sare-garduri m. seducător de inimi: nu ți-e rușine să te porți ca un sare-garduri? AL.

DA³, dau, vb. I. I. Tranz. (Folosit și absolut) 1. A întinde cuiva un obiect; a înmîna, a oferi. Mama lui Abu-Hasan... le-a dat trei feluri de mîncări. CARAGIALE, O. III 63. Cînd văzui a lor mulțime, cîtă frunză, cîtă iarbă... Am jurat ca peste dînșii să trec falnic, fără păs, Din pristolul de la Roma să dau calului ovăs. EMINESCU, O. I 147. ◊ Expr. A da o masă, o petrecere etc. = a oferi o masă, a organiza o petrecere etc. Am dat cina asta ca să-l onorez pe Spallazini. CAMIL PETRESCU, T. II 191. Acum să dăm o petrecere, la care... să chemăm și pe Ber-Căciulă! VISSARION, B. 74. A da (cuiva) o gură (sau o guriță) = a săruta pe cineva. Să rîzi mai bine și să-mi dai O gură, numai una. EMINESCU, O. I 174. A da (cuiva) mîna sau a da mîna cu cineva v. mînă. A da cuiva mură-n gură v. mură. A-și da bucățica de la gură v. bucățică. A da bună ziua (bună seara, binețe etc.) = a saluta pe cineva. Și mai dau bun-întîlniș cu unul. SADOVEANU, O. I 564. Dai domnului strein bună seara. Întinzi mîna. Îți spui numele. C. PETRESCU, A. 285. Cînd oamenii se-ntoarnă-n sat Și-mi dau, pe rînd, binețe. IOSIF, PATR. 30. A da față cu cineva = a se vedea, a se întîlni cu cineva. ♦ A pune cuiva ceva la dispoziție, la îndemînă, a face rost de ceva, a procura. Te rog s-mi dai bani de cheltuială, straie de primeneală, arme și cal de călărie, ca să și pornesc fără zăbavă. CREANGĂ, P. 184. Dați-mi, dați-mi aripioare, Să zbor iute pe sub soare. ALECSANDRI, P. II 102. 2. A împărți, a distribui, a repartiza. Știu că s-a împărțit la companii rachiu. L-ai dat oamenilor? CAMILAR, N. I 161. Dînd două-trei cărți [de joc]. NEGRUZZI, S. I 85. ◊ Expr. A da ceva în (sau pe din) două = a împărți în două părți egale; a înjumătăți. Ești mama lui Iorgovan, Mîndrul nostru căpitan. Să ne fii mamă și nouă Care-am dat cu el în două Munca noastră de mulți ani, Împărțind grămezi de bani. TEODORESCU, P. P. 559. A-i da (cuiva) un număr oarecare de ani = a atribui (cuiva) o anumită vîrstă. Eu de-abia ți-aș fi dat șepte, mult opt ani. CREANGĂ, P. 148. A da cuiva cîștig de cauză = a face pe cineva să cîștige (într-un diferend). ♦ A repartiza cuiva un lucru spre executare, a însărcina pe cineva cu ceva, a obliga la ceva. Profesoara ne-a dat să scriem despre Delta Dunării. ▭ Părinții pustnici... mi-au dat canon să mănînc lapte numai de la o vacă. CREANGĂ, P. 116. ◊ Expr. A da (cuiva) de lucru = a însărcina pe cineva cu o muncă, a-i procura o ocupație; a pricinui cuiva multă bătaie de cap, a-l face să o scoată greu la capăt, să se căznească mult. După obicei, ea le dă de lucru cu măsură. CREANGĂ, P. 7. Hai la treabă, cumătriță, că lupul ți-a dat de lucru! id. ib. 29. 3. (Cu privire la persoane, de obicei urmat de determinări ca «pe mîna», «în seama», «în paza», «în grija» etc.) A încredința, a preda. Dete pe fiu-său acestui vînător ca să-l învețe meșteșugul său. ISPIRESCU, L. 183. Pornește spre casă, urmat de cîțiva ostași, în paza cărora l-a dat împăratul. CREANGĂ, P. 84. ◊ Expr. A da (pe cineva) în judecată = a chema pe cineva în fața justiției a intenta (cuiva) un proces. ♦ (Cu privire la obiecte) A preda (pentru a se descărca de o îndatorire). A dat în primire, aceluiași copil, costumul și jobenul. SAHIA, N. 103. Spune-i că te prinzi să-i dai în girezi tot grîul cît îl are semănat. CREANGĂ, P. 155. 4. A preda ceva cuiva (uneori la cererea acestuia), a pune pe cineva în posesia unui lucru (fără a cere sau a primi ceva în schimb), a face cuiva parte de... Țara... s-a gîndit să vă deie pămînt. CAMILAR, N. I 247. Plîngem și dăm – căci ni se cere. Trebuie să deie toți – căci le cerem. SADOVEANU, Z. C. 247. ♦ (Uneori determinat prin «în dar», «de pomană», «plocon» etc.) A dărui. Murise un flăcău... și-mi «dase mă-sa lui» pantaloni de pomană. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 11. [Era] gata totdeauna să-și ia bucata de la gură sau haina de pe dînsa ca s-o dea. M. I. CARAGIALE, C. 134. Îl întîmpină în pragul ușii cerșitoarea, căreia îi dăduse el un ban de pomană. CREANGĂ, P. 213. ◊ Fig. Dă-mi-i mie ochii negri... nu privi cu ei în laturi. EMINESCU, O. I 155. ◊ Expr. A-și da cuvîntul (de onoare) v. cuvînt. ♦ A pune ceva la dispoziția cuiva contra plată. Dă odăi cu chirie. STANCU, D. 245. ♦ (Mai ales determinat prin «împrumut», «cu camătă», «cu dobîndă», «pe datorie» etc.) A împrumuta pe cineva (cu ceva). Ar mai fi cerut, dar știa că Busuioc nu-i dă pe datorie, fiindcă mai e scris acolo la catastif. REBREANU, R. II 57. (Fig.) Lelișoară de pe plai, Spune-mi gura cui o dai? Dă-mi-o mie-n datorie. ȘEZ. I 270. ◊ Expr. A da (pămîntul) în parte v. parte. A da (pămîntul) în arendă v. arendă. ♦ (Uneori determinat prin «înapoi») A întoarce cuiva ceva primit de la el sau ceea ce i se cuvine; a restitui. Băgați de seamă, aveți timp să dați înapoi ce-ați furat. CAMIL PETRESCU, U. N. 295. Uite, maică, urîtul, Cum îmi poartă inelul; Eu i-l tot cer să mi-l deie, El zice c-o să mă ieie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 274. 5. (Cu privire la persoane) A pune la dispoziția cuiva, a repartiza; (popular, cu sensul reueșind din context) a mărita o fată (cu cineva). Ne-am îngrijit de plecarea cuvioșiei-sale și-i dăm slujitori care să-l petreacă pînă la Dunăre. SADOVEANU, Z. C. 168. Dete fetelor pentru grădină un paznic neadormit. ISPIRESCU, U. 13. Îmi dai pe Măndica? ALECSANDRI, T. I 332. ◊ Expr. (Popular) A da (o fată) după cineva = a mărita (pe o fată) cu cineva. Am auzit că ai tăi ar fi glăsuit Că te-or da după mine, fiindcă-s sărac. VINTILĂ, O. 41. Mămucă, să nu mă dai după urît și după bătrîn, ca să mă bucur și eu de viață, cum te-ai bucurat dumneata. SADOVEANU, B. 30. Împăratul... a făcut sfat și a găsit cu cale să deie fata după feciorul moșneagului. CREANGĂ, P. 85. (Rar) A da unei fete (de bărbat) pe cineva = a căsători o fată cu cineva. Tecla se îndrăgi de Stoicea pe viață și pe moarte; și boier Rovin, neavînd ce face, îi dădu pe Stoicea. GALACTION, O. I 51. Împăratul... dete de bărbat fie-sei pe argat. ISPIRESCU, L. 169. 6. (Uneori urmat de determinări introduse prin prep. «pentru», «în locul», «pe» etc.) A oferi ceva în schimbul, în locul... (spre a plăti sau a răscumpăra ceva); a schimba cu... Bătrînețe, bătrînețe, cum te-aș da pe tinerețe! POP. ◊ Expr. A da cinstea pe rușine v. cinste. (Mold.) A da toate pe una = a nu mai avea încotro, a nu-i rămîne altceva decît... Căci și împăratul, cît era de împărat, le dăduse acum toate pe una, și nici macar aceea nu era bună: frica! CREANGĂ, P. 86. (Familiar) A nu da pe cineva pe (sau pentru) altul, se zice pentru a arăta că prețuim pe unul mai mult decît pe celălalt. Nu-l dau pe Ion pe cinci ca Gheorghe. (Refl.) A nu se da pe cineva = a se crede mai grozav decît altul, a nu se lăsa învins sau întrecut de altul, a nu se lăsa schimbat cu altul. Hei! pipiric, pipiric, dară voinic, nu se dă pe orișicine! SBIERA, P. 178. Nu m-aș da pe zece ca d-al de ăștia. ISPIRESCU, L. 15. (Refl., rar) A nu se da pentru mult = a se considera foarte mulțumit de sine sau de situație. E rău la părău, cu geta feciorul de împărat, toate ca toate dar de asta să mă văd o dată scăpat, apoi nu m-aș da pentru mult. BOTA, P. 7. ♦ A oferi (în schimb, drept plată), a plăti. Cît dă de-o căruță? – Cum cît dă?... – Cît plătește? a răspuns tare Miai. PREDA, Î. 120. Nu te mulțumești de simbria ce-ți dau? ISPIRESCU, L. 231. Noră-mea vrea să meargă la Piatră. Cît să-ți dau ca să mi-o duci? CREANGĂ, P. 113. ◊ Expr. A da ortul popii v. ort. A da bir cu fugiții v. bir. ♦ A vinde. Mergem la Pațanghel, să vedem cum a dat porumbul. PREDA, Î. 74. Dau numai pe bani CAMILAR, N. I 166. Cine are un petic de pămînt, din sărăcime, îl dă pe ce pe apă nu curge, ca să scape de foamete. STANCU, D. 102. 7. A jertfi, a sacrifica. N-avem soți, nici fii de dat. BANUȘ, B. 123. Cîinele acesta zece ani a dat din viața lui ca să sară la porunca mea. ISAC, O. 178. ◊ Expr. A-și da viața = a-și jertfi viața din devotament pentru cineva sau pentru ceva. Să nu uităm pe acei care și-au dat viața pentru transformarea revoluționară a patriei. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 371, 3, 1. Mi-aș da viața ca să te apăr. CAMIL PETRESCU, T. II 23. Îmi dau capul, spune cineva care afirmă un lucru cu energie, cu deplină siguranță. 8. (Cu sensul reieșind din context) A arunca, a azvîrli. Să iei pielea cea de porc și în foc s-o dai. CREANGĂ, P. 87. Alelei! tîlhari păgîni, Cum o să vă dau la cîni! ALECSANDRI, P. P. 88. ◊ Expr. A da vina pe cineva = a învinui. A da afară v. afară. A da pe gîrlă = a renunța la un lucru, a-l lepăda. Amu uite cum fac ei: se lăcomesc la două și dau pe gîrlă optsprezece. GALAN, Z. R. 286. A da uitării = a nu se mai gîndi la..., a uita, a părăsi. Singura mea rugă-i uitării să mă dai. EMINESCU, O. I 127. (Formulă de ocară sau de blestem) A da (pe cineva sau ceva) dracului (sau la dracul, naibii, corbilor), a-l da încolo (sau în plata domnului) = a se dezinteresa de cineva sau de ceva, a nu-și mai bate capul cu cineva sau cu ceva. Dă-l încolo de proces-verbal. SEBASTIAN, T. 247. 9. A așeza altfel, în altă poziție. Își dăduse pe ochi pălărioara rotundă. SADOVEANU, O. VI 359. Avea un fel al ei de a-și da capul pe spate. BART, E. 48. Își netezi părul de pe frunte și-l dete pe spate. EMINESCU, N. 12. ◊ Expr. A da la o parte (sau într-o parte) = a îndepărta. Dînd într-o parte ghimpoasele creci ale verdelui mărăciniș, se strecură... pînă la rădăcina celui mai înalt dintre ulmi. MACEDONSKI, O. III 7. A da ochii peste cap = (a fi pe punctul de) a muri; fig. a face fasoane. Începea să cînte de dor și amor, cu ofuri și ochii dați peste cap. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 31. Fata își dădu de cîteva ori ochii peste cap, răsuflă greu și flacăra tainică a vieții se stinse. SANDU-ALDEA, D. N. 277. Indignat grozav și dîndu-și ochii peste cap: «O, doamnă, e teribil ce se petrece!». VLAHUȚĂ, O. AL. II 8. A da (ceva) peste cap = a face un lucru de mîntuială, a lucra superficial. A da (pe cineva) peste cap v. cap (I 1). A da (ceva) după spate = a lăsa la o parte, a trece cu vederea. Mane, fîrtate! Dă-ți mînia după spate. ALECSANDRI, P. P. 73. A da ușa (poarta etc.) de perete = a împinge în lături, a deschide larg. Dete poarta de părete și trecu înainte. ISPIRESCU, L. 359. A da cărțile pe față v. carte. ♦ A petrece prin sau pe după ceva. Un domn scurt și gras, cu ochelari dați după ureche. C. PETRESCU, Î. I 12. ♦ (Complementul indică o băutură sau o cantitate de băutură; determinat prin «pe gît», «de dușcă», «peste cap», «pe spate») A bea (lacom, dintr-o dată sau în cantități mari), a goli bînd, a turna pe gît. Dădu restul de ceai călduț pe gît. C. PETRESCU, C. V. 130. Baba dădu rachiul pe gît. SANDU-ALDEA, D. N. 194. Și d-ta ai cîntec: «Ipate care da oca pe spate Și face cu mîna să-i mai aducă una». CREANGĂ, P. 150. 10. (În diverse procese de muncă, sensul reieșind din context) A da găuri = a găuri. Începu să... dea găuri cu un burghiu. C. PETRESCU, Î. II 183. A da (un obiect tăios) pe piatră = a(-l) ascuți. Scoate bulicheriul din teacă, îl dă pe amînari. CREANGĂ, P. 125. Paloșul scotea, Pe amnar îl da, De și-l ascuțea. TEODORESCU, P. P. 450. A da (un lemn) la rindea = a netezi cu ajutorul rindelei. (Mold.) A da (o țesătură) în undă = a spăla, a clăti. Numai de două ori pîn-acu am dat-o [pînza] în undă. ALECSANDRI, T. 259. ◊ (În legătură cu alte acțiuni ale omului) A da lecții = a preda lecții. Am un băiet, Karl, și aș vrea să-i dați d-voastră lecții. HOGAȘ, DR. II 63. A da o telegramă = a expedia o telegramă. Dați-i o telegramă din partea mea să se intereseze ce e cu depozitul. CAMIL PETRESCU, U. N. 66. A da la ziar = a publica sau a face să se publice în ziar. Și voi la ziar puteți da tot ce știți. C. PETRESCU, C. V. 131. A da foc = a aprinde. Buntași care au de gînd să deie foc tîrgului în astă-noapte! ALECSANDRI, T. I 70. A da bici = a lovi cu biciul. A dat bici calului și-a plecat însoțit de argați. STANCU, D. 22. A da la mînă = a pune la dispoziția cuiva, a înmîna cuiva (un act, un obiect de folosință imediată etc.). I-a... dat la mînă hîrtie de danie. CARAGIALE, O. III 48. A da (refl. a se da) o luptă, o bătălie = a avea loc o luptă. Bătălia în care Tomșa fusese înfrînt... se dăduse dimineață. SADOVEANU, O. VII 154. Luptele se dau acum în Carpați. CAMIL PETRESCU, U. N. 419. A da un spectacol = a reprezenta un spectacol. Spectacolele le da în aer liber. SAHIA, N. 67. A da (pe cineva) dezertor = a face cunoscut în mod oficial că cineva este dezertor. 11. (Despre sol, plante, animale etc.) A produce, a emite, a scoate din sine însuși. Oile dau lînă și lapte. ▭ Ca moarte ramuri vestejite, Sătule să mai deie rod, Își lasă brațele s-atîrne Sărmanul istovit norod. TOMA, C. V. 60. N-am învățat știința ierburilor, dar. pe cît mă taie capul, sacul n-a dat niciodată trandafiri. DELAVRANCEA, A. 93. Mugurii dau frunză și cîmpii dau verdeață. ALECSANDRI, P. III 241. ♦ (Mai ales despre persoane, cu complementele: «glas», «chiot», «țipăt», «răcnet» etc.) A emite, a face să se audă. Stați să deie badea un chiot spre caii ceia. CAMILAR, N. I 309. Ea dă glas și bate cu bățul în poartă. SADOVEANU, B. 35. Le-a pătruns prin piept, ca fierul, Strigătul ce-a dat străjerul. TOMA, C. V. 139. ◊ Expr. A da dintr-însul o vorbă (sau niște vorbe) = a spune lucruri, de obicei minunate, înțelepte. Cînd da cîte-o vorbă dintr-însul, vorba era vorbă. CREANGĂ, P. 142. Are un duh cît șăpte și dă dintr-însa niște vorbe! ALECSANDRI, T. I 129. ♦ A produce, a crea. Eminescu a dat o operă de valoare universală. ◊ Expr. A da la lumină (sau la iveală) = a descoperi ceea ce este ascuns; (cu privire la scrieri) a publica. Săpăturile au dat la iveală ruinele unei vechi cetăți. ▭ Am arătat cartea me la mulți profesori... și ei m-au îndemnat ca să o dau la lumină. KOGĂLNICEANU, S. 102. A da viață = a naște, a da ființă, a făuri; fig. a anima, a însufleți. Bătrînul Dan trăiește ca șoimul singuratic... Privind cu veselie cum soarele răsare Dînd viață luminoasă cu-o caldă sărutare. ALECSANDRI, O. 206. A da (ceva) în vileag (sau tîrgului) = a divulga. Cum de să știe el ceva și să n-o deea tîrgului? ISPIRESCU, U. 112. A da de veste (sau de știre) = a aduce la cunoștință, a vesti. Mică lacrimă fierbinte, Ce te-ncerci cînd n-ai cuvinte... Să dai altui suflet veste De cît dor în tine este. TOMA, C. V. 93. Să cerc a da de știre Marghioliții, după chipul obișnuit... să-i cînt pe sub ferești. ALECSANDRI, T. I 78. A da însemnătate = a acorda atenție. Cred că ea nu dădea nici o însemnătate jocurilor deputatului. CAMIL PETRESCU, U. N. 53. A da semne de... = a indica, a arăta că..., a lăsa să se vadă că... A-și da (refl., familiar, a se da cu) părerea = a-și exprima punctul de vedere. Au să vă vină oaspeți... își dădu părerea dascălul Iov. SADOVEANU, P. M. 27. Așteaptă pe franțuz să-și deie părerea în limba lui străină. id. Z. C. 46. Poate sosește acum, se dădu cu părerea portarul binevoitor. C. PETRESCU, C. V. 123. A da gata = a) a termina, a lichida. Au dat gata patru curcani fripți. SADOVEANU, O. I 297; b) a impresiona puternic, a cuceri (pe cineva). (Sport) A da startul = a anunța plecarea printr-un semnal. La ora 4 s-a dat startul în prima serie a cursei de 100 m plat. 12. A provoca, a prilejui, a pricinui, a cauza, a stîrni. Zeama de mahorcă slăbește și dă căldură. CAMILAR, N. I 143. [Pajul Cupidon] dă gînduri ne-nțelese Vrîstei crude și necoapte. EMINESCU, O. I 108. Un an vine, trece, ș-alt an îl moștenește, Și ce nădejdi dă unul acelălalt le ia. ALEXANDRESCU, P. 77. 13. (Mai ales urmat de verbe ca: «a cunoaște», «a înțelege» etc. la conjunctiv sau la moduri nepredicative) A îngădui, a permite, a lăsa, a face posibil. Îi ședea ghimpe de foc în creier, gîndindu-se că fuga lui putea să deie crezut pînă și coanei Tasica, ba chiar și Rusandei, că el e ucigașul. POPA, V. 80. Începu a horcăi, dînd să cunoască că el a adormit. RETEGANUL, P. I 76. Baba se culcă... dînd a înțelege nurori-sa că are s-o privegheze. CREANGĂ, P. 6. ◊ Expr. A-i da (cuiva) mîna să... = a dispune de mijloace materiale pentru a..., a fi în stare să..., a avea posibilitatea să...; a-i veni bine la socoteală, a-i conveni. Vă impunea mult respect faptul că ei... veneau acasă... cu trăsura, și știați că pentru asta le dă mîna să plătească un leu. PAS, Z. I 110. 14. (Adesea legat de ideea divinității) A rîndui, a destina, a sorti, a hărăzi. Și dînd dumnezeu un vînt bun, corăbiile mergeau ca săgeata. ISPIRESCU, L. 24. Of, jupîneșică, of! Ce-a fost să nu dea dumnezeu să mai fie! CREANGĂ, P. 119. ◊ (Impersonal) Ploi de lumină Mi-i dat să sărut. BENIUC, V. 57. Ți-a fost dat... să-nduri toată durerea Pe care lumea n-o mai simte. VLAHUȚĂ, O. A. 50. Se înduioșa la gîndul că îi va fi dat să trăiască în liniște! MACEDONSKI, O. III 23. ◊ Expr. Ș-apoi dă doamne bine! = apoi a fost strașnic! După aceasta se începe nunta, ș-apoi dă doamne bine! CREANGĂ, P. 279. Ce-o (sau cum a) da tîrgul și norocul = cum se va întîmpla să fie, cum se va nimeri. Apoi dă, tată, cum a da tîrgul și norocul. CREANGĂ, P. 197. (Bine că) a dat dumnezeu! = în sfîrșit, după atîta așteptare, în cele din urmă. A dat dumnezeu de ne-a scris o scrisoare. 15. (Cu privire la oameni, urmat de determinări introduse prin prep. «la») A așeza sau a trimite într-un loc pentru o îndeletnicire determinată. Îl deteră pe la școli și filosofi. ISPIRESCU, L. 2. ◊ Expr. A da (pe cineva) pe brazdă v. brazdă. ♦ (Cu privire la animale) A mîna. Au dat oile la păscut. SBIERA, P. 37. Drăguțule bace, Dă-ți oile-ncoace La negru zăvoi, Că-i iarbă de noi Și umbră de voi. ALECSANDRI, P. P. 1. 16. (Împreună cu obiectul formează locuțiuni verbale) A da sfaturi = a sfătui. A da răspuns = a răspunde. Flăcăul dădea răspuns că așteaptă pe tatăl său cu paralele, ca să împace pe ciobani și pe stăpînul bălții. SADOVEANU, B. 15. A da ordin (sau poruncă) = a ordona, a porunci. M-am necăjit și am dat poruncă să dea gazeta înapoi. CAMIL PETRESCU, U. N. 29. Prefectul i-a dat ordin să plece la expoziție «pe puțin cu trei sute de suflete». SP. POPESCU, M. G. 22. A da bucium = a vesti. Și de acolo din margini de zări, Din creieri de culme, din inimi de luncă, Dau bucium și zvoană spre depărtări, Să-și strîngă tovarăși de rodnică muncă. DEȘLIU, G. 28. A da crezare (sau crezămînt) v. crezare. A-și da (popular a da) sfîrșitul (sau sufletul, duhul) = a muri. Într-o seară, bolnava își dădu sfîrșitul. DUNĂREANU, CH. 10. I-a venit și lui rîndul să-și dea duhul. ANGHEL, PR. 129. Bătrînul a dat sfîrșitu și, după ce l-au înmormîntat, feciorii săi au pornit de au vînat toți munții. POPESCU, B. IV 4. (Prin exagerare) Eram sfîrșit de oboseală, nu mai puteam; îmi dădeam sufletul. SADOVEANU, O. VI 66. A da dovadă = a dovedi. Lenin și Stalin ne învață că membrii de partid trebuie să dea dovadă de inițiativă creatoare în muncă. LUPTA DE CLASĂ, 1951, nr. 11-12, 101. A da prilej (sau ocazie) = a prilejui. Eliberarea poporului nostru a dat prilej miilor de talente... să se afirme, să se dezvolte, să atingă culmi nebănuite în creații. CONTEMPORANUL, S. ii, 1953, nr. 353, 1/2. Eu am apelat la dumneata numai ca să-mi dai ocazie să muncesc. C. PETRESCU, C. V. 134. Natura psihică a lui Eminescu a dat prilej multor aprecieri greșite asupra poetului. IONESCU-RION, C. 65. A da ocol (sau tîrcoale), a da raita (sau o raită) = a se învîrti în jurul unui loc, a cerceta un loc. Pînă seara a clocotit tot tîrgul Nomoloasei de vestea nebunului bătrîn, care dădea tîrcoale la marginea orașului. POPA, V. 150. El poartă calul, dînd ocol... Și ochii pașei mari s-aprind. COȘBUC, P. I 109. A da năvală (sau buzna) = a năvăli. Se așeză jos pe prispă; păsările flămînde dădură buzna la căuș. VLAHUȚĂ, O. AL. I 48. (Eliptic) A venit vestea că dau tatarii. SADOVEANU, O. I 515. A da roată = a se roti. Se zbuciumă vîntu-n mînie, Iar corbii-n pribeagul lor drum Dau roate prin zarea pustie. COȘBUC, P. II 47. A da informații (sau referințe, relații) = a informa, a referi, a relata. Îți voi da relație de călătoria me. KOGĂLNICEANU, S. 41. (Rar) A da răscoală = a răscoli. Doar vîntul nopții-n ierburi dă răscoală! IOSIF, P. 24. A-și da truda (sau osteneala) = a se trudi, a se osteni. Toate chipurile și toate trudile ți le-ai dat, numai ca să mă vezi norocit și însămnat între moldoveni. KOGĂLNICEANU, S. 54. A da luciu (sau lustru) = a lustrui. Vezi luciul ăla de la bielă? Eu l-am dat. SAHIA, N. 30. Ema, dîndu-și lustru la unghii: A venit multă lume? CAMIL PETRESCU, T. II 41. A da raportul = a raporta. Am venit să dau raportul săptămînii. SEBASTIAN, T. 155. A(-și) da demisia = a demisiona. Se înturnă la Iași și îi dete demisiunea. NEGRUZZI, S. I 111. ◊ Expr. A da (un) examen = a se prezenta la un examen, a susține un examen în fața unui examinator; fig. a trece cu succes printr-o încercare. A da seamă (sau socoteală) = a răspunde de ceva, a fi tras la răspundere. Dacă va fi să dau cuiva socoteală, voi istorisi tot ce-am văzut. CAMILAR, N. I 425. Ți-am cerut să-mi dai samă ce cauți la hotar. SADOVEANU, F. J. 152. Eu n-am teamă De-a mele fapte-n viață să dau în ceruri seamă. ALECSANDRI, T. II 192. A-și da seama (rar seamă) = a se dumeri, a pricepe, a se lămuri. Din analiza lucrărilor Congresului ne putem da seama de uriașele sarcini care stau înaintea noastră. DAVIDOGLU, M. 7. Ne-am dat seama că fără popor nu putem face revoluția. CAMIL PETRESCU, B. 67. Fiecine cum i-e vrerea despre fete samă deie-și, – Dar ea seamănă celora îndrăgiți de singuri ei-și. EMINESCU, O. I 79. II. Intranz. 