opțiuni
help ajutor
963 de definiții conțin toate cuvintele căutate (cel mult 183 afișate)

AUZ s. n. 1. Unul dintre cele cinci simțuri, cu ajutorul căruia se percep sunetele. Dacă ar fi avut cineva auz ca firul argintului, ar fi deslușit cum plesnesc bulbii în glii. CAMILAR, TEM. 102. Încă tot nu sîntem lipsiți de simțul auzului și, prin urmare, ne place a asculta povești frumoase. NEGRUZZI, S. I 245. ◊ Expr. A-i lua (cuiva) auzul = a asurzi (pe cineva). Nichifor avea o biciușcă... cu care pocnea de-ți lua auzul. CREANGĂ, P. 107. Stropșitul de Ion, cu talanca de la oi, cu cleștele și cu vătrarul, face o hodorogeală și un tărăboi de-ți ia auzul. CREANGĂ, A. 39. ♦ Însușirea de a distinge o notă muzicală justă de una falsă; ureche muzicală. 2. Auzire, auzit. S-a bucurat... la auzul acestor vorbe. RETEGANUL, P. III 78. Nu mă sfiesc... s-o mărturisesc în auzul oamenilor. ALECSANDRI, T. II 25.

SLUJI, slujesc, vb. IV. Intranz. I. (În concurență cu servi) 1. A munci ca slugă în gospodăria sau în familia cuiva, a fi slugă; (învechit) a ocupa o funcție publică (ca dregător) sau a servi în armată (ca oștean). Apoi am rămas singur, slujind pe la unii și pe la alții la viței și la mioare, după puterile mele. SADOVEANU, P. M. 55. Știi cui slujești? DELAVRANCEA, O. II 111. Da cum... să slujești tu degeaba? – zise baba cea vicleană – cum să nu-ți iei tu dreptul tău? EMINESCU, N. 22. Ai copii? – Trei băieți și o fată. – Și unde sînt? – Doi slujesc în oaste. NEGRUZZI, S. I 59. M-au întrebat pe care sfetnic... cunosc eu, că au ajuns în cea mai înaltă treaptă, făr’de a sluji întîi la cea mai mică. GOLESCU, Î. 138. ♦ Tranz. (Folosit și absolut) A munci pentru altul, a fi în serviciul cuiva. Din trei-patru vorbe tîrgul fuse gata, că adecă: copilul babei să slujească pe bătrîni un an pentru 30 bani de argint. BOTA, P. 44. Știu una și bună, să-mi slujesc stăpînul cu dreptate. CREANGĂ, P. 203. ◊ (Ironic) Nu te-am știut eu, că-mi ești de aceștia, că de mult îți făceam feliul!... Dar trăind și nemurind, te-oi sluji eu, măi badeo!... Paloșul ista are să-ți știe de știre. CREANGĂ, P. 236. ◊ Fig. Patru oameni, tăcuți și gravi, pătrunși parcă de marea lege a lumii pe care o slujesc, apar din timp în timp la gura ferăstrăului, trăgînd înăuntru trunchiurile cărora le-a venit rîndul. BOGZA, C. O. 130. ◊ Expr. A sluji la masă = a aduce, a servi mîncările și băuturile la masă. Fetele împăratului s-au pus cu rugăminte pe lîngă spîn să deie voie lui Harap-Alb ca să slujească și el la masă. CREANGĂ, P. 231. (Refl. pas., parafrazînd expresia) Știam [că e dimineață] după ciocolata ce ni se slujise cu puțin înainte. M. I. CARAGIALE, C. 97. ♦ Refl. A se servi de cineva sau de ceva. Nu mă pot sluji de mîna stîngă. CAMIL PETRESCU, U. N. 404. Paloșul și sulița să le ții la îndemînă, ca să te slujești cu dînsele cînd va fi de trebuință. ISPIRESCU, L. 4. ♦ Refl. A se servi pe sine. De ce te scumpești pentru nemica toată și nu-ți iei o slugă vrednică, ca să-ți fie mînă de ajutor la drum? – Acum deodată, încă tot nu... m-oi mai sluji și eu singur, cum oi putea. CREANGĂ, P. 201. ♦ Tranz. Fig. A servi, a ajuta pe cineva. Mai pasă de ține minte toate cele și acum așa, dacă te slujește capul, bade Ioane. CREANGĂ, A. 41. Dacă videa și videa că norocul nu-l slujea... ALECSANDRI, P. P. 86. 2. (Despre obiecte sau despre abstracte, de obicei urmat de determinări arătînd scopul) A servi la ceva, sau drept ceva. Nu-i slujea la nimic voinicia. STANCU, D. 5. Ușa odăii care slujea de sufragerie, salon și birou era dată de perete. REBREANU, I. 64. ◊ Fig. Inimă... Ce-ți slujește de a plînge, De-a vărsa lacrimi de sînge? ALECSANDRI, P. II 101. II. A oficia o slujbă religioasă. Oamenii se adunară în grabă și aflară pe părinte în odăjdii, slujind. SADOVEANU, O. VII 113. Măi! al dracului venetic și ceapcîn de popă... vedea-l-am dus pe năsălie la biserica Sfîntului Dumitru de sub cetate, unde slujește. CREANGĂ, A. 43.

MEMORA vb. I. Tranz. 1. (Învechit, folosit mai ales la participiu) A aduce cuiva aminte un lucru (uitat) (LM), a aminti; p. ext. a expune, a relata (BARCIANU, LM) ; a menționa. În a. 1738, se mai intîmplară unele schimbări, care pentru ardeleni merită să fie memorate. BARIȚIU, P. A. I, 282. Din cauzele memorate pînă aci, încă tot nu se poate esplica mărimea perderilor din Boemia. id. ib. M, 382. 2. A reține în memorie (de obicei depunînd un efort, ínvățînd anume) ; a memoriza. Cf. BARCIANU, V. Orice creațiune presupune o îndelungată observație. . . care permite actorului de a memora mii de atitudini. IBRĂILEANU, SP. CR. 226. Mai erau și alții, ale căror nume nu le-am memorat. SADOVEANU, E. 162. A cerut elevilor doar să memoreze un șir de cunoștințe. GÎ 1963, nr. 689, 7/2. – Prez. ind.: memorez. – Din lat. memorare, fr. mémorer.

ZGUDUIRE, zguduiri, s. f. Acțiunea de a zgudui. Scuturare, cutremurare, zdruncinare; fig. frămîntare. Gîndeam la zguduirea ce se făcu în Europa, NEGRUZZI, S. I 294. 2. Fig. înfiorare, cutremurare, zguduitură (2). Toderiță a simțit zguduire în suflet. VORNIC, P. 64. Urmăream în justițiabilii mei zguduirea sufletească... și făgăduința de îndreptare. GALACTION, O. I 28. Fanny încă nu știe... tot adevărul, dar am preparat-o și o preparăm noi mereu, așa ca aflarea nenorocirii să nu-i poată face zguduire. CARAGIALE, O. VII 28.

modulație I. (Fiz.) Variația în timp (după o anumită lege, corespunzătoare unui mesaj de transmis) a unuia din parametrii unui semnal purtător. În cazul semnalelor purtătoare sinusoidale, se utilizează m. de amplitudine* sau de frecvență*. În fenomenul bătăilor* acustice are loc o m. de amplitudine a undei care rezultă din suprapunerea altor două de frecvență apropiată, m. manifestată prin întăriri și slăbiri perioadice (v. perioada (2)) ale sunetului rezultant. Cercetările electroacustice arată că efectul vibrato* vocal are un caracter complex, constând din variații periodice simultane de frecvență, de intensitate* și de timbru* ale sunetului emis; aceste variații se repetă, în mod normal, de c. șase ori pe secundă. Diferențele de frecvență sunt de c. un semiton* în cazul vocii și de c. un sfert de ton (v. microinterval) în cazul instr. muzicale la care se poate obține acest efect. Diferențele de intensitate sunt foarte mici (2-3 dB). În tremolo* vocal, m. de amplitudine este minimă, pe când cea de frecvență mare (7-10 perioade*/s), ceea ce dăunează calității emisiei sonore. II. Procesul schimbării unui centru tonal [v. tonalitate (2)] cu un altul sau a unei configurații modale* [ori sonore, organizată, și delimitată, îndiferent în ce sistem (II)] cu o alta. M. este deci proprie organizărilor muzicale nu numai pe baza principiului subordonării sunetelor (gravitație), care reclamă un centru bine determinat și afirmat sonor (unele moduri, gamele* sistemului tonal, sau unele configurații sonore ce posedă un centru stabil), ci și întregului sistem modal (deci și modurilor care nu sunt constituite pe o ierarhie a sunetelor). Astfel, simpla schimbare a unei configurații modale cu alta, fără a implica un proces complex, se poate numi propriu-zis m. Ideea existenței unui proces clasic, prin care se efectuează m. în cadrul tonalității (1) ar putea infirma această părere. Dar tot tonalitatea ne-a obișnuit cu m. bruscă în care nu este implicat nici un proces tehnic ci doar unul psihologic. Și tot tonaliștii, prin lărgirea conceptului tonal, ne-au obișnuit cu zone tonale comune în care m. își pierde la un moment dat funcția, zonele tinzând spre o „nebuloasă” fapt ce, până la urmă, a dus la atonalitate* (v. și dodecafonie). Astfel, în ideea tonalității lărgite, schimbarea unei anumite configurații sonore, care se afirmă psihologic pe o suprafață muzicală mai amplă, cu o alta, care se va afirma în continuare, implică ideea de m. Mergând mai departe cu raționamentul și considerând, într-o accepție europ., atât sistemul tonal cât și cel serial*, cazuri particulare ale unui modalism lărgit, vom constata că ideea de m. ar corespunde și serialismului atunci când se produce o schimbare de serie* (și nu o schimbare de formă sau transpoziție* a seriei). Mai mult, Șt. Niculescu tratând intersecția categoriilor sintactice prin trecerea de la o sintaxă (2) la alta (cu ajutorul elementelor comune), numește un atare proces „m. de sintaxă”. Tragem de aici concluzia că m. în sensul larg al cuvântului, înseamnă o schimbare (tehnică și psihologică) de stare a unei configurații sonore bine afirmate (stabile) cu o alta ce se va afirma ulterior. Bineînțeles acesta este aspectul abstract al m., considerând și sistemul temperat* ca o parte a sistemului modal netemperat, ce cuprinde totalitatea muzicilor extraeuropene (un sistem extrem de vast și bogat, în care m. acționează, în primul rând, la nivel psihologic, presupunând un proces foarte complicat de semnficații legate de stare). ♦ Practic, în muzica europ., unde termenul este folosit atât în teoria (2) muzicii (în studiul melodiei*) cât și în armonie (III, 1-2) reclamând un proces de schimbare a centrului sonor de pe un sunet pe altul, cu sau fără schimbarea modului, distingem două aspecte: m. în sistemul tonal și în sistemul modal (în accepția europ.). Prin m. în sistemul tonal (impropriu numită modulație; D. Cuclin propune termenii: tonulație – pentru trecerea dintr-o tonalitate în alta fără a se schimba modul, respectiv: Do-La; tono-m. – pentru schimbarea tonalității și a modului respectiv: Do-la; m. pentru schimbarea modului respectiv: Do-do), se înțelege un proces de trecere de la o tonalitate la alta ce urmează anumite reguli bazate pe înlănțuirile tonale urmărind două criterii: gradul de afirmare a noii tonalități și gradul de înrudire a tonalităților (v. cercul cvintelor). După primul criteriu determinăm: inflexiunea modulatorie (se „atinge” pe o suprafață mică o altă tonalitate, revenindu-se la cea de la care s-a plecat), m. pasageră (se ajunge într-o tonalitate care nu se afirmă, ci are doar funcție de tranziție spre o alta) și m. definitivă (unde se afirmă și se stabilește o altă tonalitate pe o suprafață muzicală mai mare). Cel de-al doilea criteriu se referă la m. la tonalități apropiate (deci la cele înrudite de gradul I – la relativă*: Do-la și la-Do; la D: Do-Sol; la relativa D: Do-mi; la Sd: Do-Fa; la relativa Sd: Do-re) și m. la tonalități depărtate pe scara cvintelor care presupune un proces mai complex, unde măiestria compozitorului este pusă la încercare. În acest sens se utilizează procedee ca: m. prin tonalități tranzitorii, prin progresii* modulatorii melodice sau arm., prin schimbarea modului (la omonimă*: Do-do), prin pasaje cromatice (cromatismul* în armonie: a se analiza muzica lui R. Wagner, R. Strauss etc.), prin substituirea de funcțiuni* (prin trepte* comune), prin enarmonie (2) (melodică sau armonică) și prin m. bruscă (folosind situații psihologice). ♦ În sistemul modal, procesul m. prezintă o multitudine de posibilități. Totuși, câteva principii mai des întâlnite, considerate generale pentru modurile sferei muzicale europ., se cer menționate: inflexiunea prin trepte mobile, schimbarea configurației modului păstrându-se tonica finală* (v. metabolă), schimbarea atât a tonicii cât și a configurației modale, m. prin fragmente și zone modale caracteristice sau comune etc. Dintr-un punct de vedere teoretic mai nou, în sistemul tonal și în cel modal păstrarea configurației tonale sau modale și schimbarea centrului (tonicii) nu constituie o modulație și o transpoziție (de ex. Do-La = transpoziția configurației gamei Do major – a configurației tonale model – pe sunetul La, de unde rezultă gama La major). Acest fel de a privi lucrurile ar reprezenta o extindere a concepției teoriei seriale* asupra sistemului de organizare tonală sau modală. În sfera teoriei tonale este infirmat un asemenea mod de gândire (corect, în schimb aplicat ulterior unor practici muzicale deja constituite, dar ceea ce nu înseamnă că nu poate fi utilizat în analiza unor principii tonale!), procesul m. definindu-se în limitele accepției clasicismului* muzical, bazat pe culoarea particulară a fiecărei tonalități și pe latura afectiv-psihologică a modurilor (major*-minor*). Cu toate că în perioada renascentistă au existat unii compozitori vizionari în tratarea procesului m. ca Gesualdo da Venosa (poate pentru că armonia tonală încă nu-și stabilise toate coordonatele în mod precis), epoca clasică a impus un principiu restrictiv care, încetul cu încetul, începând cu ultimele lucrări mozartiene și cu Beethoven, s-a deschis, lăsând loc cromatismului ce a dominat perioada romantică. M. cromatică și cea enarmonică culminează în muzica lui R. Wagner, ca mai apoi lărgirea tonalității să ducă la pierderea coordonatelor clasice în ceea ce privește procesul m., ajungând în sec. 20 într-o stare incertă. De pildă, în concepția lui Hindemith, m. înseamnă o trecere de la o zonă tonală la alta unde „diferențierea ponderii acordice ne permite să alcătuim serii de acorduri* în care să se afle opuse, la un moment dat, două tonalități bine distincte”. Astăzi s-ar impune, datorită revenirii la ideea de centru, o reevaluare, bineînțeles pe alte coordonate, a procesului m.

LIMPEZIȘ, limpezișuri, s. n. 1. (Rar) Întindere de apă limpede. 2. Suprafață netedă, lipsită de vegetație; loc deschis, larg. Trenul iese din pădurea de sălcii care începe de cum treci Siretul și dă în limpezișul șesului. SP. POPESCU, M. G. 36. Nu înnoptase încă de tot cînd întîmplarea mă scoase mai la limpeziș. HOGAȘ, M. N. 76. 3. Limpezime (2), claritate. În limpezișul cerului se vede luna ca o seceră de argint. VLAHUȚĂ, O. AL. I 158.

TOT5, TOATĂ, toți, toate, pron. nehot. I. (Numai la pl., cu nuanță de numeral nehotărît) Lucrurile sau ființele cîte intră în discuție sau care sînt de același fel (fără să lipsească nici unul). Vreau banii pe jumătate, dacă nu toți! DELAVRANCEA, H. T. 39. Sînt adunate toate în curte. ISPIRESCU, L. 7. La vederea acestei minunății, toți au rămas încremeniți. CREANGĂ, P. 229. După ce-i uciseră mai pe toți, se întoarseră la locul luptei. BĂLCESCU, O. II 258. ◊ (În corelație cu cîți, cîte) Cîte fete ardelene, Toate-s negre la sprîncene. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 28. Cîte cară cu povară, Toate suie și coboară. id. ib. 127. ◊ Expr. Cîte toate v. cît5 (III). ◊ (Construit cu prep. «cu»; de obicei în forma toții, toatele) Dormim cu toatele la conac. DUMITRIU, B. F. 148. Și după ce ne culcam cu toții, noi băieții, ca băieții, ne luam la hîrjoană. CREANGĂ, A. 40. Cu toții, săltînd de bucurie, s-au apucat de grumazul tatălui lor. DRĂGHICI, R. 8. Noi cu toți să ne-nfrățim Și cu toții să trăim. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 205. ◊ (Întărit prin repetiție) Dacă s-au adunat ei toți cu toții, împăratul s-a tras de țăcălie, scrîșnind strașnic. CARAGIALE, O. III 27. II. (Cu sens neutru, în opoziție cu nimic) 1. (La f. pl. sau la sg. în forma tot sau totul) Lucrurile cîte există sau cîte intră în discuție (fără nici o excepție). Dacă nu mi s-or mai întoarce feciorii, ne-om duce și noi, eu și cu baba Cireașa, unde se duc toate. SADOVEANU, N. P. 8. Dar cine ești tu, zise Ivan cam zborșit, de te lauzi că știi toate? CREANGĂ, P. 299. El zboară, gînd purtat de dor, Pîn’ piere totul, totul. EMINESCU, O. I 176. Luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie. id. ib. I 130. Tot împrejuru-i era tăcere. ALEXANDRESCU, P. A. 74. ◊ Loc. adv. Înainte de toate = în primul rînd; mai presus de orice altceva. Care om nu ține la viață înainte de toate? CREANGĂ, P. 206. După toate v. după (II 1). ◊ Loc. conj. Cu toate că... = deși, măcar că... ◊ Expr. Multe (și) de toate v. mult2 (II). Femeie la toate = femeie de serviciu care îndeplinește singură toate treburile dintr-o casă. A da toate pe una v. da3 (I 6). A-și băga nasul în toate v. nas. ♦ (Precedat de «și» și completînd o enumerație) Restul care n-a fost amintit; celelalte. A lăsat și bani, și tot, și s-a dus. CREANGĂ, P. 60. Încă mă mier cum am scăpat cu viață; lehamite și de împărăție și de tot, că doar, slava domnului, am ce mînca la casa d-tale. id. ib. 188. Ochii tăi și toate-s bune, Sprîncenele-ți fac minune; Ochii tăi și toate-mi plac. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 23. ◊ (Urmat de o subordonată relativă introdusă prin «ce») Puse la cale să-i gătească de drum merinde și tot ce-i trebuia. ISPIRESCU, L. 3. ◊ Expr. Toate ca toate (sau, rar, toatele) = celelalte ar mai merge, treacă-meargă. Toate ca toate, numai povețele ce ți-am dat să nu le uiți. ISPIRESCU, L. 16. Toate ca toatele, dar cînd am auzit eu de tata, pe loc mi s-a muiat gura. CREANGĂ, A. 58. Toate ca toate, dar urîtul îi venea de hac. id. ib. 140. ♦ (Predomină ideea de varietate, de diversitate) Orice lucru, fără alegere. Care cum venea de la cîmp, lăsa tot în mijlocul ogrăzii și alerga atras de țipetele Floricăi. BUJOR, S. 47. Ei tot și voi nimica; ei cerul, voi dureri! EMINESCU, O. I 60. ◊ (Urmat de o subordonată relativă introdusă prin «ce») Făcea tot ce i se spunea, de nimic nu cîrtea, nimic nu dorea. VLAHUȚĂ, O. A. 139. Fiii cei mari ai împăratului povățuiră pe logodnicele lor ca să facă și ele tot ce va vedea pe zîna că face. ISPIRESCU, L. 39. Nu se mănîncă tot ce zboară. NEGRUZZI, S. I 251. 2. (În forma de sg. tot sau totul) Lucrurile cîte se țin laolaltă, formînd un ansamblu, fără ca să lipsească nici unul. Spunea tot ce știa. ISPIRESCU, L. 9. Întrebînd-o despre gospodărie și bărbat, ea a spus tot ce știa. CREANGĂ, P. 86. ◊ Loc. adv. Cu totul (și cu totul) sau cu totului tot sau cu totului totului = pe de-a-ntregul, în întregime. Făcu, cum zisese, doi feți-logofeți, cu totului totului de aur, în ciurul pe care îl ținea țiganca la gura podului. ISPIRESCU, L. 63. Fata se făcu o păsărică cu totul și cu totul de aur. id. ib. 361. Lasă-ți lumea ta uitată. Mi te dă cu totul mie. EMINESCU, O. I 209. Cu totul = a) în total. În așezările acele de scînduri... aveam cu totul vro patru sute de ostași din cei mai greu răniți. MIRONESCU, S. A. 117; b) cu desăvîrșire, în întregime. Ne-nvîrtim uitînd cu totul Cum că lumea asta-ntreagă e o clipă suspendată. EMINESCU, O. I 133. Vîntul încă încetă cu totul, BOLINTINEANU, O. 265. (Întărit prin repetiție) Pricepuse drăcoaica că încă nu scăpase cu totul și cu totul de primejdie. ISPIRESCU, L. 363. În tot sau (în) totului tot (scris și totul lui tot) = a) la un loc, una cu alta; în total. În totul lui tot, a fi trecut la mijloc vro jumătate de ceas. CREANGĂ, A. 66. Primesc de la domnu 5 galbini și de la cucoana Săftița 4 galbini, în tot nouă. KOGĂLNICEANU, S. 112; b) într-un cuvînt, la urma urmelor. Totului tot, eu știu că am adormit cu gîndul la: Cît e Argeșul de mare, Haz ca Săhărelul n-are. La TDRG. (Rar) Tot în tot = pe de-a-ntregul. Toată-n tot Frumoasă cum eu nici nu pot O mai frumoasă să-mi socot Cu mintea mea. COȘBUC, P. I 57. De tot = a) (cu sens modal) cu desăvîrșire, în întregime. Lumina s-a micșorat de tot în gămălia galbenă, de alamă, a lămpii. C. PETRESCU, R. DR. 140. Vremea se întunecase de tot. SANDU-ALDEA, U. P. 133. Biata babă era umflată cît o bute... simțirea însă nu și-o pierduse de tot. CREANGĂ, P. 15. Mîndră, eu te voi iubi, Chiar de tot de m-ai orbi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 384; b) (cu sens temporal) pentru totdeauna, definitiv. Răul pieri-va de tot din lume. BĂLCESCU, O. II 317. De tot să i-l dea lui. ȘEZ. III 135; c) foarte, extrem de... După cum își au casa și satul, unii urcă pe deal, spre gaura minei, alții, dimpotrivă, au apărut sus de tot, de după o creastă de munte și încep să coboare în vale. BOGZA, Ț. 49. Satul Lespezi e aproape de tot. REBREANU, R. I 159. Îi frumușică de tot. ALECSANDRI, T. 779. ◊ Loc. prep. Cu tot cu cineva (sau cu ceva) sau cu cineva (sau cu ceva) cu tot = împreună, la un loc cu... Lipan a căzut în rîpă cu tot cu cal. SADOVEANU, B. 242. Ea și cucoana Maria îl puteau vinde și răscumpăra, jucîndu-l pe degete, cu tot cu doftor, cu tot cu Bogza și Cuțui și cu tot cu nevestele lor. id. ib. 248. Dar dacă pui flăcăi o dată S-aleagă dînșii cum socot O fată: Bogata-și pupă boii-n bot, Îmbătrînind cu boi cu tot. COȘBUC, P. I 129. Spune-i că nu primești bani, ci numai atîta grîu, cu paie cu tot, cît îi putea duce d-ta în spate și cu un băiet al d-tale. CREANGĂ, P. 155. Dispăru cu fată cu tot. EMINESCU, N. 15. ◊ Expr. Asta-i tot sau atîta (ori atîta-i) tot = atît și nimic mai mult. Vrau să-mi dau samă despre satul nostru, despre copilăria petrecută în el, și atîta-i tot. CREANGĂ, A. 73. ♦ Lucrurile diverse, variate care alcătuiesc averea, proprietatea cuiva. A pierdut tot. ▭ Dă totul pentru slava țării! Și pentru pacea lumii, totul! FRUNZĂ, Z. 18. – Forme gramaticale: m. sg. totul, m. pl. toții, f. pl. toatele, gen. sg. a tot și (în expr.) totului, dat. sg. la tot, gen. pl. m. și f. (a) tuturor, dat. pl. m. și f. tuturor și tutulor (M. I. CARAGIALE, C. 43).

