CREANGĂ, A. 3. ◊ Expr. Dacă nu curge, pică v. curge. 7. (Învechit) A cădea (în... ), a da în..., a fi cuprins de... Nu pot să-ți spun ce părere de rău am simțit cînd am văzut în răvașul dumitale că bietul spătariul Alecsandri au picat într-o boală atîta de urîtă! KOGĂLNICEANU, S. 67. Armata romînească era supusă unei discipline strașnice. Neagoe-vv. ne arată că ostașii cari picau în vini se pedepseau. BĂLCESCU, O. I 18. Legislatorii Parnasului... neînțelegînd că viața nouă se tălmăcește prin literatură nouă, au apucat unii pe calea veche a pedantismului, alții au picat în pedantismul cuvintelor. RUSSO, S. 49. 8. (În expr.) Frumoasă (sau, rar, frumușică) de pică = frumoasă de n-are pereche, neînchipuit de frumoasă, ruptă din soare, frumoasă coz. Trana – șireata! – frumușică de pica, cu gropițe la colțurile gurei, dar cu chipul încă de copil, îi arunca priviri ce-l înnebuneau. MACEDONSKI, O. III 6. Tatăl lui Meleagru avea o fată... frumoasă de pica și tînără și fragedă ca un boboc de trandafir. ISPIRESCU, U. 72. (La masculin) Are ochii negri ca mura, frumoși de pică. DELAVRANCEA, S. 9.

RĂPĂNOS adj. 1. (MED. VET.) (reg.) jigodios, jigodit. (Cal ~.) 2. jegos, mînjit, murdar, negru, nespălat, pătat, slinos, soios, (livr.) maculat, (rar) tăvălit, terfelit, (înv. și pop.) picat, scîrnav, (pop.) zăbălos, (reg. și fam.) puchinos, puchios, pucios, (reg.) dervelit, mazac, mîrșav, muruit, muscuros, muzgurit, perceat, rîpat, rîpos, zoios, (Mold., Bucov. și Ban.) feștelit, (Transilv.) mocicoș, (Transilv. și Maram.) piscoș, ronghioș, (Transilv., Maram. și Bucov.) tinos, (înv.) smîrced, smîrd, (fam.) împuțit, păduchios. (O cămașă ~.) erată

buruiană sf [At: N. TEST (1648), ap. GCR II, 171 / V: burean sms, buriană (P: ~ri-a~) sf, burian (P: ~ri-an) sms, (înv) burăiană sf (sg refăcut după pl) buruian sms (P: ~u-ian) / Pl: ~ieni și (înv) ~iene / E: rs бурьян] 1 (Îoc floare) Orice plantă erbacee care crește spontan (exceptând iarba). 2 (Prc) Plantă sălbatică care crește printre cele cultivate, năpădindu-le și care trebuie să fie plivită sau prășită Cf bălărie. 3 (Reg; îs) ~ rea sau de stricăciune Plantă otrăvitoare și nefolositoare. 4 (Reg; îs) ~ de leac sau ~ lecuitoare, tămăduitoare) Plantă medicinală. 5 (Pfm; îe) A fi crescut în ~ienile-dracului A fi certăreț și nemulțumit. 6-7 (Csc) Vegetația (de pe fundul lacurilor, râurilor etc. sau) care plutește la suprafața apelor. (Reg) 8 (Îc) ~ albă (sau buruieni-albe) Albiță (Alyssum calycium). 9 (Îc) ~ieniță-albă, ~ pentru durere de ochi Planta Euphrasia stricta. 10 Planta Saponaria officinalis. 11 (Îc) ~ amară Amărăluță. 12 (Îc) ~na-apucatului (sau ~na-gălbinării, ~-de-cinci-degete) Planta Potentilla recta. 13 (Îc) ~na-armurării (sau ~-de-armurar) Planta Sylibum marianum. 14 (Îc) ~na-argintului-viu Plantă nedefinită mai îndeaproape. 15 (Îc) ~ bolundă Planta Biyonia dioica. 16 (Îc) ~na-bureților (sau ~-ca-capul-câinelui) Planta Datura stramonium 17 (Îc) ~-de-rânduri-roșii Planta Anagallis arvensis. 18 (Îae) Planta Anagallis coerulea. 