1. (Urmat de determinări introduse prin prep. «din» sau «cu») A face o mișcare (de obicei repetată), conștientă sau reflexă. Ion dădu încet din cap, în semn că da, și ieși. DUMITRIU, N. 158. Dă din aripi, iar se urcă, iar coboară fluturele roșu. ISAC, O. 254. Privind la mine, Ai tot da cochet din cap. EMINESCU, O. IV 369. ◊ Expr. A da din umeri = a înălța ușor din umeri pentru a-și manifesta neștiința, nedumerirea, nepăsarea. Toți pe cîți îi întrebă dădeau din umere, neștiind ce să răspundă. CREANGĂ, P. 307. A da din gură = a vorbi mult. ♦ (Cu arătarea instrumentului) A face mișcări repetate (în procesul muncii). De mînecate, dă-i cu grebla, cu tătăbonțul. POPA, V. 135. ♦ A o ține într-una, a nu se mai opri (din mers, din vorbă etc.). Face ca și atunci cînd îi curgea sîngele șiroi și el îi da că n-are nimic. SADOVEANU, O. I 87. Călușeri de pe Tîrnavă... Dați, măi, dați, Nu vă lăsați! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 416. ◊ Expr. (Familiar) Dă-i cu..., dă-i cu..., se zice pentru a arăta o succesiune de acțiuni. Din vorbă-n vorbă, tura-vura, ne-am abătut pe la o țuică... una-două-trei... pe urmă dî-i cu bere, dă-i cu vin, dă-i cu vin, dă-i cu bere. CARAGIALE, O. I 119. A da cu paharul = a bea mult. A dat cu paharul pîn’ s-a îmbătat. PANN, P. V. I 118. ♦ (În practicile superstițioase, urmat de determinări introduse prin prep. «cu» sau «în») A spune viitorul, a ghici, a prezice. Safta da în cărți și ghicea în palmă și cafea. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 32. Dați-mi ceva, cît de puțin, să vă dau cu norocul. RETEGANUL, P. II 38. 2. (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu», sensul reieșind din context) A spăla, a spoi, a unge a vopsi (cu...). Au nu îți e rușine Să-ți dai cu dresuri și sulemenele? TOMA, C. V. 260. Să-mi dau cu apă de izvor pe față. D. BOTEZ, P. O. 16. ◊ Tranz. [Compoziția] trebuie topită întîi în apă, or s-o dea pe păr așa simplu? CARAGIALE, O. VII 5. 3. A lovi, a izbi; a bate. Nu da, păgînule, că-i copilul meu. ALECSANDRI, T. II 14. ◊ (Cu determinări arătînd instrumentul, locul acțiunii sau persoana asupra căreia se răsfrînge acțiunea) Dacă mai spunea o vorbă, dam în el, că am eu socoteală veche. DAVIDOGLU, M. 64. Văzu o muscă înainte, dete cu pălăria în ea și pică la pămînt. RETEGANUL, P. III 80. Mi-ai dat cu frîul în cap, să mă prăpădești. CREANGĂ, P. 196. (Cu construcția schimbată) Îl prinde de brăcinar și dă cu el de pămînt. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 134. ◊ Expr. (Despre două sau mai multe persoane) A-și da coate (sau cu cotul) = a se atinge cu cotul pentru a-și atrage atenția, a-și face semne. Unii dintre flăcăi își dădură cu cotul și-ncepură să zîmbească. DUNĂREANU, CH. 21. A(-i) da (cuiva) peste nas = a pune pe cineva la locul lui printr-o vorbă usturătoare. A da (cuiva) la cap = a lovi, a omorî; fig. a ataca (pe cineva) cu violență, pentru a-i distruge situația, bunul nume etc. Vreau să-mi leg numele de o operă de purificare. Vreau să le dau la cap tîlharilor. C. PETRESCU, C. V. 108. A da (cuiva sau la ceva) cu piciorul = a respinge (pe cineva sau ceva), a nu voi să știi (de cineva sau de ceva); a scăpa un bun prilej, a nu profita de... Ai dat cu piciorul la avere. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 77. Bogătași ce cu piciorul dați la inimi în gunoi... N-am cu voi nici un amestec. MACEDONSKI, O. I 97. Sîntem încredințați că tu nu ni-i da cu piciorul, mai ales aducîndu-ți aminte de prieteșugul nostru. SBIERA, P. 271. Unde dai și unde crapă! v. crăpa. ◊ Tranz. (Folosit și absolut; complementul indică persoana lovită, lovitura sau instrumentul întrebuințat la lovit) Te-a bătut?... – Nu... Mi-a dat numai o palmă. CAMIL PETRESCU, T. II 29. N-am fost slab și nici fricos: Pe opt ți-i dam grămadă jos. COȘBUC, P. I 199. Fata dete călcîie calului. ISPIRESCU, L. 17. Nu pot eu s-o ajung să-i dau o scărmănătură bună. CREANGĂ, P. 268. Dăsagii pe cal punea, Una bună că-i dedea. TEODORESCU, P. P. 503. (Fig., în amenințări; construit cu dativul) Vai... Mădălină... gemu Costache prin somn. – Îi dau eu Mădăline... Eu strig... și el visează Mădăline. CAMILAR, N. I 222. Stăi tu, vulpe vicleană ce ești! Las’ că ți-oi da eu ție. SBIERA, P. 186. ♦ (Instrumentul este o armă de foc) A pune în acțiune, a trage. Eram băiat de vreo treisprezece ani cînd am învățat să dau cu pușca. ODOBESCU, S. III 21. Îmi vine să poruncesc să deie cu tunurile în prostimea aceea. NEGRUZZI, S. I 153. ◊ Tranz. (Complementul indică proiectilul) Se luă după un iepure, dete o săgeată, dete două și nu-l nimeri. ISPIRESCU, L. 8. ♦ A se lovi, a se atinge (de ceva). Calul fugea de da cu burta de pămînt. ISPIRESCU, L. 129. Ajunse la un munte mare... al cărui vîrf da la nori. id. ib. 216. 4. (Urmat de determinări locale sau modale; uneori (tranz.) construit cu pron. «o», care are valoare neutră) A o lua, a o porni, a o apuca, a se duce. Stoicea dădu spre iaz, sprijinindu-se în ciomag. GALACTION, O. I 47. Caii, obosiți și ei, simțind că li se slobod frînele, o deteră în pas domol de tot. SLAVICI, O. I 215. După ce ieși din sat, dete cătră casă prin o pădure. RETEGANUL, P. I 13. Dă soarele după deal și noi tot pe loc stăm. CREANGĂ, P. 128. ◊ Fig. Nevasta n-au știut încotro să deie de bucurie. SBIERA, P. 229. Nu mai știa ce să facă și încotro s-o deie, ca să nu greșească tocmai acum la dică. CREANGĂ, P. 270. ◊ Expr. A da încolo, încoace (sau pe ici, pe colo sau la deal, la vale) = a merge de colo pînă colo; fig. a se frămînta, a încerca în toate chipurile, a-și da osteneală. Dau încolo, încoace; dară nime nu poate chibzui... încotro să fie drumul spre casă. SBIERA, P. 67. Baba... dă la deal, dă la vale, dar n-are ce face; și, de voie, de nevoie, nunta s-a făcut, și pace bună. CREANGĂ, P. 8. A o da pe... = a o aduce altfel, a o întoarce, a o schimba. Cînd însă i se întîmpla să pomenească de ceva din trecutul neamului nostru, o da pe romînește. M. I. CARAGIALE, C. 78. ♦ A se abate, a trece (pe la...), a intra (undeva) pentru puțin timp. Părăsise cu totul gîndul de a mai da pe la universitate. VLAHUȚĂ, O. A. 257. Trecînd Dunărea, dete prin satele turcești și bulgărești. ISPIRESCU, M. V. 17. Părintele mai în toată ziua da pe la școală și vedea ce se petrece. CREANGĂ, A. 2. ◊ Expr. A-i da cuiva în (sau prin) gînd, prin (sau în) cap, în (sau prin) minte = a-i veni cuiva o idee. Cum de i-a dat în cap imbecilului să-mi trimită telegrama? C. PETRESCU, C. V. 111. 5. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» sau «peste») A ajunge la..., a găsi, a afla, a întîlni, a nimeri. Oriunde ar apuca-o, dă peste oameni. CAMILAR, N. I 316. Ne-a împrăștiat furtuna tocmai cînd dăduserăm peste ursoaică. GALACTION, O. I 50. La moară dau de prieteni. COȘBUC, P. I 76. ◊ Expr. A da de fund = a ajunge pînă la fund; p. ext. a ajunge la margine, la capăt, la sfîrșit. Am făcut datorii peste datorii. Cum dam de fund, nenea Scarlat... îmi făcea numaidecît rost de împrumut cu dobînzi sălbatice. M. I. CARAGIALE, C. 88. Cercați voi marea cu degetul, dar ia! să vedem, cum i-ți da de fund? CREANGĂ, P. 260. A da de capăt v. capăt. A(-i) da (cuiva) de urmă = a găsi pe cel căutat. A da peste cineva cu caii (sau cu căruța etc.) = a veni din mers peste cineva, lovindu-l, răsturnîndu-l. Dedeau cu caii preste oamenii lui Ercule. ISPIRESCU, U. 52. Cine e acesta ce a să deie piste noi cu droșca. NEGRUZZI, S. I 238. A da de dracu = a o păți. A da cu ochii de cineva v. ochi. A-și da cu socoteala că... v. socoteală. ◊ (Urmat de determinări ca: «rușine», «primejdie», «necaz» etc.) Ia cupa cea largă și-ai grijă ce faci; Ascunde-o bine, Căci Mufti... ne-o ia... Și dăm de rușine! COȘBUC, P. I 210. Avem să dăm peste o primejdie mare. ISPIRESCU, L. 6. Cînd este să dai peste păcat, dacă-i înainte, te silești să-l ajungi, iară dacă-i în urmă, stai și-l aștepți. CREANGĂ, P. 223. ♦ Tranz. (Regional) A băga de seamă, a prinde de veste, a observa. Băgînd sacii în moară, au dat că într-înșii nu-i grîu. SBIERA, P. 16. Cînd a dat de copilă că nu-i, a început a-și smulge părul din cap. CREANGĂ, A. 20. 6. (Despre întîmplări sau împrejurări neplăcute; de obicei urmat de determinări introduse prin prep. «peste») A veni peste cineva pe neașteptate, a surprinde pe cineva. Acolo, la Cotnari, am fost demult la culesul viilor, pe cînd încă nu dăduse molima filoxerei. SADOVEANU, O. VIII 233. Deodată dete preste ei o căldură, încît leșinau de sete. RETEGANUL, P. III 75. N-au mers mult și iată c-au dat altă nevoie peste dînsa. SBIERA, P. 208. De multe ce dăduse peste dînsul, se făcuse cam hurșuz. CREANGĂ, P. 111. ◊ Expr. A da strechea într-însul, se spune despre un animal care fuge orbește pentru că a fost mușcat de streche, sau (fig.) despre un om care fuge cuprins de spaimă. 7. (Despre persoane, în legătură cu verbe de mișcare) A ajunge într-un punct, a nimeri într-un loc; (despre drumuri) a intra în alt drum, a se împreuna cu alt drum. Ivancea coti îndărăt ca să iasă prin fundul curții pe drumul ce da în șosea, fără să treacă prin sat. DUMITRIU, N. 53. Fac înapoi, pe același drum, cu gîndul... să dea în Calea Victoriei. SP. POPESCU, M. G. 62. Ieșiră acum din pădure și dădură într-o poiană frumoasă. RETEGANUL, P. I 46. Dacă prin codri pătrunzi, dai de-o vale frumoasă și verde, Pe-al căreia deal se întinde o mîndră grădină. EMINESCU, O. IV 179. ♦ (Rar, despre locuri, terenuri) A ajunge sau a se întinde pînă la... Nimerise în grădini tăcute care dădeau în cîmp. CAMILAR, N. I 102. Făt-Frumos vede că șirul munților dă într-o mare verde. EMINESCU, N. 13. ♦ (Despre ferestre, uși, încăperi etc.) A fi cu fața spre..., a avea vederea spre..., a se deschide spre... Mai la dreapta o ușă cu geam... dă înspre peron. SEBASTIAN, T. 188. Din odăile neluminate ce dădeau în larga încăpere din mijloc se auziră șoapte, rîsete înfundate. M. I. CARAGIALE, C. 120. 8. A nimeri în..., a cădea în... S-azvîrlea, nu s-azvîrlea, Drept în paloșe că da. TEODORESCU, P. P. 443. ◊ Expr. A da în gropi (de prost ce e) = a fi foarte prost. De cînd ai luat zestre o casă, trei cai și-o sanie, te-ai prostit de dai în gropi. GALAN, Z. R. 266. A da din lac în puț = a nimeri din rău în mai rău. A-și da în petic v. petic. A da în brînci v. brîncă. ♦ (Despre păr) A intra, a cădea, a ajunge în... Pletele îi dădeau în ochi. ♦ (Despre lumină) A cădea într-o direcție oarecare. Baba... s-a ghemuit... cu spatele la lună, să nu-i dea lumina-n ochi. CARAGIALE, S. N. 255. Tainicele raze [ale lunii], dînd pieziș pe o zidire... Mîngîie a ei ruină. ALEXANDRESCU, P. 136. 9. (În legătură cu o acțiune în desfășurare; urmat de determinări introduse prin prep. «în») A începe, a trece în..., a intra. Vremea dădu în cald. DELAVRANCEA, S. 50. Copacii dau în mugur. VLAHUȚĂ, O. A. 342. Soarele dă în asfințit. ISPIRESCU, L. 34. ◊ (Impersonal) Dădea în toamnă și-o amorțise frigul. PAS, Z. I 88. ◊ Expr. A da în undă (sau în clocot) = a începe să fiarbă, să clocotească. (Fig.) S-a depărtat al ploii ropot, Dar Rîul Mic a dat în clocot Și spumegă de-a lungul văii. DEȘLIU, M. 35. A da în pîrpăra însuratului = a fi stăpînit de dorința însuratului. Dă, ce să-i zici! dăduse și el în pîrpăra însuratului. CREANGĂ, P. 166. (Despre cereale sau fructe) A da în copt (sau în pîrg) = a începe să se coacă, să se pîrguiască. Acasă perele de vară dau în copt. CAMILAR, N. I 83. Pomul înflorea în fiecare zi... rodul creștea și seara da în pîrg. ISPIRESCU, L. 73. Vezi d-ta, colo departe, niște lanuri frumoase de grîu care dă în copt? CREANGĂ, P. 155. A da în spic = a lega spic. Holdele au dat în spic mai devreme ca în alți ani. ♦ (Despre frunze, muguri, păr) A ieși, a se ivi, a apărea. Le dădea puful pe obraz. SADOVEANU, O. I 271. Am fugit repede la oglindă să cercetez dacă nu mi-au dat fire albe. C. PETRESCU, Î. II 63. A suflat vîntul de primăvară, au încolțit mugurii, a dat frunza. DELAVRANCEA, A. 34. De-ar veni luna lui mai, Să-mi aud cerul tunînd, Să văd norii fulgerînd, Ierbulița-n șesuri dînd. ANT. LIT. POP. I 72. ◊ (Despre sînge, lacrimi etc.) Îmi dau lacrimile și plîng încet de bucurie. CAMIL PETRESCU, U. N. 186. Avea o senzație de durere fizică așa de intensă, că-i da lacrămile în ochi. BART, E. 212. ◊ Expr. A da inima (sau duhul) din cineva, se zice despre acela care e gata să se sufoce în urma unui efort prea mare. Aleargă săraca, de dă inima din ea, ș-o trec amețeli. VLAHUȚĂ, O. A. 369. Începe a striga, de da duhul dintr-însa: «Ioane, Ioane, Ioane!» și Ion – pace! CREANGĂ, A. 64. ♦ (Despre lichide, determinat prin «afară» sau «pe din afară») A trece peste buzele vasului, a ieși afară din vas. Apa numai cît nu da afară din fîntîni. RETEGANUL, P. I 27. ◊ Expr. (Despre lichide în fierbere) A da în foc = a se umfla, a curge afarî din vas. S-a întîmplat să dea laptele în foc. GALAN, Z. R. 38. 10. (Despre anotimpuri, fenomene atmosferice) A veni, a se face a se lăsa, a se porni. Aici, în locul mărului, era o salcie cu scorbură arsă... și stăteau la adăpost în scorbură pescari cînd da cumpăna. CAMILAR, TEM. 195. Ciobanii de demult, cînd plecau cu oile, intrau ca în mănăstire: nu-i mai vedeau fetele și nevestele decît cînd da zăpada. GALACTION, O. I 64. Peste o lună dă primăvara. C. PETRESCU, C. V. 149. 11. (Cu valoare de auxiliar, urmat de un verb la conjunctiv) A începe să..., a se apuca de..., a avea de gînd, a se pregăti pentru o acțiune, a fi pe punctul de a... Rizea dădu să plece. DUMITRIU, B. F. 27. Dragoș dădu să coboare scara, dar iute o sui înapoi, căci Geoiana era cît pe ce să-l umfle în corne. HOGAȘ, DR. II 96. A dat el să se supere și să ne ocărască, dar a priceput îndată că cel mai bun lucru ce-i rămînea de făcut era să rîdă și el cu noi. VLAHUȚĂ, O. A. 456. Dă el să descuie ușa, nu poate; dă s-o desprindă, nici atîta. CREANGĂ, P. 256. III. Refl. și (rar) intranz. 1. (Urmat de determinări locale) A se duce, a merge, a veni. Dă-te mai încoace. ▭ Ian, măi oameni, dați-vă la o parte. CAMILAR, N. I 208. Dă-te la o parte să treacă domnu doctor. C. PETRESCU, C. V. 35. ◊ Expr. A (se) da îndărăt (sau înapoi) = a) a se retrage (mai înapoi). Tuspatru deterăm un pas înapoi. M. I. CARAGIALE, C. 25. Dacă murgu-i sprinten da-n lături sforăind, Viteazul cu blîndeță îl dezmierda. ALECSANDRI, O. 207; b) a se codi, a se sustrage de la ceva, a căuta să scape, a se retrage (într-o luptă). Nu, Ioane, noi nu trebuie să dăm înapoi! Pentru nimic în lume, nici un pas înapoi! CAMILAR, TEM. 85. Teama de necunoscut era de neîndurat. Dar, negreșit, asta numai la cei hotărîți să nu dea, în nici un caz, înapoi. CAMIL PETRESCU, U. N. 337. Cum văd eu, nici de asta nu te-ai da în lături. CREANGĂ, P. 166. ◊ (Locuțiune verbală) A se da jos = a coborî. (Tranz.) De ce m-ați dat jos din tren? SEBASTIAN, T. 232. (Fig.) Prometeu... adesea mustra pe Joe pentru nelegiuirea ce săvîrșise dînd pe tat’său jos de pe scaun. ISPIRESCU, U. 82. Dînd jos pe Lăpușneanul, urcăm pe cine-n loc? ALECSANDRI, T. II 112. ♦ A se așeza undeva. Se dete p-o pernă, răzimîndu-și cotul. PANN, P. V. I 58. 2. (Urmat de determinări introduse prin prep. «la») A se năpusti, a se arunca, a năvăli asupra cuiva. Cînd se da armăsarul la Galben-de-Soare, mușca din pieile de bivol, iară cînd se da acesta la armăsar, mușca din carne vie. ISPIRESCU, L. 28. Ține-l [pe cîine] să nu se dea la mine. CARAGIALE, O. II 267. Iarna... ursul ajunge de să dă la vite și la oameni. SLAVICI, la TDRG. ◊ Intranz. V-aștept, ca să nu dea la voi cîinele. SADOVEANU, P. M. 261. Zîna... dă deodată la dînsul, să-i scoată ochii. SBIERA, P. 38. ◊ Expr. A da fuga = a se repezi. Eu am dat fuga la brad și m-am suit în brad. SADOVEANU, V. F. 27. A da de-a dreptul = a veni drept la țintă, fără a face ocol. Golătatea încunjură, iară foamea dă de-a dreptul. CREANGĂ, A. 69. 3. A se deda la..., a fi înclinat spre... Leneșa lor minte, dată pe gîndiri ușoare, Se împiedică de-o muncă ce-o cutremură ș-o doare. VLAHUȚĂ, P. 134. El din mica copilărie au fost dat către aceste. DRĂGHICI, R. 73. 4. (În jocuri, urmat de determinări ca «de-a rostogolul», «pe gheață», «în leagăn» etc.) A aluneca, a se rostogoli, a se legăna etc. Fă-te dar tu o roată de lemn și eu una de fier, să ne dăm unul pe un deal, altul pe alt deal. RETEGANUL, P. III 73. În scrînciobul din culme se dau flăcăi și fete. ALECSANDRI, P. III 143. ◊ Expr. A se da peste cap v. cap. A se da de-a tumba (sau de-a dura) = a se da peste cap, a se rostogoli. A se da de rîpă = a se prăpădi. Porumbo, iubește-mă că mă dau de rîpă, pre legea mea! ALECSANDRI, T. 157. A se da în vînt după... = a) a-și da toată osteneala. Ilinca bocea pe la toate pragurile și se da-n vînt după leacuri. VLAHUȚĂ, O. A. 129. Și merg eu acum fără păsare prin păpușoi pînă în dreptul ogrăzii și mă uit printre gard și văd pe mama cum se da în vînt după trebi. CREANGĂ, A. 68; b) a ține foarte mult la cineva, a face orice pentru... 5. (Urmat de determinări introduse prin prep. «pe lîngă») A se lua cu binele pe lîngă cineva, a încerca să intre sub pielea cuiva. Slutul se dete pe lîngă fată și începu s-o lingușească cu vorbe mierloitoare și să se ia cu binele pe lîngă dînsa. ISPIRESCU, L. 47. Dacă... vrun tinerel viteaz S-ar da pe lîngă mine... Atunci cu voie bună I-aș da sufletu-n dar. ALECSANDRI, T. 156. 6. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» sau «în») A trece în altă parte, în altă tabără sau grupă. Lasă legea creștinească Și te dă-n legea turcească. ALECSANDRI, P. P. 211. ◊ Expr. A se da în (sau de) partea (cuiva) sau a se da cu cineva = a se alătura de partea cuiva (într-o discuție, într-un diferend etc.). Of, of... te-ai dat cu năpîrca de Eftimie. DUMITRIU, N. 238. Stă la chibzuri în care parte să se de. ISPIRESCU, U. 28. ♦ A se acomoda cu cineva, a se lua după cineva sau ceva. Eu gîndesc că s-a da după mine și s-a face și ea bună. CREANGĂ, P. 164. ◊ Expr. A se da pe (sau la) brazdă v. brazdă. 7. (Despre persoane) A se lăsa în voia cuiva. Lasă-ți lumea ta uitată, Mi te dă cu totul mie. EMINESCU, O. I 209. ♦ A se lăsa stăpînit, copleșit de... Dragul meu... învață-te a munci, nu te da lenii. HOGAȘ, DR. II 47. Se dete cu totul la această patimă. NEGRUZZI, S. I 20. Inima i se sfîrșea, Dar îndat’ se stăpînea Și durerii nu se da. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 488. 8. (Mai ales în forma negativă) A ceda, a nu opune rezistență, a se supune. [Cîinii] nu se da să li tai cozile. SBIERA, P. 15. Fricosule... nu mi te da, păcătosule. ALECSANDRI, T. I 117. ◊ Expr. A nu se da cu una cu două = a nu ceda ușor. Flăcăul era chitit la capul său și nu se da cu una cu două. CREANGĂ, P. 142. ♦ (Întregit printr-un participiu, cu sensul determinat de acesta) A se lăsa (nemaiavînd încotro). N-a mai avut ce spune și s-a dat bătut. SADOVEANU, P. M. 205. Cum nu se dă scos ursul din bîrlog... așa nu mă dam eu dus din Humulești. CREANGĂ, A. 116. ♦ (Învechit și familiar; despre armate, cetăți, comandanți) A se preda, a se supune. Numai Timișoara mai este în mîna împotrivnicului, dar întru atîta înconjurată că în puțintică vreme trebuie să se dea. GHICA, A. 306. Aceștii, după puțin, s-au dat robi și cetățuia s-au ars de franțezi. KOGĂLNICEANU, S. 13. Dă-te de voia tea. Să ne scapi de vreo belea. TEODORESCU, P. P. 292. 9. (Urmat de determinări introduse prin prep. «la», rar «spre») A începe să..., a se apuca de..., a se pune pe... După cină să dau la culcare. RETEGANUL, P. III 83. Se deteră spre odihnă, dar pîndea cînd unul, cînd altul. ISPIRESCU, L. 4. Satul văzînd că acest om nu se dă la muncă nici în ruptul capului, hotărî să-l spînzure. CREANGĂ, P. 329. La lucru s-au pornit Și la lucru mi s-au dat; Mi s-au dat la secerat. TEODORESCU, P. P. 150. ◊ Expr. A se da (rar, intranz., a da) în vorbă cu cineva = a intra în vorbă. Mai de una, mai de alta, apoi dădură în vorbă cu Pahon. RETEGANUL, P. V 14. Numai cît în vorbă se da, Secerele și gătea. TEODORESCU, P. P. 142. 10. (Numai în expr.) A se da drept (învechit, de) cineva = a voi să treacă drept altcineva, a face să se creadă că e altcineva. [Agenții] s-au ivit în aceeași zi la han la Brătulescu, dîndu-se drept negustori de covoare. POPA, V. 95. M-oi duce la curtea împăratului și m-oi da de doftor. SBIERA, P. 301. Am să mă dau și eu de baroană, cum oi trece granița. ALECSANDRI, T. I 181. 11. (Mai ales în forma negativă) A se pomeni, a se ivi. Înc-așa schilodeală nu mi s-a dat în cale! RETEGANUL, P. III 62. Turbare de cap și frîntură de limbă ca la acești nefericiți dascăli nu s-a mai dat a vedea! CREANGĂ, A. 84. Nu s-a dat pe fața pămîntului o jupîneasă mai iscusită decît Anghelușa. ALECSANDRI, T. I 105. – Forme gramaticale: prez. ind. dau, dai, dă, dăm, dați, dau; imperf. dădeam și dam; perf. s. dădui (regional dedei și detei); m. m. perf. dădusem și dasem (regional dedesem și detesem); prez. conj. pers. 3 să dea (regional să deie).