MAI1 adv. (Precedă cuvîntul sau grupul de cuvinte pe care îl determină ) A. I. (Învechit, de obicei purtînd accentul în frază și urmat de un termen de comparație introdus prin prep. „de” sau „decît”) Mai mult, mai tare; mai degrabă. La-mă-veri și mai decît neaoa înrălbimă-voiu. PSALT. HUR. 43r/20. Rrostulu mieu mai lăudă-te. ib. 51 v/19. Mai înrălță-se-se decît a Livanului rroada lui. ib. 62r/8. Se nu defaime mișeii la băseareci, ce mai se-și vatăme-se. COD. VOR. 109/19. Mai (c a m a i D) suie-se de Livanul semînța lui. PSALT. 142, cf. CORESI, PS. 190/4. Mai micșurămu-ne de toate limbile și sem smeriți prespre tot pămîntul. CORESI, PS. 432/13, cf. 74/6. Sunetele armelor și râsunul coardelor de arc mai iubiia decît glas de alăute. MOXA, 395/11. Mai iubăsc întunearecul decît lumina. VARLAAM, C. 177. Mai creade-să-va vraciul decît mărturiile. PRAV. 129. Urît-au toate ciiale lumești, mai cinstind pre domnul H[risto]s. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 144r/21. Din toate i-au mai plăcut mănăstirea Golîie. NECULCE, L. 226. Mai iubiia viața bărbatului decît a frâțîne-său. CANTEMiR, HR. 143. Se sculă... cu războiu, ca să-i ia împărăția, cu cuvînt că-i mai cuvine lui. VĂCĂRESCUL, IST. 259. Și numele de țînțari... mai cuvine-se grecilor decît românilor. MAIOR, IST. 215/14, cf. 15/5. Da mai crezi tu gurilor străine decît crezi măicuții tale care te-a făcut... ? MERA, L. B. 94, cf. 29. ♦ Mai bine, mai potrivit. Să nu îndrăznească a pune pe cineva purtătoriu de grije în comitaturile acelea de... nu-l vor alege popoarele, după cum li se va mai părea. ȘINCAI, HR. I, 253/14. ♦ (Transilv., Ban., în legătură cu verbele „a plăcea” sau, rar, „a voi”, cărora le dă înțelesul de „a prefera”) Tuturor le-au mai plăcut pacea. ȘINCAI, HR. II, 20/10, cf. 19/35, I, 232/24. Și mai voiesc viiața să-și piiardă decît numele cel de omenie. ȚICHINDEAL, F. 252/2, cf. LB, BARCIANU. I-a spus verde-n față că-i mai place Lina! COȘBUC, F. 99. Ședințele acestea-i mai plăceau decît orice oră de cursuri. AGÎRBICEANU, L. T. 60. II.(Cu sens cumulativ) 1. Încă, și. Nu amînat el mai suflă protivnicu vîntu. COD. VOR. 86/30. Cînd va mărturisi moașea... , o vom creade. .., de are fi mai fost cu moașea doo muieri. PRAV. 206. Pre cît agonisești ce n-ai, pre atîta să mai aibi rîvnești. M. COSTIN, O. 316. Și cu dînsul s-au mai luat un copil de turcu, iar sărac, din ostrovul Chiprului. NECULCE, L. 24. Îndrăznesc să mai mă rog.. ., ca să mi se dea voie. . . (a. 1833). DOC. EC. 527. N-am ce să mai pierz. MARCOVICI, C. 8/12. Ce întâmplare oare să-l fi mai lovit! DRĂGHICI, R. 161/8. Ce simțire să aibă și ce gust să le mai vie, Cînd nu ești, dragă Zulnio?... CONACHI, P. 104. Pe lîngă iști doi ochi, mai am unul la ceafă. CREANGĂ, P. 5. Hotărîră să mai facă o încercare. ISPIRESCU, L. 20. Vru să mai adauge ceva. C. PETRESCU, S. 129. Las-să moară la pustii, Că mai am eu bidivii, Și mai am pe vînătul, Care-mi poartă sufletul. JARNlK-BÎRSEANU, D. 505, cf. 408. Aș vrea să măi beț un păhar de vin. A III 17. ◊ (Întărit prin „și” sau „încă”) Mai ia lîngă tine încă unul sau doi. N. TEST. (1648), 23Y/25. Și încă cu talandul ne mai învățăm. BIBLIA (1688), [prefață] 4/18. Ș-au mai făcut ș-altă logodnă cu fata lui Mihai vodă. NECULCE, L. 340. Au căzut la pămînt fără să apuce a mai arunca și altă săgeată. DRĂGHICI, R. 168/7. Au mai pățit-o și alții! NEGRUZZI, S. I, 79. Frate, mai fă-mi bine și cu iapa. CREANGĂ, P. 47. Mi-au mai ieșit pînă acum înainte încă doi spîni. id. ib. 203. Pe lîngă cei doi frați care grăiseră se mai aflau în tabăra de cară încă doi. SADOVEANU, O. XI, 12. Unde mânîncâ doi, mai poate mînca și un al treilea. ZANNE, P. III, 626. Îi mai trebuie ș-o căpățînă de curechi. În mînă, se spune, în batjocură, la adresa celui care umblă călare iarna, pe ger mare. Cf. id. ib. 537. ◊ (Regional, construit cu topica lui „încă” și uneori însoțit de acesta) Încă mai una. ȚICHINDEAL, f. 34/6. Iacă mai încă o probă. HASDEU, I. C. I, 28, cf. COSTINEACU. Să-mi dai șasă și mai șasă. HODOȘ, P. P. 148. Mai c-un om. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. ◊ (În construcții negative) În copaci să cînte tot feliul de păseri, care nu se mai află pe lumea asta. CREANGĂ, P. 77. N-a mai încălecat altul. ISPIRESCU, L. 15. ◊ (Cu sensul atenuat) N-au avut ce mai face. PRAV. 139. Stînd mult în gînduri de ce să se mai apuce. DRĂGHICI, R. 141/22. Neștiind ce să mai fac, am hotărît să viu la d-ta. NEGRUZZI, S. I, 52. Atunci spînul zice îngîmfat: Ei, moșule, ce mai zici? CREANGĂ, P. 216. Trecu podul. . . neștiind ce o mai aștepta. ISPIRESCU, L. 17. (În formule de politețe) Ce mai faci? Cum te mai simți? 2. (Precedă termenii unei enumerații) În plus, pe deasupra; încă și. . . Au dat Ucraina cea mică Ducăi vodă, mai și un tui afară de cele două ce avea. MUSTE, LET. III, 23/7. Sclipuim de cole o coasă ruptă, de ici o cîrceie de tînjală, mai un vătrar cu belciug, mai beșica cea de porc a mea și, pe după toacă, o pornim pe la case. CREANGĂ, A. 42. Taie baierile de la traistă, mai căpețala din capul unei iepe, și face cum poate de leagă el gîrnețul. id. P. 125. Cu una, cu alta, mai cu ce avea de la părinți, scoase apă din piatră și ajunse a fi jinduit de multe fete în sat. DELAVRANCEA, S. 24. Leafă avea, pămînt de așijderea, mai ceva vitișoare. CONTEMPORANUL, v1; 97. Oleacă de brînză cu smîntînă, mai un vinișor... C. PETRESCU, Î. II, 204. ◊ (Cu sensul atenuat) Feliu de feliu de pomi: unii în floare, alții cu poamele verzi, mai alții cu poamele coapte. SBiERA, F. S. 16. Unii se apucă de lucratul cîmpului, alții merg cine știe pe unde la cosit; mai unii pleacă în cărăușie. id. P. 253. 3. (În corelație cu el însuși, pune în alternantă termenii pe care îi precedă) Cînd. . .cînd. . . , ba. .. ba. . . Au început a o stâpîni mai o ghintă varvară, mai alta. MAIOR, IST. 249/23. Tu cu mînile-ncleștate, mai cu degetele depeni, Mai sucești vreo țigară, numeri fire de musteți. EMINESCU, O. I, 155, cf. 175, 210. Se gîndește mai la una, mai la alta. CARAGIALE, I, 175. Aș vrea să măi beț un păhar de vin. A III 17. ◊ (Întărit prin „și” sau „încă”) Mai ia lîngă tine încă unul sau doi. N. TEST. (1648), 23Y/25. Și încă cu talandul ne mai învățăm. BIBLIA (1688), [prefață] 4/18. Ș-au mai făcut ș-altă logodnă cu fata lui Mihai vodă. NECULCE, L. 340. Au căzut la pămînt fără să apuce a mai arunca și altă săgeată. DRĂGHICI, R. 168/7. Au mai pățit-o și alții! NEGRUZZI, S. I, 79. Frate, mai fă-mi bine și cu iapa. CREANGĂ, P. 47. Mi-au mai ieșit pînă acum înainte încă doi spîni. id. ib. 203. Pe lîngă cei doi frați care grăiseră se mai aflau în tabăra de cară încă doi. SADOVEANU, O. XI, 12. Unde mânîncâ doi, mai poate mînca și un al treilea. ZANNE, P. III, 626. Îi mai trebuie ș-o căpățînă de curechi. În mînă, se spune, în batjocură, la adresa celui care umblă călare iarna, pe ger mare. Cf. id. ib. 537. ◊ (Regional, construit cu topica lui „încă” și uneori însoțit de acesta) Încă mai una. ȚICHINDEAL, f. 34/6. Iacă mai încă o probă. HASDEU, I. C. I, 28, cf. COSTINEACU. Să-mi dai șasă și mai șasă. HODOȘ, P. P. 148. Mai c-un om. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. ◊ (În construcții negative) În copaci să cînte tot feliul de păseri, care nu se mai află pe lumea asta. CREANGĂ, P. 77. N-a mai încălecat altul. ISPIRESCU, L. 15. ◊ (Cu sensul atenuat) N-au avut ce mai face. PRAV. 139. Stînd mult în gînduri de ce să se mai apuce. DRĂGHICI, R. 141/22. Neștiind ce să mai fac, am hotărît să viu la d-ta. NEGRUZZI, S. I, 52. Atunci spînul zice îngîmfat: Ei, moșule, ce mai zici? CREANGĂ, P. 216. Trecu podul. . . neștiind ce o mai aștepta. ISPIRESCU, L. 17. (În formule de politețe) Ce mai faci? Cum te mai simți? 2. (Precedă termenii unei enumerații) În plus, pe deasupra; încă și. . . Au dat Ucraina cea mică Ducăi vodă, mai și un tui afară de cele două ce avea. MUSTE, LET. III, 23/7. Sclipuim de cole o coasă ruptă, de ici o cîrceie de tînjală, mai un vătrar cu belciug, mai beșica cea de porc a mea și, pe după toacă, o pornim pe la case. CREANGĂ, A. 42. Taie baierile de la traistă, mai căpețala din capul unei iepe, și face cum poate de leagă el gîrnețul. id. P. 125. Cu una, cu alta, mai cu ce avea de la părinți, scoase apă din piatră și ajunse a fi jinduit de multe fete în sat. DELAVRANCEA, S. 24. Leafă avea, pămînt de așijderea, mai ceva vitișoare. CONTEMPORANUL, v1; 97. Oleacă de brînză cu smîntînă, mai un vinișor... C. PETRESCU, Î. II, 204. ◊ (Cu sensul atenuat) Feliu de feliu de pomi: unii în floare, alții cu poamele verzi, mai alții cu poamele coapte. SBiERA, F. S. 16. Unii se apucă de lucratul cîmpului, alții merg cine știe pe unde la cosit; mai unii pleacă în cărăușie. id. P. 253. 3. (În corelație cu el însuși, pune în alternantă termenii pe care îi precedă) Cînd. . .cînd. . . , ba. .. ba. . . Au început a o stâpîni mai o ghintă varvară, mai alta. MAIOR, IST. 249/23. Tu cu mînile-ncleștate, mai cu degetele depeni, Mai sucești vreo țigară, numeri fire de musteți. EMINESCU, O. I, 155, cf. 175, 210. Se gîndește mai la una, mai la alta. CARAGIALE, I, 175. Drumul... înaintează vesel, neted, mai ascunzîndu-se printre fagii tineri... , mai poposind puțin la Cișmeaua Mortului. REBREANU I. 9. Se tot învîrtea pe lîngă noi, mai schimbînd cîte un cuvînt cu chirigiul, mai spunîndu-ne și nouă cîte ceva, mai strîngîndu-și cureaua pe deasupra brîului. MOROIANU, S. 22. Merg cătanele tot rînd, Mai cîntînd și mai plîngînd! JARNIK-BÎRSEANU, D. 313. (Precedat de „și”) Ei merseră deci cum putură, încetul cu încetul, și mai călări și mai pe jos, și mai în căruță. GANE, N. I, 218. ◊ E x p r. Mai una, mai alta v. unul. III. (Cu sens durativ) Mai departe, în continuare ; încă. Cf. VARLAAM, C. 37. De la Poartă i-au venit râspunsu să mai aștepte. NECULCE, L. 207. Încetează dar de a te mai plînge. MARCOVICI, D. 10/21, cf. DRĂGHICI, R. 53/23. A mai trăi în lume nu voi. CONACHI, P. 86, cf. 272. Lacrimele mă opresc de a-ți mai scrie. NEGRUZZI, S. I, 62. Vin-în lumea fericită Cu voinicul ce te cheamă, Căci cu dînsul nu e teamă De-a mai fi călugăriță. ALECSANDRI, P. I, 18. Apoi, mai stînd acolo în fund, pe scară. . . , zice. CREANGĂ, P. 205. Nu. . . era chip a mai sta așa îngălate la nuntă. ISPIRESCU, L. 40, cf. 10. Acolo încă nu-i iarnă, și oile mai găsesc verdeață în bahnă. SADOVEANU, B 59. Ar muri și nu se-ndură, C-ar mai roade la prescură. JARNIK-BÎRSEANU, D. 468, cf. 99. Aș măi sta, da trăbă să mă duc. A III 17. ◊ (Învechit și popular, așezat între verbul copulativ și numele predicativ) Dacă zboară porombița, Ce ți-i mai bună lădița? POP., AP. GCR II, 368. ◊ (Întărit prin „tot” sau „încă”) Cu întîrzierea, tot mai poți să mă pedepsești. MARCOVICI, C. 20/5. încă mai avem de ascultat. DRĂGHICI,. R. 14/26. Tot însă mai rămăsese o școală. NEGRUZZI, S. I, 3. Vai! tot mai gîndești la anii cînd visam în academii...? EMINESCU, O. I, 140. A ținut veselia ani întregi și acum mai ține încă. CREANGĂ, P. 279, cf. 90, ALR II 3046/2. ◊ (Durata acțiunii exprimate de verb este indicată printr-o determinare) Mai șede el acolo puțin. CREANGĂ, P. 205, cf. 214. Poți să mai rămîi puțin, dacă dorești. CAMIL PETRESCU, U. N. 156. M-am socotit Să mai iubesc pîn-la toamnă. JARNIK-BÎRSEANU, D. 44. ◊ (Durata acțiunii exprimate de un verb repetat și determinat prin „ce mai” sau „cît mai” rămîne nedeterminată) Se frămîntă el cu mintea cît se mai frămîntă. CREANGĂ, P. 158, cf. 226, 275. Mai trecu ce mai trecu. ISPIRESCU, L. 14. ◊ (Ca determinant al unui verb al cărui regent este verbul „a putea” sau „a trebui”, trece înaintea regentului) Văzîndu-l împăratul că nu-l mai poate încuiba, l-au izgonit. DOSOFTEI, V. S. decembrie 246r/3. Oh, eu nu-l mai pot suferi! DRĂGHICI, R. 73/10. Tu știi. .. De mai pot trăi, Zulnio, măcar cîtu-i o clipeală! CONACHI, P. 103. Mai pot eu să am nădejde in voi? CREANGĂ, P. 146. Cîntecul nu se mai poate Să lunece-n valuri vrăjite. LABIȘ, P. 50. Ar sta In loc și s-ar mira, Cum mai pociu călca iarba! JARNIK-BÎRSEANU, D. 219, cf. ALR II 3163/2. ◊ (Regional, așezat înaintea pronumelui reflexiv sau a formei scurte a pronumelui personal care însoțește verbul) Nu mai mă cunosc. CARAGIALE, O. VI, 424. Nu mai te țin minte. MACEDONSKI, O. III, 112. ◊ (Învechit și regional, așezat între verbul auxiliar și participiu sau între copulă și numele predicativ) Adormite întru desfătarea dragostei frățești, făr-de a fi mai turburate. MARCOVICI, C. 37/15. Răbdai multe supărare, Cum m-am depărtat de tare Și cînd eram mai la tine, Nu mă vreai primi pre mine. BĂRAC, A. 82/21. Plîngi și tu cum plîng și eu, Ce-am iubit nu-i mai al meu. HODOȘ, C. 39. ◊ (De obicei în legătură cu un cuvînt cu înțeles restrictiv, întărește înțelesul verbului „a rămîne” și dă verbelor „a fi” și „a avea” sensul de „a rămîne”) Și încă mai iaste datori să plătească moartea rudei lor. PRAV. 90. Curierul franțuzesc înștiințează... că ar fi mai rămas numai cîteva persoane. AR (1829), 240748. Ah! garafa pîntecoasâ, doar de sfeșnic mai e bună. EMINESCU, N. 42. Mult ai avut de răbdat și puțin mai ai. CREANGĂ, P. 222. Mai erau cîteva ceasuri pînă în dimineața de 11 februarie. CARAGIALE, O. III, 142. De mîncat îmi aducea Lapte acru-ntr-o mărgea, Mîncam și-mi mai rămânea. JARNIK-BÎRSEANU, D. 394. ◊ Expr. Mai e vorbă? = nu încape discuție !, sigur ! Adevărat să fie. ..? – Mai e vorbă? răspunse el. ISPIRESCU, L. 274, cf. CARAGIALE, O. I, 165. ◊ (În construcții negative, arată încetarea unei acțiuni de durată sau înlocuirea unei stări cunoscute prin opusul ei) De va fi rob, să nu-i dea alt dar, numai să-l slobodzească, să nu mai fie rob. PRAV. 78. Acela de nemică nu mai jeluiește. M. COSTIN, O. 327. Nu mă mai tem de tine. MARCOVICI, C. 20/2. Ș-au întors fața, ca să nu mai vadă. DRĂGHICI, R. 159/23. În orașele cele nouă a tale... nu se mai aude de vitejie. RUSSO, S. 147. Îți mărturisesc că nu mai simt acel foc. NEGRUZZI, S. I, 47. Are un ochi otrăvit și cînd l-a pironi spre tine, nu mai trăiești. CREANGĂ, P. 225. Nu-mi mai place nimica din cîte îmi plăceau odinioară. CARAGIALE, O. VI, 392. Părinții tăi nu mai trăiesc de sute de ani. ISPIRESCU, L. 8. I se părea că nu mai este cum era la plecare, id. ib. 30. Nu mai râmîn, nici dacă mă rugați. SEBASTIAN, T. 127. Dorul ei să nu-l mai duc, Că, de cînd dor am purtat, Ca scîndura m-am uscat! JARNIK-BÎRSEANU, D. 91. Nu ma au. ALR II/791. ◊ (În forme compuse, așezat între prefixul „ne” și un gerunziu, participiu sau supin) Sorii, stelele... nemaifiind cumpenite de-a altor sfere putere.conachi, p. 271. Nemaiputîndu-mâ lupta, am scris să-mi vie pasportul. NEGRUZZI, S. I, 61. Harap Alb și ceilalți, nemaiavînd ce zice, pleacă capul rușinați. CREANGĂ, P. 269. Smochinul se uscă de tot, nemairămîind decît un buștean pîrlit. ISPIRESCU, L. 190. Frunză de răchită, Boală nemaiisprăvită. JARNIK-BÎRSEANU, D. 208. IV. (Arată repetarea acțiunii exprimate de verbul pe care îl determină) 1. Din nou, încă (o dată), iar, iarăși. După ce să vor fi împărțit cu besearica... , nu iaste loc de-a să mai împreunare. PRAV. 151. Au poroncitu pașa lui Antonie vodă de l-au pus hatman și să nu afle câ-l mai schimbă din hătmănie. NECULCE, L. 61. Nici aveam vreme, nici îmi este drag să le mai aud. ANTIM, P. XXVI. Îi veni în gînd să se mai întoarcă. GORJAN, H. I, 3/18. P-a Dîmboviții vale oștiri de s-or ivi, Ai luptelor cumplite părtași ei vor mai fi. ALEXANDRESCU, M. 9. Și, mai aruncîndu-și căutătura la broască, văzu ochii ei pare că străluceau de un foc. ISPIRESCU, L. 35. Ș-am strigat, ș-om mai striga, Deacă nu v-eți supăra! JARNIK-BÎRSEANU, D. 472, cf. ȘEZ. V, 105. Mai vine murga la traistă sau (o) mai ajunge Drăguș la căuș, se spune la adresa cuiva care te caută numai la nevoie și pe care, pentru acest motiv, nu ești dispus să-l mai ajuți. Cf. ZANNE, P. III, 92, 409. ◊ (Regional, așezat înaintea pronumelui) Dafinul n-a voit să mai mă primească. FUNDESCU, L. P. 26. ◊ (Întărit prin „iar” sau „iarăși”) Mulțămește, Apoi iarăși mai pornește. BĂRAC, A. 40/10. [Cerbul] începe a bea hîlpav la apă rece; apoi.. . iar mai bea cîte-un răstimp. CREANGĂ, P. 225. Se duseră, se duseră și iară se mai duseră. ISPIRESCU, L. 6. ◊ (Ideea de repetiție este întărită de complementul verbului, exprimat de obicei printr-o locuțiune adverbială de repetiție) Să-și mai ia o dată ziua bună. GORJAN, H. I, 3/19. Îi mai sărută de cîteva ori pe amîndoi. CREANGĂ, P. 199. Cînd era să iasă, își mai aruncă ochii o dată prin grajd. ISPIRESCU, L. 3. Eu am mai fost și-n alte seri la dumneata. SADOVEANU, E. 106. Murgule, coamă rotată, Mai scoate-mâ-n deal o dată. JARNIK-BÎRSEANU, D. 314. Cine o face nesărată Nu o mai face altădată (= după ce greșește o dată, omul se învață minte). ZANNE, P. IV, 3. ◊ (În construcții negative care au sens pozitiv) Și unde nu mai zboară și a treia oară. CREANGĂ, P. 196. ♦ Vreodată, cîndva (în trecut sau în viitor). Care rar domnu au fost ș-a mai hi ca Antioh vodă. NECULCE, L.182. Poate să ne mai întîlnim la vrun capăt de lume. CREANGĂ, P. 192. Cine dracu-a mai văzut Iepure vara cosind...! JARNIK-BÎRSEANU, D. 415. ♦ (Uneori întărit prin „și” sau „încă”) în altă împrejurare, înainte de asta; deja. Aceastea nunte să vor despărți, cum am și mai dzis. prav. 218. Au mai domnit aice în țara Românească... , cînd s-au fost... călcat țara du peste Olt. ZILOT, CRON. 65. Dama (precum am mai spus) era... frumoasă. NEGRUZZI, S. I, 37.Așa paseri desfrânate Mai văzut-ați încă voi? ALECSANDRI, P. I, 206. Am, mai îmbiat eu c-o mulțime de cucoane. CREANGĂ, P. 115. Am mai umblat pe-aici. . . , dar sînt Amar de. ani, amar! COȘBUC, F. 71. ** (În construcții negative, arată că o acțiune sau o stare din trecut nu se reia, nu revine) Iată, sănătos ești, de acmu să nu mai greșești! CORESI, EV. 58. Cînd să vor face mari... , să nu mai facă acest lucru. PRAV. 219. Trec zilele ca umbra, ca umbra de vară; Ceale ce trec nu mai vin, nici sâ-ntorc iară. M. COSTIN, O. 320. Cei fără de leage să nu-mi mai cuteadze. DOSOFTEI, PS. 23/16. Să nu-ți mai scape din gură astfel de vorbe nebune! NEGRUZZI, S. I, 146. Cînd vrun om aproape a merge a cutezat, El la lumina zilei nu s-a mai arătat. ALEXANDRESCU, M. 11. Duce-m-aș și m-aș tot duce, Dor să nu mă mai apuce! ALECSANDRI, P. II, 103. Pe culmi, în sărbători, Nimeni nu mai merge! COȘBUC, P. I, 260. De cînd ați plecat, Nu s-a mai secerat, Cuptoarele s-au stins. ARGHEZI, VERS. 186. De cînd, mîndră, mi te-ai dus, Peană verde n-am mai pus. JARNIK-BÎRSEANU, D. 116. Nu mai be mîța oțet! (= nu mă mai las înșelat!). Cf. ZANNE, P. IV, 32. ◊ (Complementul verbului indică intervalul de timp care a trecut de cînd s-a întrerupt acțiunea) Nu ne-am mai văzut de treizeci de ani. C. PETRESCU, C. V. 107. ♦ Niciodată. Acești frați nu mai avuse prilej a se întîlni amândoi. CREANGĂ, P. 183. Flori, de care nu mai văzuse ea. ISPIRESCU, L. 17. Ce-am pierdut n-oi mai găsi! JARNIK-BÎRSEANU, D. 151. Mart din post nu mai lipsește. NEGRUZZI, S. I, 251. ◊ (Întărit prin adverbele „niciodată”, „în veci” sau prin echivalente ale acestora) Nu se va îndrepta mai în veci. AXINTE URICARIUL, LET. II, 123/10. N-oi mai veni, Ivane, cîte zilișoare-oi avea eu. CREANGĂ, P. 306. Apoi m-oi întoarce, ca să nu mă mai duc niciodată. ISPIRESCU, L. 8. ◊ (În compuse, așezat între prefixul „ne” și un participiu) O diată nemaipomenită pînă atunci. CREANGĂ, P. 12. Cu un curajiu nemaiauzit se repede asupra mistrețului. ISPIRESCU, L. 371. Mi-a făcut un rău nemaipomenit. CAMILAR, N. I, 95. Ceva perfect, nemaiatins. DEMETRIUS, A. 82. Pădurețul se miră de această minune nemaivăzută. MERA, L. B. 144. 2. (De obicei în construcții negative, arată că acțiunea exprimată de verb a fost proiectată, dorită, începută etc.) De aici înainte. Nice tu una nu poate să să mai cunune acesta, PRAV. 182. Văzîndu-l. . . că starea lui cerea liniștire, nu-l mai supără. GORJAN, H. i, 4/23. De-un semn în treacăt de la ea El sufletul ți-l leagă, Încit să n-o mai poți uita Viața ta întreagă. EMINESCU, O. I, 189. Parcă-mi vine s-o sorb cu ochii, de dragă ce-mi e; dacă n-a... fi asta, apoi nu mă mai însor niciodată. CREANGĂ, P. 167. Aici vor veni în șirag să s-adape Una cîte una căprioarele... Vai, cum aș vrea să nu mai vii, să nu mai vii, Frumoasă jertfă a pădurii mele! LABIȘ, P. 27. Nu te mai poci uita! JARNIK-BÎRSEANU, D. 9. ** (În construcții negative, arată că o acțiune dorită, proiectată întîrzie să se realizeze) Tot, încă; o dată. Nu te-ai mai părăsit? MINEIUL (1776), 162v2/14. Vădzînd... că nu le mai vini agiutor, au închinat cetatea. NECULCE, L. 341. Dar nu mai tăceți, măi? CREANGĂ, P. 254. Și tare-i târziu, Și n-am mai murit. BACOVIA, O. 10. Da suspin că nu mi-e bine, Că bădița nu mai vine. JARNIK-BÎRSEANU, D. 98. De cînd lumea caută să se însoare și nu mai poate. ȘEZ. V, 139. ◊ (În construcții negative, în legătură cu timpurile trecute ale verbului, arată că o acțiune începută sau proiectată nu a fost îndeplinită) N-au apucat să mai dreagă sinețele. M. COSTIN, O. 313. La inimă m-am muiat Și nu l-am mai înecat. JARNIK-BÎRSEANU, D. 393. V. (Dă valoare intensivă ideii exprimate în frază) 1. (Precedă verbul; accentul propoziției sau al frazei cade asupra verbului, iar în construcții negative, asupra negației care însoțește verbul) Nu mai înceată turburînd pre noi. COREZI, EV. 56. De strînsoare nu să mai satură. VARLAAM, C. 68. Începutu-s-au atunce și omor în vite, cît nu mai biruie oamenii să le despoaie. NECULCE, l. 206. Cît era ziulica de mare, nu-și mai strîngea picioarele. CREANGĂ, P. 284. Oaspeții nu-și mai luau ochii de la dînsa. ISPIRESCU, L. 39. Deprinde-te și tu a fi domol ca întinderile astea, de nu le mai vezi sfîrșitul. SADOVEANU, M. C. 125. Da mai lasă, măi bărbate, Las-acum și nu mă bate. JARNIK-BÎRSEANU, D. 184. Nu să mai sățuie. ALR I 783/846. L-o mai sătura țălina, se spune despre oamenii lacomi. ZANNE, P. IV, 144. (E x p r.) Mai rămîneți cu bine (sau cu sănătate), formulă familiară de salut, la plecare. Dumnezeu să vă apere de cele rele, și mai rămîneți cu bine! CREANGĂ, P. 20. Ei, măi Ștefane și Smărănducă, mai rămîneți cu sănătate, că eu m-am dusu-m-am. id. A. 23. ◊ (În legătură cu verbul „a ști”, în formule care exprimă nedumerire, îndoială) Te văd că ești un băiet isteț și, mai știi păcatul? poate și harnic. CREANGĂ, P. 152. Drumul îi era... Dumnezeu mai știe pe unde. ISPIRESCU, L. 104. Mai știu și eu? Așa, i-a fost menit. COȘBUC, F. 73. O fi curs tot vinul? ... – Apoi dă, nevastă, nici nu m-am uitat; mai știu? o fi curs! ȘEZ. V, 132. ◊ (Accentul propoziției sau al frazei cade pe un adjectiv sau pe un adverb precedent ) Unde mai ești acum oare? CONACHI, P. 102. Pârul tău ți se desprinde Și frumos ți se mai șede. EMINESCU ,O. I, 209. Multă vorbă, mult rîs și mare nedumerire se mai făcuse. CREANGĂ, P. 84. Multe izbînzi am mai făcut noi amîndoi! ISPIRESCU, L. 15. Dară grea palmă mai ai! id. ib. 47. Mîndră maic-am mai avut! JARNIK-BÎRSEANU, D. 362. Amar măi suflă vîntu! ALR II 3121/172. Oala dogită în zadar o mai legi. ZANNE, P. IV, 6, cf. III, 139. 2. (Urmînd după „ce” exclamativ, precedă cuvîntul sau grupul de cuvinte care poartă accentul propoziției) Ce mai vremi acele! NEGRUZZI, S. I, 246. Ce mai galicism! MAIORESCU, CR. II, 84. Ce mai freamăt, ce mai zbucium! EMiNESCU, O. I, 147. Olio, tu leică, ce mai drac frumos de noră! COȘBUC, B. 80. Ce mai cherestea ești! Cf. ZANNE, P. III, 103. ◊ E x p r. Ce mai.. .? =a) ce rost are ?, la ce bun ? Ce mai atîta vorbă lungă? Dintr-o păreche de boi m-am ales c-o pungă. CREANGĂ, P. 45. Mă rog, ce mai la deal, la vale? Așa e lumea asta. id. ib. 223 ; b) (întrebuințat absolut) inutil să mai discutăm ! Ce mai ? . .. Nu ți-o da tata, îți dau eu, dacă-i pe-aceea. POPA, V. 51. Ce mai de... ! sau ce de(-a mai) v. c e. II. (De obicei purtînd accentul în frază, exprimă ideea de aproximație) Aproape.(Determină verbe sau, de obicei urmat de conjuncția „că”, propoziții) Filipic mai soseaște la Țarigrad. MOXA, 378/33. Au purces... cu mare frică, mai se lăsasă și de viață. AXINTE URICARIUL, LET. II, 125/20. Mai îș dezbâtusă țara, c-au îmblat vro doi, trei ai pen țara Ungurească. NECULCE, L. 160. Să scăpăta din picioare, de măi cădea. MINEIUL (1776), 17v2/27. Lovindu-se cu oștile nemicilor, pre ele le-au învins și mai le-au stins. ȘINCAI, HR. I, 99/22. El mai agiunsăse la lăcuința lui. DRĂGHICI, R. 167/13. La pămînt mai că ajunge al ei păr de aur moale. EMINESCU, O. I, 85. Mai că-mi vine să zic și eu ca omul ceala. CREANGĂ, P. 128, cf. 160, 162, 203. Dacă nu era binele ce mi-ai făcut. . . mai că te mîncam. ISPIRESCU, L. 90, cf. 16. Mai că m-aș duce. PAMFILE, J. II, 152. Dorul ei mai mă omoară. JARNIK-BÎRSEANU, D. 31. Mai era să se aprindă. ȘEZ. V, 84. Că de doru lui mai mor! ALEXICI, L. P. 18. L-o bătut, pînă l-o mai omorît. ALR II 3598/349. ◊ (Întărit prin repetiție) Cu a tuturor tăcere mai mai a Corbului siloghizm... se mărturisea. CANTEMiR, IST. 61. Ș-așa bine că fugea, Mai că mai îl agiungea. ALECSANDRI, P. P. 151. ◊ (În construcții negative, restrînge valoarea negației) Găineli mai nu era în țară. NECULCE, L. 84. În a momițelor țară (Ce mai nu are hotarâ). DONICI, F. I, 18/4. Ei mai nu simțiră intrarea noastră. EMINESCU, G. P. 59, cf. id. O. IV, 112. Mai nu-l prindea somnul, de harnic ce era. CREANGĂ, P. 140, cf. 12,275. Mai nici nu dormea și mai nici nu ospăta. SBIERA, P. 88. Mai nu mai erau pești în Dunăre. RETEGANUL, P. V, 45. Mai nu mai aveau parte de somn. ȘEZ. II, 67. Mai nu are saț (= e mîncăcios). ALR I 783/542. ♦ (În construcții negative, uneori întărind pe „numai”) Doar că nu... , numai cît nu. . . Pînă mai numai că nu-i prindea Petrea. SBIERA, P. 24. Acela mai că nu căzu jos de frică. RETEGANUL, P. III, 28. Mai că nu l-o călcat caru. ALR II 3130/346. ♦ (În legătură cu verbe la modul conjunctiv) Pe punctul. . . , gata... , cît pe ce. Strîngîndu-l tare-n brațe, era mai ca să-l omor. EMINESCU, O. I, 80. Numai iată ce dă de un cuptiori nelipit și mai să se risipească. CREANGĂ, P. 287. * (Regional, folosit pleonastic pe lîngă „cît pe ce”) Era mai cît pe ce să pun mina pe dînsul. Com. MARIAN. ◊ (Întărit prin repetare) Sîngele închegat... era mai-mai să umple groapa. CREANGĂ, P. 227. Mai-mai era să-și iasă din minți. ISPIRESCU, L. 74. Era mai-mai Să zboare precum zboar-un pai. COȘBUC, P. II, 230. Întinse picioarele pînă în dreptul necunoscutului, mai-mai să-l atingă. CONV. LIT. XLIII, 405. Mai-mai sî fac o prostii. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. 2. (Determină alte părți de vorbire) Mai în toate limbile vedem că au acest izvod. N. TEST. (1648), [prefață] 5v/9. Cinstea bunătății lui era mai peste toată lumea. BIBLIA (1688), [prefață] 7/22. Au arsu tîrgu mai giumătate. NECULCE, L. 84. După multă vreame ce stătu spînzurat, pogorîndu-l mai mort, l-au băgat în temniță. MINEIUL (1776), 186v2/25. Mai toate sărbătorile lor stau în mîncări. IST. AM. 89v/5. Și da arendă cît vrea ei pe ele, mai nimic. DIONISIE, C. 163. Mai morți de frică, au început a-ș frînge mînile. DRĂGHICI, R. 10/8. Zmei... cu chip mai de om. GORJAN, H. IV, 140/10. Cele cu neputință chiar, ea poate să le facă. Și mai pe acest cer, cîndva, la pămînt jos îl pleacă. PANN, E. III, 51/20. Gîndul meu.. . mai nimic nu găsește să fi rămas nesmintit. CONACHI, P. 212. Îi uciseră mai pe toți. BĂLCESCU, M. V. 392. Inamicii pierdeau miie de oameni, iar ai noștri rămîneau mai intacți. HASDEU, I. V. 123. Mantaua sa lungă și ruptă, ce ajungea mai până la picioare. EMINESCU, G. P. 48. Ce garduri streșinite cu spini, de mai nici vîntul nu putea răzbate printre ele! CREANGĂ, P. 153, cf. 304. Înainte de termenul mutării, mai în fiecare familie începe regulat o interesantă dezbatere. CARAGIALE, O. IV, 10. Hainele de pe dînsa. . . se muceziseră și se putreziseră, rămîind mai goală. ISPIRESCU, L. 144. Limba română. .. are același început, mai acea materie și mai acea gramatică [cu limba italiană]. ap. ODOBESCU, S. I, 244. Mai un hotar tot a fost plin De mese. COȘBUC, P. I, 57. Cînd îmi ridic ochii, el într-un stejar; plin de zăpadă și mai degerat. LUC. III, 105. Brînză, smîntînă și ouă proaspete... avea mai totdeauna cucoana Mărioara la cămară. HOGAȘ, DR. II, 103. Închizînd mai de tot genele tremurătoare, privi lung-lung în zarea întunecată. MIRONESCU, S. A. 70. Citea mai toată ziua cronici și scrieri istorice. CĂLINESCU, E. 417. Dară carnea era mai crudă. „Ce este... nu-i fiartă” SBIERA, P. 82. Unde pleci, frate, Cu dragostele mai toate? TEODORESCU, P. P. 321. (Întărit prin repetiție) Numindu-l mai-mai un al doilea Alexandru Machedon, primea drept recunoștință... bani! HASDEU, I. V. 241. ◊ (Regional, urmat de „că”) Mai că totdeauna mintea asupră-i putere n-are. CONACHI, P. 281. Era încă mult de lucru, deși era mai că miezul nopții. JUN. LIT. iI 50. Măi că tot la un an și jumătate făcea cîte un copi. SBIERA, P. 187. 3. (Cu sensul atenuat, în propoziții care constituie răspunsuri afirmative) Nu-i așa? – Mai așa! . . . Decît un singur lucru ne stingherește pe-amîndoi. ALECSANDRI, T. 905. Carul dumitale parcă merge singur. – D-apoi... mai singur, nu-l vezi? creangă, p. 40. Așa-i că ți-a căzut cu tronc la inimă? – Mai așa, măi Chirică! id. ib. 166. Îi împușcat [bursucul]? – Mai împușcat! N. A. BOGDAN, ap. TDRG. ◊ (Urmat de adverbele „ca” sau „cît”, uneori repetat, exprimă o comparație relativă) Aproape (ca). Mai ca de două ori de cumu-i curtea, așa era acel ocol. NECULCE, L. 232, cf. N. COSTIN, LET. II, 38/20. Ești un cheag zbîrcit mai ca și mine și iată ce-ți urlă prin cap. CREANGĂ, P. 127. Se gîndeau la... Licsandra, pe care o știau mai, mai cît cei doi frați de voinică. CAMIL PETRESCU, O. II, 452. Luminau mai ca ziua. ȘEZ. III, 184. ♦ (Determină numerale) Aproximativ, cam, vreo, în jur de.. . , la.. . , circa. Au trecut mai trei luni până au purces. AXiNTE URICARIUL, lLET. II, 153/33. L-au ținut rob mai doisprezece ani. ȘINCAI, HR. II, 70/34, cf. 164/8. Gospodarul... va căpăta mai 1000 lei. I. IONESCU, C. 42/23. Eu aveam un curs de carte extraordinar, și cîștigam mai două mii de fișe. BOLINTINEANU, O. 367. ◊ (Întărit prin „la” adverbial) S-au tînguit mai la un ceas. PANN, E. III, 92/8. C. (Atenuează ideea exprimată de cuvîntul determinat) În parte, puțin, oarecum, într-o oarecare măsură, întrucîtva. 1. (Determină verbe) Până să va mai lăsa și să va mai domoli firea bărbatului cea sireapă. PRAV. 155, cf. 177. Așijdere și feredeul l-au mai tocmit. NECULCE, L. 308. Lipsit... de tot cel ce putea să-l mai mîngîie. MARCOVICI, C. 4/8. Din norocire atunce au început și turbatile valuri a să mai alina. DRĂGHICI, R. 12/6. Hotărîi să-mi răzbun și ideea asta mă mai liniști. NEGRUZZI, S. I, 7, cf. 63. Te-ai mai încălzit? ALECSANDRI, t. i, 460. Îl botezase cu numele de Agatocle..., ca să mai acopere. . . grosolănia numelui de Leuștean. GANE, N. III, 156. Ninsoarea mai încetase. CREANGĂ, A. 32. Tînăra nevastă, văzîndu-și bărbățelul, mai uită din cele năcazuri! id. P. 7, cf. 5, 33, 253. Vîntul s-a mai potolit. CARAGIALE, O. I, 144. Nu știau ce voie să-i facă, ca să-l mai înveselească. ISPIRESCU, l. 11. Focul mi-oi mai alina. JARNIK-BÎRSEANU, D. 82, cf. 132, 414. A intrat nora-n blide, pînă ce se mai deprinde. ZANNE, P. III, 479. (E x p r.) Așa (sau acum) mai vii de acasă, se spune cuiva care revine asupra unei erori, care adoptă o atitudine mai conciliantă, mai înțeleaptă. Cf. ALECSANDRI, T. 902. Ia, acum mai vii de-acasă, fătul mieu. CREANGĂ, P. 223. ◊ (Regional, așezat înaintea pronumelui reflexiv) Parcă mai m-am ușurat și simțesc cum mă tot însănătoșez! SBIERA, P. 30. ◊ (Cu sensul întărit de complementul verbului) Ploaia și furtuna au mai contenit puțin. DRĂGHICI, R. 73/29, cf. 27/17. Se mai ușurâ nițel de mâhnirea ce îi sfîșia rărunchii. GORJAN, H. I, 5/27. Harap Alb, mai prinzînd oleacă la inimă, încalecă. CREANGĂ, P. 212. ♦ (Arată că acțiunea exprimată de verb se desfășoară sporadic, întîmplător, nesusținut) Cîteodată, uneori. Vezi că pe-atunci nu erau cluburi, presă, bulevard și grădini cu cîntări și încîntări; mai scriau oamenii și de urît. GHICA, S. 86. Prin satul adormit, Doar vrun cîne-n somn mai latră Răgușit. COȘBUC, P. I, 48. Nu te, maică, supăra Că mai mor voinici așa! JARNIK-BÎRSEANU, D. 320. ◊ (Urmat de adverbul „și”) Opreau pentru ei mușchii, pe care-i păstrau sărați la butoaie, mai și vînzînd din ei. MOROIANU, S. 26. Încheagă brînză, umple putinica, mănîncâ toată iarna, mai și vinde. STANCU, D. 97. Cetera mai și greșește. . . Gura mea le potrivește. JARNIK-BÎRSEANU, D. 357. ◊ (Regional, în legătură cu verbul „a se duce” și precedat de „cam”, exprimă prin restricție intensificarea acțiunii) De-a binelea; întins. V. c a m a i. Face o săritură înapoi și una înainte, și se cam mai duc la împărăție. CREANGĂ, P. 199, cf. 41. Și să te cam mai duci la fugă spre răsărit. MARIAN, T. 45. 2. (Determină diferite alte părți de vorbire) De va fi slugă, ce să dzice om mai de gios. . . , să-l poarte de coadele cailor. PRAV. 36. Acesta obiceaiu iaste de curund în pravilele ceaste mai noi. ib. 109, cf. 125. Galeria era ticsită de dame frumoase, frumușele și mai sluțișoare. NEGRUZZI, S. I, 36. Boieriul acela avea o păreche de case, mai de-o parte, în care se zice că locuia necuratul. CREANGĂ, P. 301. Ioana dădea demîncare purcelului mai în fundul ogrăzii. REBREANU, R. I, 147. * (Precedă cuvinte sau grupuri de cuvinte care exprimă noțiuni temporale subliniind caracterul lor vag, imprecis) Ceale meare luminate ce le-ai pus în patu-ți mai acmu. DOSOFTEI, V. S. septembrie 15r/4. Pentru acee ș-au agonisit... nume de viteaz de la turci, precum își scosese și Cantemir vodă mai în trecuți ani. NECULCE, l. 287. Mai în trecutele zile... era vreme bună. DRĂGHICI, R. 35/12. Mai apoi însă. . . primi. BĂLCESCU, M. V. 412. Mai dăunăzi, înainte de topirea gheții, o femeie..., vrînd să-și spele picioarele, s-a rupt gheața cu dînsa. CR (1836), 441/11. Hai de acum să dormim, mai acuș să ne trezim. CREANGĂ, P. 255. Totul rămânea ca mai nainte. ISPIRESCU L. 34, cf. ODOBESCU, S. III, 9. Mai spre amiazi... Văzutu-s-a crescînd în zări Rădvan cu mire, cu nănași. COȘBUC, B. 21, cf. 10. Mai ad’int’e. ALR I 327/270. ◊ Loc. prep. (Învechit) Mai apoi de... = după. Mai apoi de izgnaniia învățătoriului. DOSOFTEI, V. S. octombrie 44v/27. E x p r. Mai an = anul trecut (ALR SN III h 779); cu cîțiva ani în urmă (ALR I 1977/251, 790, ALR II/284). Mai an, capitala noastră era în picioare. GHICA, S. 654. Un miel furat mai an din stînă. GANE, N. I, 129. S-a sculat mai an Bădica Troian. TEODORESCU, P. P. 145. (Regional) Mai anțărț = acum doi ani. Că mai anțerțu ne-au dzis noao, tuturor leșilor, craiul Șfedului să ne gătim. NECULCE, L. 254. (Regional) Mai alaltăieri = răsalaltăieri. Cf. ALR II 2393 ter/260, 316, 514, 791, 876. Mai ieri (-alaltăieri) sau mai alaltăieri = de puțină vreme, de curînd. Mai alaltăieri am trecut pe aici. ISPIRESCU, L. 9. Pe foile albastre Ce aduceau mai ieri Vestiri de bucurie, Dorm literele moarte. DENSUSIANU, L. A. 29. Nu știu cine cîntă Despre toate cîte-au fost mai ieri. LESNEA, P. E. 143. ◊ (Restrînge sensul lui „mult” și al lui „puțin”) Venrără la dînsulu mai mulți întru a striiriloru preimitoare. COD. VOR. 104/1. Mai multe să fac [călugărițe] cu de-a sila. PRAV. 197. Vrăjmașii vor voi a-l ține mai multă vreme înpresurat. DRĂGHICI, R. 165/7. Oamenii sînt mai de multe ori ei singuri pricina suferințelor lor! BOLINTiNEANU, O. 362. După mai multe lupte îndelungate, aceste pretenții cad zdrobite. BĂLCESCU, M. V. 8. Prin ușe, se văd mai mulți alegători plimbîndu-se în sus și-n jos. CARAGIALE, O. VI, 137. Sînt de mai multe zile cu voi. ISPIRESCU, L. 8. Unde-or fi oameni mai mulți, La mine să nu te uiți; Unde-or fi mai puținei, Ochii tăi să fie-ai mei. JARNIK-BÎRSEANU, D. 245, cf. ALR II 2968. (E x p r.) Mai mult sau mai puțin v. mult. ◊ (În legătură cu corelativele „cînd.. . cînd. . . ”, „și. . . și. .. ”, exprimă varietatea prin alternanța dintre contrarii) În multe rînduri s-au dus la groapă. .. și mai de noapte, și mai cătră dzuă. VARLAAM, C. 105. Stelele pe cer derază și mai mari, și mai mărunte. CONACHi, P. 264. Erau acolo o mulțime de oameni, și mai învățați, și mai proști. SADOVEANU, E. 112. Prind cucoșii a cînta.. . Cînd mai gros, cînd mai subțire. JARNIK-BÎRSEANU, D. 163. E x p r. Mai așa = nu tocmai bun, nu chiar așa cum ar trebui. Nu-i vorbă, tot atîta se toarce și c-o furcă mai așa, dar parcă-ți umblă mîna mai ușor pe-o sculă frumoasă. VLAHUȚĂ, ap. TDRG. Tuturor le spune că Simina-i fată Mai așa și-altminteri. COȘBUC, P. I, 247. Mai altfel = nu chiar așa (de rău) cum se prezintă. Eu te socoteam mai altfel, dară văz că ai de gînd să-ți cei iertăciune de la mine ca toți fricoșii. ISPIRESCU, L. 42. ◊ (Restricția este folosită pentru a accentua prin contrast calitatea) Numai în grădina ursului... se află sălăți de-aceste, și mai rar om care să poată lua dintr-însele. CREANGĂ, P. 211. Dragu meu, mai puțini oamini ca dumneata! ALR II 3093/520, cf. 3093/682, 812, 928. (E x p r.) (Cam) mai ba v. b a. D. (Servește ca instrument gramatical pentru formarea comparativului de superioritate și a superlativului relativ). I. (Formează comparativul) 1. (Termenii comparației sînt exprimați în frază și se leagă prin „decît”, prin „ca” și, învechit sau atunci cînd al doilea termen al comparației este un numeral, prin „de”) Și lăcui într-unșii mai multe de dzeace dzile. COD. VOR. 66/13. Mult mai cinstită de aurul. ib. 140/13, cf. 50/1, 52/27, 60/14. Întru înțeleptu și sufletu... semerea tatălui, în dzeire mai mic de tatăl după omerie. PSALT. 336. Sudalma ce să va face în tîrg iaste mai mare decît aceaia ce s-are face la sat. PRAV. 230, cf. 108, 158, 173, 224. Ceia ce sîmt mai mici de 25 de ani. ib. 259. Să neguțitorească cu dînsa mai bine decît cu aurul și decît fiece altă aveare. BIBLIA (1688), [prefață] 3/47. Și poate să vie o vreme să trebuiască și să slujască împărățiii mai mult prețul decît trii mii de pungi de bani, îndzăcit decît giuruiescu ei. NECULCE, L. 20. Am făcut planuri de fericire mai ciudate decît visurile. MARCOVICI, C. 15/3. Îl iubea mai mult decît ochii. DRĂGHICI, R. 3/17. Zulnia, cea mai frumoasă decît zorile la față. CONACHI, P. 82. Mai mult de șaptezeci cetăți. BĂLCESCU, M. V. 6. Mai bine-mi place s-aud sunînd Un răcnet aspru de răzbunare Decît oftare De amor blînd. ALECSANDRI, P. II, 79. Ea este mai rea decît soră-sa. ISPIRESCU, L. 5. A pornit s-alerge-n zbor Acest cuvînt, mai călător Decît un vînt! COȘBUC, P. I, 54. Încearcă, fii mai fericit ca mine. DEMSUSIANU, L. A. 58. Cît de mare-i pămîntu, Ce-i mai rău ca urîtu? JARNIK-BÎRSEANU, 8, cf. 90, 411. Măi mare ca mine. A III 17. Mai degrabă știe satul decît bărbatul, se spune în ironie la adresa bărbaților care nu știu că sînt înșelați. Cf. ZANNE, P. IV, 257. Mai scumpă ața decît fața, se spune atunci cînd cineva, după multă muncă, nu se alege cu nimic. Cf. id. ib. III, 12. ◊ (E x p r.) Unul (sau una) mai... decît altul (sau alta) sau care (mai) de care mai..., care mai de care, se spune cînd vrem să arătăm că într-un grup de ființe, de obiecte etc., fiecare în parte excelează în privința unei anumite calități. Graiuri care mai de care păcălitoare. ISPIRESCU, L. 36. Pietre nestemate, una mai frumoasă decît alta, una mai mare decît alta. id. ib. 191. Care mai de care mai fermecătoare. H IV 61. ◊ (Întărit prin adv. „și”) La Țarigrad și la unguri și în Crîm, și mai cu preț decît aice era bucatele toate. NECULCE, L. 379. ◊ (Comparativul aflîndu-se în raport sintactic adversativ cu pozitivul, termenii comparației nu mai necesită elementul de legătură) Rele-s, bade, frigurile, Da-s mai rele dragostele. JARNIK-BÎRSEANU, D. 7. Amară-i frunza de nuc, Mai amar doru ce-l duc. id. ib. 90. (întărit prin adv. „și”) Milă mi-e de haina lui, dar de cămașa mea și mai tare. Cf. ZANNE, P. III, 179. ◊ (Cu termenul de comparație „toți” sau un echivalent semantic al acestuia, comparativul capătă sens de superlativ) Te știu că ești mai înțelept de toți iudeii. COD. VOR. 74/12. Urîtu. .. și mai hicleanu de tot pămîntul. PSALT. 327. Mai micul și mai apoi de toți și ticălosul. MOXA, 399/32. Va rămânea fără de cinste, care lucru iaste mai rău de toate. PRAV. 248. Să fie mai apoi de toți. N. TEST. (1648), 53r/27. Să fii tu mai sus decît toate limbile. BIBLIA (1688), 1451/25. * Expr. (Învechit) Mai apoi de toate = în cele din urmă, la sfîrșit. Și ieșind întreg íl deaderă herilor să-l mănînce, mai apoi de toate îi spintecară pîntecele cu ostie și cu aceasta-l premeniră din viață. DOSOFTEi, V. S. septembrie 2v/22. 2. (Al doilea termen al comparației este subînțeles) Mai bunru e cela ce dă bunrătate. COD. VOR. 128/22, cf. 20/22, 122/24, 152/27. Lumina mai mare să slujască zuoei [= zilei] și lumina mai mică să slujască nopției. PALIA (1581), ap. GCR I, 34/24. Mai mare iaste răpitura, cînd va fi cu soții multe. PRAV. 184. Nu era cu putință să lase mai folositoare învățătură. BIBLIA (1688), [prefață] 3/13. Îmi va da ceea ce-mi va fi mai de folos. MARCOVICI, D. 2/17. Din aceste [oase] au ales el care era mai tari și mai ascuțite. DRĂGHICI, R. 58/10. A tale scrisori duioase,.. Mă cufund în întuneric de gînduri mai amărîte! CONACHI, P. 104. Aș vrea să văz ziua pămîntului vestită, Să respir un aer mai liber, mai curat. ALEXANDRESCU, M. 7. Toarce baba mai turbată! ALECSANDRI, P. I, 8. Dar mai puternic, mai nalt, mai dulce Îi pare legea de a iubi. EMINESCU, O. IV, 12. Da fii mai cu inimă oleacă! CREANGĂ, P. 130. De ce nu ești mai blînd, Dragomire? CARAGIALE, O. VI, 257. Își aruncă ochii la dînsa mai cu băgare de seamă. ISPIRESCU, L. 35. Alții poate vor vorbi mai bine și mai complet despre meritele prietenului nostru. IONESCU-RION, C. 129. Din fundul lumii, mai din sus. . . , Venit-au roiuri de-mpărați. COȘBUC, B. 18. Simțea că i-e mai dragă Ileana. REBREANU, NUV. 108. Ascultă aci, că e mai extraordinar! CAMIL PETRESCU, T. III, 363. Dar aici, fărâ-ndoială, Noi sîntem mai cu greșeală. DEȘLIU, M. 44. Cînd gîndești să te umbrești, Mai tare te dogorești! JARNIK-BÎRSEANU, D. 179. De-i mai mic, e mai voinic. id. ib. 310. Vorbesc măi tare: ALR II/I h 27. Bucatele de la masa altuia sînt mai cu gust, se spune în batjocură la adresa celor zgîrciți. Cf. ZANNE, P. III, 495. ◊ (Învechit și popular, cînd termenul determinat este într-o construcție prepozițională, „mai” trece înaintea prepoziției) Mai în mare păcate-l va arunca și mai în grei păzitori va hi ținut. VARLAAM, C. 208. Dzice că mai pre mare ploi să băte ei cu șfedzii. neculce, l. 244. Îl aprinde mai cu strașnică pornire. CONACHI, P. 84. Lacomi la găzdășie, Mai la mare sărăcie. DOINE, 38. ◊ (Întărit prin „și” sau „și. . . încă”, cu accentul propoziției sau al frazei pe „și”, exprimă o gradație intensivă a calității) Vei câștiga și mai multă bucurie a sufletului. DRĂGHICI, r. 48/17. Și mai rău, și mai mult încă. CONACHI, P. 83, cf. 260, 267, 277. O nație și mai barbară, și mai puternic. BĂLCESCU, M. V. 8. Cu asta a voit spînul... să facă pe Harap Alb ca să-i ieie și mai mult frica. CREANGĂ, P. 208. Merse. . . merse și iar merse, cale lungă și mai lungă. ISPIRESCU, l. 5. Cînd gîndești să scapi de-un rău, Vine altul și mai greu! JARNIK-BÎRSEANU, D. 222. ◊ (Loc. adj. și adv.) (Încă) și mai (și) (decît) = și mai mult, și mai grozav. Tată-său în picioare, ba încă și mai și. . . CREANGĂ, P. 250. Scorpia ospătă pe Făt-Frumos și mai și decît Gheonoaia. ISPIRESCU, L. 6. Oricît ar fi de frumoase, tot ar voi să fie și mai. CONTEMPORANUL, VI2, 201. ◊ (Termenii între care se stabilește proporția sau gradația sînt introduși prin „de ce.. . de aceea”, „cu cît. . . cu atît”, „pe cît. . . pe atît”) Mintea, cu cătu-i tare, cu atîta mai mult lucrează. CONACHI, P. 278. De ce creștea copilul, d-aceea se făcea mai isteț. ISPIRESCU, L. 2, cf. 41. Trandafirul, cu cît mai frumos, cu atît mai puțin ține. ZANNE, P. I, 297. ◊ (În legătură cu „tot”, „din ce în ce” sau cu un echivalent al acestora, exprimă o gradație continuă) Din ce în ce mai vie o simte-n a lui brațe. EMINESCU, O. I, 95. Umbra morții se întinde tot mai mare. id. ib. 148, cf. 97, 103. Înălțîndu-se tot mai sus. CREANGĂ, P. 192. ◊ (În construcții negative, comparativul de superioritate exprimă egalitatea) Întru această Troiță nece urul nu iaste mai vechi și nece mai apoi, nece mai mare, nece mai mic. PSALT. 337. Să să bucure... cu acest binre, până cînd să vor împlea doodzeci de ai.. . , iară nu mai mult. PRAV. 49. Nu mai puțîn și maica sa... îi zicea. DRĂGHICI, R. 5/14. Te-ai deprins a socoti amorul o zabavă, nimic mai mult. NEGRUZZI, S. I, 45. Și doar nu era vreun om mai arătos sau mai deosebit Petrea Dascălul. GANE, N. III, 133. Cin-poftește traiul meu, Să i-l deie Dumnezeu, Nici mai bine, nici mai rău. JARNIK-BÎRSEANU, D. 127. ◊ Expr. (Și) mai multe nu v. m u l t. Nici mai mult nici mai puțin v. m u l t. 3. (Învechit și regional, de obicei accentuat pe „mai”, comparativul concurează din punct de vedere semantic cu superlativul relativ sau cu cel absolut, după cum este sau nu urmat de o determinare introdusă prin „între” sau „dintre”) Mic era întru frații miei și mai tărăru întru casa tatălui mieu. PSALT. 309. Dintr-alalți au fost mai drag ucenic lui H[risto]s. N. TEST. (1648), 104 v/4. Au fost și David mai mic între frații și în casa tătîne-său. ANTIM, P. 4. Era, de nu toți, mai mare parte români. ȘINCAI, HR. I, 56/23. Era mai mic dintre toți. GANE, N. II, 145. Că prînzu cînd e mai dulce, El ia cartea și citește, Prînz pe masă se răcește. JARNIK-BÎRSEANU, D. 75. Du-mă, Doamne, și mă pune, Unde mi-i mai drag pe lume. id. ib. 145. Cînd era zîna mai în focul jocului. SBIERA, P. 38. [Oița] mergea tot înaintea turmii și era ca un păcurar care-i mai harnic! RETEGANUL, P. III, 57. Și cînd era șărpoaica mai aproape de ei, Crăișorul făcu din nevastă-sa moară pe o apă mare. MERA, L. B. 36. 4. (Comparativul anumitor adjective, adverbe și locuțiuni capătă valori semantice în care nu se mai simte sensul pozitivului și este folosit ca locuțiune) Mai ales v. a l e s. Mai bine v. b i n e. Mai bine de... v. b i n e. Mai cu deosebire v. d e o s e b i r e. Mai dihai v. d i h a i. Mai mult v. m u l t. Mai pe deasupra v. d e a s u p r a. Mai prejos v. p r e j o s. Mai presus v. p r e s u s. Mai cu seamă v. s e a m ă. Mai vîrtos v. v î r t o s. II. (Formează superlativul) 1. (Precedat de „cel, cea” sau, regional, de „ăl, a”, formează superlativul relativ al adjectivelor, adverbelor și al locuțiunilor adjectivale sau adverbiale pe lingă care stă) Cumu și întâii preuți (p o p a cel mai mare N. TEST. 1648, a r c h i e r e u l BIBLIA 1688) mărrturisescu-mi. COD. VOR. 38. Cei mai mulți și cei mai mari și mai credincioși dăscăli dzic. PRAV. 213. Spre cea mai multă parte. BIBLIA (1688), [prefață] 3/27. Cel mai mic sunet ce auze îl înspăimînta. DRĂGHICI. R. 40/4. Cele mai bune și înțelepte purtări. GORJAN, H. I, 2/4. Din toți muritorii lumei cel mai în nenorocire Și dintre toți pătimașii cel mai mult în osîndire. CONACHI, P. 99. Sînt cel mai mare dintre frați. CREANGĂ, P. 184. Grajdurile... unde erau cei mai frumoși armăsari din toată împărăția. ISPIRESCU, L. 3. Brațul și-l întinde, Pe cea mai dragă o cuprinde. COȘBUC, P. I, 88. Busuioc roșu răsare, Unul mic și altul mare;... Cel mai mare mi-i drag tare! JARNIK-BÎRSEANU, D. 22. Ali mai multe muieri. ALR II 3014/2. Ion îi hăl măi nalt. A III 17. 2. (Precedat de adverbul „cît” sau, învechit și regional, de „cum”, indică superlativul absolut al adjectivelor, adverbelor și al locuțiunilor adjectivale sau adverbiale determinate) Cumu-i mai de sîrg să slobodzi pre cei 3 oameni. VARLAAM, C. 394. Să o îndzestreadze și să o și mărite cum mai de sîrg. PRAV. 204. Iaste minciunos și om cumu-i mai rău. ib. 234. Să aibă. . . cît va pute mai multe poame și stridii. DRĂGHICI, R. 165/13. Se dichisi și el cum știu mai bine. ISPIRESCU, L. 33. Vinișor de nouă ai, Cum e mai bun pentru trai. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 488. III. (Servește ca instrument gramatical pentru formarea comparativului sau a superlativului substantivelor și al altor părți de vorbire al căror conținut poate fi asimilat cu însușirile) Nu știu ce vină or hi dat bieților tîrgoveți de Hotin, a o samă ce au fost mai fruntea, de i-au înpens din cetate de pe zid. M. COSTIN, O. 77. Era mai om decît toți. NECULCE, L. 110. Noi am trăit în lume... In mai îmbilșugare decît trăim acum. NEGRUZZI, S. II, 177. Mai liniște ce avem! VLAHUȚĂ, D. 297. Mai legămînt decît cuvîntul omului de cinste, se poate? CONV. LIT. XLIV2, 76. Tot îți place ție Brașovul – mai Brașov ca Lipsca nu găsești. CARAGIALE, O. VII, 450. Judeci ca cea mai femeie dintre femei! C. PETRESCU, Î. I, 9. Care-a fost mai voinicel, Acum e mai vai de el. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 287. – Și: (regional) măi, ma adv. – Lat. magis.