19 (Îc) ~-ca-ardeica (sau ~-rea-și-lipicioasă, ~ creață, ~na-cătanelor, ~ nemțească Planta Galinsoga parviflora. 20 (Îc) ~na-calului (sau ~-de-talan, ~ neagră) Planta Adonis vernalis. 21 (Îc) ~ câinească (sau ~na-câinelui) Trepădătoare (Mercurialis annua). 22 (Îc) ~na-celor-slabi Planta Impatiens noli-tangere. 23 (Îc) ~ ce se învârte după soare Planta Hibiscus trionum. 24 Planta Mentha crispa. 25 (Îc) ~na-dalacului Planta Heliotropium europaeum. 26 (Îc) ~-de-a-bubă (sau ~na-bubei) Păpălău (Physalis alkekengi). 27 (Îc) ~-de-argint Planta Lysimachia vulgaris. 28 (Îc) ~-de-artritis (sau ~-de-tăietură, ~ vânătă) Planta Betonica officinalis. 29 (Îc) ~-de-atac (sau ~na-friguriIor) Planta Asarum europaeum. 30 (Îc) ~-de-baghiță Planta Berteroa incana. 31 (Îc) ~-de-balsam Planta Thymus serpyllum. 32 (Îc) ~-de-bășică (sau ~iene-de-bubă-neagră) Planta Paris quadrifolia. 33 (Îc) ~-de-beșica-cea-rea (sau ~-de-bubă-rea) Spanac porcesc (Chenopodium hybridum). 34 Planta Melandrium noctiflorum. 35 (Îc) ~na-bubei Planta Mentha aquatica. 36 (Îc) ~-de-beteșug (sau ~-de-dureri ori de-dureri-la-inimă) Plantă nedefinită mai îndeaproape. 37 (Îc) ~-de-bleasnă (sau ~na-orbalțului Planta Leonurus cardiaca. 38 (Îc) ~-de-boală Planta Verbena officinalis. 39 (Îc) ~-de-brâncă Planta Camphorosm ovata. 40 (Îae) Planta Lapsana communis. 41 (Îc) ~-de-buba-cea-rea, ~-de-bube) Planta Schrophularia nodosa. 42 (Îc) ~-de-bubă (sau ~ lată) Plantă cu rădăcină mică, ramuri subțiri și tulpină cu multe rămurele, acestea având frunze verzi, late și crestate rotund (Salvia verticillata). 43 Lumânare (Verbascum thapsus). 44 (Îc) ~-de-bubă-neagră Planta Adianthum capillus-veneris. 45 (Îc) ~-de-perit Planta Alliaria officinalis. 46 Planta Prunella vulgaris. 47 (Îc) ~-pentru-trântitură, ~iene-de-călcat Planta Hieracium pilosella. 48 (Îc) ~-de-călmăceală Planta Gnaphalium uliginosum. 49 (Îc) ~-de-cârtițe, ~na-zmeului Planta Erygium planum. 50 (Îc) ~-de-ceas-rău Planta Lamium purpureum. 51 (Îc) ~ieni-niere /=miere/, ~-de-ceas-rău Planta Lathyrus niger 52 (Îc) ~iene-de-cel-perit (sau ~ieni-de-spăriet) Planta Potentilla argentea. 53 (Îc) ~-de-rău (sau ~na-mătricii) Vetrice (Tanacetum vulgare). 54 (Îc) ~-împușcată Planta Veronica chamaedrys. 55 (Îc) ~-de-cele-sfinte, ~-de-negei, ~ieni sfinte, ~-de-pecingine, ~na-rândunicii Planta Chelidonium majus. 56 (Îc) ~-de-cel-pierit (sau ~-de-pierit) Planta Veronica officinalis. 57 (Îc) ~-de-cinci-degete Planta Potentilla reptans. 58 (Îc) ~iene-de-copii, ~ne-de-fapt Planta Linaria vulgaris. 59 (Îc) ~-de-cui (sau ~-de-cui-de-stricăciune, ~-pentru-inimă) Cerențel (Geum urbanum). 60 (Îc) ~-de-dalac (sau ~na-dalacului, ~-de-bube-rele) Lăsnicior (Solanum dulcamara). 61 (Îc) ~-de-pete Planta Erigeron canadensis. 62 Planta Heracleum sphondylium. 63 (Îc) ~-de-dambla Planta Sanicula europaea. 64 (Îc) ~-de-durere-de-toate sau ~ni-pentru-lespezi, ~nile-lui-Sf. Vasile Planta Inula britannica. 65 (Îc) ~-de-făcut-copii (sau ~-de-rod-de-copii) Planta Consolida regalis. 