MĂGUIÁȚĂ s. f. (Regional) 1. Formă nedes lușită; vedenie, nălucire, mogîldeață. Cînt ajunse la pod și dete să treacă peste dînsul iată că-i iesă înainte o măguiață și-i sparie caii. MARIAN, O. II, 99. Atunci au răcnit căprariu deodată! „Stăi tu, măguiață neagră”. SBIERA, R 148. ♦ Monstru (ALEXI, W.) ; p. ext. persoană urîtă, antipatică (BARCIANU). 2. Ridicătură de pămînt ; mușuroi, mogîldeață. Cînd am trecut pe lîngă el, nici nu l-an băgat în samă, că-i numai ăt o măguiață. Com din PIATRA NEAMȚ. - Pl.: mâguiețe. – Și: măgăiáță s. f. TDRG. – Etimologia necunoscută. Cf. m ă g ă o a i e.