GLUMI, glumesc, vb. IV. Intranz. A spune glume, vorbe de duh. Rîseră fetele și se veseliră hihotind și glumind între ele. ISPIRESCU, L. 50. Un bătrîn vînător, căruia îi plăcea să glumească cu tovarășii săi. ODOBESCU, S. III 44. Iartă-mă, mîndro, de glume că nu-i om să nu glumească. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 363. ◊ Expr. A nu glumi (cu cineva sau cu ceva) = a lua (pe cineva sau ceva) în serios; p. ext. a fi fără cruțare (față de cineva sau de ceva). Iată ce vra să zică un om cinstit, un om blînd, dar care nu glumește cu tîlharii. CONTEMPORANUL, II 222. Cu dragostea nu glumi. HODOȘ, P. P. 33. Nu-i de glumit (cu cineva sau cu ceva) = trebuie să iei în serios (pe cineva sau ceva); trebuie să fii serios. Ție ți-e a glumi, dar nu-i de glumit. Pîrleo, zmeul are gînd rău cu noi. ALECSANDRI, T. I 440. Cu dorul nu-i de glumit. HODOȘ, P. P. 40. ♦ A vorbi în glumă (despre lucruri serioase), a răspunde cu o glumă (cuiva care a vorbit serios). Veneam să-ți spun un lucru foarte important... – Găsești că nu mi-ai spus destule?... – Nu glumi. Era ceva foarte serios. SEBASTIAN, T. 72. Ba nu, doamna mea! Sînt încă tot holtei... holtei tomnatic, precum vedeți. – Tomnatic?... Vreți să glumiți?... Vă găsiți în floarea tinereții! ALECSANDRI, T. 287.