DRES¹, dresuri, s. n. I. Acțiunea de a drege. 1. Reparare. Unde mai pui dresul căsuței și altele. DUNĂREANU, CH. 23. Zidirile cele nouă ce se fac și, după vreme, dresurile caselor. GOLESCU, Î. 44. 2. Întreprindere a unei acțiuni; p. ext. rînduire, aranjare. ◊ (Mai ales în expr.) A-și face dresurile = a-și aranja treburile. Fata împăratului își făcu drsurile cum o învățase tatăl său. ISPIRESCU, L. 377. ♦ (Ironic) Falsificare. Dresuri în rezultatele statistice. I. IONESCU, M. 16. II. (Concretizat) Ceea ce servește la realizarea acțiunii de a drege. 1. (De obicei la pl.) Fard, cosmetic. Chisele și cutiuțe cu dresuri și cu mirodenii. GALACTION, O. I 509. Scoate dintr-un săculeț dresuri și dă-i iute pe obraz, și dă-i pe sprincene, și dă-i pe buze. C. PETRESCU, S. 145. Dresul, sulimanul și rumeneala cu care se văpsea... au tras largi, și adînci brazde pe obrajii ei. GHICA, S. 65. ◊ Expr. A-și pune (sau a-și da cu) dresuri = a se farda, a se sulemeni. Au nu îți e rușine Să-ți dai cu dresuri și sulemenele? TOMA, C. V. 260. ♦ Leacuri. Am cunoscut noi, cinstite jupîne Iațco, un vraci leah care se lăuda cu dresurile lui. SADOVEANU, F. J. 421. 2. (La pl.) Mirodenii, condimente. Îi pui dresuri [mîncării], merge, nu-i pui, arunc-o și cînilor că nici ei n-o mănîncă. HOGAȘ, DR. II 59. – Variantă: (popular) dires, diresuri (SEVASTOS, N. 290), s. n.

PIROSTRIE, pirostrii, s. f. (Mai ales la pl.) 1. Ustensilă de gospodărie, făcută dintr-un cerc sau dintr-un triunghi de fier, sprijinit pe trei picioare, pe care se așază o căldare, un ceaun sau o oală la foc; (în gospodăria păstorească) ustensilă primitivă formată din trei bețe așezate în formă de piramidă, de care se atîrnă ceaunul sau căldarea, deasupra focului; crăcană. Fata ațîțase grabnic focul la vatra de-afară, umpluse ceaunul cu apă și-l așezase pe pirostrii. SADOVEANU, B. 24. Se dete la o parte, ca să-i facă loc Saftei, care se întoarse, ca să ieie cazanul de pe pirostrii și să scoată cele din urmă rufe din el. SLAVICI, V. P. 17. 2. (Popular) Cunună care se pune pe capetele mirilor, în timpul oficierii căsătoriei religioase; (p. ext.) cununie, ◊ Expr. A(-și) pune pirostriile (în cap) = a se căsători. Dacă Aristică își pune pirostriile, și le pune cu Roaiba. PAS, L. I 293. Intrase la grijă că... o să împletească cosița albă, fără să puie pirostriile în cap. ISPIRESCU, L. 233. Le e rușine să-ți spuie că ar vrea... să puie pirostriile? CARAGIALE, O. I 85. – Variante: pirostie (CREANGĂ, P. 150, ȘEZ. I 280), pirostreie (GANE, N. I 132), pirostrei (DELAVRANCEA, S. 254), s. f.

❍ȚIGANĂ (pl. -ane) sf. = ȚIGANCĂ: rușine să-ți fie, scroafă și ~ă! (ȚICH.).