66 (Îc) ~ieni-de-ficat-alb Planta Calistegia vulgare. 67 (Îc) ~-de-foc-ghiu (sau ~-de-năduf, ~-de-pe-rozor) (=viu) Planta Hipericum perforatum. 68 (Îc) ~-de-fragi Planta Fragaria vesca. 69 (Îc) ~-de-friguri Planta Agrimonia eupatoria. 70 Traista-ciobanului (Capsella bursa pastoris). 71 (Îc) ~-de-viermi Planta Centaurium umbellatum. 72 (Îc) ~-de-friguri Planta Descurainia sophia. 73 (Îae) Planta Dianthus saxigenus. 74 (Îc) ~-de-râie-măgărească, ~-măgărească Planta Euphorbia helioscopia. 75 Planta Lepidium ruderale. 76 Planta Lysimachia vulgaris. 77 (Îc) ~ieni~de-negei sau ~-măgărească Planta Ranunculus sceleratus. 78 (Îc) ~ieni-de-germe /=vierme/ sau ~ieni-de-ghiței /=viței/ Planta Dianthus callizonus. 79 (Îae) Planta Dianthus caryophillus. 80 (Îc) ~ieni-de-jerme Planta Dianthus carthusianorum. 81 (Îc) ~-de-gușter Plantă nedefinită mai îndeaproape. 82 (Îc) ~na-omizii Planta Teucrium chamaedrys. 83 (Îc) ~-de-ghing Planta Gentiana praecox. 84 (Îc) ~ieni-de-jerme /=vierme/ Planta Dianthus barbatus. 85 (Îc) ~-de-roce Planta Gallium cruciata. 86 (Îc) ~-de-roșeață (sau ~-de-săgetătură) Planta Geranium robertianum. 87 (Îc) ~ieni-de-spurcat Planta Chrysosplenium alternifolium. 88 (Îc) ~ieni-mănunțele Planta Isopyrum thalictroide. 89 (Îc) ~ieni-de-trânji Planta Neottia nidus-avis. 90 (Îae) Planta Sedum acre. 91 (Îc) ~ieni-domnești, ~-domnească Planta Tagetes erecta. 92 (Îae) Planta Tagetes patula. 93 (Îc) ~ieni-tunse Planta Veronica spicata. 94 (Îc) ~ieni-de-bășică-rea Planta Cynanchum vincetoxicum. 95 (Îc) ~-de-lele sau ~-de-remf (sau rimpf) Mărul-lupului (Aristolochia clematitis). 96 (Îc) ~ieni-de-in Linariță (Androsace elongata). 97 Planta Anthirhinum majus. 98 Planta Linaria genistifolia. 99 (Îc) ~-de-lungoare (sau ~a-lungoarei, ~-de-lipitură, ~a-lingoarei) Leuștean (Levisticum officinale). 100 (Îc) ~-de-inimă Planta Asperula humifusa. 101 (Îc) ~-de-junghiuri Planta Cephalantera longifolia. 102 Planta Geranium pussilum. 103 (Îc) ~-de-leac Planta Rhinatus glaber. 104 (Îc) ~-de-liprică, ~-de-roșață, ~-de-pelagră Planta Echium vulgare. 105 Planta Ononis arvensis. 106 (Îc) ~-de-mărin (sau ~-de-mătrice) Planta Trifolium campestre. 107 (Îc) ~-măsele Planta Hyoscianum niger. 108 (Îc) ~-de-mărin (sau ~na-fetelor) Planta Phalaris arundinea. 109 (Îc) ~-de-râie-măgărească, ~-de-friguri Planta Euphorbia cyparissias. 110 (Îc) ~-de-negi Planta Euphorbia platyphylos. 111 (Îc) ~-de-rânză Căpușnică (Cirsium oleraceum). 112 (Îc) ~-de-nouă-daturi Planta Ranunculus auricomus. 113 (Îae) Panseluță (Viola tricolor). 114 (Îc) ~-de-orbalț (mare) Planta Aclaea spicata. 115 (Îae) Planta Aegopodium podagraria. 116 (Îae; șîc) ~-de-plecăiță Planta Cucubalus baccifer. 117 (Îae) Planta Glechom hederacea. 118 (Îae) Planta Lapsanci communis. 119 (Îc) ~-de-păr Planta Chara sp. 120 ~-de-perit-negru (sau ~na-muscului) Planta Asperula odorata. 121 (Îc) ~-de-poală-albă Planta Berteroa incana. 122 (Îc) ~-de-pocitură (sau ~-un dulce) Planta Schrophulciria scop oii. 123 (Îc) ~-de-răul-băieților Planta Sysimbrium officinale. 