ÎMPRESURAT, -Ă, împresurați, -te, adj. Înconjurat din toate părțile, încadrat. Dar nu apucai încă a colinda toate mesele, și deodată mă văzui împresurat. BOLINTINEANU, O. 367.

ÎNCĂ adv. I. (Cu sens modal) 1. În plus, pe deasupra. Acolo găsi încă două femei. ISPIRESCU, L. 7. Înc-o gură și dispare... Ce frumoasă, ce nebună E albastra-mi, dulce floare! EMINESCU, O. I 55. Trecut-au ani de lacrimi, și mulți vor trece încă Din ora de urgie în care te-am pierdut! ALECSANDRI, P. A. 62. Avea încă multe de spus moș Tîndală. NEGRUZZI, S. I 252. ◊ (Întărit prin «și») Mircea este silit... a primi... încă și suzeranitatea Porții. BĂLCESCU, O. II 13. ♦ După toate acestea mai... Așa ți-e treaba? Încă mă iei la trei parale? CREANGĂ, P. 315. 2. De asemenea. Aici încă trebuie să fie un drac la mijloc, zise Gerilă. CREANGĂ, P. 266. Harap-Alb este în primejdie, și de noi încă n-are să fie bine. id. ib. 274. 3. (În legătură cu o negație) Nici așa. De le-ai da cu lingura, Și-ncă nu le-ai sătura! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 389. 4. Chiar. Ba zău, încă mă mir c-am avut răbdare. CREANGĂ, P. 118. ◊ (Înaintea unui comparativ care este adesea precedat de «și», pentru intensificare) Năframa surorii tale celei mijlocii, care încă-i și mai frumoasă. SBIERA, P. 131. Ba să vezi... posteritatea este încă și mai dreaptă. EMINESCU, O. I 134. Ea părea că încă mai mult se retrăsese din lume. NEGRUZZI, S. I 47. ◊ Expr. Ba încă sau și încă = chiar mai mult decît atîta. Este fată și încă din cele mai prefăcute. ISPIRESCU, L. 21. Aduce piatra la mine și i-o plătesc cît nu face; ba încă sînt bucuros că o pot căpăta. CREANGĂ, P. 218. Încă pe atît (sau pe-atîta) = dublu. Scurteica fusese încă p-atît de lungă, dar o scurtase mereu. DELAVRANCEA, H. T. 13. Dar încă = a) cu atît mai mult. Deal cu deal se ajunge, dar încă om cu om. CREANGĂ, P. 192; b) (după o propoziție negativă) cu atît mai puțin. (Și) încă cum = foarte mult, în mare măsură. II. (Cu sens temporal) 1. (Arată repetarea acțiunii exprimate de verb) Din nou, iarăși. Frumoasele zile au apus... Renaște-vor oare încă? MACEDONSKI, O. I 17. ◊ Expr. Încă o dată = din nou, iarăși, a doua oară. Tot nu te-am auzit. Încă o dată. CREANGĂ, P. 54. 2. (Arată continuarea acțiunii exprimate de verb) Și acum, (și) mai departe, în continuare. La izvor vezi pe Rodica Pînă-n zori, cînd pe sub streșini Încă doarme rîndunica. COȘBUC, P. I 95. Îi răsuna încă, supărător, în cap vorbele inspectorului. VLAHUȚĂ, O. A. 249. A ținut veselia ani întregi, și acum mai ține încă. CREANGĂ, P. 279. 3. (Adesea în legătură cu o negație) Pînă acum, pînă atunci. Miroase a toamnă. Și nu e încă toamnă. C. PETRESCU, S. 61. O pădure... pe unde nu ajunsese toporul încă. ISPIRESCU, L. 58. De cînd sîntem noi, încă nu ne-a zis nime tată și mamă! CREANGĂ, P. 74. Alexandru cel Mare... domnea în această vreme nesupărat încă de turci. BĂLCESCU, O. II 13. 4. (Mai ales în legătură cu noțiuni temporale) Deja. Încă de mic Te cunoșteam pe tine. EMINESCU, O. I 175. Încă din anul 1370 Ladislau... se opune acestor barbari. BĂLCESCU, O. II 12. Încă din copilărie se deprinsesă a înota. DRĂGHICI, R. 90.