OBRAZ (pl. -aji) I. sm. 1 🫀 Partea anterioară a capului omului, unde se află fruntea, ochii, nasul, gura, bărbia și bucile: față: ce folosește orbului ~ul frumos! (ZNN.); a-și spăla ~ul; (P): o mînă spală pe alta și amîndouă ~ul 👉 MÎNĂ2; (P): cine scuipă în sus, îi cade pe ~, cine face un lucru împotriva intereselor sale pătimește cel dintîiu din această pricină; de nu era nasul, își belea ~ul, se zice în ironie despre cel ce a căzut cu fața în jos; (P): parcă i-au luat pînza de pe ~, e alb ca varul, ca un mort (de spaimă, etc.); umerii ~ului, umerii obrajilor, fie-care din cele două ieșituri ale oaselor obrazului dedesubtul ochilor: umerii ~ului scoși și nasul numai o fărîmiță de sfîrc (I.-GH.); pe umerii obrajilor îi joacă și se schimbă două pete... de rumeneală (DLVR.) ¶ 2 Ⓕ A-și scoate ~ul (în lume), a se arăta printre oameni: n’aveai cap să scoți ~ul în lume de rușine (CRG.); nu mi-aș mai scoate ~ul printre oameni (NEGR.); a scăpa cu ~ul curat, a scăpa cu fața curată, a scăpa teafăr, fără a păți ceva; a-i crăpa, a-i plesni ~ul de rușine, a nu mai putea de rușine; F: mi-ai belit ~ul, m’ai făcut să-mi fie rușine, să intru în pămînt de rușine; să-ți fie rușine ~ului! expresiune cu care se mustră, cu care se ocărăște cineva care face un lucru necuviincios, nepermis, neomenos, etc.: nu ți-e rușine ~ului, om bătrîn, în toată firea! (I.-GH.); a avea ~ subțire, a fi o persoană fină, sensibilă, care se rușinează de o faptă sau de o vorbă necuviincioasă; (P): ~ul subțire cu multă cheltuială se ține 👉 CHELTUIALĂ2; a fi gros de sau la ~ 👉 GROS I. 1; a avea ~ de scoarță, a nu se rușina de nimic, a nu-i păsa de ocările, de necuviințele, etc. ce i se adresează ¶ 3 Lipsă de rușine, de pudoare; îndrăzneală: cu ce ~ am să mai ies eu în lume! (ISP.); era îngrijit cu ce ~ să se înfățișeze înaintea lui Scaraoschi (CRG.); ian auzi-l că și rîde! are ~ să rîdă! (ALECS.); tu ești bun de talpa iadului și ai încă ~ să cauți loc în raiu! (NEGR.); mai ai ~ să te atingi de surorile tale cele mai mari! (ISP.); a fi fără ~, a fi fără rușine, cu totul lipsit de rușine, nerușinat; a da ~, a da nas: nu trebue să dăm ~ cavalerilor (ALECS.); nu da ~ lui Ivan, că se suie pe divan (ZNN.); a-și lua ~, a-și lua nas: ei! parcă ei nu-și iau singuri destul ~? (ALECS.); a-i zice de la ~, a-i spune verde, curat, fără înconjur, fără a-i fi rușine ¶ 4 Ⓕ Prestigiu; stare, condițiune: Acest bărbat de mă ține nu e de ~ul meu (PANN); Adela nu-i de ~ul Dv. (ALECS.); a face cuiva ceva pe ~, a-i face ceva după cum merită: na! încaltea v’am făcut și eu pe ~ (CRG.); a căta cuiva la ~, a ținea seama de condițiunea, de reputația cuiva: iți cat la ~, c’acu ți l-aș terfeli (JIP.) ¶ 5 🌿 OBRAZUL-FETEI = LIPSCĂNOAICE ¶ 6 pl. 🫀 Bucile feței: cu obrajii rumeni; sudoarea curgea... pe obrajii lor grași și aprinși (DLVR.). II. pl. ~e sn. Persoană: acesta să chiamă hiclean și hain cinului și ~lui călugăresc (PRV.-LP.); facem fii de suflet ~e bărbătești, femeiești, rude sau străini (LEG.-CAR.); privighetorul, ca un ~ al cîrmuirii, se crezu dator... să închine el cel întîiu pahar (GN.); a făcut... toate cîte se cer de la un ~ bisericesc (VLAH.) [vsl. obrazŭ].

OBRAZ, (1) obraji, s. m., (2, 3, 4) obraze, s. n. 1. S. m. Fiecare dintre cele două părți laterale ale feței; pielea care acoperă aceste părți. ◊ Expr. Să-ți fie rușine obrazului! sau să-ți fie în obraz!, se spune cuiva care a făcut ceva necuviincios. A-i plesni (sau a-i crăpa) cuiva obrazul de rușine = a-i fi cuiva foarte rușine, a se rușina foarte tare. A fi gros de obraz = a fi fără rușine, îndrăzneț. (A fi) fără (de) obraz = (a fi) nerușinat, necuviincios. A avea obraz subțire = a fi bine crescut, a avea purtări frumoase. Obrazul subțire cu cheltuială se ține = pentru a putea face față unor pretenții mari trebuie să dispui de mijloace corespunzătoare. 2. S. n. Partea anterioară a capului omenesc; față, figură, chip. ◊ Expr. A ieși (sau a scăpa, a o scoate) cu obraz curat = a ieși cu bine, onorabil dintr-o situație dificilă. A-i spune sau a-i zice cuiva (un lucru) de la obraz = a-i spune cuiva (un lucru) fără înconjur, direct, fără menajamente. A orbi sau a prosti (pe cineva) de la obraz = a-i spune (cuiva) minciuni vădite, a căuta să înșeli (pe cineva) în chip grosolan. A-și scoate obrazul în lume = a apărea în societate, a se arăta printre oameni. A face (cuiva) pe obraz = a se purta cu cineva după cum merită, a se răzbuna pe cineva. A (nu) da obraz = a (nu) da ochi cu cineva, a (nu) se înfățișa la cineva. A-și pune obrazul (pentru cineva) = a garanta (pentru cineva) cu cinstea, cu autoritatea, cu reputația proprie. A da (cuiva) obraz = a îngădui (cuiva) prea multe; a da (cuiva) nas. Cu ce obraz? = cu ce îndrăzneală? A (nu) (mai) avea obraz (să...) = a (nu) (mai) avea îndrăzneală (să...). ♦ Fig. Valoare morală a unei persoane; cinste, reputație; renume; demnitate. 3. S. n. (Înv.; adesea urmat de determinări adjectivale) Persoană, ins. Obraz subțire = persoană fină, pretențioasă, care trăiește în lux. 4. S. n. (Înv.; de obicei la sg.) Rang, condiție, stare socială. [Pl. și: (2, 3) obrazuri] – Din sl. obrazŭ.

NAS, nasuri, s. n. 1. Parte proeminentă a feței, situată între obraji, frunte și gură, servind ca organ al respirației și al mirosului. ◊ Loc. adv. Sub (sau, rar, în) nasul cuiva sau sub nas = în imediata apropiere, în față, sub ochii cuiva. (În legătură cu verbe ca „a vorbi”, „a cânta” etc.) pe nas = cu timbru nazal. ◊ Expr. A avea nas sau a-și ridica nasul = a îndrăzni, a cuteza. (Fam.) A-și lua nasul la purtare = a deveni prea îndrăzneț, a se obrăznici. A (nu-) și cunoaște (sau vedea, ști) lungul nasului = a (nu-) și da seama cât e în stare să facă cu puterile proprii; a (nu-) și da seama de măsura pe care trebuie s-o păstreze față de alții; a (nu) se comporta cuviincios. (Fam.) A-i cădea (sau a-i pica) nasul cuiva = a-și pierde îndrăzneala sau îngâmfarea, a rămâne rușinat, umilit. (Fam.) Nu-ți cade (sau pică) nasul dacă... = nu ți se întâmplă nimic, nu-ți pierzi demnitatea dacă... Nu-i ajungi (nici) cu prăjina la nas = e foarte încrezut. (A umbla sau a fi, a se ține) cu nasul (pe) sus = a (fi) încrezut, sfidător. A strâmba din nas = a fi nemulțumit. A da nas (cuiva) = a îngădui prea multe (cuiva). A tăia (sau a scurta) nasul (cuiva) sau a da (cuiva) peste nas = a pedepsi, a rușina, a umili, a pune la locul lui (pe cineva). A-i scoate (cuiva ceva) pe nas = a-i reproșa (cuiva ceva) (cu răutate). A (nu) fi (sau face) de nasul cuiva = a (nu) fi potrivit cu cineva, a (nu) corespunde cuiva, a (nu) fi pentru cineva, a (nu) i se cuveni cuiva. A-i veni (cuiva) muștarul la nas sau a-i tremura (cuiva) nasul = a se supăra; a se enerva, a se înfuria. A fi cu nasul de ceară = a fi foarte susceptibil. A lăsa (sau a pune) nasul în jos sau în pământ = a se rușina, a se simți vinovat. A se întoarce (de undeva) cu nasul în jos = a se întoarce rușinat. (Fam.) Să-ți fie în nas! = să-ți fie rușine! (Fam.) A-și băga (sau a-și vârî) nasul în ceva (sau undeva, în toate, unde nu-i fierbe oala) = a se amesteca într-o afacere, într-o problemă (care nu-l privește). A duce (sau a purta) de nas (pe cineva) = a) a domina, a stăpâni, a conduce (pe cineva), determinându-l să facă ceva (care nu este în interesul său); b) a amăgi, a înșela (pe cineva). A scoate panglici pe nas = a exagera; a minți. A(-i) trece (cuiva) pe la (sau pe lângă) nas = a(-i) trece pe dinaintea ochilor; a pierde un prilej favorabil. A da (cuiva) cu ceva pe la nas = a tenta (pe cineva). (Fam.) A arunca (cuiva ceva) în nas = a spune (cuiva ceva) direct, fără menajamente. A-i râde cuiva în nas = a râde cuiva în față, bătându-și joc de el. (Fam.) A-i ieși (sau a-i da) pe nas = a o păți, a i se înfunda. (Fam.) A(-i) întoarce nasul (cuiva) = a ignora ostentativ (pe cineva), a întoarce spatele (cuiva). A trânti (sau a închide cuiva) ușa în nas = a) a refuza să primească (pe cineva); b) a pleca supărat de la cineva, închizând ușa cu putere. A se împiedica de nas = avea nasul excesiv de lung. A nu vedea de nas = a fi neatent. A nu vedea mai departe decât lungul nasului = a fi mărginit. A da cu nasul (pe undeva) = a trece (pe undeva) în grabă sau întâmplător. (Fam.) A-și arăta sau a(-și) scoate nasul (la iveală) = a apărea, a se înfățișa. A da nas(ul) cu cineva = a se întâlni cu cineva pe neașteptate (și fără a dori). (A se întâlni) nas în nas (cu cineva) = (a se întâlni) față în față (cu cineva). Nu miroase a nas de om = nu e faptă de om vrednic. (Ir.) Îi curge untura (sau grăsimea) pe nas = e foarte slab. ♦ Fig. Miros dezvoltat, fin; simț de orientare în împrejurări dificile, capacitate de intuire exactă a unei situații. ♦ (Rar) Față, obraz, cap. 2. Proeminență a unei piese, care servește la fixarea piesei într-o anumită poziție sau la ghidarea, ridicarea sau distanțarea unei alte piese. 3. Partea anterioară a fuzelajului unui avion sau a corpului unei nave. – Lat. nasus.

moșcoală, -e, s.f. – Ocară, rușine: „Tu-acolo să arzi cu pară / Cum m-ai făcut de moșcoală” (Bârlea 1924 II: 64). – Din moșcoli; cf. magh. mocskos „murdar”.

OBRAZ, (1) obraji, s. m., (2, 3, 4) obraze, s. n. 1. S. m. Fiecare dintre cele două părți laterale ale feței; pielea care acoperă aceste părți. ◊ Expr. Să-ți fie rușine obrazului! sau să-ți fie în obraz!, se spune cuiva care a făcut ceva necuviincios. A-i plesni (sau a-i crăpa) cuiva obrazul de rușine = a-i fi cuiva foarte rușine. A fi gros de obraz = a fi fără rușine, îndrăzneț. (A fi) fără (de) obraz = (a fi) nerușinat, necuviincios. A avea obraz subțire = a fi bine-crescut, a avea purtări frumoase. Obrazul subțire cu cheltuială se ține = pentru a putea face față unor pretenții mari trebuie să dispui de mijloace corespunzătoare. 2. (Înv.) S. n. Partea anterioară a capului omenesc; față, figură, chip. ◊ Expr. A ieși (sau a scăpa, a o scoate) cu obraz curat = a ieși cu bine, onorabil dintr-o situație dificilă. A-i spune sau a-i zice cuiva (un lucru) de la obraz = a-i spune cuiva (un lucru) fără înconjur, direct, fără menajamente. A orbi sau a prosti (pe cineva) de la obraz = a-i spune (cuiva) minciuni vădite, a căuta să înșeli (pe cineva) în chip grosolan. A-și scoate obrazul în lume = a apărea în societate, a se arăta printre oameni. A face (cuiva) pe obraz = a se purta cu cineva după cum merită, a se răzbuna pe cineva. A (nu) da obraz = a (nu) da ochi cu cineva, a (nu) se înfățișa la cineva. A-și pune obrazul (pentru cineva) = a garanta (pentru cineva) cu cinstea, cu autoritatea, cu reputația proprie. A da (cuiva) obraz = a îngădui (cuiva) prea multe; a da (cuiva) nas. Cu ce obraz? = cu ce îndrăzneală? A (nu) (mai) avea obraz (să...) = a (nu) (mai) avea îndrăzneală (să...). ♦ Fig. Valoare morală a unei persoane; cinste, reputație; renume; demnitate. 3. S. n. (Înv.; adesea urmat de determinări adjectivale) Persoană, ins. ◊ Obraz subțire = persoană fină, pretențioasă, care trăiește în lux. 4. S. n. (Înv.; de obicei la sg.) Rang, condiție, stare socială. [Pl. și: (2, 3) obrazuri] – Din sl. obrazŭ.

NAS, nasuri, s. n. 1. Parte mediană proeminentă a feței, situată între frunte și gură, servind ca organ al respirației și al mirosului. ◊ Loc adv. Sub (sau, rar, în) nasul cuiva sau sub nas = în imediata apropiere, în fața, sub ochii cuiva. (în legătură cu verbe ca „a vorbi”, „a cânta” etc.) Pe nas = cu timbru nazal. ◊ Expr. A avea nas sau a-și ridica nasul = a îndrăzni, a cuteza. (Fam.) A-și lua nasul la purtare = a deveni prea îndrăzneț, a se obrăznici. A (nu-)și cunoaște (sau vedea, ști) lungul nasului = a (nu-)și da seama cât e în stare să facă cu puterile proprii; a (nu-)și da seama de măsura pe care trebuie s-o păstreze față de alții; a (nu) se comporta cuviincios. (Fam.) A-i cădea (sau a-i pica) nasul cuiva = a-și pierde îndrăzneala sau îngâmfarea, a rămâne rușinat, umilit. (Fam.) Nu-ți cade (sau pică) nasul dacă... = nu ți se întâmplă nimic, nu-ți pierzi demnitatea dacă... Nu-i ajungi (nici) cu prăjina la nas = e foarte încrezut. (A umbla sau a fi, a se ține) cu nasul (pe) sus = a (fi) încrezut, sfidător. A strâmba din nas = a fi nemulțumit. A da nas (cuiva) = a îngădui prea multe (cuiva). A tăia (sau a scurta) nasul (cuiva) sau a da (cuiva) peste nas = a pedepsi, a rușina, a umili, a pune la locul lui (pe cineva). A-i scoate (cuiva ceva) pe nas = a-i reproșa (cuiva ceva) (cu răutate). A (nu) fi (sau face) de nasul cuiva = a (nu) fi potrivit cu cineva, a (nu) corespunde cuiva, a (nu) fi pentru cineva, a (nu) i se cuveni cuiva. A-i veni (cuiva) muștarul la nas sau a-i tremura (cuiva) nasul = a se supăra; a se enerva, a se înfuria. A fi cu nasul de ceară = a fi foarte susceptibil. A lăsa (sau a pune) nasul în jos sau în pământ = a se rușina, a se simți vinovat. A se întoarce (de undeva) cu nasul în jos = a se întoarce rușinat. (Fam.) Să-ți fie în nas! = să-ți fie rușine! (Fam.) A-și băga (sau a-și vârî) nasul în ceva (sau undeva, în toate, unde nu-i fierbe oala) = a se amesteca într-o afacere, într-o problemă (care nu-l privește). A duce (sau a purta) de nas (pe cineva) = a) a domina, a stăpâni, a conduce (pe cineva), determinându-l să facă ceva (care nu este în interesul său); b) a amăgi, a înșela (pe cineva). A scoate panglici pe nas = a exagera; a minți. A(-i) trece (cuiva) pe la (sau pe lângă) nas = a(-i) trece pe dinaintea ochilor; a pierde un prilej favorabil. A da (cuiva) cu ceva pe la nas = a tenta (pe cineva). (Fam.) A arunca (cuiva ceva) în nas = a spune (cuiva ceva) direct, fără menajamente. A-i râde cuiva în nas = a râde cuiva în față, bătându-și joc de el. (Fam.) A-i ieși (sau a-i da) pe nas = a o păți, a i se înfunda. (Fam.) A(-i) întoarce nasul (cuiva) = a ignora ostentativ (pe cineva), a întoarce spatele (cuiva). A trânti (sau a închide (cuiva) ușa în nas = a) a refuza să primească (pe cineva); b) a pleca supărat de la cineva, închizând ușa cu putere. A se împiedica de nas = a avea nasul excesiv de lung. A nu vedea de nas = a fi neatent. A nu vedea mai departe decât lungul nasului = a fi mărginit. A da cu nasul (pe undeva) = a trece (pe undeva) în grabă sau întâmplător. (Fam.) A-și arăta sau a(-și) scoate nasul (la iveală) = a apărea, a se înfățișa. A da nas(ul) cu cineva = a se întâlni cu cineva pe neașteptate (și fără a dori). (A se întâlni) nas în nas (cu cineva) = (a se întâlni) față în față (cu cineva). Nu miroase a nas de om = nu e faptă de om vrednic. (Ir.) Îi curge untura (sau grăsimea) pe nas = e foarte slab. ♦ Fig. Miros dezvoltat, fin; simț de orientare în împrejurări dificile, capacitate de intuire exactă a unei situații. ♦ (Rar) Față, obraz, cap. 2. Proeminență a unei piese, care servește la fixarea piesei într-o anumită poziție sau la ghidarea, ridicarea sau distanțarea unei alte piese. 3. Partea anterioară a fuzelajului unui avion sau a corpului unei nave. – Lat. nasus.

FAMEN, fameni, s. m. (Învechit) Eunuc. Muza, mai marele famen al palatului. GORJAN, H. I 95. ♦ Fig. Om desfrînat, decăzut, efeminat. Voi sînteți urmașii Romei? Niște răi și niște fameni! I-e rușine omenirii să vă zică vouă oameni! EMINESCU, O. I 151.

GET-BEGET adj. invar. (Munt., Mold.; despre persoane) Neaoș, sadea, curat. Jupîn Traico... sîrb get-beget din Cladova. GALACTION, O. I 174. Vă e rușine să fiți moldoveni curați, romîni get-beget. ALECSANDRI, T. 995.