124 (Îae) Planta Euphorbia stricta. 125 (Îc) ~-de-roșață Plantă cu rădăcină roșie și subțire. 126 (Îc) ~-de-roște Planta Lepidium tuderle. 127 (Îc) ~-de-sat Planta Lithospermum arvense. 128 (Îae) Planta Melampirum cristatum. 129 (Îc) ~-de-scrinte Planta Potentilla anserina. 130 (Îc) ~-de-speritat Planta Dianthus armeria. 131 (Îc) ~-de-spulberări (sau de-spulberături, spulburături, ~na-fetei) Planta Teucris chamaedrys. 132 (Îc) ~-de-studeniță Planta Seseli tortuosum. 133 (Îc) ~-de-stup Planta Melissa officinalis. 134 (Îc) ~-de-sub-alun Planta Ajuga reptans. 135 (Îc) ~-de-surpătură Planta Herniaria glabra. 136 (Îae) Planta Sceleranthus annuus. 137 (Îc) ~-de-tătarcă Planta Abutilon theophrasti. 138 (Îc) ~-de-țară Năfurică (Centaurea difussa). 139 (Îae) Planta Artemisia annua. 140 (Îc) ~-de-trânji Iarbă-de-șoaldină (Lathraea squamaria). 141 (Îc) ~-de-urât Planta Dianthus superbus. 142 (Îc) ~-de-vânt-rău Planta Aster linosyris. 143 (Îc) ~-de-venin Planta Euphorbia lathyris. 144 (Îc) ~-dulce Planta Polypodium vulgare. 145 (Îae) Planta Solanum nigrum. 146 (Îc) ~na-dracului Planta Echinops sphaerocephalus. 147 (Îc) ~na-germii Planta Polygonum lapathifolium. 148 (Îc) ~na-ghebosului Planta Astragalus glycyphyllos. 149 (Îc) ~na-herniei Planta Arenaria serpyllifolia. 150 (Îc) ~-grasă Planta Portulacci oleracea. 151 (Îc) ~na-junghiului Planta Potentilla arenara. 152 (Îae) Planta Stelaria graminea. 153 (Îc) ~na-lacului (sau ~na-leacului, ~-rotundă-de-bube, ~na-zgăibii) Planta Glechoma hederacea. 154 (Îc) ~na-lui-Tatin (sau Tătăneasă) Planta Symphitum officinale. 155 (Îc) ~-mare Planta Veronica longifolia. 156 (Îc) ~na-măselii Plantă a cărei rădăcină seamănă cu o măsea de om, folosită contra durerilor de măsele. 157 (Îc) ~na-mâlcedului Planta Salvia pratensis. 158 (Îc) ~-mnerie/mierie Planta Centaurea cyanus. 159 (Îc) ~-mucedă Planta Erygium campestre. 160 (Îc) ~-păroasă Planta Genista sagittalis. 161 (Îc) ~-pentru-negei Planta Medicago lupulina. 162 (Îc) ~-pentru-prunci Planta Circaea lutetiana. 163 (Îc) ~-pentru-vânt Planta Inula ensifolia. 164 (Îc) ~-porcească (sau ~na-porcului) Planta Hypochoeris radicata. 165 (Îc) ~-pucioasă, ~-puturoasă Planta Bifora radians. 166 (Îae) Planta Coriandrum sativum. 167 (Îc) ~na-rușinii Morcov (Daucus carota). 168 (Îc) ~na-sărăciei Planta Galinsoga purpurea. 169 (Îae) Planta Pimpinella saxifraga. 170 (Îc) ~na-sburătorului Iederă (Hedera helix). 171 (Îc) ~na-spurcului Planta Chenopodium bonus-henricus. 172 (Îc) ~na-talanului Planta Adones volgensis. 173 (Îc) ~na-tăieturii Planta Gentiana cruciata. 174 (Îc) ~na-urgiei Planta Stachys annua. 175 (Îc) ~na-vântului Planta Seseli rigidum. 176 (Îc) ~-veninoasă Planta Cicula virosa. 177 (Îc) ~na-viermelui Punguliță (Thlaspi arvense). 178 (Îc) ~na-viermilor Planta Polygonum hydropiper. 179 (Îae) Planta Polygonum mite. 180 (Îae) Planta Polygonum persicaria. 181 (Îc) ~-veninoasă Planta Ciuta virosa. 182 (Îc) ~-de-copil Planta Orchis morio. 183 (Îc) ~-de-ficat-alb Planta Calistelia silvatica. corectat(ă)