TOMNATIC2, -Ă, tomnatici, -e, adj. (Și în forma tomnatec) 1. Care apare toamna, care se face toamna; de toamnă. Cerul, căptușit cu nouri tomnatici, apăsa greu și parcă-și afunda marginile în orizont. REBREANU, R. I 70. În curînd raza se stinse în negurile tomnatice de pe înălțimi. IBRĂILEANU, A. 215. Aerul tomnatic al unei dimineți răgușite de ceață îi răcori repede fruntea. MACEDONSKI, O. III 20. ♦ (Despre pomi) Care rodește toamna; (despre fructe) care se coace toamna. Meri tomnatici. ▭ Și-ar vrea să facă-o gargară De prune tomnatice. TEODORESCU, P. P. 131. ♦ (Adverbial) Ca toamna, a toamnă; p. ext. trist, melancolic. În van mai caut lumea-mi în obositul creier, Căci răgușit, tomnatec, vrăjește trist un greier. EMINESCU, O. I 71. 2. Fig. (Despre oameni) Trecut de maturitate, ajuns la vîrsta care precedă bătrîneții. Dama asta tomnatecă, dar plăcută încă... e o americană bogată. NEGRUZZI, S. I 327. ◊ Flăcău (sau fecior, holtei) tomnatic = bărbat trecut de prima tinerețe și rămas neînsurat; becher, celibatar. Am jucat la trei jocuri într-o singură zi: unul, de flăcăi tomnatici. CREANGĂ, A. 104. Sînteți însurat, domnule director? – Ba nu, doamna mea! Sînt încă tot holtei... holtei tomnatic. ALECSANDRI, T. I 287. Vezi pe acest flăcău tomnatic îmbrăcat cu un frac fără mînice. NEGRUZZI, S. I 238. – Variantă: tomnatec, -ă adj.

SALON, saloane, s. n. 1. Încăpere într-o locuință (de obicei mai luxoasă) destinată pentru primirea musafirilor. E un salon în care toți discută Și rîd mereu. TOPÎRCEANU, P. 69. O numeroasă adunare de militari și particulari se îndeletniceau a bea ciubuce pe niște lungi divanuri în odaia cea mare, care pe atuncea încă nu se chema peste tot locul salon. RUSSO, O. 47. ◊ Vagon-salon = vagon de tren cu mult confort, înzestrat cu saloane, cabine de dormit, sufragerie, baie, bucătărie etc. 2. Sală publică în care au loc festivități, baluri, serbări etc. La ce grad de sluțenie aduce pe femei patima jocului de cărți numit bacara, în saloanele de la Cazino. ALECSANDRI, S. 136. ♦ Sală în care se organizează expoziții periodice de pictură, sculptură etc.; p. ext. expoziția însăși. 3. Cameră mare cu paturi, în care sînt ținuți și îngrijiți bolnavii într-un spital. – Pl. și: (învechit) salonuri (ALECSANDRI, O. P. 140).

VANDAL, vandali, s. m. 1. Persoană făcînd parte din vechiul trib de origine germanică care a coborît în secolul al V-lea de pe țărmul mării Baltice și a distrus parte a Imperiului roman de răsărit. 2. Fig. Persoană necivilizată care distruge valorile culturale și artistice. V. barbar. Beciuri gigantice, pe care, oricît s-a încercat ciocanul vandalilor, tot nu le-a putut încă surpa. NEGRUZZI, S. I 183.

SURPA, surp, vb. I. 1. Refl. (Despre maluri, povîrnișuri) A se prăbuși rupîndu-se, măcinîndu-se, mîncîndu-se. Valurile lepăiesc ușor și la fiecare lovitură malul se surpă într-o fărîmare ușoară. SADOVEANU, O. VII 338. Să nu se surpe vreun mal? Ne înghețară inimele. DELAVRANCEA, H. T. 277. ♦ (Despre ziduri, clădiri) A se dărîma, a se nărui. Se surpă casa pe noi, cucoane, făcu Toader cu același glas. REBREANU, R. II 89. Meșterii grăbea... Dar orice lucra, Noaptea se surpa. ALECSANDRI, P. P. 187. ◊ (În contexte figurate) Toată această clădire de șubrede cartoane se surpase într-o singură clipă. C. PETRESCU, C. V. 355. ◊ Fig. Cerul, avalanșă de omăt, se surpă peste lumea-ntunecată. BENIUC, V. 39. ♦ A se prăbuși, a cădea, a se răsturna. Salcia de ani se surpă, iar stejarul se-ntărește. DAVILA, V. V. 38. ◊ Fig. Atunci ea n-are să-l revadă decît neînsuflețit omorît? – căci nu încăpea îndoială, un om ca dînsul... nu se surpă ușor dintr-o dată și ca oricare. MACEDONSKI, O. III 17. ♦ Tranz. A doborî la pămînt, a nărui; p. ext. a distruge, a nimici, a ruina. A întemeiat... beciuri gigantice, pre care oricît s-a încercat ciocanul vandalilor, tot nu le-a putut încă surpa de tot. NEGRUZZI, S. I 183. Cu suliți turnuri surpa. TEODORESCU, P. P. 53. ◊ Fig. Palaturile de strîmbătate se prăvălesc surpate de blăstămul norodului. RUSSO, O. 41. 2. Tranz. Fig. (Cu privire la oameni) A răsturna dintr-o situație privilegiată; a submina, a săpa. Tot nimică nu s-a alege din toți aceia care îmblă cu nedreptate și caută să surpe pe alții și să li iaie ei binele lor. SBIERA, P. 164. Toți aceștia ieri seara s-adunaseră. Vorbiră să te surpe. BOLINTINEANU, O. 210. Numai după căderea sa din domnie, Alexandru Ghica a înțeles cine-l surpase. GHICA, S. 646. Odioși țării, bănuiți turcilor, ei sînt lesne surpați de fanarioți. BĂLCESCU, O. II 23. ◊ (Cu privire la abstracte) Prietiniile poate-i fuseseră surpate de uneltiri. SADOVEANU, Z. C. 259. Vrăjbile și prigonirile între boieri și domni deteră prilej turcilor a se amesteca în trebile țării... și a surpa cîte unul-unul toate vechile privilegii. NEGRUZZI, S. I 274. ♦ (Rar, cu privire la oameni) A lovi, a hărțui, a măcina, a roade. Surpat acum din două părți de necontenitele bănuieli și urmăriri ale mătușii mele... cum și de grija ce purta pentru llinca, bietul Ion se usca văzînd cu ochii. GANE, N. III 38. 3. Refl. (Popular) A se îmbolnăvi de hernie. Copilu care se surpă de mic. ȘEZ. IX 126. – Variantă:(regional) surupa (JARNÍK-BÎRSEANU, D. 115) vb. I.

incipient, ~ă a [At: CONTEMP. 1949, nr. 126, 12/5 / P: ~pi-ent / Pl: ~nți, ~e / E: lat incipiens, -ntis, it incipiente] 1 Care se află la început Si: începător. 2 (Med; d. boli) Care încă nu se manifestă cu toată virulența și este mai ușor de tratat.

Dobrița Dintr-o foarte bogată serie antroponimică de compuse sau derivate din tema Dobr- n-au mai rămas astăzi în uz, ca prenume, decît Dobríța, Dobrína, probabil Dobrícă, Dóbra, dar și acestea numai în onomastica rurală, a unor zone mai tradiționale. În mare parte împrumutate de la popoarele slave vecine (unele derivate sînt cu siguranță creații românești), aceste nume aveau în secolele trecute o largă arie de răspîndire și un ridicat indice de frecvență; eliminate de prenumele calendaristice sau de numeroasele împrumuturi din latină și limbile occidentale, aceste antroponime nu au dispărut încă cu totul pentru că au intrat în categoria numelor de familie (dat fiind faptul că numele de familie se generalizează la noi de abia din secolul trecut, putem presupune menținerea în uz a multor compuse și derivate din Dobr- pînă nu demult, în sec. 19). În ceea ce privește originea și semnificația numelor de care ne ocupăm, în general lucrurile sînt clare: onomastica veche slavă înregistrează un mare număr de compuse al căror prim element este dobr- „bun” (ca în rus. dobrîi „bun”, dobrota „bunătate” etc.; și la noi apare, numai regional însă, vb. a dobri „a desmierda”, cuvînt a cărui semnificație a putut sprijini multă vreme numele personale apropiate ca formă). Folosite inițial ca hipocoristice pentru numele compuse, Dobr-, în combinație cu diferite sufixe, începe să apară și independent (operația a avut loc probabil pe teren slav, dar din punct de vedere teoretic ea se putea produce și la noi). Folosite de români de multă vreme, aceste nume apar încă din primele noastre documente și se mențin multă vreme, în ciuda faptului că sînt necalendaristice. În documentele Țării Românești, numai pînă la 1500 apar Dobromir, Dobra, Dobre, Dobrul, Dobrin, Dobruș(a), Dobrotă, Dobrotin, Dobrița etc. cunoscute astăzi în inventarul numelor de familie (simple sau compuse cu alte sufixe) sau din toponimie.

Non omnia possumus omnes (lat. „Nu toți putem de toate”). Vergiliu (Egloga a VIII-a, vers 63, mai precis: sfîrșitul acestui vers). Sensul este că nu putem ști toate și încă la fel de bine. De pildă: Michelangelo nu era nici pe departe atît de mare ca pictor, arhitect și poet, pe cît era ca sculptor, fiindcă non omnia possumus omnes. Scriitorul englez Walter Scott a folosit într-un roman al său expresia cu scopul obținerii unui efect comic: „Non omnia possumus omnes, cum a zis într-o zi avocatul Crossmyroof, cînd a fost chemat în două locuri o dată”. LIT.

BABIȚĂ2 sf. mai des BABIȚE, BAGHIȚE pl. 🩺 1 Boală de care pătimesc copiii mici cărora nu le au crescut încă toți dinții; se manifestă prin umflarea pîntecelui, cu dureri de stomac și urdinare, din care cauză îngălbenesc și slăbesc foarte mult, așa că unii chiar mor, de nu sînt îngrijiți de grabă [blg. babici].

NUMAI, F NUMA adv. 1 Nu mai mult decît: a rămas ~ unul; (P): nu e ~ un cîine scurt de coadă 2 Nimeni altul, nu altul; nimic alta, nu altceva: ~ el știe cîte necazuri a îndurat; trupul lui ~ piele și oase; (P): gura lumii ~ pămîntul o astupă; (P): ~ cu vorba, nu se face ciorba; adesea repetat, ~ și ~, pentru a da mai multă tărie expresiunii: odată se făcu între dînșii și zmeoaica un munte ~ și ~ de piatră (ISP.); nu se plîng decît numa și numa de soțiile lor (CAR.) 3 În nici o altă parte decît, nicăiri decît, nu mai departe decît, în nici un alt timp decît: astfel de lucruri se întîmplă ~ în țară la noi; ~ acolo le poți găsi; ~ primăvara și toamna poți călători în acele regiuni; du-te numai pe aci încolo, că-i vedea pe păcurarul lui (RET.) 4 Urmat de negațiune, are înțelesul de ori-ce, totul afară de: (P): chelului ~ chel să nu-i zici; ~ popă nu mă fac; ~ frumoasă nu e 5 ~ nu, aproape, mai mai, gata să: ~ nu țipă cînd se apropie de ea 6 Nu ~... ci și..., ‼ nu ~... dar(ă) și (sau dară încă)...; nu ~ eu, ci și toți ceilalți; e nu ~ chior, ci și șchiop; nu ~ i-am plătit, dar încă i-am dat și ceva pe deasupra 7 Cu singura condiție; (P): lasă să arză moara, ~ șoarecii să arză; fie cît de mică, ~ să fie bună; afară ~ dacă 👉 AFARĂ I. 3 8 Însă, cu singura deosebire; (P): ai dreptate, ~ nu te cauți; ~ de nu s’ar bolnăvi de supărare 9 ~ (bun, bine), tocmai: o asemenea fată vitează ar fi ~ bună să ia el de soție (ISP.) 10 ~ sau ~ ce (iată), ~ iacă, pe loc, îndată, deodată: cînd se mai muia jocul, ~ ce-i auzeai pe toți: hai! să ne fie de bine! (DLVR.); nu țesu mult și ~ ce aude că intră nușcine în casă (SB.); nu știu unde se duse, ~ ce iată că se întoarse cu un merișor (ISP.); așa s’a gîndit de adînc la dînsa, că ~ iacăt’o înaintea lui (CAR.); cînd mai încolo, numai iaca fîntîna grijită de dînsa (CRG.) 11 Atîta ~ (că) sau ~ atîta (că) 👉 ATÎT(A) III. 10 12 ~ cît 👉 CÎT II. 3 13 ~ decît 👉 DECÎT5 [lat. n o n + magis].

mahmúr, -ă adj. (turc. ar. mahmur; ngr. makmúris, sîrb. mamuran, ung. mámoros, mámorosan). Fam. Cam beat, amețit, călit (maĭ ales după ce-aĭ dormit după beție și tot nu țĭ-e capu limpede încă). S. n., pl. urĭ. Mahmureală, amețeală rămasă după beție. A-țĭ ĭeși mahmuru, a te trezi din beție, a te dezmeți.

4) maĭ adv. (lat. mágis, maĭ mult; it. mai, ma, pv. fr. mais, cat. may, sp. pg. mas. D. rom. vine bg. rut. maĭ. V. cam, numaĭ). Arată cantitatea, calitatea și intensitatea față de alte lucrurĭ, și decĭ servește la formarea comparativuluĭ, ĭar cînd i se pune înainte cel, cea, la formarea superlativuluĭ: maĭ mic, maĭ mare, maĭ bun, maĭ răŭ, cele maĭ micĭ, cel maĭ mare. Maĭ mult, maĭ bun, maĭ mare (cu subst. considerate ca adj.): tu eștĭ maĭ hoț de cît el, aci e maĭ lumină de cît acolo. (Fam. se zice și: maĭ om bun [bun om] de cît el nu-ĭ altu, maĭ și [maĭ mult și] de cît înainte). Încă: maĭ ploŭă, tot maĭ ploŭă, nu maĭ trăĭește. Aproape, aproximativ (cu accent propriu!): máĭ ĭérĭ, máĭ dăúnăzĭ, máĭ tóțĭ, maĭ (și maĭ des máĭ-máĭ) era să cad. (Între máĭ cópt, aproape copt, și maĭ cópt, copt maĭ tare, numaĭ tonu deosebește înțelesu!). Maĭ se întrebuințează și ca expletiv în exclamațiunĭ: Ce maĭ ploaĭe! Ce maĭ incendiŭ! Cum maĭ tună! Máĭ-máĭ, cît pe aci, aproape: era maĭ-maĭ să cad. Maĭ așá saŭ máĭ ĭa așa (fam.), cam așa, aproape așa. Maĭ apoĭ, maĭ pe urmă, maĭ tîrziŭ. Maĭ bine saŭ maĭ degrabă, e preferabil: maĭ bine sărac de cît hoț. Maĭ ales, maĭ cu samă, cu deosebire, în special, specialmente: poeților maĭ ales le place singurătatea.

TÎRNOSI, tîrnosesc, vb. IV. Tranz. A îndeplini, cu ritualul prevăzut, slujba de inaugurare a unei biserici; a sfinți. Cum se poate, zise împăratul, să nu pot sfîrși astă sîntă biserică? Iată, am cheltuit toată starea, și ea nu este încă tîrnosită. ISPIRESCU, L. 295. ◊ Expr. A tîrnosi mangalul (sau, rar, mangalele) = a pierde vremea degeaba. Nu tîrnosi mangalul, că te usuci. M. I. CARAGIALE, C. 130. Vin bețivii toți, De cinstesc paharele și tîrnosesc mangalele. TEODORESCU, P. P. 129.

PRICINUI, pricinuiesc, vb. IV. 1. Tranz. A cauza, a produce, a provoca, a prilejui. Dar nu pricinuiește nimănui nici un rău. C. PETRESCU, C. V. 227. Mi-a pricinuit încă tot atîta bucurie constatarea că nu ai uitat făgăduiala. BRĂTESCU-VOINEȘTI, F. 31. Va răspunde acela care, prin nesocotita-i purtare, a pricinuit această ruptură. CARAGIALE, O. III 90. 2. Refl. reciproc. (Regional) A se certa, a se încăiera; a se prici. Am aflat pe vărul Culiță și pe cumătrul Pahon pricinuindu-se la birt și-am voit să-i despart. RETEGANUL, P. IV 24.

ZĂVOI, zăvoaie, s. n. Pădurice pe malul unei ape; luncă. Dincolo de Dunăre, de zăvoaiele de sălcii ale ostroavelor, licărea portul de pe țărmul Bulgariei. DUMITRIU, N. 229. Un zăvoi mare de plopi și de anini seculari umbrește malurile frumosului rîu. VLAHUȚĂ, O. AL. I 131. Erau îngălbeniți plopii de la moară, dar zăvoiul nu-și lepădase încă frunzișul și tot mai era ceva văratic în freamătul lui. SLAVICI, V. P. 156. Drăguțule bace! Dă-ți oile-ncoace La negru zăvoi, Că-i iarbă de noi Și umbră de voi. ALECSANDRI, P. P. 1.

CAPTATIO BENEVOLENTIAE (în lat. cîștigarea bunăvoinței) Partea de la început a unui exordiu, prin care oratorul caută să-și atragă bunăvoința și atenția auditoriului prin tonul folosit, sublinierea importanței temei, ținută și atitudine etc. Condiționată de subiectul discursului, poziția socială a oratorului, împrejurările în care este rostit discursul, cum și de auditoriul căruia îi este adresat, captatio benevolentiae, odată realizată, contribuie la dezvoltarea mai departe cu succes a discursului. Procedeu folosit de marii oratori ai antichității, ca Demostene în Filipicele sale, Cicero în Catilinare, iar la noi de M. Kogălniceanu, în discursul sau privitor la îmbunătățirea soartei țăranilor (1862), Simion Bărnuțiu, în cuvîntarea ținută în fața adunării poporului pe Cîmpia Libertății de lîngă Blaj (1848). Iată, începutul discursului Pentru îmbunătățirea soartei țăranilor, în care Kogălniceanu, după ce arată cît de importantă și grea este această problemă socială, caută a-și atrage bunăvoința celor de față, vorbind despre patriotismul și spiritul lor de dreptate socială. Ex. „Domnilor mei! Dacă în țară este o chestiune mare și grea, negreșit că este chestiunea ce astăzi ni se înfățișează spre deslegare. Vreau să vorbesc de îmbunătățirea soartei țăranilor, da îmbunătățirea prin urmare a însăși temeliei naționalității noastre. În adevăr, domnilor, nici o chestiune în hotărîrea ei nu reclamă mai mult patriotism, înțelepciune, dreptate și abnegațiune totdeodată, decît marea reformă ce sîntem chemați de a face; reformă care a fost grea și în țările cele mai puternice și mai luminate ale Europei [...]; reformă care și în principate se urmărește fără succes, de mai mult de un secol; reformă grea și spinoasă a cărei soluțiune părinții noștri ne-au lăsat-o ca o fatală moștenire, – căci, cînd sîntem chemați a deslega această chestiune, a săvîrși această prefacere în ideile noastre, în trebuințele noastre, în viața socială economică a proprietarilor de moșii și a trei milioane de țărani? În mijlocul transformării noastre naționale și politice, în mijlocul luptelor de partidă, în timpul cînd tot ce este vechi este căzut, cînd tot ce este nou nu are încă rădăcină, cînd Convențiunea, marea noastră revoluțiune, – da, domnilor, Convențiunea este o mare, o întreagă revoluțiune în țara noastră! – cînd, zic, această Convențiune este abia la întîiul period al punerii sale în lucrare, iată epoca cînd sîntem chemați a hotărî și chestiunea socială. Nu mă îndoiesc, domnilor, de patriotismul nimănui; cred, domnilor, că toți cîți sîntem aci, din orice partid am fi, sub orice steag am fi adunați, toți voim îmbunătățirea soartei fraților noștri, ridicarea țăranilor din starea înjositoare în care se află; toți voim să dăm acestei chestiuni soluțiunea cea mai bună, căci toți – cel puțin așa cred eu – văd în această soluțiune însăși consolidarea naționalității române. Însă, domnilor, pe lîngă patriotism, avem oare și toate studiile pregătitoare, toate luminile trebuitoare, toată înțelepciunea cerută și mai ales acea ochire dreaptă, acea liniște de suflet, acel sînge rece, acel simț nepărtinitor, condițiuni neapărate ale legislatorilor, condițiuni fără de care legile ieșite din mîinile noastre, niciodată nu vor putea fi expresiunea echității și a nepărtinirii, niciodată nu vor putea îndestula legiuitele interese ale țării, niciodată nu vor putea aduce în mijlocul nostru liniștea, pacea și fericirea generală? Cît pentru mine, domnilor, – cu durere o spui – eu nu o cred.”