OBRAZ, (1) obraji, s. m., (2,3,4) obraze și obrazuri, s. n. 1. Fiecare dintre cele două părți laterale ale feței; pielea care acoperă aceste părți. Lacrămi amare năvăleau și-i frigeau obrajii. SADOVEANU, O. IV 347. Îl sărută pe amîndoi obrajii, înduioșat și de-abia stăpînindu-și firea. REBREANU, R. II 16. Ca partea de la soare a unei caise, așa sînt obrajii tăi și tot așa de mirositori. DELAVRANCEA, O. II 81. Umerii obrajilor = proeminențe formate din oasele obrajilor, dedesubtul ochilor; pomeți. ◊ Expr. (La sg., ca expresie a cuviinței) Să-ți fie în obraz! (sau să-ți fie rușine obrazului!), se spune cuiva care a săvîrșit ceva necuviincios. A-i plesni (sau a-i crăpa) cuiva obrazul de rușine = a-i fi cuiva foarte rușine, a se rușina foarte tare. Îmi plesnește obrazul de rușine cînd mă gîndesc cum am să mă înfățoșez înaintea femeii celeia. CREANGĂ, P. 172. A fi gros de obraz = a fi fără rușine, obraznic. Lupul e gros de obraz, eu unul nu-i dau crezare cîtă vreme este încă în pielea lui. GANE, N. I 130. A avea obraz subțire = a fi binecrescut, a avea purtări frumoase. Obrazul subțire cu cheltuială se ține = pentru a putea face față unor pretenții mari trebuie să dispui de mijloace corespunzătoare. (A fi) fără obraz = (a fi) nerușinat, necuviincios. Cum mergea, dă de niște copii făr-obraz, chinuind un cățăluș. RETEGANUL, P. V 3. A-și pune obrazul (pentru cineva) = a garanta (pentru cineva) cu cinstea, cu reputația, cu autoritatea pe care o ai. Să-și puie cineva obrazul pentru unul ca tine și să te hrănească ca pe un trîntor, mare minune-i și asta! CREANGĂ, P. 331. A da (cuiva) obraz = a îngădui (cuiva) prea multe, făcîndu-l astfel să devină obraznic; a da cuiva nas. Celui fără rușinare De-i dai ceva obraz, sare Să ți să urce-n spinare. PANN, P. V. III 33. (Ca expresie a cutezanței) Cu ce obraz? = cu ce îndrăzneală? Cu ce obraz mă faci pe mine de vină? DUMITRIU, N. 48. Cu ce obraz să se înfățișeze înaintea lui. CREANGĂ, P. 145. A (mai) avea obraz sau a (mai) avea încă obraz să... = a avea îndrăzneala să... Ai băut cît șăpte și mai ai obraz să te jăluiești. ALECSANDRI, T. 561. Tu ești bun de talpa iadului și ai încă obraz să cauți loc în rai. NEGRUZZI, S. I 93. ♦ Fig. Cinste, valoare morală a unei persoane. Pe obrazul tău nu dau eu nici o dușcă de apă chioară. REBREANU, I. 33. 2. Partea anterioară a capului omenesc; față, figură, chip. Tudor Șoimaru tresări ca izbit în piept pe calul lui și obrazul deodată i se lumină. SADOVEANU, O. VII 84. Își aruncase în obraz un pumn din apa fermecată. GALACTION, O. I 55. ◊ Fig. Numai ici-colo poposeau cîrduri de ciori punctînd cu pistrui negri obrazul pămîntului. REBREANU, R. I 70. ◊ Expr. A ieși (sau a scăpa, a o scoate) cu obraz curat = a ieși cu bine dintr-o situație dificilă, a o scoate la capăt cu demnitate, fără a se compromite, cu față curată, demn, onorabil. Fuge... scăpînd cu obraz curat. CREANGĂ, P. 216. N-o scos-o la capăt cu obraz curat. ȘEZ. III 6. A-i spune cuiva (un lucru) de la obraz = a-i spune cuiva (un lucru) fără înconjur, direct; a-i spune verde în față. I-a spus-o șefului de la obraz, știu eu. GALAN, Z. R. 15. A albi (pe cineva) de la obraz = a-i spune cuiva minciuni vădite; a încerca să înșele pe cineva în chip grosolan. A scoate obrazul în lume = a se arăta printre oameni, a apărea în societate. Mi se dusese buhul despre pozna ce făcusem, de n-aveai cap să scoți obrazul în lume de rușine. CREANGĂ, A. 51. A face (cuiva) pe obraz = a se purta cu cineva după cum merită, a se răzbuna pe cineva. De atunci căuta și ea vreme cu prilej ca să facă pe obraz cumătru-său. CREANGĂ, P. 29. (Rar) A da obraz = a se înfățișa la cineva, a da ochi cu cineva. Da de unde și pînă unde la noi?... De atîta vreme de cînd nu ne-ai mai dat obraz. ALECSANDRI, T. I 41. 3. (Învechit și arhaizant, adesea urmat de determinări adjectivale) Persoană, personaj, ins. Nechifor Lipan era pentru ei obraz cunoscut. SADOVEANU, B. 116. Vor mai sosi pînă în prînz vreo două obrazuri de la Ploiești, așa că va fi zaiafet. PAS, L. I 14. Va fi slobod stăpînirii să vînză această slobozenie la obrazele care va voi. GOLESCU, Î. 92. ◊ (Cu determinări indicînd funcția, rangul) Asta e treaba obrazelor judecătorești. CARAGIALE, S. 66. ◊ Expr. Obraz subțire = persoană fină, care trăiește în lux, aristocratică, pretențioasă. De obraze subțiri, care vin de-a dreptul de la domnie, eu am început a mă teme. SADOVEANU, F. J. 515. Oare nu cumva v-ați face și voi niște feciori de ghindă... că sînteți obraze subțiri. CREANGĂ, P. 255. 4. (La sg.) Rang, condiție, stare socială. Fură. tratați după obrazul fiecăruia. BĂLCESCU, O. II 173. Acest bărbat ce mă ține nu e de obrazul meu. PANN, P. V. II 104.

NAS, nasuri, s. n. 1. Parte proeminentă a feței, între frunte și gură, servind la respirație și ca organ al mirosului. Apoi, măi băieți, să vă jucați, dar să nu vă bateți așa: că uite, tu Țilică, ți-ai turtit nasu. BUJOR, S. 174. Nasul îi era cam adus. ISPIRESCU, U. 28. Curteanul cel care sta lîngă căpătîiul califului apropie de nasul adormitului un burete înmuiat în oțet de trandafir. CARAGIALE, P. 132. ◊ Expr. A avea nas, a-și ridica nasul sau a-i da (cuiva) nasul = a îndrăzni, a cuteza. De i-a mai da lui nasul să mai miroase pe-aici, apoi las’! CREANGĂ, P. 28. Gospodarii buni... nu-și rădică nasul mai sus decît se cuvine. ALECSANDRI, T. I 165. A-și lua nasul la purtare v. lua. A-și cunoaște (sau vedea) lungul nasului = (mai ales în construcții negative) a-și da seama cît e în stare să facă cu cunoștințele sau cu puterile proprii; a-și da seama de măsura pe care trebuie s-o păstreze față de alții; a nu se obrăznici. Viindu-i cu greață de atîta cutezare, vru... să-i arate că nu-și cunoaște lungul nasului. ISPIRESCU, U. 109. A-i cădea nasul= a-și pierde cutezanța, îngîmfarea. Nu-i ajungi cu prăjina la nas = e foarte încrezut, îngîmfat. (A umbla, sau a fi, a se ține) cu nasul (pe) sus = (a fi) înfumurat, încrezut; a-și da importanță. A strîmba din nas v. strîmba. A da (cuiva) nas = a îngădui (cuiva) prea multe,a lăsa sau a încuraja pe cineva să se obrăznicească. Tu le dai nas și le ții hangul. CREANGĂ, A. 39. A tăia (sau a scurta) nasul (cuiva) = a) a pedepsi pe cineva desfigurîndu-l prin mutilarea nasului. Întîmpinînd pre Joldea, îl birui, și prinzîndu-l îi tăie nasul. NEGRUZZI, S. I 444; b) a pune la locul lui (pe cineva), a pune capăt îngîmfării sau obrăzniciei (cuiva). Ca să-i taie nasul, îi răspunsă: Ba mai bine să mori tu! ȘEZ. III 27. A da (cuiva) peste nas = a pune (pe cineva) la locul lui; a spune (cuiva) vorbe aspre pentru a-l pune la punct. (Neobișnuit) A-i trece pe sub nas = a-i reproșa. Văd că mă socotiți ahtiat după averi și milioane, cum mi-a trecut-o aceasta pe sub nas și prietenul Zaharia. C. PETRESCU, R. DR. 178. Nu-i (sau nu face) de nasul tău (lui etc.) = nu meriți, e mai presus de ceea ce ți se cuvine. Îmi aduce... două sticle de lichior... – De unde le găsiși, mă urîtule? – întreb – astea nu sînt de nasul tău! C. PETRESCU, Î. II 124. (A fi) ca de nasul tău (lui etc.) = (a fi) potrivit cu... Îți dau o parohie așa, ca de nasul sfinției-tale. STĂNOIU, C. I. 39. A-i veni muștarul la nas = a se mînia, a se supăra. A-i tremura nasul = a fi supărat; a se enerva. A fi cu nasul de ceară = a fi extrem de susceptibil. A lăsa (sau a pune) nasul în jos (sau în pămînt) = a se rușina, a se simți vinovat. George puse nasul în pămînt și tăcu. REBREANU, I. 24. A se întoarce (de undeva) cu nasul în jos = a se întoarce rușinat, cu coada între picioare; a se întoarce supărat, mofluz. Ce-aș mai rîde să te văz întorcîndu-te cu nasul în jos! ISPIRESCU, L. 15. Să-ți fie în nas! = să-ți fie rușine! A-și băga (sau a-și vîrî) nasul în ceva (undeva sau în toate) = a se amesteca în ceva (undeva sau în toate). Pretutindenea vîrîndu-și nasul, au venit la acest... izvor. ȚICHINDEAL, F. 32. Nu-ți vîrî nasul unde nu-ți fierbe oala. A duce, a purta sau, rar, a tîrî de nas (pe cineva) = a determina (pe cineva) să facă tot ce voim; a amăgi, a înșela. Nu e om să se lase dus de nas. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 306. Pre dînsul amorul nu-l tîrîie de nas. NEGRUZZI, S. I 63. A scoate panglici pe nas = a) a face scamatorii; b) a minți, a înșela. A pune (cuiva) belciug de (sau în, la) nas v. belciug. (A-i) rîde (cuiva) în nas v. rîde. A trece (cuiva) pe la (sau pe lîngă) nas = a) a trece ceva pe dinaintea ochilor cuiva, a amăgi; b) a scăpa ceva din mînă, a pierde un prilej favorabil. A da (cuiva) cu ceva pe la nas = a tenta (pe cineva). A lua (cuiva, ceva) de sub (sau de la, de lîngă) nas = a lua cuiva ceva din față, din apropiere. Mama... i-a luat farfuria de sub nas. SAHIA, N. 57. A-i scoate (cuiva ceva) pe nas = a-i reproșa cuiva ceva, a-i face imputări (amintindu-i de serviciile pe care i le-a făcut altădată). A zvîrli sau a arunca (cuiva ceva) în nas = a reproșa, a spune direct, fără înconjur, fără menajamente. Ce te ții, mă, după mine? – răcni oșteanul tare, înturnîndu-se și zvîrlindu-i vorbele în nas. SADOVEANU, O. VI 127. A-i ieși (sau a-i da cuiva ceva) pe nas = a o păți în urma unei întîmplări. Las’dacă nu i-a da odihna pe nas, zise boierul în gîndul său. CREANGĂ, O. A. 206. Bine, bine! cercați voi marea cu degetul, dar ia! să vedem, cum i-ți da de fund? Vă vor ieși ele toate aceste pe nas. id. P. 260. A da (pe cineva) cu nasul de ceva = a duce, a împinge, a obliga (pe cineva) să vadă un lucru pe care nu-l găsea, nu-l vedea, sau un lucru rău pe care l-a făcut. A trînti (sau a închide) cuiva ușa în nas = a) a goni, a expedia; a refuza să primești pe cineva; b) a pleca mînios închizînd ușa cu putere. A nu vedea de nas = a fi neatent; a nu fi în stare să vadă ceva. A nu vedea mai departe decît lungul nasului = (despre oameni) a fi mărginit. A da cu nasul (pe undeva) = a trece (pe undeva) întîmplător, de formă. A-și arăta nasul = a se înfățișa, a apărea. Predescu nu vroia să-și arate nasul pe peron. POPA, V. 210. A-și scoate nasul = a ieși. A da nas(ul) cu cineva = a se întîlni cu cineva; a avea curajul, îndrăzneala de a se întîlni cu cineva. (A se întîlni) nas în nas (cu cineva) = (a se întîlni) față în față (cu cineva). Nu miroase a nas de om = nu e faptă de om vrednic, de ispravă. Să umblați numai așa frunza frăsînelului... și să vă lăudați că sînteți feciori de crai, asta nu miroasă a nas de om. CREANGĂ, P. 188. A vorbi (sau a cînta etc.) pe nas = a vorbi (sau a cînta etc.) fonfăit. Matache, în capul mesii, cînta pe nas. CARAGIALE, O. III 13. Un bondar rotund în pîntec Somnoros pe nas ca popii glăsuiește-ncet un cîntec. EMINESCU, O. I 87. (Ironic) Îi curge untura (sau grăsimea) pe nas = e foarte slab. ♦ Simțul mirosului; fig. simț pentru realitatea înconjurătoare. Copoiul are nas. ◊ Expr. A avea nas de prepelicar = a presimți, a intui exact o situație. 2. Proeminență a unei piese servind pentru a o fixa într-o anumită poziție, pentru a o distanța de altă piesă etc.; cioc. 3. Partea din față a fuzelajului unui avion.

RUȘINE s. f. 1. Sentiment penibil de jenă, provocat de un eșec sau de o greșeală. Aș trebui să mă ascund în fundul pămîntului de rușine și să nu mă mai arăt printre ei. SBIERA, P. 180. Își mușca fata acum degețelele... de ciudă și de rușine, dar n-avea ce face. CREANGĂ, P. 294. ◊ Expr. A-i fi (rar, a avea) sau a muri (a-i plesni cuiva obrazul) de rușine, se zice cînd cineva se simte foarte rușinat, cînd încearcă un sentiment de jenă. Vasile nu îndrăznea nici să mai crîcnească. Îi era rușine să strige ajutor la vecini. BUJOR, S. 93. Și mai că-mi venea să-l cîrpesc, dar mi-era rușine de lume. CARAGIALE, O. I 45. Îmi plesnește obrazul de rușine, cînd gîndesc cum am să mă înfățoșez înaintea femeii celeia, cu vorbe de-acestea. CREANGĂ, P. 172. N-ai (n-are etc.) rușine sau nu-ți (nu-i etc.) e rușine (obrazului), se spune (uneori interogativ-retoric) în chip de dojană unui obraznic sau unui nesimțitor. Nu mai aveți nici rușine, nici bună-cuviință. REBREANU, R. I 145. Nu ți-e rușine obrazului!... te tîrguiești pentru o cartofă. ALECSANDRI, T. 750. 2. Rezervă, modestie (impusă de respect, de decență, de pudoare). Văzîndu-ne... spălați curat și pieptănați, cu rușinea zugrăvită în față și cu frica lui dumnezeu în inimă, arunca o privire părintească spre noi. CREANGĂ, A. 75. ◊ Loc. adj. și adv. Fără rușine = fără jenă, cu obrăznicie, în mod nerușinat. Se legau de nevestele oamenilor, fără rușine, și mulți bărbați cu frica în oase nu ziceau nici pis. CAMIL PETRESCU, O. II 49. Așa sînteți, măi, fără rușine și fără obraz. REBREANU, R. II 82. ♦ Timiditate, sfiiciune. Creangă mărturisea a fi fost un băiat rușinos și fricos și de umbra lui. Dar totdeodată, rușinea fiind un semn al temperamentului nervos, era în stare de împotrivire și mînie. CĂLINESCU, I. C. 40. 3. Ocară, batjocură, ofensă. Rușinea ce i-o făcuse Vasile Baciu i se așezase pe inimă. REBREANU, I. 35. Dacă văzu, tăcu din gură și înghiți rușinea ce-i făcură frații înaintea tatălui său. ISPIRESCU, L. 36. ◊ Expr. A fi (a rămîne, a se da, a se face sau a da pe cineva, a face pe cineva) de rușine sau a face cuiva rușine = a (se) face de rîs, a ajunge (sau a pune pe cineva) într-o situație penibilă. Băiatul nu l-a făcut de rușine. REBREANU, R. I 95. Să-mi aleg de bărbat pe unul care să facă tatălui meu, împăratu, rușine în lume? ISPIRESCU, L. 173. Prea făcurăți neamul nostru de rușine și ocară. EMINESCU, O. I 151. 4. Motiv de a se simți rușinat; fapt, situație umilitoare, necinste, dezonoare, umilință. Mai ști păcatul, poate să-ți iasă înainte vrun iepure, ceva... și popîc! m-oi trezi cu tine acasă, ca și cu frate-tău, ș-apoi atunci rușinea ta n-a fi proastă. CREANGĂ, P. 187. [Hasan-pașa] merse de-și ascunse rușinea într-un crîng spinos, de unde de-abia a doua zi îndrăzni să iasă la ai săi. BĂLCESCU, O. I 201. Aoleo și vai de mine, Aș juca și nu știu bine; M-aș lăsa și iar nu-mi vine, Că mi-e frică de rușine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 419. ◊ Expr. A păți (o sau vreo) rușine = a ajunge de ocară sau de batjocură. Să nu dai ochi cu mine Că-i păți, zău, o rușine. ALECSANDRI, T. I 191. Drag mi-i jocul romînesc, Dar nu știu cum să-l pornesc; Și de nu l-oi porni bine, Lesne voi păți rușine! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 359. (E) rușine sau (e) mai mare rușinea = (e) nepotrivit, necorespunzător, umilitor, rușinos. Ar fi mai mare rușinea să lipsesc eu, cînd știți doar bine ce-am pățit eu... REBREANU, R. II 112. O ține într-una că-i mai mare rușinea să pleci tu de-acasă, să-ți pierzi vremea pe ulițile Bucureștilor și să te faci de rîsul negustorilor. SP. POPESCU, M. G. 53. Băiat de nouă ani și nici măcar să citească nu știe?... Asta-i rușine. VLAHUȚĂ, O. A. 428. E rușine să nu știi limba ta. NEGRUZZI, S. I 4. A fi rușinea cuiva = a fi om de nimic, netrebnic, ticălos, de ale cărui fapte cineva se rușinează. Ah! el e rușinea și nenorocirea maicei sale! NEGRUZZI, S. I 28. A da cinstea pe rușine v. cinste.

