MANTÁ s. f. I. 1. Haină lungă și largă de postav gros, purtată peste îmbrăcămintea obișnuită; s p e c. palton de uniformă militară. Nice mantaua den spinarea lui vodă n-au hălăduit; că era bură de ploaie. M. COSTIN, LET. I, 265/20. Moscalii. . . ave mantale în spate și ține flintele suptu mantale. NECULCE, L. 244. S-au culcat pe pămînt învălit în mantaua sa. IST. CAROL XII, 23^r /4. Se dete jos de pe cal și-și așternu mantaua pe năsipul încă fierbinte. EMINESCU, N. 24, cf. id. O. IV, 97. Avea o manta de aba roșie de ploaie și tocmai venea la noi cu dînsa-n spete, fiindcă ploua. HOGAȘ, DR. II, 148. Au mai luat loc doi militari, în măntăi lungi, cu cizme. SAHIA, U.R.S.S. 61, cf. id. n. 73. Din măntăile îmbîcsite de apă ieșeau aburi. CAMILAR, N. II, 63, cf. I, 90. Își lăsară mantalele în tindă și intrară în casă. MIHALE, O. 261. Cîte fire în manta, Atîte vaci a făta. ALECSANDRI, P. P. 104, cf. H I 23, II 31, 132, III 109, 141, XII 228, 282, 418. Sosește un om la dînsul învălit într-o mînta, cú pălăria apăsată pe ochi. SBIERA, P. 199. Ioviță cînd auzea, Mîntaua jos întindea, De trei ori cu bani o-mplea. POP., ap. GCR ii, 294, cf. 289. Merg voinicii la vînat, Pe cai murgi încălecați, Cu măntăli negre-mbrăcați. SEVASTOS, C. 19, cf. 289. (Rar) După ploaie, manta, se spune cînd ajutorul cuiva vine prea tîrziu. Cf. ZANNE, P. III, 222. ◊ (În contexte figurate) Și să pun stăpîni a tuturor, Lăpădînd fățarnica măntauă, Fac pe ceialalți să le slujească Supt domnie aristocraticească. BUDAI-DELEANU, Ț. 349. ◊ Expr. Manta de vreme rea sau (rar) manta rea, se spune despre o persoană care este băgată în seamă numai cînd e nevoie de ea. M-a luat manta de vreme rea. ap. DDRF cf. ZANNE, P. III, 223, PAMFILE, C. 47. (Eliptic) Nu ți-am spus de la început că [amanta ta] te ține numai ca manta? ap. TDRG. A-și întoarce mantaua după vînt = se a adapta cu abilitate împrejurărilor; a fi oportunist. Cf. ZANNE, P. III, 223. (Rar) A pune cuiva o manta = a înșela pe cineva. Cf. id. ib. 223. (Regional) A-și găsi mantaua cu cineva = a o păți cu cineva, a-și găsi beleaua cu cineva. Nu mă faceți din Cal măgar, că vă veți găsi mantaua cu mine. CREANGĂ, P. 253, cf. ZANNE, P. III, 222, I. CR. IV, 52. (Familiar) A(-și) feșteli mantaua = a se face de rîs printr-o faptă reprobabilă; a o păți, a se da de gol; a feșteli iacaua. Cf. PAMFILE, J. II, 73. ** (Determinat prin „de ploaie”) Impermeabil. Ofițerul de cuart, învelit în mantaua de ploaie, controlează cercetător busola. BART, S. M. 16, cf. 51. Două măntăli, dintre care una de ploaie. SADOVEANU, O. X, 482. 2. (Învechit) Mantie. O manta de porfiră sau de aur. CĂPĂȚINEANU, M. 11/14, cf. BĂLCESCU, M. V. 395. Cînd mantaua domnească este de piei de oaie, Atunci, judecătorii fiți siguri că despoaie. ALEXANDRESCU, M. 333. ♦ F i g. O! poezie, cu mantaua ta regală. . . , Fugi în colțu-ntunecos. MACEDONSKI, O. I, 124. II. Element care servește pentru a îmbrăca, a proteja etc. o piesă sau un sistem tehnic. Suprafețele mari se prelucrează cu freze cilindrice cu dinții dispuși numai pe mantaua cilindrului. ORBONAȘ, MEC. 326. Între două șaibe. . . se află mantaua nituită. IONESCU-MUSCEL, . 141. – Pl.: mantale, (popular) măntăli (IORDAN, L. R. A. 69), măntăli, mantăi (BUL. FIL. V, 168) și măntăi. – Și: (regional) mantáuă (BUDAI-DELEANU, LEX.), măntáuă, mîntá s. f. – Cf. pol. m a n t a, ucr. манта.