MALTRATA vb. I. Tranz. A trata (pe cineva) cu asprime, a-i provoca suferințe fizice sau morale (bătîndu-l, brutalizîndu-l). Au nu vedem pe toată ziua părinții părăsiți, ba încă și maltractați de copiii lor, pentru că n-au să le dea de cheltuială pe cît ei cer? PR. DRAM. 130. O maltrata necontenit. MN (1836), 882/8. L-am maltractat prea crud. HELIADE, D. J. 60/13. Beizade Grigorie.. . poroncește soldaților sei să-i maltrateze în acel mai mare grad (a. 1848). URICARIUL, X, 13, cf. PR. DRAM. 234. Maltratează-mă, insultă-mă cu chipul cel mai umilitor; voi avea mai puțin a mă plînge de bruscheria ta decît de discrederea ce-mi mărturisești. LĂZĂRESCU, S. 12/7. Ori în ce țară europeană a fost maltractat și tiranit poporul veacuri întregi. . . , rezultatul a fost același. BARIȚIU, P. A. I, 474, cf. II, 51. În caz că mă maltratează sau mă ia peste picior d-nii studenți. . . , atunci vă autorizez a publica scrisoarea mea. CARAGIALE, O. VII, 427, cf. DDRF, BARCIANU, ALEXI, W. Maltratase domni în casa cărora-și trăise tinereța. IORGA, L. I, 487, cf. 186. Sînt sigură că Emil îl maltratează [pe cățel] cînd lipsesc eu. C. PETRESCU, Î. II, 247. Dacă vreun copil este maltratat. . . statul are tot dreptul să-l izoleze de familie. SAHIA, U.R.S.S. 118. Pe toți ne bătea, ne maltrata. V. ROM. aprilie 1954, 47. Șeful poliției alergase și el în Dealul Mitropoliei; dar numai ca să potolească lumea, să o împiedice să maltrateze pe boieri. CAMIL PETRESCU, O. II, 329. ◊ (Prin exagerare) În coloanele unui ziar. . . un domn cu același nume m-a maltratat și calomniat, într-un mod neobicinuit de crud. CARAGIALE, O. VII, 229. Iată pentru ce am zis că Victor Hugo a fost mai maltratat în Franța decît la noi un Mumuleanu. GHEREA, ST. CR. III, 155. S-a plîns de bărbatul ei, spunând că sensibilitatea firească i-e maltratată în căsnicia asta în fiece moment. REBREANU, R. I, 230. ◊ F i g. Lipsa de cugetare matură. . . împinge pe atîția juni nechemați și nealeși a maltrata limba, torturînd-o în rime și metruri imposibile. MAIORESCU, CR. I, 312. Pantagruel. . . e pus să înnoade o conversație cu un student limusin ce-și maltrata limba pînă la caricatură. VARLAAM-SADOVEANU, 210. – Prez. ind.: maltratez. – Și: (prin adaptare la sistemul fonetic popular) maltrătá (STAMATI, D.), (învechit) maltractá vb. I. – Din fr. maltraiter, it. maltrattare. – Pentru maltracta, cf. lat. t r a c t a r e.

*magnetízm n., pl. e (d. magnetic). Tot ceĭa ce e relativ la magnet. Acea parte a fiziciĭ care studiază proprietățile magneților. Magnetizm terestru, cauza presupusă a fenomenelor care se observă în acu magnetic. Magnetizm animal, influență (adevărată saŭ presupusă) pe care un om o poate exercita asupra altuĭa pin oare-care mișcărĭ ale mîniĭ și pin privire. – După apostoliĭ magnetizmuluĭ, o persoană megnetizată cade într’un fel de somnambulizm lucid; atuncĭ ghicește gîndurile, vede și aude la mare depărtare și, fără să știe medicina, arată locu uneĭ boale și medicamentu cuvenit. Mesmer, un medic german, e acela care a proclamat întîĭa oară existența magnetizmuluĭ animal. Doctrina magnetizmuluĭ n’a putut încă să ĭa loc între științe; cu toate acestea, nu tot era imaginar în descoperirea luĭ Mesmer; dar fiindcă fenomenele magnetice aŭ ceva miraculos, aŭ fost de multe orĭ desfigurate de superstițiune saŭ exploatate de șarlatanĭ.

răspunde v. 1. a da un răspuns: a răspunde da sau ba; 2. a trece un examen: candidatul a răspuns bine; 3. a scrie cuiva dela care s’a primit o scrisoare: nu i-am răspuns încă; 4. a plăti: am răspuns toți banii; 5. a da garanție: răspund pentru el; 6. a întâmpina: a răspunde unui pamflet; 7. a corespunde: aceste camere răspund cu cele din față; 8. a avea un capăt, a ieși: căile mici răspund în altele mai mari; 9. a străbate: a răspunde până dincolo. [Lat. RESPONDERE].

ADVERB s. n. (< lat. adverbium < ad „pe lângă” + verbum „verb”; cf. fr. adverbe, germ. Adverb): parte de vorbire care determină un verb și care exprimă circumstanța în care se desfășoară acțiunea acestuia (locul, timpul, modul etc.). Este caracterizat prin conținut noțional și semantic suficient, prin lipsă de flexiune (neflexibilitate), prin posibilitatea de a contracta anumite funcții sintactice în cadrul propoziției (complement circumstanțial, nume predicativ, atribut) și prin distribuție unidirecțională (parțial și bidirecțională: numai a. relativ). ◊ ~ moștenit: a. transmis în limba română din latină sau din limba geto-dacilor, cum sunt: afară, apoi, așa, atunci, bine, când, cum, unde etc. (din latină), pururea (din substrat). ◊ ~ împrumutat: a. pătruns în limba română din alte limbi, după formarea acesteia, în etape diferite, ca aidoma, prea, razna (din v. sl.), taman, tiptil (din turcă), agale, măcar (din neogreacă), musai (din maghiară) etc. ◊ ~ format pe terenul limbii române prin derivare, compunere sau conversiune: vulturește, orbește, chiorâș, morțiș, târâș; acasă, pesemne, altădată, deocamdată, oarecum, întotdeauna, niciodată; dimineața, ziua, seara, noaptea, primăvara, vara, toamna, iarna, lunea, frumos, greu, deschis, poate etc. ◊ ~ denominativ: a. derivat de la un nume – de la un substantiv sau de la un adjectiv, ca șoimește (șoim + suf. -ește), nebunește (nebun + suf. -ește), orbiș (orb + suf. -iș). ◊ concret: a. care are un conținut reprezentabil în planul senzorial, ca agale, duios, lin, repede. ◊ ~ abstract: a. care are un conținut nereprezentabil în planul senzorial, ca așa, atât, foarte, mai etc. ◊ ~ simplu: a. alcătuit dintr-o singură unitate de expresie (orice a. moștenit, împrumutat sau format prin derivare și conversiune pe terenul limbii române), ca acolo, aici, ieri, bine, foarte, agale, razna, pitiș, dimineața etc. ◊ ~ compus: a. alcătuit din două sau mai multe unități de expresie (orice a. obținut prin compunere), ca odată, degrabă, deseori, deodată, iarăși, alaltăieri, fiecum, bineînțeles, oricând etc. ◊ ~ de mod: a. care exprimă felul în care se realizează o acțiune oarecare (modalitatea propriu-zisă, ideile de cantitate, de continuitate, de revenire, de frecvență, de afirmare, de negare, de probabilitate, de îndoială, de posibilitate, de precizare, de întărire, de restricție, de exclusivitate, de proximitate sau aparență, de explicare și de comparație), ca abia, aievea, bine, încet, repede, prietenește, târâș, realmente; destui, mult, puțin; continuu, mereu; iarăși, adesea, rareori; da, firește, negreșit; ba, nu, nicidecum; poate, probabil; posibil; chiar, tocmai; și, tot; barem, măcar; doar, exclusiv, numai; aproape, gata; adică, anume; asemenea, întocmai etc. ◊ ~de loc: a. care exprimă locul în care se desfășoară o acțiune, ca aici – acolo, afară – înăuntru, aproape – departe, jos – sus, înainte – înapoi etc. (indicații spațiale precise); nicăieri, oriîncotro, oriunde, pretutindeni, undeva etc. (indicații spațiale neprecise). ◊ ~ de timp: a. care exprimă timpul în care se desfășoară o acțiune, ca azi – mâine, acum – atunci, curând – târziu, totdeauna – niciodată etc. (indicații temporale precise); cândva, câteodată, odată, odinioară, uneori etc. (indicații temporale neprecise). ◊ ~ de concesie: a. care exprimă ideea de concesie în raport cu acțiunea, ca tot, totuși. ◊ ~ pronominal: a. caracterizat prin sens referențial, prin raportare la o indicație circumstanțială (de loc, de timp, de mod) precizată mai înainte cu ajutorul contextelor, ca aici – acolo, acum – atunci, cum – așa, oricând – nicicând etc. ◊ ~ pronominal demonstrativ: a. care exprimă ideea de apropiere sau de depărtare în spațiu sau în timp, ca aici – acolo, aproape – departe; acum – atunci, curând – târziu etc. ◊ ~ pronominal interogativ: a. care ajută la formarea unei întrebări, evidențiind ideea circumstanțială de loc, de timp sau de mod, ca încotro?, unde?, când?, cât?, cum?. ◊ ~ pronominal relativ: a. care ajută la exprimarea unei relații de subordonare în cadrul frazei, evidențiind aceeași idee circumstanțială de loc, de timp sau de mod, ca încotro, unde, când, cât, cum. ◊ ~ pronominal nehotărât a. care exprimă în chip neprecis ideea circumstanțială de loc, de timp sau de mod, ca fieunde, încotrova, undeva, altundeva, oriîncotro, oriunde; cândva, altcândva, câteodată, odată, odinioară, oricând; fiecum, oarecum, câtva, cumva, altcumva, oricât, oricum. ◊ ~ pronominal negativ: a. care neagă circumstanța de loc, de timp sau de mod, ca niciunde, nicăieri, nicicând, niciodată; nicicât, nicicum, nicidecum. ◊ ~ nonpronominal: a. caracterizat prin lipsa unui sens referențial, prin lipsa unei raportări la o indicație circumstanțială, ca afară – înăuntru, jos – sus, ieri – astăzi – mâine, greu - ușor. ◊ ~ cu grade de comparație: a. care exprimă caracteristica circumstanțială comparabilă a unei acțiunii existentă în grade diferite, ca bine, greu, încet, mult, puțin, repede, tare, ușor; aproape, departe, înăuntru, înafară, jos, sus; curând, devreme, târziu etc. ◊ ~ fără grade de comparație: a. care exprimă caracteristica circumstanțială necomparabilă a unei acțiuni, inexistentă în grade diferite, ca astfel, abia, atât, cam, încă, mai, neîncetat, iarăși, da, nu, parcă, chiar, măcar, bunăoară, întocmai, oriîncotro, azi; dinadins, totuși etc. ◊ ~ dependent (subordonat, determinant): a. care intră în relație de subordonare cu un element regent, îndeplinind pe lângă acesta o funcție sintactică (de nume predicativ, de atribut sau de complement circumstanțial), ca în exemplele „Ea este altfel”, „Să așteptăm ziua de mâine”, „Vom vorbi atunci”. ◊ ~ regent (determinat): a. care regizează în cadrul propoziției complemente, iar în cadrul frazei – subordonate subiective, ca în exemplele „Departe, lângă pădure, se zăreau căprioarele”; „Repede, ca o nălucă, a dispărut din fața noastră”; „Astăzi, la ora 16, m-am întâlnit cu văru-meu”; „Jos din cireș!”, „Fuga la mine!”, „Firește că e adevărat”, „Evident că nu are dreptate” etc. ◊ ~ regent predicativ: a. regent care, prin intonație predicativă, prin elipsă și prin topică, devine predicat adverbial în cadrul propoziției, ca în exemplele „Înainte spre pădure!”, „Sus pe scări!”; „Poate că are și el dreptate”; „Posibii să plouă” etc. ◊ ~ regent non-predicativ: a. regent care nu poate deveni predicat adverbial în cadrul propoziției, nedispunând de o intonație predicativă și neprezentând o elipsă, ca în exemplele „Aproape, pe malul drept, se auzeau privighetorile”, „Jos, la rădăcina copacului, o veveriță țupăia nostim”, „încet, ca o pisică, s-a strecurat într-acolo”. ◊ ~ independent: a. cu valoare de propoziție independentă neanalizabilă, atunci când constituie un răspuns la o interogativă, ca în exemplele „Vii mâine? – Nu”, „Pleci azi? – Da”, „Mal încerci? – Firește”. ◊ ~ corelativ: a. care intră în corelație (într-o relație de reciprocitate de presupunere reciprocă) cu elementele introductive ale subordonatelor (adverbe relative, conjuncții sau locuțiuni conjuncționale subordonatoare), ca în exemplele „Așa a lucrat, cum i s-au dat indicațiile”, „Atât a cărat, cât a putut”, „Acolo s-a oprit, unde a văzut semnul”, „Atunci a vorbit, când i s-a dat cuvântul”, „Expre a plecat, ca să-l supere”, „Cu toate că plecase mai târziu, totuși n-a pierdut trenul”, „Astfel a aranjat lucrurile, încât nimeni n-a avut ce zice” etc. ◊ ~ non-corelativ: a. care nu intră în corelație cu elementele introductive ale subordonatelor ca aievea, încet,românește,pitiș, literalmente, destui, mereu, iar, adesea, desigur, ba, probabil, aidoma, afară, înainte, nicăieri, astăzi, niciodată etc. ◊ ~ cu funcție sintactică: a. care poate deveni parte de propoziție, în virtutea unui conținut lexical suficient, ca acolo, departe, sus; mâine, atunci, seara, marțea, toamna; altfel, bine, repede, înadins etc. ◊ ~ fără funcție sintactică: a. care nu poate deveni parte de propoziție, deoarece nu are un conținut lexical suficient, ca încă, mai, tot (de mod de continuitate), oare (de mod de îndoială), chiar, tocmai (de mod de precizare), barem, încaltea, măcar (de mod de restricție), doar, exclusiv, numai (de mod de exclusivitate), aproape, gata, mai (de mod de proximitate); adică, anume, bunăoară (de mod explicative). ◊ ~ specializat (specific): a. care dispune de o folosire specifică, bazată pe un sens unic, fundamental, ca bine, acolo, mâine, dinadins etc. ◊ ~ cu valori multiple (nespecific): a. care dispune de mai multe folosiri, în funcție de sensurile sale multiple și de contextele variate în care apare, ca abia, tocmai (cu sens modal sau cu sens temporal), aci, departe, încoace, încolo (cu sens de loc sau cu sens de timp), aproape, înainte (cu sens de loc, de timp sau de mod) etc. (Pentru clasificarea a. v. criteriu.)

BOGAT, -Ă, bogați, -te, adj. 1. (Despre indivizi izolați) Care are avere mare, bani mulți sau bunuri numeroase, care a acumulat bogății. E lung pămîntul, ba e lat, Dar ca Săgeată de bogat Nici astăzi domn pe lume nu-i. COȘBUC, P. I 53. Nevasta acestui sărac era muncitoare și bună la inimă, iar a celui bogat era pestriță la mațe și foarte zgîrcită. CREANGĂ, P. 37. ◊ Expr. A fi putred de bogat v. putred. Fig. ◊ (Substantivat) Îi place bogatului să-și desfășure comorile. SLAVICI, O. II 192. Nemernic e bogatul cu sacii lui de bani! BOLLIAC, O. 69. ◊ (Despre colectivități organizate) Care dispune din abundență de bunuri materiale. Care dintre voi se simte destoinic a împărați peste o țară așa de mare și bogată... CREANGĂ, P. 184. 2. (Despre lucruri concrete și despre noțiuni abstracte) Care se află în cantitate mare, îmbelșugat, mult, numeros; care cuprinde sau conține ceva (exprimat sau subînțeles) în cantitate mare. Păr bogat. ▭ Niciodată mîndrul vultur ce-n văzduh se cumpănește... De o prad-așa bogată încă nu s-a-ndestulat. ALEXANDRESCU, P. 138. ◊ Fig. Peste tot scaldă un soare dogoritor și bogat. SAHIA, N. 17. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «în» și arătînd natura avuției) Iarna era bogată în zăpadă și troiene. SADOVEANU, M. C. 114. ◊ (Adverbial) Două jilțuri din școala lu Palladio, adică linii simple cu nuri bogat sculptate. CAMIL PETRESCU, T. II 173. ♦ (Despre flori) Cu petale multe și dese; bătut, învoit. Mari roze bogate și grele Abia mai pot capul să-și țină. MACEDONSKI, O. I 193. ♦ Variat. Floră bogată. ♦ (Despre un veșmînt) Cu multe falduri, croit din plin; larg. Își luase o rochie nouă, încă neîmbrăcată, alb-liliachie, strînsă pe pieptu-i tineresc și bogată în poalele lungi, trecute de genunchi. MIHALE, O. 501. 3. (Despre lucruri) De mare preț; scump, luxos. Își alese... hainele cele mai mîndre și mai bogate. ISPIRESCU, L. 13. Ghirai, hanul cel bătrîn, Cu hamger bogat la sîn. ALECSANDRI, P. F. 77. ♦ Strălucitor, frumos, măreț, fastuos. Se bucură cu toții în sala cea bogată. MACEDONSKI, O. I 258.

NAȚIONAL, -Ă, naționali, -e, adj. Care se referă la națiune, care este propriu sau aparține unei națiuni, care caracterizează o națiune. Iar pe muza teatrală Să o văd națională. ALECSANDRI, T. I 283. Să nu socoți însă că eu, patriot, disprețuiesc bucatele aste naționale. NEGRUZZI, S. I 220. ◊ Problema națională = ansamblul chestiunilor politice, economice, culturale privind situația unei națiuni sau naționalități atît din punct de vedere juridic cît și faptic. Mișcare (de eliberare) națională = lupta popoarelor din țările coloniale și dependente împotriva asupririi imperialiste, pentru a obține libertatea și independența lor. Limbă națională = limbă comună și unică a tuturor membrilor unei națiuni. Tiparul, la noi, nu este încă destul de slobod și de împrăștiat; noi n-avem încă publicată în limba națională, măcar o istorie universală. KOGĂLNICEANU, S. A. 53. Mi-au răspuns că în toate satele lor trebuie să fie școală în limba națională. GOLESCU, Î. 165. Minoritate națională v. minoritate. Sărbătoare națională v. sărbătoare. Venit național v. venit.