PUNGAȘ, pungași, s. m. Hoț de buzunare, borfaș, escroc. Vrei să te apuc de beregată, să-ți întorc mîinile la spate ca unui pungaș, vrei să-ți fac rușinea asta? DEMETRIUS, C. 66. Ești un pungaș prost! grăi d-l Panaiot. SLAVICI, O. I 360. ♦ (Cu sens atenuat) Șmecher. Iertai pe ucenici, pe simbriași și pe pungașii ăia de calfe. DELAVRANCEA, O. II 340.

ZICE, zic, vb. III. Tranz. (Folosit și absolut; în concurență cu spune) 1. A exprima în cuvinte, a spune cu voce tare, p. ext. a vorbi; a rosti, a pronunța, a articula. Am întîrziat, a zis taica Triglea intrînd. SADOVEANU, M. C. 44. Tăcut, posomorît, Andrei plecă capul în jos, fără să zică nimic, HOGAȘ, DR. II 85. Pe ici, pe colo, pe la mese, se zăreau grupe de jucători de cărți... mișcîndu-și buzele fără a zice o vorbă. EMINESCU, N. 37. (Refl. pas.) Unii spuneau într-un fel, alții în alt fel și multe se ziceau pe sama fetei împăratului Roș. CREANGĂ, P. 233. (Fig.) Nu uita, bade, uita, Cum zice, bade, vorba. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 258. ◊ Expr. Cît ai zice pește = într-o clipită, imediat. A nu (mai) zice nici cîrc (sau nici pis sau nici (o) boabă) v. c. A zice aman v. aman. A zice zău = a se jura. Spune-mi, bade, spune-mi, zău, Pare-ți după mine rău? Zic zău, mîndro, că nu-mi pare, Numai inima mă doare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 155. Ci te uită la bărbat De ți-l vezi de minunat: Ia-l de brîu Și-l țîpă-n rîu, Și zi zău, Că nu-i al tău! id. ib. 463. A zice nu (sau ba) = a refuza, a se opune, a rezista; a tăgădui. Atuncea n-oi zice ba, m-oi mărita după dînsul. SBIERA, P. 146. Nu zi ba de te-oi cuprinde, Nime-n lume nu ne vede. EMINESCU, O. I 209. Pentru dumneata Eu n-aș zice ba. ALECSANDRI, P. P. 7. A zice da = a afirma, a accepta, a consimți. Vrea (sau va, vra) să zică = a) înseamnă, are sensul, semnificația, valoarea, importanta. Ce va să zică aceea să plătesc? întreabă dînsul. ISPIRESCU, L. 137. Eu știu ce vra să zică durerea de inimă, bat-o pîrdalnica s-o bată! CREANGĂ, P. 172. Avea ochi albaștri, ceea ce vra să zică mult, și era frumos băiet. EMINESCU, N. 86. Ce vrea să zică schimbarea asta repede. BOLINTINEANU, O. 339. Refluxul vra să zică cînd să umflă apa și să varsă la uscat. DRĂGHICI, R. 43; b) deci. Va să zică pleci. Mai bine zicînd = mai exact, mai precis exprimat, cu un termen mai propriu. O lumină mi se făcu dinaintea ochilor, care-mi dădu puterea de a mă stăpîni, sau mai bine zicînd îmi nimici puterea de a mai dori. GANE, N. III 46. Fiecare țăran rus primește, sau mai bine zicînd păstrează... casa și îngrăditura sa. KOGĂLNICEANU, S. A. 179. Așa zicînd v. așa. ♦ (Cu un complement în cazul dativ) A se adresa cuiva cu cuvintele..., a spune. Stăi, Roibule, zise el blînd calului, stai aici oleacă și rabdă ce-i răbda, că îndată ți-oi da ovăz. SADOVEANU, O. I 370. Și atunci numai iată ce le iesă înainte un om spîn și zice cu îndrăzneală fiului de crai: Bun întîlnișul, voinice! CREANGĂ, P. 199. Expr. A nu zice cuiva (nici) negri ți-s ochii v. negru. ♦ (Despre texte) A cuprinde, a scrie, a relata. ◊ Impers. Fetele, nerăbdătoare, voiră a ști ce zicea în cartea aceea. ISPIRESCU, L. 50. ♦ (Regional) A comunica, a transmite, a face cunoscut. M-am întîlnit astăzi... cu Alecu într-o casă și m-o însărcinat să-ți zic că nu te iubește nicidecum. ALECSANDRI, T. I 77. ♦ (Neobișnuit) A scrie. Măi frate. Ian zi-mi și către Oacheșa mea un rînd-două... Zi-mi, pe coaja asta de brad. CAMILAR, N. I 254. 2. A afirma, a declara; a susține, a pretinde. Vasile zicea că nu știe nimic, dar bănuiala tot rămînea. DUMITRIU, N. 246. Dacă căutați ceea ce ziseși, aici este. ISPIRESCU, L. 7. Mort, copt trebuie să te ieu cu mine, dacă zici că știi bine locurile pe aici. CREANGĂ, P. 203. Rea soacră-am căpătat; Intră-n casă ca o coasă Și zice că nu-s frumoasă, Șede-n vatră ca o piatră Și zice că nu-s bărbată. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 170. ◊ Expr. A-i zice cuiva inima (sau gîndul), se spune cînd cineva are o presimțire. Rămîi cu noi; căci ne zice gîndul că vei peri. ISPIRESCU, L. 8. Se uită și el la dînsa; și parcă îi zicea inima ceva; dară nu pricepu nimic. id. ib. 34. ◊ (Subiectul gramatical este exprimat printr-o propoziție subiectivă) Apoi am văzut că pogoară alți oameni din poieni oile și vacile; le-am pogorît și eu. Zice că are să vremuiască. SADOVEANU, B. 22. (Ca formulă inițială, în basme, v. cică) Zice că era într-o țeară departe, departe, și e de mult de-atunci, era un împărat. RETEGANUL, P. II 3. Acuma zice că erau odată doi frați. ȘEZ. I 239. (Refl.) Se zice că o doctoroaie dă ochi ca serdăreasa Zinca asta nu se află în toată Țara Romînească. CAMIL PETRESCU, O. I 365. ♦ A promite, a afirma. Foaie verde trei pătace, Zis-a maica că mi-a face Un pieptar și-un lăibărac Și m-a da după un diac. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 74. Uite, maică, urîtul Cum îmi poartă inelul; Eu i-l tot cer să mi-l deie. El zice c-o să mă ieie. id. ib. 274. Cînd zici și nu faci, mai bine să taci. ♦ A răspunde, a riposta; a opune, a invoca în discuție. Nu-i așa jupîneșică? – Mai zi dacă ai ce. CREANGĂ, P. 119. Mult mă-ntreabă inima, Bine mi-i, mie, ori ba? Și eu zic că nu mi-i rău... Lacrimile-mi curg părău. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 151. ♦ (Mai ales în fraze negative) A reproșa, a obiecta. Ferice de părinții care l-au născut, că bun suflet de om este, n-am ce zice. CREANGĂ, A. 19. ◊ Expr. Să nu zici că... = să nu-mi reproșezi că..., să n-avem vorbă. Faceți cum vreți. Să nu ziceți că nu v-am dat de știre. ALECSANDRI, T. I 224. ♦ A contesta. Fost-aiși d-ta la tinerețe, nu zic, dar acum îți cred; dă, bătrînețe nu-s? Cum n-or sta trebile baltă? CREANGĂ, P. 230. ♦ A sfătui, a îndemna; a porunci, a ordona. Du-te la împăratul și cere să-ți dea douăzeci de corăbii... Fata de împărat nu așteptă să-i zică de două ori și se duse drept la împăratul. ISPIRESCU, L. 23. După ce-a șezut la masă, a zis fetei să se suie în pod. CREANGĂ, P. 289. De-oi trăi ca frunza-n vie, Nu iau fală cu moșie, Mai bine iau o săracă Ce cu mîna ei se-mbracă, Ce voi zice eu să facă. Cînd oi zice: taci, să tacă! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 436. 3. (Popular) A cînta (din gură sau dintr-un instrument); a doini, a hori. Începe a zice dulce cintece de inimă albastră. SADOVEANU, O. VII 287. Ș-acel rege-al poeziei vecinie tînăr și ferice, Ce din frunze îți doinește, ce cu fluierul îți zice, Ce cu basmul povestește – veselul Alecsandri. EMINESCU, O. I 32. ◊ Intranz. Începură a zice din surle și bucatele se aduseră pe masă. NEGRUZZI, S. I 151. 4. A-și da o părere, a se pronunța într-o chestiune; p. ext. a gîndi, a socoti, a crede. Cînd am văzut așa, ce-am zis? Să ies să răsuflu oleacă. DUMITRIU, P. F. 45. Zic așa: îl iau de suflet, îi las lui ce am. SADOVEANU, O. VII 270. N-aș ști ce să zic... DELAVRANCEA, O. II 184. Am avut un drăguț dulce Ș-am tot zis că nu-l vor duce. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 296. (Intranz.) Mai știu eu cum să zic, ca să nu greșesc? CREANGĂ, P. 276. Boierii toți vor zice cum zice domnitorul. ALECSANDRI, T. II 152. ◊ Expr. (Că) bine zici (zice etc.) = bună idee! ai (are etc.) dreptate, e just. Bine-a zis cine-a zis că unde-i cetatea mai tare acolo bate dracul război mai puternic. CREANGĂ, P. 236. Că bine zici, mamă; iaca mie nu mi-a venit în cap de una ca asta. id. ib. 87. Bine ziceam eu, chir Manoli, la 1825... – Bine ziceam eu, cucoane Matachi, la 1821. ALECSANDRI, T. I 349. Așa este, bine zici, am văzut. DRĂGHICI, R. 43. (Fig.) Bine-a zis frunza de vie, Că dragostea nu-i moșie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 219. Ce-am zis cu? = nu ți-am spus? vezi că am avut dreptate? Zi... = a) judecă, socotește, dă-ți părerea. Dumneata cum crezi să facem, zi, nea Ioane, ai? DUMITRIU, N. 91; b) așadar, deci. Doarme... – Zi, doarme... murmură Rizea. DUMITRIU, N. 90. Pe ăia din Dobrunu și care or mai fi fost, i-ai dus la oraș, zi? id. ib. 120. Ce-ai zice...? = ce părere ai avea, ce-ai socoti, cum ți-ar părea? Macar tu să fii acela, ce ai zice cînd ți-ar strica cineva somnul? CREANGĂ, P. 253. Să zicem (că) = a) să presupunem, să admitem. Să zicem că da, dar le trebuie vreme. DELAVRANCEA, O. II 244. Să zicem că s-a tăiat fiecare pîne în cîte trei bucăți, deopotrivă de mari. CREANGĂ, A. 147; b) de exemplu, de pildă. Vino la ora zece, să zicem. ♦ (La optativ sau la conjunctiv) A avea sau a lăsa impresia că..., a (se) putea crede că... Mișca și el picioarele alene, unul după altul înaintea lui, numai să zică că umblă. ISPIRESCU, L. 34. Ia așa numai ca să zică și el că face ceva, bălăcea cu nuiaua prin apă. id. ib. 34. Ascultînd grăind pe Neron... Ai fi zis că-i ca și Titus al lumelor îndulcire. CONACHI, P. 283. ◊ (La pers. 2, cu valoare de impersonal) Ai zice că ard pădurile de brazi și molizi. DELAVRANCEA, O. II 105. A se adresa cuiva rostindu-i numele; a pune cuiva nume; a numi (v. porecli). Deodată auzi un grai dulce care îi vorbea și-i zicea pre nume. ISPIRESCU, L. 139. Oamenii... au început a porecli pe moș Nichifor și a-i zice: Nichifor Coțcariul. CREANGĂ, P. 136. Voi sînteți urmașii Romei? Niște răi și niște fameni! I-e rușine omenirii să vă zică vouă oameni. EMINESCU, O. I 151. Foicică foi de sfecle, Nu-mi mai zice pe porecle. TEODORESCU, P. P. 337. (Impersonal) Au fost odată un voinic ce-i zicea Tei-Legănat. SBIERA, P. 80. Și pe atunci îmi zicea în sat și la școală: Ionică a lui Ștefan a Petrei. CREANGĂ, O. A. 285. Și mi-or zis floare de fragă, Tuturor pe lume dragă; Mi-or zis floarea florilor, Dragostea feciorilor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 156. ◊ Expr. Să-mi zici cuțu dacă... v. cuțu. Să nu-mi (mai) zici pe nume v. nume. Zi-i lume și te mîntuie v. lume. ♦ A numi un obiect cu numele lui. Și cum ii zici? – Inel îi zic! COȘBUC, P. I 67. ◊ Expr. Cum (sau precum) s-ar (mai) zice = cum s-ar exprima, cum s-ar traduce (cu alte cuvinte). Sau cum s-ar mai zice la noi în țărănește, era frumoasă de mama-focului. CREANGĂ, P. 276.

SARE-GARDURI s. m. Om care umblă după femei; afemeiat, muieratic. Nu ți-i rușine ca să te porți ca un sare-garduri? ALECSANDRI, T. I 358.

SFRUNTARE, sfruntări, s. f. Acțiunea de a sfrunta și rezultatul ei; înfruntare, provocare; p. ext. nerușinare, obrăznicie. Ceea ce spui acum este o nouă sfruntare. CAMIL PETRESCU, T. II 602. Mă mir că nu vi-i rușine să mințiți cu atîta sfruntare. REBREANU, I. 88. Durerea mea cumplită De oarba ta sfruntare acum e-năbușită. MACEDONSKI, O. II 274.

moșcoală, moșcoale, s.f. – (reg.) Ocară, rușine: „Tu-acolo să arzi cu pară / Cum m-ai făcut de moșcoală” (Bârlea, 1924, II: 64). – Din moșcoli (MDA), cf. moșcoleală.

SMINT'I, smintesc, vb. IV. 1. Refl. A-și pierde dreapta judecată, a avea mintea tulburată; a înnebuni. Dar bine, măi copilule, te-ai smintit? Nu ți-e rușine să ne iei pe noi, oameni bătrîni, așa, cu tu, cu tine? BASSARABESCU, S. N. 137. De cînd am găsit comoara... m-am smintit parcă. SLAVICI, N. II 335. [Împăratul] s-a cam smintit de cînd dăduse în toana însuratului. ȘEZ. VI 174. ◊ Tranz. De două săptămîni de cînd e aci, i-a smintit pe toți... le-a luat o mulțime de parale. CAMIL PETRESCU, U. N. 232. [Zaharia Duhu] smintise lumea. C. PETRESCU, R. DR. 168. Nebunia politică a smintit la noi cei mai mulți creieri. ALECSANDRI, S. 52. ◊ Expr. A sminti (pe cineva) în bătaie = a bate foarte tare. (Cu o construcție mai puțin obișnuită) Pe slugi... le-a smintit în palme. CARAGIALE, O. III 34. 2. Tranz. A induce în eroare, a înșela. Pe mine căutați să nu mă smintiți: fata și ochii din cap, căci atîta vi-i leacul. CREANGĂ, P. 266. ♦ A abate de la ceva, a împiedica pe cineva să facă ceva. Se lovea cu pumnul peste cap cînd vedea că nici dascălul nu putea să-i tălmăcească bine ceva, și vai de școlarii care-l sminteau de la învățătură. CREANGĂ, A. 134. 3. Intranz. A greși. Să uită Parsion lung la ele [la cele trei porumbițe], să nu smintească cumva, apoi puse mîna pe una și zise: tu ești! RETEGANUL, P. V 66. Ia bine samă să nu smintești, ci să te repezi iute... să iei apă într-o clipă și să fugi. SBIERA, P. 28. 4. Tranz. A mișca din loc, a clinti, a deplasa, a disloca. Nu-și pieptenară părul cu îngrijirea obișnuită, astfel ca nici un fir de păr să nu fie smintit de la locul său. GANE, N. III 134. Harap-Alb iesă din groapă, jupește pielea cerbului cu băgare de seamă, să nu smintească vreo piatră din locul ei. CREANGĂ, P. 227. Și d-atuncea mînăstirea Încetă d-a mai cădea. Vînt, cutremur n-o smintește. BOLLIAC, O. 95. ♦ A strica, a vătăma. Ostașii dădură bătălie grea cu oamenii, smintindu-le ciolanele. PAS, L. I 134. (Sandu trăgînd sipetul:) Iaca vin; dar greu e, frate. Încet, Sandule, încetișor, să nu-l smintești. Nu-l hurduca; trage lin. ALECSANDRI, T. 1644. În săbii să-l sprijiniți, La un deget să nu-l smintiți. PĂSCULESCU, L. P. 238. ♦ (Popular, cu complementul «vorbă», «cuvînt») A răstălmăci. Noi sîntem de loc din București, Umblăm cu cărți împărătești. Nimeni cuvîntul să nu ni-l smintească. SEVASTOS, N. 112.

