ONORABIL, -Ă, onorabili, -e, adj. Vrednic de cinste, de stimă, de respect; cinstit, stimabil, respectabil. Sînt oameni care ocupă în societate un rol mult mai onorabil decît regii. LIT. ANTIMONARHICĂ 156. Această căsătorie... era mult mai onorabilă decît soarta unei cadîne orientale. HASDEU, I. V. 173. Nu-i rușine pentr-un om cumsecade să-și cîștige pînea zilnică într-un chip onorabil. CONTEMPORANUL, VII 201. ◊ Amendă onorabilă v. amendă. ◊ (Învechit, ca epitet dat unei persoane sau unei instituții) Domnilor!... Onorabili concetățeni!... Fraților! CARAGIALE, O. I 155. După a treia și a patra recidivă, onorabila dicasterie îi despărți [pe soți]. NEGRUZZI, S. I 79. ◊ (Ironic) Acest onorabil serdar e director la agie și am însemnat că el ne urmărește ca umbra peste tot locul. ALECSANDRI, T. I 138. ◊ (Adverbial) Eu am apelat la dumneata numai ca să-mi dai ocazie să muncesc și să arăt la ce sînt bun. – Foarte frumos. Foarte onorabil. C. PETRESCU, C. V. 134. Și-a plătit onorabil datoria ei. GHEREA, ST. CR. III 125. ◊ (Substantivat) Stimabile, onorabile, faceți tăcere. CARAGIALE, O. I 147. (Ironic) Cam ce credit merită onorabilul în piață? GHEREA, ST. CR. I 232.