MIȘCARE s. f. I. Acțiunea de a (s e) m i ș c a și rezultatul ei. 1. Ieșire din starea de repaos, de imobilitate, de fixitate, schimbare a locului, a poziției (v. c l ă t i n a r e, c l i n t i r e); s p e c. schimbare a poziției corpului, a membrelor etc.; exercițiu sau parte a unui exercițiu sportiv membrelor etc.; p. ext. gest. Cel mai mare meșter nu ar putea să afle formă . . . pentru atîtea osebite mișcări și săvîrșiri care face trupul omului. CALENDARIU (1814), 102/10. După 12 ceasuri să îndeletnice cu feliuri de trupești mișcări. DRĂGHICI, R. 152/8. El putea privi toate mișcările lor, fără să îl vază ele. GORJAN, H. I, 5/7. În așa stare. . . Și a frunzelor mișcare. . . Ne-ar fi fost de supărare, CONACHI, P. 268. O mișcare de deget [pe pistol] și s-a sfîrșit! NEGRUZZI, S. I, 28. Nu vezi mișcările ce fac picioarele Iuți și ușoare. BOLINTINEANU, O. 115. Prin mișcarea naltei ierbi, Eu te fac s-auzi în taină Mersul cîrdului de cerbi. EMINESCU, O. I, 110, cf. 150. Își mlădia trupul după mișcările calului. VLAHUȚĂ, D. 76, cf. BASSARABESCU, S. N. 20. Isidor, în mișcări repezi. . . , scoase din buzunarul stîng al mantalei cutia de tinichea. SAHIA, N. 77, cf. 34. Din mișcările mele, vede că nu-l înțeleg. SADOVEANU, O. VII, 342. Se lasă ușor înainte la fiecare mișcare a lopeților. BART, S. M. 28. Mașinile cu piston, numite și mașini cu mișcare alternativă. SOARE, MAȘ. 107, cf. IONESCU-MUSCEL, FIL. 249. Mișcarea de zbor a săritorului poate începe imediat după dezlipirea de teren. SP. POP. 1950, nr. 1750, 2/2. Mișcările membrelor superioare. PARHON, O. A. I, 266. Semăna cu maică-sa. . . cu mișcările scurte și stăpînite. DEMETRIUS, A. 9. Am văzut în fiece lucru-o mișcare De rugăciune și ardoare. ISANOȘ, Ț. L. 21. ◊ E x p r. În doi timpi și trei mișcări = foarte repede, imediat, la repezeală. Ozun dragă, ți-a răsucit bibilica aia capul în doi timpi și trei mișcări. C. PETRESCU, C. V. 339. ♦ Fiecare dintre mutările unei piese la o partidă de șah, de table etc. Fata juca șah cu Alexandru Comăneșteanu . . . făcuse o mișcare greșită, primejduind unul din turnuri. D. ZAMFIRESCU, Î. 3. ◊ E x p r. (Familiar) A prinde mișcarea = a înțelege (din vreme) rostul unui lucru, desfășurarea unei acțiuni etc. Cf. DL. ♦ Viteza cu care se execută o bucată muzicală sau o parte a ei; tempo. Cf. TiM. POPOVICI, D. M., DER. ♦ (Concretizat) Parte dintr-o compoziție muzicală de dimensiuni mai mari. Cf. DER. 2. Deplasare (în spațiu); înaintare; circulație. Cu margene copitii ușor izbind în pămînt, spre lină mișcare îndrepta pasul (a. 1773). GCR II, 90/39. Te bizuiești. . . să însemnezi și pravile pe-a mișcărei cerești cale. CONACHI, P. 276. Este de o mare utilitate în explicațiunea fenomenlor cerești și-n studiul mișcărilor stelelor. DRĂGHICEANU, C. 2, cf. 3. Am lăsat în urmă pe tovarășii mei și am rupt-o de-a fuga înainte, doar m-oi încălzi cu mișcarea., ALECSANDRI, T. I, 457, La răspîntia bulevardului, o teribilă mișcare de trăsuri, tramcare, tramvaie electrice. CARAGIALE, O. IV, 390. Acestui fenomen ceresc i se dă numirec de mișcarea diurnă a astrelor. CULIANU, C. 8, Mișcarea unui corp poate fi și ea de două feliuri, relativă și absolută. PONI, F. 7. Un sistem de referință poate fi considerat ca nemișcat In spațiu, mișcarea referită la un astfel de sistem se numește absolută. MARIAN-ȚIȚEICA, FIZ. I, 12, cf. 21. Deoarece în spațiul interplanetar nu există nici o rezistență de natură aerodinamică la înaintare, mișcarea corpurilor cerești se continuă veșnic. CONTEMP. 1955, nr. 478, 4/4. ◊ Mișcare perpetuă (sau, învechit, perpetuată) = funcționare imaginară a unui sistem fizic care, odată pornit, nu s-ar mai opri niciodată. A învoi toate aceste capete învățate e mai greu decît a găsi mișcarea perpetuată. NEGRUZZI, S. I, 268. ◊ E x p r. A se pune în mișcare = a porni. Toată suflarea s-a pus în mișcare: lumea de pe lume. . . alerga să vadă ce minune poate să fie? CREANGĂ, P. 228. Vagonul se pune-n mișcare. CARAGIALE, O. I, 279. Rîndul s-a pus în mișcare. Înaintăm. STANCU, U.R.S.S. 37. ♦ Fel de a merge (v. m e r s1 1, u m b l e t), de a-și mișca picioarele, mîinile, corpul în timpul deplasării. ♦ S p e c. (Familiar, mai ales în construcții cu verbul „a face”) Deplasare în spațiu făcută de cineva în scop recreativ, curativ etc.; plimbare. Avea nevoie de mișcare, de aer, de liniște. BART, E. 216. Am făcut puțină mișcare. Com. MARIAN. ♦ Forfotă, agitație, animație. În departamentul de război stăpînește mișcare mare, ce arată cum că miniștrii nu să află prea bine. GT (1839), 71/18. La ridicarea cortinii, se aud măsurile din urmă ale unui vals și se vede prin ușa din dreapta, în fund, mișcarea balului. CARAGIALE, O. VI, 205. E plin de mișcare pămîntul Și cîntă și codrul și vîntul. COȘBUC, P. II, 9. Deodată se făcu o mișcare în incintă. REBREANU, R. I, 196. Pretutindeni se vedea mișcare multă și voie bună. SAHIA, N. 61. Dis-de-dimineață, cînd răsăritul se aprindea, se deștepta și curtea o dată cu satul și se umplea de mișcare și de viață. SADOVEANU, O. I, 265. Pe Dunărea asta e mai multă mișcare decît în tot restul țării Românești. CAMIL PETRESCU, O. III, 128. ♦ Serviciu care dirijează circulația trenurilor. Direcția mișcării. LEG. EC. PL. 105. ◊ Birou (sau serviciu) de mișcare (sau al mișcării) = birou (sau serviciu) de unde se dirijează și se coordonează într-o gară circulația trenurilor. Biroul șefului de gară . . . este în același timp „birou de mișcare”, „telegraf”, „casa de bilete”. SEBASTIAN, T. 188. ♦ S p e c. (Mai ales la pl.) Deplasare organizată, strategică a unei unități armate. Să iei în băgare de samă mai bine mișcările dușmanilor. DRĂGHICI, R. 166/15. Luca Arbore la rîndul său informa pe poloni despre mișcările tătarilor. XENOPOL, I. R. IV, 219. Gazetele erau cu desăvîrșire mute în privința mișcărilor de trupe în țară. SADOVEANU, M. C. 72. 3. Schimbare intervenită în repartizarea personalului sau a bunurilor dintr-o unitate; mutare dintr-un post în altul. Mișcarea comerțului. LM. Guță Mereuță, jude de ședință adus în capitală la ultima mișcare în magistratură. C. PETRESCU, C. V. 182. Ține evidența mișcării patrimoniului mobil și imobil în cantități și valori. LEG. EC. PL. 211. 4. Activitate, acțiune; faptă; s p e c. (urmat de determinări indicînd domeniul, scopul, caracterul etc.) acțiune sau curent care grupează un număr mare de oameni în jurul unei activități, al unei idei, concepții etc., (învechit) mișcămînt. Mai la urmă să videți Mișcările și urmarea grecilor celor isteți, BELDIMAN, ap. GCR II, 243/24. Deosebite staturi. . . cari . . . se întrupară printr-o mișcare de unitate în două staturi. BĂLCESCU, M. V. 7. Este o mare mișcare națională între toți românii din Austria. id., ap. GHICA, A. 470. Curtea este plină, țara în mișcare: Soli trimiși de Poartă, vin la adunare. BOLINTINEANU, O. 36. Acestui fel de oameni să nu le fie îngăduit a ocupa locul cel de frunte în mișcarea intelectuală a poporului lor. MAIORESCU, CR. II, 103, cf. III, 3. Cea întîi mișcare intelectuală care se începe acum cu tinerimea care se ridică. VLAHUȚĂ, O. A. III, 39. Cea întâi mișcare critică în țara românească. IBRĂILEANU, SP. CR. 92. Creațiunile artistice, de seamă, la oricare alte țări civilizate, n-au venit fără mari mișcări culturale. BACOVIA, O. 240. Acestea au fost teatrele de avantgardă. . . care erau legate de mișcarea de avantgardă a intelectualilor progresiști. CONTEMP. 1948, nr. l10, 12/1. Este necesar ca mișcarea întrecerilor socialiste să se generalizeze. LEG. EC. PL. 425. Mișcarea sportivă, cu sutele de mii de sportivi din țara noastră, este prezentă. SP. POP. 1951, nr. 1 814, 3/2. Mișcarea pentru pace, cea mai uriașă mișcare de masă cunoscută în istorie, a crescut în amploare, și-a lărgit și și-a întărit rîndurile în toate țările. SCÎNTEIA, 1 953, nr. 2 826. lbrăileanu a susținut o mișcare de cultură. V. ROM. martie 1956, 28. O dată cu acestea se naște și o mișcare socialistă – revista Contemporanul o oglindește ideologic. RALEA, S. T. III, 188. ♦ L o c. a d v. În mișcare = într-o s tulburare, de încordare. Simțirile-i sîn, deștepte; inima-i veghiată este mereu în mișcare. ODOBESCU, S. III, 17. ◊ E x p r. A (se) pune în mișcare = a intra (sau a determina pe cineva să intre) în acțiune, a deveni (sau a face să devină) activ. Încă pe cînd era în fașii, Marta avea obiceiul de a pune toată casa în mișcare. SLAVICI, N. I, 80. Toată pădurea se puse mișcare; urlau dobitoacele de ți se făcea părul măciucă pe cap. ISPIRESCU, L. 7. Imediat îi puse în mișcare să oprească loja cea mai bună pentru spectacolele fixate. REBREANU, R. I, 186. Articolul de azi i-a pus pe toți în mișcare. BARANGA, I, 159. ♦ Acțiune (organizată) de masă, cu caracter revendicativ. V. r e v o l t ă, r ă s c o a l ă, r e v o l u ț i e. Mișcarea din Iași, liniștită, nerezemată pe vreo putere armată (a. 1 848). URICARIUL, X, 17. El conducea toate mișcările studențimei. CARAGIALE, O. I. 246. Urzea în capu-i trudit programul unei mișcări serioase și hotărîtoare, al cărei început era fixat pentru a doua zi. VLAHUȚĂ, N. 192. Am mai văzut însă încă o dată că în toate mișcările burgheze fapta nu urmează vorbei. IONESCU-RION, C. 27. Orice mișcare de revoltă în rîndurile muncitorești nu poate să aducă decît bine cauzei proletare. SAHIA, N. 40. Mișcarea lui Tudor Vladimirescu a început ca un episod al Eteriei și al revoluției grecești. OȚETEA, T. V. 29. Deși nu se afla încadrat în mișcarea revoluționară, Turgheniev era urmărit și supravegheat în ceea ce publica. SADOVEANU, E. 235. ♦ (Concretizat) Organizație cu caracter revendicativ. Se cunoaște că n-ai făcut niciodată politică într-o mișcare clandestină. STANCU, R. A. V, 308. ♦ S p e c. (De obicei urmat de determinarea „muncitorească”) Acțiunea revoluționară a clasei muncitoare; (fără determinări; concretizat) partid, organizație care conduce o asemenea acțiune. Manifestul Partidului Comunist consacră pasagii speciale de critică necruțătoare agenților burgheziei în sînul mișcării muncitorești. CONTEMP. 1 949, nr. 122, 3/5. Fochistul, după multe sondaje și încercări, îl atrăsese în mișcare. STANCU, R. A. III, 25. E democrată, dar n-are legături cu mișcarea, pe cît știu. BENIUC, M. C. I, 63. Trecea în Pașcani drept cel mai bâtrîn om din mișcarea muncitorească. GALAN, Z. R. 17. Amîndoi sîntem în mișcare de aproape cinci ani. id. ib. 254. Fără partidul comunist și teoria sa marxistă, mișcarea muncitorească ar fi condamnată la spontaneitate, la bîjbîire în întuneric, la jertfe fără de număr. SCÎNTEIA, 1 953, nr. 2 701. 5. F i g. Îndemn, imbold, impuls, pornire. Cu toate mișcările inimii ai poftit dorirea cea de săvîrșit părăsind dulceața lumii. MINEIUL (1 776), 172r2/7. A plecărilor din fire mișcările ațîțate, Sînt și mai tari și mai dese decît cele judecate. CONACHI, P. 277. Dacă eram copilul unei familii bogate și de nume strălucit, aș fi luat toate manifestațiile de dragoste ce mi s-au arătat zilele acestea ca o adulațiune nevrednică să deștepte în sufletul meu cea mai slabă mișcare de recunoștință. CARAGIALE, O. VII, 299. ♦ (Astăzi rar; adesea determinat prin „sufletească” sau „a sufletului”) Sentiment, emoție. Cvintilian zicea că este dator poeziei cea mai mare parte a mișcărilor celor retorice și frumusețele ce află cineva în scrierile sale. CR (1 832), 2882/5. În acest moment mișcarea în cei mai mulți stoarse lacrimi. BARIȚIU, P. A. III, 452. Avea niște ochi mici și negri în cari se resfrîngeau cu o deosebită energie și repeziciune toate pasiunile și toate mișcările sufletului. HASDEU, I. V. 18. Fără voie m-am gîndit la tine, la darul cel mare cu care te-a înzestrat firea de a-ți descrie mișcările sufletești. GANE, N. III, 147. Prin rolul ei biologic . . . femeia a trebuit să-și ascundă mișcările sufletești în fața bărbatului. IBRĂILEANU, S. L. 27.Misia istoriei este a ne arăta, a ne demonstra acestă transformație continuă, această mișcare progresivă a omenirei. BĂLCESCU, M. V. 3. Mișcarea din jos în sus și de sus în jos este o condițiune inevitabilă, fatală a vieții omenești. GHICA, S. 228. Discuția urmă caldă cu observații și mărturisiri asupra acestui mister care ne înconjoară: natura veșnic în mișcare. SADOVEANU, E. 174. II. (Filoz.) Mod sau formă de existență a materiei, înglobînd toate schimbările și procesele care au loc în univers. Toată zidirea doarme!. . . tot se arată mort! parcă s-ar fi precurmat mișcarea ce dă viață universului. MARCOVICI, C. 8/7. Sînt legi comune tuturor fenomenelor naturii și vieții, de exemplu legea care spune că materia nu poate exista fără mișcare, după cum mișcarea nu poate fi concepută fără materie. CONTEMP. 1949, nr. 120, 3/3. Aplicînd dialectica materialistă la studiul mișcării materiei, Engels arată că fiecărei trepte de dezvoltare a materiei îi sînt specifice forme calitativ deosebite de mișcare. LUPTA DE CLASĂ, 1 953, nr. 7, 55. – Pl.: mișcări. – V. mișca.

MINOR, -Ă, minori, -e, adj. 1. (Adesea substantivat) Care nu a împlinit încă vârsta la care își poate exercita toate drepturile. 2. Lipsit de importanță, neînsemnat, secundar; p. ext. șters, slab. 3. (Muz.; în sintagmele) Mod minor = mod a cărui gamă are la bază o terță mică. Gamă minoră sau mod minor = gamă sau mod în care semitonurile sunt dispuse între treptele a doua și a treia, a șasea și a șaptea. 4. (Log.; în sintagmele) Termen minor = termen care servește de subiect concluziei unui silogism. Premisă minoră = premisă care conține termenul minor al silogismului. – Din fr. mineur, lat. minor.

ȚARĂ, țări, s. f. I. 1. Teritoriu locuit de un popor organizat, din punct de vedere administrativ și politic, într-un stat. Mai toate țările erau bîntuite de războaie grozave. CREANGĂ, P. 183. Toate se întind nainte-i... ca pe-un uriaș covor, Vede țară lîngă țară și popor lîngă popor. EMINESCU, O. I 144. Domnul... cîrmuia țara împreună cu un sfat de doisprezece boieri. BĂLCESCU, O. II 13. Un om... voiește a-și ispiti norocul, călătorind prin țări străine. DRĂGHICI, R. 5. Țara piere de tătari și el bea cu lăutari sau țara piere (sau arde) și baba se piaptănă = satul arde și baba se piaptănă, v. babă. În țara orbilor, chiorul (sau cel cu un ochi) e împărat v. chior (1). ◊ Fig.. Pe mine mă pișcau de spate și de ceafă o întreagă republică de furnici, peste a căror țară se abătuse... o margine din poalele nesfîrșit de lungi ale mantalei mele. HOGAȘ, M. N. 11. ◊ Expr. Cap de țară v. cap1 (III 2). Talpa țării v. talpă. Țara lui Cremene (sau a lui Papură-vodă) = loc fără stăpîn, unde fiecare face ce-i place, fără să dea seamă cuiva. Țara făgăduinței v. făgăduință. Țara nimănui = a) (în basme) țară fără stăpîn; b) spațiu neocupat de armate între două fronturi de luptă; zonă neutră. A bate toba în țară v. tobă. A da sfoară în țară v. sfoară. Te joci cu țara în bumbi? formulă prin care se atrage atenția cuiva că greșește atunci cînd subestimează o persoană. A plăti cît un colț de țară = a valora foarte mult. A pune țara la cale = a organiza, a conduce, a administra o țară; (ironic) a discuta o chestiune importantă (mai ales de ordin politic) fără a avea competința necesară; p. ext. a discuta despre multe și de toate. Aleodor, după ce se urcă în scaunul tătîne-său, deși copilandru, puse țara la cale ca și un om matur. ISPIRESCU, L. 42. (Popular) A se duce în țară (sau în țări) = a se duce în lume. Eu mă duc, mîndruță-n țări, Da te rog să nu porți flori. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 110. Țara e largă! = ești liber să faci ce-ți place, să pleci unde vrei. La colț de țară și la mijloc de masă sau la mijloc de masă și la colț de țară = într-un loc ferit de primejdii. Să te sălești a fi totdeauna la mijloc de masă și la colț de țară. NEGRUZZI, S. I 247. (Peiorativ) A ajunge (a se face sau a rămîne) de poveste în țară = a i se duce cuiva vestea, a ajunge de pomină. (Familiar) A sta prost (sau rău) cu țara = a fi fără bani, a nu avea para chioară. ◊ (În locuțiuni și expresii care sugerează ideea de depărtare mare) De peste șapte (sau nouă) mări și șapte (sau nouă) țări = dintr-un loc foarte depărtat. Neamul scriitorilor nu numai că-și apără morțiș toate ale sale, dar încă duce și grija autorilor de peste șapte mări și șapte țări. ODOBESCU, la TDRG. A noua țară = pînă la (sau de la) mari depărtări. (Atestat în forma țeară) Mîndro, de dragostea noastră Răsărit-a pom în coastă... Cu frunzele de aramă, Mirosind a noua țeară, A rujă ș-a scorțișoară. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 70. A căuta nouă mări și nouă țări = a căuta mult pînă să găsești. Om ca badea nu se vede... Poți să cauți nouă mări, Nouă mări și nouă țări. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 19. (Mai ales în basme) A trece peste nouă țări și nouă mări = a străbate o cale foarte lungă. Și merg ei, și merg, cale lungă să le-ajungă, trecînd peste nouă mări, peste nouă țări și peste nouă ape mari. CREANGĂ, P. 207. ♦ (Învechit și popular, determinat prin numele locuitorilor sau printr-un adjectiv derivat de la acesta, formează nume de state) Minciuna boierească trece în țara ungurească. NEGRUZZI, S. I 250. Atunce în țara nemțească încă nu erau cunoscute. DRĂGHICI, R. 63. ◊ (Intră în denumirea unor state sau ținuturi) Țara Romînească. Țările-de-Jos. Țara-de-foc. ♦ (în vechea organizare politică și administrativă a Romîniei) Provincie. Moldoveni și munteni, pribegi a tulburărilor din țări, priveau cu bătaie de inimă adunarea, oștită grămadă cîte grămadă, după satele și ținuturile de unde veniseră oamenii. RUSSO, O. A. 56. 2. Regiune, ținut, teritoriu. Acuma Vitoria se abătea iarăși într-o țară cu totul necunoscută, cu nume de sate și munți pe care nu le mai auzise. SADOVEANU, B. 174. A mers așa trenul contingentului lungă vreme, străbătînd multă țară, pînă ce au prins a se arăta sate. id. M. C. 85. ◊ Fig. Chiar vîrful pălăriei mele... își poate trimete chipul său boțit din țara apusului, plină de întuneric, tocmai în împărăția trandafirie și depărtată a zorilor. HOGAȘ, M. N. 64. ♦ (În opoziție cu munte sau deal) Șes. (Atestat în forma țeară) Sus la munte ninge-ngheață... Jos la țeară cade rouă, Ciucu-te nevastă nouă. MARIAN, NU. 713. Frunza-n codru se rărește, Hai să coborîm în țeară Pîn’ la mîndra primăvară. ALECSANDRI, P. P. 316. 3. (Considerat din punctul de vedere subiectiv al vorbitorului) Patrie. Pe dată ce primea bani din țară, își cumpăra cărți și dispărea pentru citva timp din ochii colegilor săi. CĂLINESCU, E. 169. Tu n-ai să afli zare și gîrle mai senine Ca gîrlele și zarea din țara mea. EFTIMIU, Î. 149. Te duci, iubită scumpă, în țărmuri depărtate, Lăsînd frumoasa țară, surori, prieteni, frate. ALECSANDRI, P. I 138. 4. (În opoziție cu oraș; numai în locuțiuni și expresii) La țară = la sat, în sat, într-un sat. Femeia țipă să fie dusă la oraș, nu-i place la țară, nu e-nvățată să trăiască la țară. STANCU, D. 17. Locuința mea de vară E la țară. TOPÎRCEANU, P. 51. Am ieșit într-o zi dintr-o redacție și, prins ca de o spaimă, am plecat la țară, la un prieten. ANGHEL, PR. 56. Neaflînd minută de răgaz, am fugit la țară. NEGRUZZI, S. I 60. De (sau de la) țară = de la sat. Noi sîntem, toți, oameni de la țară. STANCU, D. 149. Colonelul Dăscălescu, fiu de popă de țară... ajunsese aghiotant domnesc. CAMIL PETRESCU, O. II 10. Firea lui blajină și îndulcită de povești n-au fost știrbit-o nici nevoile, nici greul vieții de la țară. PĂUN-PINCIO, P. 105. Cum o să-mi dau fetele după niște boiernași de țară? ALECSANDRI, T. I 131. ◊ Drum de țară v. drum (1). Tîrg de țară v. tîrg. II. 1. Locuitorii unei țări (I 1) (v. popor, norod); p. ext. oameni, lume. Zi să vie țara, și va dudui muntele de plăieși. DELAVRANCEA, O. II 236. Ce-ți lipsește măriei-tale? N-ai cu nime război, țara este liniștită și supusă. NEGRUZZI, S. I 146. ◊ Expr. A afla tîrgul și țara = a afla toată lumea. A se pune cu țara = a intra în conflict, a se pune rău cu toată lumea. Ho, țară! v. ho. 2. (Învechit; în mentalitatea societății împărțite în clase) Popor de rînd; țărănime. Cînd o fi să se scoale țara, tot noi om scula-o. GHICA, A. 546. – Variantă: (învechit) țeară s. f.

Nicolae Unul dintre cele mai frecvente și răspîndite nume românești, cu paralele în toate limbile europene, Nicoláe (Nicoláie) reproduce un vechi nume pers. gr. Nikólaos, folosit în Grecia antică cu multe secole înaintea erei noastre, printre cele mai timpurii izvoare în care este atestat numele trebuie să amintim opera istoricului Tucidide (c. 460-396 î.e.n.). Nikólaos se încadrează într-o bogată familie de compuse al căror prim element este nik- (vb. nikáo „a învinge”, subst. nike „victorie”), semnificația acestuia explicînd în bună măsură favoarea de care se bucurau numele și, implicit, frecvența lor în onomastica greacă. Cu siguranță că anticilor nu le erau indiferente nici legătura acestor antroponime cu numele zeiței victoriei, Nike (la romani identificată cu → Victoria) și nici faptul că Nikátor sau Nikephóros (rom. Nichifor) erau și supranume ale lui Zeus. Dacă vom mai aminti aici pe Nikandros (rege al Spartei, cunoscut din istoria lui Herodot), Nikánor, Níkarhos, Nikódoros, Nikoklés, Nikokrátes etc., sau pe Nichifor, Nichita, Nicodim, folosite și la noi, ne vom putea da seama de poziția elementului nik- în onomastica greacă (am lăsat la o parte o altă serie, în care -nikos este element secundar de compunere, ca în → Andronic, Calinic etc.). A doua parte a lui Nikólaos este laós sau leós „popor” (ca în Leandru). Trecut în latină sub forma Nicolaus, continuată în limbile moderne din apus, numele era folosit de către romani cu funcție de cognomen. Odată cu apariția creștinismului, Nikolaos și Nicolaus au fost purtate și de persoane care au îmbrățișat noua religie, printre care un episcop de Myra (în sud-vestul Asiei Mici), din sec. 4, sanctificat de biserică, învăluit în aura legendelor și devenit unul dintre cei mai populari sfinți din evul mediu. De aceeași popularitate s-a bucurat cultul episcopului din Myra și în regiunea balcanică, dar frecvența numelui în această parte a Europei nu poate fi explicată exclusiv prin biserică. În calendarul popular al românilor, Niculai este sărbătorit în mai și mai ales în decembrie, de numele lui fiind legată o serie întreagă de credințe, legende și practici în esență păgîne, care au favorizat popularitatea cultului și a numelui (→ Gheorghe; Ion). În legătură cu prezența numelui în onomastica românilor, a fost emisă de mai multă vreme ipoteza că forma veche (Sîn) Nicoară ar continua lat. (Sanctus) Nicolaus. Într-adevăr transformarea lui -l- în -r- și diftongarea lui -o- în -oa- (ca în móla – moară) ar sprijini originea latină. Dar, trecînd în latină, gr. Nikólaos și-a mutat accentul pe vocala lungă -a- și a devenit Nicoláus (faptul este probat de forma veche din italiană, Nicoláo, cît și de cea modernă, Niccoló (accentuate pe finală); conform legilor fonetice -o- neaccentuat trebuia să devină în română -u-, deci Nicuráu, formă neatestată încă la noi. Atragem însă atenția că în unele cazuri evoluția numelor proprii poate fi diferită de cea a cuvintelor comune și acest lucru a fost probat nu o singură dată. Mai mult decît atît, neexistența unui indice complet al tuturor formelor personale din documente și graiuri populare nu permite încă afirmații definitive în ceea ce privește continuitatea numelor din latină și română. Nicolaie trebuie considerat așadar ca provenind de la popoarele vecine într-o etapă veche, lucru care ar explica mulțimea variantelor, hipocoristicelor și derivatelor, multe dintre ele fiind create pe teren românesc, atunci cînd numele a atins o frecvență deosebită. (Deși nu dispunem decît de două prelucrări statistice ale prenumelor, din zone restrînse, rezultatele acestora sînt totuși elocvente; pe o perioadă de aproximativ 100 de ani, în cîteva comune din Valea Sebeșului, Nicolaie este situat pe locul al doilea, după → Ion, cu un procent de 10%, situația fiind aceeași și într-un sat din apropierea Sebeșului). În documentele Țării Românești, Nicolaie este cunoscut de la jumătatea sec. 14, cînd a fost purtat de voievodul Nicolae Alexandru (1352 – 1364); din 1417 începe să apară Nicola sau Nicula (13 persoane cu acest nume numai pînă la 1500). Aproximativ din aceeași perioadă trebuie să amintim și formele Nicoară, Necoară, Micolai atestate în documente moldovenești. Iată acum o parte dintre membrii „familiei” onomastice Nicolaie: Necora și Nicora (ambele forme sînt moldovenești), Nicorina, Nicorici, Nicoriță, Sîmnicoară și Sînicoară (de la numele sărbătorii), Necola, Nicola, Nicolinu și Nicolina, Colin, Nicoliță, Coliță, Nicolițel (și în toponimie), Necula, Neculai, Culai, Culiță, Neculachi, Neculce(a), Neculuță, Niculăiță, Nică, Nicu, Nicușor, Nicuțu, Naie, Năică, Năiță, Laie etc., la care se adaugă în perioada modernă împrumuturile occidentale Nicoleta, Coleta, Nic, Nichi etc. ☐ Engl. Nicholas (hipoc. Nick, Nicky etc.), fr. Nicolas (Nicol, Nicolet, Colas, Collet, Colin), fem. Nicole (Nicolette, Colette, etc.), germ. Nikolaus (Niklaus, Nickel, Klaus, la care îl adăugăm pe Nils, specific țărilor nordice), it. Nicolá, Niccoló etc., sp. Nicolás, magh. Miklos (Kolos, Mika, Miki, Mikló, Miku etc ), fem. Nikoletta, alb. Nikkolă, bg. Nikolai, Nikola etc., rus. Nikolai, Mikolai, Mikola etc. ☐ N. Olahus, umanist român din Transilvania, N. Milescu Spătaru, cărturar și diplomat, primul român care a vizitat China, N. Bălcescu, mare om politic, istoric, democrat revoluționar, organizatorul și conducătorul Revoluției de la 1848 din Țara Românească, N. Iorga, renumit istoric, orator, publicist și scriitor, N. Titulescu, cunoscut diplomat român, scriitorii N. Văcărescu, N. Filimon, pictorii N. Grigorescu, N. Tonitza; Nicolá Lorenzo Gabrini sau Cola di Rienzi (eroul operei lui R. Wagner), umanist italian, conducător al Republicii din Roma (sec. 14), gînditorul progresist Nicolaus Cusanus, celebrul astronom Nicolaus Copernic, renumitul lutier Niccolò Amati, scriitorii Niccolò Machiavelli, Nicolaus Lenau (născut în Banat, în actualul Lenauheim), Nikolai Vasilievici Gogol, pictorul Nicolas Poussin, violonistul Niccolò Paganini etc.