apostrofă (gr. apostrophe „întoarcere către”), figură retorică prin care oratorul (autorul) își întrerupe, deodată, firul expunerii, pentru ca, stăpânit de un sentiment puternic, să se adreseze unei (unor) persoane prezente, absente ori moarte, unui lucru neînsuflețit, cu o întrebare, cu o exclamație ori cu o afirmație sentențioasă (P): „ Voi sunteți urmașii Romei? Niște răi și niște fameni I-e rușine omenirii să vă zică vouă oameni [...] La Paris, în lupanare de cinisme și de lene Cu femeile-i pierdute în orgiile-i obscene, Acolo v-ați pus averea, tinerețile la stos... Ce a scos din voi Apusul, când nimic nu e de scos?” (Eminescu)

obraz [At: CORESI, EV. 412 / Pl: (49-58) ~aji, (1-28, 49-59) ~e, ~uri / E: vsl образъ] 1 sn Parte anterioară a capului omenesc Si: chip, față, figură. 2 sn (Pop; îe) A închide cuiva ușa în ~ A nu primi pe cineva. 3-4 sn (Pfm; îe) A (nu) (mai) avea ~ (să ...) A (nu) mai avea îndrăzneală (să ...). 5 sn (Pfm; îe) Cu ce ~ ? Cu ce îndrăzneală ? 6 sn (Pfm; îe) A-i spune sau a-i zice cuiva (ceva) de la (sau în) ~ A-i spune cuiva ceva direct. 7 sn (Pfm; îe) A ieși (sau a scăpa, a o scoate la capăt) cu ~ (sau cu ~ul) curat A ieși cu bine dintr-o situație dificilă. 8 sn (Pfm; îe) A-și pune ~ul (pentru cineva) A garanta pentru cineva cu cinstea, cu reputația, cu autoritatea proprie. 9 sn (Pfm; îe) A orbi sau a prosti (pe cineva) de la ~ A-i spune cuiva minciuni vădite. 10 sn (Îae) A încerca să înșele pe cineva în mod grosolan. 11 sn (Pfm; îe) A(-și) scoate ~ul în lume (sau printre oameni) A se arăta printre oameni. 12 sn (Pop; îe) A da (cuiva) ~ A îngădui cuiva prea multe, facându-l astfel să devină obraznic. 13 sn (Îrg; îe) A-și face ~ A se pune bine cu cineva. 14 sn (Îae) A se preface. 15 sn (Înv; îe) A fi cu două ~e A fi nesincer. 16 sn (Pop; îe) Cu ~ curat Cu conștiința curată. 17 sn (Înv; îe) A-și curăți ~ul A se dezvinovăți. 18 sn (Înv; îe) A face ~ (la cineva) A ține piept. 19 sn (Înv; îe) A nu da ~ A nu se prezenta în fața cuiva. 20 sn (Reg; îe) A căuta cuiva la (sau în) ~ A ține seamă de autoritatea cuiva. 21 sn (Reg; îe) A face (cuiva) pe ~ A se răzbuna pe cineva. 22 sn (Reg; îe) Parcă i-a luat pânza de pe ~ Se spune despre cineva cu fața palidă ca de mort. 23 sn (Ban; îc) ~zu-fetei Plantă erbacee ornamentală din familia compozitelor, cu tulpina ramificată și cu florile galbene pe margini și roșii-negricioase la mijloc (Coreopsis tinctoria). 24 sn (Fig) Suprafață, în special a pământului. 25 sn (Înv) Înfățișare. 26 sn (Îrg; îe) Pre ~ sau pre (sau după) -ul cuiva La fel cu cineva. 27 sn (Fig) Valoare morală a unei persoane Si: reputație. 28 sn (Fig) Demnitate. 29 sn (Înv) Pildă de urmat. 30 sm Fiecare dintre cele două părți laterale ale feței. 31 sm Piele care acoperă aceste părți. 32 sm (Îrg; îs) Merele ~ului Umerii obrazului. 33 sm (Îs) Umărul ~ului Parte proeminentă, osoasă, a obrazului (29). 34 sm (Pfm; îe) Să-ți fie rușine -ului! sau să-ți fie în ~! Se spune cuiva care a săvârșit ceva necuviincios. 35 sm (Pfm; îe) A(-i) crăpa (sau a-i plesni cuiva) ~ul de rușine A-i fi cuiva foarte rușine. 36 sm (Pfm; îe) A avea (atâta) ~ A avea bun-simț. 37 sm (Pfm; îe) A avea ~ subțire sau a fi subțire de ~ A fi bine crescut. 38 sm (Îae) A fi susceptibil. 39 sm (Pfm; îe) ~ul subțire cu cheltuială se ține Pentru a putea face față unor pretenții mari, trebuie să dispui de mijloace corespunzătoare. 40 sm (Pfm; îe) A fi gros de ~ sau a avea ~ gros (sau, reg, de săftian, de scoarță etc.) sau a-i fi cuiva gros ~ul A fi obraznic. 41 sm (Pfm; îe) A fi fără ~ A fi necuviincios. 42 sm (Îrg; îe) A apuca (sau a prinde pe cineva) de ~ A face pe cineva să treacă drept mincinos. 43 sm (Îrg; îe) A lua (sau a prinde, a dobândi) ~ A se obrăznici. 44 sm (Îae) A îndrăzni. 45 sm (Reg; îe) A îngroșa din ~ (sau a-și îngroșa ~ul) A deveni mai îndrăzneț. 46 sm (Reg; îe) A-i da (sau a-i pune) cuiva o pupăză în ~ A ofensa pe cineva. 47 sm (Reg; îe) A-și tăvăli ~ul A se face de rușine Si: a se compromite. 48 sm (Reg; îe) A-i bate (cuiva) ~ul A-i imputa cuiva ceva Si: a-i reproșa. 49 sm (Pfm; îe) A-i ieși (sau a i se ridica, a i se sui cuiva) sângele în ~ A se înfuria. 50 sn (Înv) Imagine. 51 sn (Înv) Desen. 52 sn Mască. 53 sn (Reg) Căpută. 54 sn (Înv) Persoană. 55 sn (Îs) ~ subțire Persoană fină, aristocratică, pretențioasă, care trăiește în lux. 56 sn (Înv) Personaj în piesele de teatru. 57 sn (Îvr) Reprezentant. 58 sn (Îvr) Condiție. 59 sn (Îrg; îe) A ieși (sau a scoate) la ~e A deveni bogat. 60 sn (Îrg; îe) A ajunge ~ A deveni demnitar.

INTEROGAȚIE (< fr. interrogation < lat. interrogatio, întrebare) Figură de stil care constă din una sau mai multe întrebări, de la care nu se așteaptă, dealtfel, răspuns. Folosită atît în poezie (interogația poetică), cît și în retorică (interogația retorică), interogația dă mai multă intensitate sentimentelor poetului, însuflețește discursul. Prelungită și adresată unei ființe ce nu-i de față, ea capătă denumirea de apostrofă (v.). Ex. de interogație poetică: Voi sînteți urmașii Romei? Niște răi și niște fameni, I-e rușine omenirii să vă zică vouă oameni! (M. EMINESCU, Scrisoarea III) Ex. de interogație retorică: „Ouousque tandem abutere, Catilina, patientia nostra? quamdiu etiam iste furor tuus nos eludet?” (Pînă cînd, în sfîrșit, vei abuza, Catilina, de răbdarea noastră? cîtă vreme chiar nebunia asta a ta își va bate joc do noi? (CICERO, Catilinara I)

voi¹ pron.pers. 2 pl. A (înlocuiește numele persoanelor cărora li se adresează vorbitorul sau al grupului, al categoriei de oameni în care este inclusă persoana căreia i se adresează vorbitorul) I (la nom.; îndeplinește funcția de sub., marcînd adesea insistența asupra sub.; așezat înaintea pred.) Voi sînteți urmașii Romei? Niște răi și niște fameni! (EMIN.). ◊ (urmat de vocat. cu rol de întărire sau de precizare, de apoz. sau de prop.atr.) Voi, care sînteți o coloană de cultură în Orient..., veți introduce pe cît se poate mai degrabă formele cele nouă ale civilizațiunii (MAIOR.). Voi, femeilor, ați nenorocit mulțime de scriitori (BACOV.). ◊ (accentuat prin reluare) Pentru Roma acest soldat mișel Din piept știu să-și verse prin taberi caldul sînge. Dar voi, voi ce dați Romei? (CAR.). ◊ (în corelație cu alte pron.pers. sau cu subst., indică paralelismul sau opoziția) Voi poate nu știați prea bine toate astea, dar eu, care am trăit lîngă el, mai știu și altele (PRED.). II (la dat.) 1 (îndeplinește funcția de compl. indir.) a) (înv., pop.; în forma acc. „vouă”; așezat după pred.) Ei, vedeți, zise iarăși cel mare, dacă mă potrivesc eu vouă? (CR.). ◊ (urmat de vocat. cu rol de întărire sau de precizare, de apoz.) Poruncim voao, preoților și diaconilor (ANTIM). b) (în formele neacc. „vă”, prin eliziune, „v-”; așezat înaintea vb. pred.) Vă urez și fericire, Trai plăcut și-ndelungat (ALEX.). V-am trimis două telegrame, una d-tale și alta lui Davila (CAR.) ◊ (în forma neacc. „-vă”; așezat după vb.pred.) Fie-vă milă și iertați-mă! (SADOV.). ◊ (intercalat între elementele unor forme compuse inversate ale vb. pred.) Eu fără de preț datu-v-am atîta bunătate (COR.). c) (în forma neacc. „vi”; urmat de un pron.refl., de un pron.pers. – cu excepția fem. „o” – sau de formele conjuncte de indic. prez., pers. 3 sg. și pl, ale vb. „a fi”; așezat înaintea vb. pred.) Mă mir că nu vi-i rușine să mințiți cu atîta sfruntare (REBR.). d) (forma acc. „vouă” este urmată de una dintre formele neacc. „vă”, „v-” care reia compl. indir. exprimat prin forma acc.) Vouă vă arde de nebunii și de blestemății (REBR.). e) (forma neacc. „vă” sau „v-” este urmată de cea acc. „vouă” și anticipează compl. indir. exprimat prin forma acc.; forma neacc. este așezată înaintea vb. pred.) Vă dau vouă aceste trei tamazlîcuri (SADOV.). III (la ac.) 1 a) (îndeplinește funcția de compl. dr.) Vestea adusă v-a supărat pe voi; b) (informele neacc. „vă”, prin eliziune, „v-”; așezat înaintea vb. care îndeplinește, singur sau împreună cu alte părți de vorbire, funcția de pred.) Bine v-am găsit (EMIN.). Nu vă mai pot suferi (CR.). ◊ (informa neacc. „-vă”; așezat după vb.pred.) Nu uitați, rogu-vă, după cîștigarea primei lupte, a bea un pahar, cu toată inima (CAR.). c) (forma acc., precedată de prep. „pe”, este urmată de una dintre formele neacc. „vă” sau „v-” care reia compl. direct exprimat prin forma acc.) Pe voi vă trimit la cărat piatră (VOIC.). 2 (în formă acc.; precedat de diverse prep. sau adv., îndeplinește funcția de atr., de compl. indir., de circ. de mod, de loc etc.) În cămara din fund... să nu intrați, că nu va fi bine de voi (ISP.). Ura noastră pentru voi nu va mai fi un simțămînt, ci o rațiune (EMIN.). La voi e cu putință tot ce la oameni pare Neputincios și greu (BOL.). ◊ Loc.adv. (Pe) la voi = a) în casa voastră; în gospodăria voastră; în familia voastră. Trec azi pe la voi (CA. PETR.). Δ (precizat prin „în casă”, „acasă”) Îngăduie-mă și pe mine la voi în casă, pîine cu vin să mănînc și eu (STANCU); b) în satul sau în orașul vostru; în părțile voastre. Nu știu cum o fi pe la voi; dar aici, dacă ține tot așa, apoi, peste vreo săptămînă, fără grijă, puteți veni cu copiii (CAR.). IV (la vocat.; adesea urmat de alte vocat. sau de determ. atr.) A mai venit de-atuncea să v-asculte, Voi, plopi adînci, cu voci și șoapte multe? (ARGH.). B (la dat. și la ac.; în formele neacc. „vă”, „v-” sau „vi-”, cu val. de pron.refl.) 1 (însoțește un vb. refl.) a) (la dat.; în formele neacc. „vă”, „v-”; așezat înaintea vb.) Cum v-ați putut închipui așa ceva? (VOIC.). Vă închipuiți cîte abuzuri se făceau în favoarea intereselor familiale (CĂL.). b) (la ac.; în formele neacc. „vă”, prin eliziune, „v-”; așezat înaintea vb.) O, eroi! care-n trecutul de măriri vă adumbriseți, Ați ajuns acum de modă (EMIN.). ◊ (după vb. la imper. sau la ger.) Cărăbăniți-vă de la mine și mă lăsați în pace! (CR.). C (la dat.; în formele neacc. „vă”, prin eliziune, „v-”, „vi-”, are val. de adj.pos.) I (indică posesiunea; în formele neacc. „vă”, prin eliziune, „v”; așezat înaintea vb.) Sub luna plină Vă strălucesc armurile ca noi (ISANOS). ◊ (după vb. la imper.) Încingeți-vă spada la danțul cel de moarte (EMIN.). II (indică apartenența) 1 (în formele neacc. „vă”, prin eliziune, „v-”; așezat înaintea vb.) Dacă n-a fost ea vrednică să vă răpuie capul, fii măcar tu vrednic s-o stîpînești (CR.). 2 (în forma neacc. „vi”; urmat de un pron.refl., de un pron.pers. – cu excepția fem. „o” – sau de formele conjuncte de indic, prez., pers. 3 sg. și pl, ale vb. „a fi”; așezat înaintea vb.) Inima nu vi se frînge? (BOL.). III (indică dependența) 1 (în formele neacc. „vă” sau, prin eliziune, „v-”; așezat înaintea vb.) Ce vă fac copiii? (SADOV.). 2 (în forma neacc. „vi-”; urmat de un pron.refl., de un pron.pers. – cu excepția femininului „o” – sau de formele conjuncte de indic, prez.,pers. 3 sg. și pl, ale vb. „a fi”; așezat înaintea vb.) Ce templu e acesta În care chiar copiii vi-i duceți jertfă? (CAR.). IV (cu val. sub.; cu val. de adj.pos.; în formele neacc. „vă-”, prin eliziune, „v-”; așezat înaintea vb.) În noaptea asta v-ați scris moartea... vorbi el cu voce joasă (SADOV.). ◊ (așezat după vb.; vb. este la imper. sau, înv., la viitorul I al indic.) Spuneți-vă părerea sinceră (CAR.). D (folosit ca pron. de politețe) 1 (la dat.; îndeplinește funcția de compl. indir.) a) (în formele neacc. „vă”, prin eliziune, „v-”; așezat înaintea vb. determ.) Dle președinte, vă sînt recunoscător de bunăvoință cu care mă conduceți în această dezbatere, foarte grea pentru mine (MAIOR.). b) (în forma neacc. „vi-”; urmat de un pron.refl., de un pron.pers. – cu excepția fem. „o” – sau de formele conjuncte de indic, prez., pers. 3 sg. și pl, ale vb. „a fi”; așezat înaintea vb. determ.) Dacă nu vi-i cu supărare, încotro mergeți d-voastră la vremea asta și pe locurile aistea, domnișorule? (HOG.). 2 (la ac.; îndeplinește funcția de compl.dr.) V-am rugat să-mi dați cuvîntul, dle președinte (MAIOR.). 3 (înv.; la ac.; în formă acc.; precedat de diverse prep. sau adv., îndeplinește funcția de atr., de compl.indir., de compl. de mod, de loc etc.) Despre voi era vorba, magnifice (E. BAR.). 4 (la ac.; în formele neacc. „vă” sau, prin eliziune, „v-”; așezat înaintea vb.) Cu cît m-am gîndit mai mult la felul în care v-ați purtat cu mine, cu atît mai din adînc a venit răscolirea (CA. PETR.). E (cu val. de dat. etic) Acuși vi-o spun. • dat. vouă, (înv.) voaoă, vă, v-, vi-; acuz. (pe) voi, vă. /lat. vōs.

Voi sînteți urmașii Romei? – Eminescu, Scrisoarea III – După ce glorifică vremile de care se-nvredniciră cronicarii și rapsozii, poetul deplînge că „veacul nostru ni-l umplură saltimbancii și Irozii”. Tot ce e perfid și lacom, toți flecarii și iloții, toți se dau drept patrioți. „Voi sînteți urmașii Romei? Niște răi și niște fameni!/ I-e rușine omenirii să vă zică vouă oameni!” Eminescu se referă la politicienii care, reîntorși de la Paris unde și-au făcut studiile „prin lupanare și cafenele”, își închipuiau că pot să aducă țării mari înnoiri. Poetul compară vitejia de odinioară cu patriotismul de paradă al pretinșilor reformatori. Expresia e adresată satiric celor care se împăunează în vorbe cu trecutul glorios, dar nu-l confirmă de loc prin faptele lor. LIT.

FAMEN, FAMĂN sm. Om castrat; eunuc: famenii să se priimească întru clirici PRV. -MB.; Niște răi și niște fameni, I-e rușine omenirii să vă zică vouă oameni EMIN. [lat. fĕmĭnus].

MUCOS, -OASĂ adj. 1. (Adesea substantivat) (Persoană, mai ales copil) care are muci la nas, căruia îi curg mucii; (în special) epitet dat unei persoane tinere obraznice, impertinente (și neserioase). V. m u c i u f l e t e, ț î n g ă u. Cf. ANON. CAR. Nici unul nu vrea să se facă jărtfă pentru ceelalți; cel mai ticălos și mai mucos din corăbieri nu primea aceasta. GORJAN, H. IV, 119/23. Taci, mucosule ! îl curmă bătrînul. NEGRUZZI, S. I, 172. Iaca mucosu ! ALECSANDRI, T. 1 532. Ieși afară, mucosule ! CARAGIALE, O. I, 119. Tocmai tu, un mucos ca tine o să izbutească ? ISPIRESCU, L. 82. Să-ți fie rușine la obraz, mucosule ! CONTEMPORANUL, vi₁, 30. Copilul devine mucos pentru toată viața sa. MARIAN, NA. 138. Dă-o dracului de mucoasă, că nu merită și să zică mersi că n-o zvîrlim pe drumur. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. I, 188. Lasă, fie și mucos, Numai fie sănătos ! DOINE, 40. Rumenele în potică Face mucoasa voinică. BIBiCESCU, R. P. 209. Toată ziua trag cu coasa, Sara mă culc cu mucoasa. ȘEZ. VII, 167, cf. II, 187, CANDREA, F. 309, com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI, ALRM II/I h 19. Cînd vei vorbi de mucos, Nici tu să fii urduros. PANN, P. V. I, 4/2, Dacă n-are frumos, Pupă și mucos. id. ib. II, 113/16, cf. GOROVEI, C. 44. (Regional, despre cai) Răpciugos. Cf. II IX 315, DR. V, 105. 2. (Despre membranele unor organe sau glande) Care secretează materii vîscoase, care produce mucus. Mucoasele fețe ale organelor hrănitoare. AR (1831), 455²/49. Pe dinăuntru glanda este căptușită de o membrană mucoasă cu o mulțime de cute, printre care se află produsul de secrețiune. BIANU, D. S. 489. 3. (Despre secreții organice) Care are aspect cleios, vîscos, gelatinos. La boala aceasta de mîncătură se întrebuințează și un fel de materie mucoasă. . . care se crede că e lepădată de acest fluture. ȘEZ. IV, 23. Buretele de bubă este îmbrăcat cu o materie mucoasă de culoare neagră ca păcura, cu puține sau mici zbîrcituri, tot mucoase. H IV 71. ♦ (Regional; substantivat, f.) Secreție a larvelor unor insecte; „lichid de gogoașă” (Cîmpulung Moldovenesc). Cf. CHEST. VI 97/3.4. (Rar; despre luminări) Cu muc (II 1). Mucoasa lumînare sfîrîind săul și-l arde. EMINESCU, O. I, 46. 5. (Regional; în sintagma) Cînepă mucoasă = cînepă de toamnă la care sămînța se formează în muc (II 3 b). Cf. PAMFILE, a. r. 169.Pl.: mucoși, -oase. – Și: muciós, -óasă adj. ALRM II/I h 19. – Muc + suf. -os.

moșcoálă, moșcoale, s.f. (reg.) Ocară, rușine: „Tu-acolo să arzi cu pară / Cum m-ai făcut de moșcoală” (Bârlea, 1924, II: 64). – Din moșcoli (MDA), cf. moșcoleală.

ZICE (zic; perf. zisei, †ziș; part. zis) I. vb. tr. 1 A arăta prin vorbe, a spune: și zise Domnul cătră Cain: unde iaste fratele tău Avel? (PAL.); puiu pre Dumnezeu martur că așa i-am zis (NEC.); măi! s{ca,1c} trecut de șagă, zic eu în gîndul meu (CRG.) ¶ 2 A vorbi: bine, domnule Chiriac, bine; zi înainte, că n’ai zis destul (CAR.); bine zici, ai dreptate; elipt. zice, zic, se vorbește, lumea zice: acest Atila... zice că era om ascuțit la minte (LET.); zic că atunce se cerca acel Han să se închine la împărăția Moscului (NEC.); ~ la ureche, a vorbi, a șopti la urecbe ¶ 3 ~ da, a afirma, a consimți, a aproba; ~ nu, ba, a tăgădui, a nu consimți, a nu aproba, a nu voi ¶ 4 A se exprima într’un anumit fel, cu anumite vorbe: zice un proverb: cuiul cel nou scoate pe cel vechiu afară (PANN); asta-i altă mîncare de pește, cum zice Românul; eu, ca ăla, cumnat mai mare, cum am zice ca și un frate, tot îi dam povețe fetei să mai rabde (CAR.); așa zicînd, spre a mă exprima astfel ¶ 5 A rosti o vorbă: nu mai zic nimănui nici pis! (ISP.); nu mai era chip să mai zică băiatul nici cîrc! (CAR.) ¶ 6 A obiecta, a reproșa: femeia aștepta... să-i zică cine știe ce, pentru că bucatele nu sînt bune (ISP.); ferice de părinții cari l-au născut, că bun suflet de om este, n’am ce zice! (CRG.); cine să-mi păzească onoarea? Chiriac săracul! n’am ce zice, onorabil băiat! (CAR.) ¶ 7 A pretinde, a susține: zice mă’sa că nu poate umbla, că de-abia s{ca,1c} sculat după lingoare (CAR.) ¶ 8 A admite, a presupune: să zicem că-i așa ¶ 9 A comunica o dorință, a porunci: zi-i să plece; fă ce-ți zic eu, nu cum vrei tu; fă ce-ți zice popa, nu face ce face el (ZNN.) ¶ 10 🎼 A cînta din gură sau dintr’un instrument: un Țigan zicea din gură și din cobză istoria lui Alimoș (I.-GH.); în picioare, doi țărani tineri... zic, unul din scripcă și altul din cobză (VLAH.); puse să zică din trîmbițe ca fie-care ostaș să se rînduească sub steagul său (BĂLC.); zic în fluier să mi se coboare caprele de la munte, și nu mai vin (NEC.); într’acele trei zile ce au șezut Turcul aicea... au zis surlele și dobele (MUST.); îndată și mehterhaueaoa din lăuntrul curții... începe ~ pentru cinstea sărbătorii (LET.) ¶ 11 A recita: ~ o poezie; întîiu începe unul și-l zice (colindul), adică îi rostește cuvintele... cîntîndu-l în același timp (PAMF.); ~ lecția; ~ rugăciunea ¶ 12 A citi: popa nu zice evanghelia de două ori pentru o babă surdă (ZNN.) ¶ 13 A crede, a socoti, a-și da părerea: eu zic că e bine așa; ce o să zică lumea de mine? ¶ 14 Ⓕ A-i ~ gîndul, a avea presimțirea: ne zice gîndul că vei peri (ISP.) ¶ 15 A vrea să zică, a) a avea de gînd să exprime, a vrea să dea să se înțeleagă: ce vrei să zici cu asta? nu vreau să zic că e leneș, dar nici prea silitor nu e; b) a însemna: dumneata ți-ai uitat și limba de cînd ai plecat din țară: vezi ce va să zică procopseala dobîndită de la străinii (ISP.); vă puteți închipui ce vra să zică a te scălda în Bistrița, la Broșteni, ...tocma în postul mare (CRG.); vrea să zică, va să zică, Mold. vra să zică, adică; prin urmare; care vr(e)a să zică, care va să zică, cu alte cuvinte: breee! oare vra să zică tu ești stâpîn aici și eu îs de haimana? (ALECS.); Care va să zică nu dai rubla? – Nu pot (CAR.) ¶ 16 A fi scris: oameni buni, știți voi ce zice în cartea aceasta? (ISP.); în izvoadele răposatului Mirou Logofătul aflu zicînd... să fie pe Cegîlnic, în Bugeac, această cetate (N.-COST.) ¶ 17 A (se) numi, a (se) chema: Grecii zic Italiei cu alt nume Hesperia, de pre Hesper, steaoa ceea căriia îi zicem noi luceafărul cel de noapte (M.-COST.); ~ cuiva pe nume; I-e rușine omenirii să vă zică vouă oameni (EMIN.). II. vb. refl. 1 A se numi, a se chema: boierii începuse a se zice Români, a vorbi și a scrie românește (I.-GH.); Dacă este așa, cum se zice la ceea care se află în pahar? – Cum să se zică? Iaca apă (ISP.) ¶ 2 Se zice, a) lumea zice, circulă svonul; b) se povestește: se zicea că are să treacă Vodă pe acolo spre mănăstire (CRG.); se zice că pe vremuri au trăit niște uriași prin părțile noastre ¶ 3 Cum s’ar zice, cu alte cuvinte, de pildă: în zilele lui Mihai-Vodă, oamenii cei vinovați, cum s’ar zice furii, tîlharii, nu aveau nici o trecere sau milă de iertare (NEC.) ¶ 4 A se părea, a avea aerul: s’ar zice că vrea să plouă; s’ar zice că-i pare bine că s’au închis școlile ¶ 5 A se pretinde, a vrea să treacă drept: se zice doctor și nu știe să dea o rețeta pentru friguri ¶ 6 A fi scris, menționat, pomenit: s’au sculat cu boierii lui, cari s’au zis mai sus, și au trecut Prutul Ia Țuțora (NEC.) [lat. dīcĕre].

URMAȘ sm. 1 Cel ce se coboară, descinde din cineva: Voi sînteți ~ii Romei? Niște răi și niște fameni! I-e rușine omenirii să vă zică vouă oameni! (EMIN.); făcu o nuntă de se duse vestea peste tot pămîntul, și rămase de povestit la ~ii ~ilor (ISP.) ¶ 2 Odraslă, progenitură: ca mîne, poimîne, te-i trezi că ai îmbătrînit și nu-ți rămîne nici un ~ (CRG.) ¶ 3 Moștenitor al tronului: care va trece pruba mai bine, acela va fi și cel mai viteaz și mai în stare să-mi fie ginere și ~ în împărăție (SB.); murise și împăratul d’acolo și nici el n’avea ~i (ISP.) [urma].

dogorăsc, a -î și -ésc, -í v. tr. (vsl. do-gorĕti, a arde de tot, rus. do-gorĕtĭ, sîrb. dogoriti. V. ogor). Ard, frig: soarele, focu dogorește. Fig. Fac să-ți fie foarte rușine: mĭ-ai dogorit obrazu cu purtarea ta.

CA¹ adv. (Introduce al doilea termen al unei comparații) I. (Se compară două sau mai multe lucruri, ființe, situații etc.) 1. La fel cu, cum (e), precum, (e), după cum (e). O fetișcană, ca sute și mii Din multele țării țesătorii. DEȘLIU, G. 47. Nu se află pe lume pești ca cei din apa Moldovei și a Bistriței, luminoși și iuți ca argintul-viu. SADOVEANU, N. F. 30. De n-ar fi și unul ca mine pe acolo, degeaba vă maț bateți picioarele ducîndu-vă. CREANGĂ, P. 246. A fost odată ca-n povești, A fost ca niciodată... EMINESCU, O. I 167. O cîmpie... lungă ca pustiul. ALECSANDRI, P. I, 189. ◊ (Se compară două acțiuni) S-a pus Lina, pe tăcut, Și vedeam că-i umblă ochii... Ca la șerpi ii umblă ochii. COȘBUC, P. I 50. Cum să te duc: ca vîntul, ori, ca gîndul? CREANGĂ, P.197. Ca-n vis, așa vii! EMINESCU, O. I 120. ◊ (În comparații eliptice) Ca la ușa cortului, Ca la Breaza etc. = nume dat unor dansuri populare. ◊ Expr. Unul ca altul v. altul. Ca acela (sau aceea) v. acela. Ieri ca și astăzi = totdeauna. ♦ (În comparații cu noțiuni cantitative) Cît. Înalt ca bradul. ▭ într-o zi veni la împărat o babă bătrînă... și mică, mică, ca tine de mică... DELAVRANCEA, V. V. 255. 2. (În loc. conj.) Ca și cum sau ca cum = parcă. Zidul pieri ca și cum n-ar fi mai fost. ISPIRESCU, L. 26. Pentru... noi e greu de făcut trebi de acestea. Dar la o împărăție, ca cum te-ar pișcă un purice, nu se mai bagă în seamă. CREANGĂ, P. 258. Îmi spune că mă iubește ca și cum m-ar întreba ce mai fac. NEGRUZZI, S. I 55. Ca și cînd = parcă. Picioarele nu se mai mișcară, ca și cînd ar fi fost butucite. ISPIRESCU, L. 35. 3. (În asemănări aproximative, uneori urmat de «și») Aproape, cam, aproximativ. De un trai ca ăsta... sînt ca și sătul. STANCU, D. 127. ◊ (Se compară noțiuni cantitative) Mai era ca o jumătate de oră de urcat. VLAHUȚĂ, O. A. 279. O copilă ca de 10 ani de mărișoară. RETEGANUL, P. I 34. Era... înalt ca de opt palme și jumătate. ISPIRESCU, U. 28. O colecțiune ca de vreo 390 volume vechi, foarte rău conservate. ODOBESCU, S. I 339. ◊ Expr. Ca mîine (poimîine) = în curînd, nu peste mult timp. Ca mîne, poimîne mi se împlinesc anii. CREANGĂ, P. 161. Ca ieri (alaltăieri) = nu de mult timp, de curînd. (Pentru întărirea aproximației, «ca» este urmat uneori de «la» sau «la vreo») Trecuseră ca la trei ceasuri de cînd se luminase de ziuă. DELAVRANCEA, H. T. 250. ◊ Un fel de... Din adierea vîntului prin ierburi, din țîrîitul greierilor, din mii de sunete ușoare și nedeslușite, se naște ca o slabă suspinate ieșită din sînul obosit al naturei. ODOBESCU, S. III 17. ◊ Expr. (învechit) Ca ce (fel de) = cam ce (fel de). Bine, tătuțule, ca ce să fie asta, de n-am întîlnit eu, cale de atîtea zile... nici un suflețel de om p-aici? ISPIRESCU, L. 101. Ca ce fel de zăticneală ai putea să întîmpini din pricina asta? CREANGĂ, P. 203. Omul la vînătoare... nici nu prinde de veste ca ce timp mai este. ODOBESCU, S. III 197. Filozoafe, vei putea ghici Ca ce lucru este în ăst sac d-aci? PANN, P. V. I 48. 4. Decît. Mai mare strălucire și gingășie ca aceasta nu se mai văzuse. ISPIRESCU, L. 38. Cerbul acela este bătut tot cu pietre scumpe, mult mai mari și mai frumoase ca acestea. CREANGĂ, P. 217. Cît de mare-i pămîntul, Ce-i mai urît ca urîtul? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 8. II. 1. (Se compară o noțiune cu ea însăși) în felul...; cum e obiceiul, cum se știe. Lumea, ca lumea, se uita curios după el. VLAHUȚĂ, la TDRG. Copiii, biet, ca copiii, nu știau ce să facă, ce să dreagă, ca să umble după placul ei. ISPIRESCU, L. 333. ♦ (Cu sensul reieșind din întreaga comparație) Treacă-meargă, fie. Stăpînu-tău, ca stăpînu-tău; ce ț-a face el, asta-i deosebit de bașca... însă pe mine căutați să nu mă smintiți: fata și ochii din cap, căci atîta vi-i leacul. CREANGĂ, P. 266. Acu, ziua ca ziua... mă mai ieu cu caprele, dar noaptea... toate stihiile năpădesc pe mine. ALECSANDRI, T. 616. Expr.Toate ca toate, dar... = toate le înțeleg, dar... Toate ca toate, dar cum de nu ți-a fost rușine să faci o faptă ca asta? La TDRG. 2. În calitate de..., fiind... Să-ți trăiască calul... ca un năzdrăvan ce este; căci de nu era el, te mîncam fript. ISPIRESCU, L. 5. Pornesc, spînul înainte, ca stăpîn, Harap-Alb în urmă, ca slugă. CREANGĂ, P. 207. Ca un om care-i mai bătrîn, ar fi bine să intre el în vorbă cu șătrarul. ALECSANDRI, T. 757. ♦ În loc de..., drept... Să-și aleagă... o ladă, care-a vrea ea, să și-o ieie ca simbrie. CREANGĂ, P. 289. Ipolit se putea socoti ca mort. NEGRUZZI, S. I 57. ◊ (Familiar) Expr. Ca ce? = pentru ce? cu ce scop? Ca ce ți-ai mai luat paltonul? Nu vezi că-i cald? 3. Cu privire la..., în ce privește..., referitor la... Ca formă, lucrarea nu lasă de dorit. 4. (Explicativ sau enumerativ) Cum, precum, așa, bunăoară, de exemplu. Animale sălbatice, ca: lupul, ursul, vulpea.

JUDECATĂ, judecăți, s. f. I. 1. Facultatea de a gîndi logic, de a descoperi pe cale rațională relațiile dintre fenomene; minte, rațiune, inteligență. Au covîrșit puterea mea de judecată. CARAGIALE, O. III 248. Critica lui era plină de dreaptă judecată și de bunăvoință. GHICA, S. A. 80. ◊ Loc. adj. Cu judecată = cu bun simț, cu tact, cuminte, serios. Fata cea mai mare era mai tăcută și mai cu judecată. ISPIRESCU, L. 175. 2. (Logică) Legătură riguroasă între două noțiuni, dintre care una (predicatul) definește și lămurește conținutul celeilalte (subiectul). II. Acțiunea de a judeca, dezbatere judiciară; proces. În mijlocul ogrăzii moș Șărban, înconjurat de ceilalți țărani, se sfătuiau ce să mai vorbească mîne la judecată. BUJOR, S. 144. Nu te vîrî în judecăți. NEGRUZZI, S. I 248. ◊ Fig. De ce fugi, domnule Nică? C-ai fost la boierul cel bătrîn? Să nu-ți fie rușine și nici rău să nu-ți pară, că s-a apropiat ziua judecății. REBREANU, R. I 298. ◊ Expr. A da (sau a trage) în (sau a chema la) judecată = a chema pe cineva în fața justiției, a intenta cuiva un proces. (În religia creștină) Judecata de apoi = judecată solemnă în fața căreia se crede că dumnezeu va chema pe toți oamenii cînd va veni sfîrșitul lumii.

PLESCĂ'I, plescăi și plescăiesc, vb. IV. Intranz. A scoate un sunet caracteristic desprinderii bruște a limbii de cerui-gurii sau a buzelor una de alta, în semn de plăcere (mai ales cînd se mănîncă ceva gustos); a mînca cu zgomot. La început ți-a fost rușine să mănînci și-ți era ciudă că plescăiești cînd sorbi. PAS, Z. I 69. Englezul îl goli dintr-o dată, plescăi din limbă, închise o clipă ochii și întinse din nou paharul. BART, S. M. 98. ◊ Fig. [Focul] creștea tot mai roșu, plescăind și lingînd cerul vînăt cu limbile lui gigantice. CAMILAR, N. I 182. ◊ Tranz. (Rar) Băiatul povestește a doua zi, plescăind buzele, cum s-a ospătat: cu supă și friptură și cozonac. PAS, Z. I 67. 2. A lovi (în special într-un corp lichid sau moale) producînd un zgomot caracteristic; a pleoscăi. Prizonierii legați cu funii treceau mereu pe uliți, prin noroiul în care plescăiau copitele cailor. DUMITRIU, N. 124. [În mîl] plescăia lipicios cîte o coadă de crap. GALAN, Z. R. 45. La început lopețile făceau zgomot, plescăind degeaba, ca și cum ar fi fost mînuite de copii. D. ZAMFIRESCU, R. 121. ◊ Tranz. Alunecă gîrla-ntre sălcii; În luntre-un copil de pescar Tot plescăie undița-n apă Și fluieră micul ștrengar. IOSIF, T. 134. [Papucii] știe să-i poarte și să-i plescăiască. TEODORESCU, P. P. 78. ♦ (Despre lichide) A se lovi de un corp tare, făcînd să se audă un zgomot caracteristic. Gheorghe Soare urcă și rămase agățat de-un butoi în care apa mai plescăia, zbătîndu-se. MIHALE, O. 365. O luarăm încet de-a lungul docului, pe cînd valurile răscolite plescăiau la mal. DUNĂREANU, CH. 94.

Guenille, si l’on veut: ma guenille m’est chère (fr. „Zdreanță, dacă vreți, dar zdreanța mea mi-e scumpă”) E un vers al lui Molière din Femeile savante (act. II, sc. 7). În această comedie, jupîn Crizal e constrîns de nevastă și de cumnată (femei „savante”) să dea afară bucătăreasa, care îi făcea niște ciorbe delicioase, pe motivul că franțuzeasca ei populară supără urechile lor delicate. Crizal nu se poate totuși consola și zice: „Eu mă hrănesc cu ciorbă și nu cu limbaj savant”, la care nevastă-sa indignată îi răspunde că-i pur și simplu o rușine pentru un om să se coboare la asemenea nevoi materiale: „Ce prețuiește trupul, această biată zdreanță Ca să-i acorzi cu gîndul măcar vreo importanță?” Și atunci Crizal îi replică: „Ba, trupul sînt eu însumi, și-l îngrijesc cum pot Din parte-mi fie-o zdreanță, dar are-ntîietate.” Acest vers e invocat în sensul că trebuie să acordăm locul cuvenit satisfacțiilor sau necesităților materiale. În acest sens l-a și folosit economistul francez Frédéric Bastiat (1801-1850) – citat de Karl Marx în vol. I din Capitalul – cînd în lucrarea sa, intitulată Armonii economice, spune: „Sînt oameni care bagatelizează ceea ce ei numesc cu dispreț nevoi materiale, satisfacții materiale. Ei îmi vor spune, fără îndoială, ca Belise lui Crizal: «Trupul, această zdreanță»... și mă vor blama că am semnalat ca una din primele noastre nevoi: hrana”. LIT.

NĂTÎNTOC adj. și sm. Olten. Băn. Trans. Om nătîng, tîmpit, neghiob; o! ierte-te Dumnezeu, nătîntocule, dar nu ți-ar fi chiar rușine să nu vrei tu a merge în pădure fără mine? (RET.); chiamă alt martor, o femeie cam nătîntoacă (LUNG.).

NECINST'I (-tesc) l. vb. tr. 1 A nu arăta, a nu da cinstea cuvenită ¶ 2 A lipsi de cinste, a face de rușine, a desonora: cine să fie acel neomenit carele mi-a necinstit perii cei albi ai bătrînețelor mele! (ISP.); cînd bate cineva, mai mult necinstește decît cînd ocărăște (LEG.-CAR.); cum ai făcut, tîlharule, să necinstești fata (BR.-VN.) II. vb. refl. A-și pierde cinstea, a se desonora; a se face de rușine: a! tu vrei să mă necinstesc, să învăț buchile tale! (NEGR.) [cinsti].

*pudoáre f., pl. orĭ (lat. pudor). Rușine, sentimentu care te face să evițĭ faptele necuviincĭoase orĭ ordinare.

ARVUNĂ, arvune, s. f. Acont (plătit mai ales la o vînzare sau la o închiriere). Trebuie să-mi dea zilele astea arvuna ca să cumpăr materiale. PAS, Z. I 101. Deocamdată să punem mînă de la mînă ce avem și ce-om mai putea aduna, noi, cîți sîntem și alții care-or vrea, să facem arvuna, c-apoi nu ne-om lăsa noi de rușine să nu plătim. REBREANU, R. I 132. ◊ Fig. L-am socotit de bună-credință, deși pe oamenii ăștia care dau arvună de făgăduieli și jurăminte nu prea îi iau în serios. BASSARABESCU, V. 129. – Variantă: (popular) arvonă (CONTEMPORANUL, III 820) s. f.