MANIERĂ s. f. 1. (De obicei cu determinări care precizează domeniul) Fel, chip, mod, procedeu; modalitate. Maniera după care spaniolii spălă lîna. MN (1836), 42. Două numere să pot compărui în două maniere. ASACHI, E. I, 112/6, cf. III, 310/21. Puțina cunoștință ce are autorul despre maniera de a trata vocea de tenor. FILIMON, O. II, 256. Maniera omului de a se exprima. MAIORESCU, CR. III, 410, cf. I, 91. Asta e maniera lui de a lucra. COSTINESCU. Compoziția din găvănoșel, nu știe Didina cum s-o întrebuințeze. . . scrie-i cum să și-o aplice". nu știe exact doza și maniera. CARAGIALE, O. VII, 5. Faptele se petrec într-un mediu orășănesc și între persoane aproape caragialiane, tratate însă în manieră de roman. IBRĂILEANU, S. 4. ◊ L o c. adv. (Franțuzism) De (o) manieră sau de așa manieră = în (așa) chip, : în (așa) fel. Exprimă toată situația de o manieră cu totul nouă. ap. IORDAN, L. R. A. 259. Prezintă lucrurile de așa manieră, încît te convinge. ap. IORDAN, L. R. A. 259. 2. (La pl.) Mod de a se comporta sau de a se prezenta (în societate); comportare, ținută. Manierile sale cele simple. PLEȘOIANU, T. III, 87/1. Subgiugasă toate inimile, nu numai prin talenturile și manierile sale, ce încă și prin făptura lui cea interesantă. ASACHI, S. L. II, 13, cf. 53. Găsind în bărbatul său un om cu maniere nobile. NEGRUZZI, S. I, 73. Atrăgea asupră-și, prin maniere și învățătură, admirațiunea curtezanilor celor mai rafinați. HASDEI, I. V. 99. Era la înălțimea spiritului, inimii, manierelor postelnicului. BOLINTiNEANU, o. 454. Prin manierele lui. . . dobîndi amicia și încrederea tuturor căpitanilor. FILIMON, O. I, 270, cf. 104, II, 132. Cu desăvîrșire lipsit de manierele comune, succesul îi scăpa foarte adesea. CARAGIALE, O. III, 4, cf. I, 230. Vrai să zici că această femeie cu maniere așa de alese. . . ar merge, în rătăcirea ei, pînă a-și uita cele mai înalte datorii! I. NEGRUZZI, S. III, 227. Eu nu știu ce maniere învață copila asta. C. PETRESCU, C. V. 94. După plecarea lui Simion, Aglaie își schimbă deodată manierele. CĂLINESCU, E. O. ii, 55. Se folosea acum numai de manierele diplomatice. CAMIL PETRESCU, O. II, 528. Cunoaște manierele de la curte, vînează, joacă șah. LL I, 91. ◊ Codul manierelor elegante v. c o d. ♦ (La sg.) Politețe, amabilitate; bunăcuviință. V. r e s p e c t. Feliul cum se purta bătrînul cu musafirii săi și maniera. . . cu care-i slujea. . . făcea mai mult decît vinul. CONTEMPORANUL, VI1, 385. Îmbrăcămintea îi era destul de bună și maniera destul de vădită, ca să creadă fiecare că e cineva. ARDELEANU, S. 55, cf. SEBASTIAN, T. 123. 3. Totalitatea procedeelor (tehnice) care alcătuiesc stilul particular al unui artist. Acest haracter al [stilului] scrierii se numește manieră a autorului. HELIADE, O. II, 25, cf. 43. ♦ Folosire mecanică a unor procedee stilistice datorită cărora se ajunge la artificialitate. Între stil și manieră este aceeași deosebire ca între organismul necesar al ființei vii și structura voită a lucrului artificial. CARAGIALE, O. III, 61. ◊ Loc. adj. De manieră = (despre lucrări de artă) manierist. Acestei greșeli datorim potopul producerilor de manieră în arte și-n litere. CARAGIALE, O. III, 80. – Pronunțat: -ni-e-. – Pl.: maniere și (învechit) manieri. – Din fr. manière.

MAȚ s. n. I. (Mai ales la pl.) 1. Intestin la animale și (învechit și popular) la oameni. Să vărsară toate mațele lui dinlontru de ieșiră pre gios. VARLAAM, C. 138. Și-i sparseră pîntecele de-i căzură mațele jos. DOSOFTEI, ap. TDRG. Datu-i-au de au înghițit un nemeteț uns și trăgîndu-l afară, i-au adus mațile la gură și alte munci ca să dea bani. N. COSTIN, LET. II, 18/26. Tulpanuri supțiri îi făce de înghițe ș-apoi le trăge înapoi, de-i scoate mațăle pe gură. NECULCE, L. 65. Carnea nemistuitâ la mațe a o trimeate poate, și apoi oricînd îi iaste voia, o boreaște și afară o scoate. CANTEMIR, IST. 79, cf. ANON. CAR., LEX. MARS. 214. Și atîta îl strujiră cît îi beliră obrazul și pîntecele, de se vedea mațele (a. 1 698). GCR I, 321/4. Beșica cea încordată, carea zace supt mațe, foarte încet să o strîngi. CALENDARIU (1814), 174/18. Robinson au dispoiet pe lamă și i-au scos mațile. DRĂGHICI, R. 69/6. Noroc numai c-am găsit pe-o teșitură un boț de mămăligă de-am mîncat, căci îmi gîrîiau mațele de foame. CREANGĂ, P. 145, cf. 242. Trimise mațele la pîrîu, cu o credincioasă d-ale ei, să le spele. ISPIRESCU, L. 66. Cam adesea îmblă lupul cu mațele deșerte. CONTEMPORANUL, III, 699. Mațele animalelor, curățite gata, le trimet pe piețe străine unde se plătesc foarte bine. PĂCALĂ, M. R. 314. O să mănînce fiertura de mațe, din strachină. ARGHEZI, C. J. 28. Ieși, deochi,. . . Din rănichi, Din bojoci, Din mațe, Din piept. TEODORESCU, P. P. 368, cf. 366. Ceas rău. . . ieși. . . Din mațî, Di supt mațî. MAT. FOLK. 1 519. Ieși, duh necurat. . . Din maiu, De sub maiu, Din mațe, De sub mațe. CANDREA, F. 338. Ghici ghicitoarea mea, cine o ghici, mațu i s-o zgârci. ALR II 4 248/886, cf. ALRM I/I h 72, ALR II/I h 62, A VI 26. Mațele în om încă tot se ceartă (= trai la un loc, fără ceartă, nu se poate). Cf. PANN, P. V. I, 55/16, PAMFILE, D. 20, ZANNE, P. II, 270. Mă uit în față și văd ce are în mață ( = omului i se citește pe față firea). ZANNE, P. II, 137. Cu ciupicile scîrțîind și cu mațele ghiorăind, se spune în ironie celor care, ca să umble îmbrăcați bine, flămînzesc. id. ib. III, 114. Ce fuge mereu la vale Și-și lasă mațele-n cale? (Acul cu firul). TEODORESCU, P. P. 216. ◊ Mațul (cel sau ăl) gros (POLIZU, ALR II/I MN 41, 2 219/29, 182, 334, 514, 520, 574, 605, 987) sau mațul curului (LB, com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI, ALRM I/I h 72, ALR II/I MN 41, 2219), mațul șezutului (POLIZU, BARCIANU, ALEXI, W.), mațul dosului (ALR II/I MN 41, 2 219/365), mațul umblării (ALR II/I MN 41, 2219/848), mațul dîpă urmă (ALR II/I MN 41, 2 219/64), mațul lupăsc (ALR II/I MN 41, 2 219/2) = intestinul gros. Mațul (cel) subțire = intestinul subțire. POLIZU. Mațul orb (sau mort) = apendicele. POLIZU, cf. ALR II/36, 141, 235, A II 6. Aprindere la mațe v. aprindere. Încurcătură de mațe v. î n c u r c ă t u r ă. ◊ Expr. A i se lărgi (sau a i se lungi) cuiva mațul (spre ceva) = a se lăcomi (la ceva). Ducăi vodă. . . i se lărgise mațele spre luat. N. COSTIN, LET. II, 26/10, cf. ZANNE, P. 273. A fierbe mațele în cineva = a fi foarte enervat, înfuriat. Cf. DDRF, ZANNE, P. II, 272. A-l pătrunde la mațe = a-l surprinde, a-l afecta (ceva). Cf. ZANNE, P. II, 272. A frige (sau, rar, a pătrunde) pe cineva la mațe = a face cuiva un mare neajuns. Cf. id. ib. 272. A fi pestriț (sau tărcat, rău, cîine) la mațe sau a fi cu mațe pestrițe, cu mațele tărcate (sau bălțate), a avea mațe pestrițe (sau negre) = a fi rău la suflet; a fi zgîrcit. Cf. id. ib. 270, 271, 371, ALR II 3186/219, 514, 605, A VI 26. (Regional) Lung la mațe = lacom, fără saț. ALR II 3 685/325. Iute (sau strîmt) la mațe = arțăgos, ib. 3 677/ 685. ♦ (Regional, la pl.) Organele interne ale unor ființe. Cf. chest. VI 75/8, 9, 16, 17, 18, 20, 21, 30, 31. ♦ (Învechit și regional) Strună făcută din mațe (I 1). Ispovediți-vă Domnului în ceteri, în psaltire, cu dzeace mați (s t r u n e c2, D, H) cîntați lui. PSALT. 56. În dzeace mațe (c o a r d e C2, D, s t r u n e H) psaltiriei cu cîntece în ceateri. ib. 192, cf. CORESI, PS. 255/3. 2. C o m p u s e: mațe-fripte = a) om sărac, care n-are nici ce mînca. Mergem pe la Mihai-Vodă ca să apucăm spre stabiliment – mațe-fripte după noi. CARAGIALE, T. II, 9, cf. ȘĂINEANU, D. U., JAHRESBER. XIX-XX, 42, BUL. FIL. VII-VIII, 142, IORDAN, STIL. 222, id. L.R.A. 230; b) om rău, afurisit, abraș. PAMFILE, J. III, 91; c) om zgîrcit. COMAN, GL. ; mațe-pestrițe (sau albastre) = a) om foarte zgîrcit. Cf. BUL. FIL. VII-VIII, 142, IORDAN, STIL. 228; b) om rău, primejdios, nesincer. Cf. BUL. FIL. VII-VIII, 142, IORDAN, STIL. 223. Împăratul Boșu era unu d-ăia mațe-pestrițe. RĂDULESCU-CODIN, Î. 147 ; maț-uscat = om foarte sărac. Burtă-verde, maț-uscat, Ce-ai mîncat de te-ai umflat? POP. ; mațe-goale sau maț-gol = om calic. Cf. PAMFILE, J. II, 154, ZANNE, P. II, 272; mațe-sparte (sau rupte) sau maț-gros (sau spart, dă cal) = om care mănîncă prea mult, mîncăcios. Cf. PAMFILE, J. II, 154, GIUGLEA, U. 57, ZANNE, P. II, 272, ALR I 783/186, 850; mațe-acre = om rău, mațe-pestrițe. PAMFILE, J. II, 154, cf. COMAN, GL.; (Iht.) mațe-negre = scobar (Chondostroma nasus). La Dunăre, pe tot lungul ei și în Dobrogea îi zice [scobarului] mațe-negre. ANTIPA, F. I. 193, cf. ALR I 1 746/865 ; (Anat. ; regional) mațu-lupului = beregată. DR. IX, 431; (Bot. ; regional) mațul-pămîntului = nume de floare nedefinită mal de aproape. H XI 327. (3. Învechit și popular) Pîntece ; p. restr. stomac. Și jeluiia să-și sature mațele lui de rădăcinile ce mînca porcii. CORESI, EV. 21, cf. 404. Cum au fost Iona în mațele chitului trei zile. N. TEST. (1 648), 16r/21, cf. GCR I, 156/3. [Lupul] în mațe de atîta vreame cevași măcar nepuind. CANTEMIR, IST. 78, cf. 92. Mă cîrceie la inimă sau la mațe, se zice cînd cineva are crampe la stomac. ALR II/I h 116. ♦ Pîntecele femeii (ca loc unde se concepe fătul). V. m ă r u n t a i e. M-a [l]uat den mațele mumănriei meale. PSALT. HUR. 118r/1. Din mațe. (p î n t e c e D, H) ainte de luceafăru născuiu-te. PSALT. 238, cf. 274, CORESI, PS. 314/12. Tu ești Doamne ce m-ai tras din mațe Și maică-mea viu m-ai dat în brațe. DOSOFTEI, PS. 65/21. Unul în mață, altul de poale se acață, se spune despre femeile care au copii mulți. ZANNE, P. III, 309. ◊ Loc. adv. (Învechit) Din (sau de) mațe = de la naștere. Din mațele (p î n t e c e l e D) măriei meale tu ești mie coperitoriu. PSALT. 137, cf. 110. Înstriinați fură păcătoșii den zgău, rătăciră den mațe, ziseră minciuni. CORESI, PS. 149/10, cf. id. L. 65/10. ♦ (Învechit) Mijlocul corpului omenesc. (În context figurat) Deaci încingeți-vă mațele (m i j l o a c e l e N. TEST. 1 648, m i j l o c i l e BIBLIA 1 688) cugeteloru voastre. COD. VOR. 142/10, cf. 215. 4. F i g. (Învechit) Interiorul, adîncul ființei omenești; inimă, suflet. V. măruntaie, rărunchi, pîntece. Dereptu frica ta, Doamne, întru mațe (z g ă u V, D) preimimu. PSALT. 324. „Cine vă creade întru mine, cum zice scriptura, rîuri vor cură den mațele lui ape vii”. Mațele amu acieea inemâ se grăiaște (ce se zice, cugetele cuvintelor sufletului). CORESI, EV. 191. II.P. anal. 1. Tub elastic avînd diverse întrebuințări. Turcii înmărmureau, unii cu gura pe mațul narghilelelor, alții cu gura căscată. DELAVRANCEA, ap. TDRG, cf. ȘĂINEANU, D. U., ALR II 6160/157, 6161/47, 141, 833. 2. (Regional) Muc de luminare. Maz de lumină (Remetea-Beiuș). A I 12. 3. (Învechit, rar) Șirag. Pâ sama lui chir-Vasile [sînt] 15 mațe agate robin (a. 1 766). IORGA, S. D. XII, 80. 4. (Regional, la pl. art.) Colac făcut dintr-o bucată lungă de aluat răsucită ca o căsuță de melc (Luța-Făgăraș). CHEST. VIII 27/17.5. (Popular și familiar) Părțile care alcătuiesc interiorul unui obiect, ceea ce se găsește înăuntru. [Snopilor] râu legați le iasă mațele, adecă se desfac. PAMFILE, A. R. 132. ♦ (Regional) Miez (fibros și gelatinos) în care stau sîmbúrii la unele fructe. Taie într-un bostan o bortă pătrată și scot bine mațele (miezul) dinnuntru. MARIAN, O. II, 148. Sămînțele de bostan se scot din mațele lui și se usucă. PAMFILE, A. R. 180. Pui ca legătură la gît. . . semințe și mațe de tărtăguță. id. B 35. Sos cu mață dă părădaisă. ALR II 4 114/47. 6. Adînc, străfund. Din mațele (p î n t e c e l e D) iadului strigarea me, auzit-ai glasul mieu. PSALT. 325. Focul acela. . . semnează groaznici și cumplite mațe ale iadului, care așteaptă să înghițâ și să amistuiască pre cei ce iubescu mai vîrtos frumusețea și cinstea lumii aceștea. NEAGOE, ÎNV., ap. GCR I, 166/19. Aurul, ferit de oameni într-a pămîntului mațe. CONACHI, P. 296. – Pl.: mațe. – Lat. matia.

ATÂT, ATÂTA, atâți(a), atâtea, adv., pron. nehot., adj. nehot. I. Adv. (Mai ales în forma atât) 1. În asemenea măsură, așa de mult, de tare, de bine, de scump etc. ◊ Expr. Atât..., cât... = în același grad, număr, preț etc. ca și... Atât..., cât și... = și..., și...; nu numai..., ci (și)... Tot atât = același lucru, totuna, egal; indiferent. Încă pe atât = dublu. 2. (Indică o gradație; în expr.) Cu atât mai bine (sau mai rău) = e mai convenabil (sau mai dezavantajos). Atât mi-a (sau ți-a etc.) fost, se spune pentru a arăta ivirea iminentă a unei neplăceri, a unui pericol etc. Atât (numai sau doar) că... = numai că..., doar că..., cu singura deosebire că... Cu cât..., cu atât = pe măsură ce..., tot mai mult... Atât..., atât... = în măsura în care... 3. Numai acest (singur) lucru, mai mult nu. Eu atât îți spun. II. Pron. nehot. (Mai ales în forma atâta) 1. (Înlocuiește un nume sau o propoziție, exprimând o măsură, o cantitate etc.) Cum dai merele...? -Atâta! ◊ Expr. Nici atâta = și mai puțin. Atâta(-i) tot sau atâta și nimic mai mult = asta e! cu asta am încheiat! să nu aștepți mai mult! 2. (Înlocuiește un singur sau ultim lucru care mai trebuie realizat) Atâta mai am de făcut. III. Adj. nehot. (Mai ales în forma atâta) 1. Care este așa de mult, de tare, de bine etc. Atâta lume. ◊ Loc. adv. De atâtea ori = așa de des, adeseori. 2. Care este numai acesta, care este ultimul. Atâta lucru pot să spun. ◊ Expr. Atâta lucru = lucru de nimic; motiv neînsemnat. [Gen.-dat.: atâtor și atâtora] – Lat. eccum-tantum.

ATÂT, ATÂTA, atâți(a), atâtea, adv., pron. nehot., adj. pron. nehot. I. Adv. (Mai ales în forma atât) 1. În asemenea măsură, așa de mult, de tare, de bine, de scump etc. ◊ Expr. Atât..., cât... = în același grad, număr, preț etc. ca și. Atât..., cât și... = și..., și,...; nu numai..., ci (și)... Tot atât = același lucru, totuna, egal; indiferent. Încă pe atât = dublu. 2. (Indică o gradație; în expr.) Cu atât mai bine (sau mai rău) = e mai convenabil (sau mai dezavantajos). Atât mi-a (sau ți-a etc.) fost, se spune pentru a arăta ivirea iminentă a unei neplăceri, a unui pericol etc. Atât (numai sau doar) că... = numai că..., doar că..., cu singura deosebire că... Cu cât..., cu atât = pe măsură ce..., tot mai mult... Atât..., atât... = în măsura în care... 3. Numai acest (singur) lucru, mai mult nu. Eu atât îți spun. II. Pron. nehot. (Mai ales în forma atâta) 1. (Înlocuiește un nume sau o propoziție, exprimând o măsură, o cantitate etc.) Cum dai merele? – Atâta! ◊ Expr. Nici atâta = și mai puțin. Atâta(-i) tot sau atâta și nimic mai mult = asta e! cu asta am încheiat! să nu aștepți mai mult! 2. (Înlocuiește un singur sau ultim lucru care mai trebuie realizat) Atâta mai am de făcut. III. Adj. pron. nehot. (Mai ales în forma atâta) 1. Care este așa de mult, de tare, de bine etc. Atâta lume. ◊ Loc. adv. De atâtea ori = așa de des, adeseori. 2. Care este numai acesta, care este ultimul. Atâta lucru pot să spun. ◊ Expr. Atâta lucru = lucru de nimic; motiv neînsemnat. [Gen.-dat.: atâtor și atâtora] – Lat. eccum-tantum.

rest sn [At: (a. 1804) IORGA, S.D. XII, 157 / Pl: ~uri, (înv; nob) / E: ger Rest, fr reste, ngr ρέστον] 1 Ceea ce rămâne dintr-un tot după ce s-a luat cea mai mare parte Si: (înv) rămas2, (Trs) mărădic, ronghiuri (2). 2 Ceea ce rămâne de executat dintr-o lucrare, dintr-o acțiune după ce o parte a fost terminată. 3 Parte dintr-o perioadă de timp care nu s-a scurs încă. 4 (Mpl) Ceea ce rămâne dintr-un tot care a fost distrus, consumat, lichidat în cea mai mare parte Si: rămășiță1 (1), deșeu (1). 5 Parte dintr-un tot care rămâne în afara celui care interesează. 6 (Îlav) În ~ În afară de obiectul în discuție. 7 Sumă de bani care se înapoiază celui care face o plată cu bani mai mulți decât suma cuvenită. 8 Plată neachitată în termen Si: restanță (1), rămășiță1 (6). 9 (Mat) Număr care reprezintă rezultatul unei scăderi Si: diferență (1), (înv) rămășiță1 (12), restanță (4). 10 (Mat) Partea care rămâne nedivizată la o împărțire și care, adăugată produsului dintre împărțitor și cât, ne dă deîmpărțitul.

MOZAVIRIE s. f. (ȚR) Defăimare, calomnie. De la începutul lumii au fost muzaviriia și încă pînă în ziua de astăzi tot să află. ÎNV. 1642, 14r. Nu-l lăsă pentru muzăviriia ce muzavirise. N 1682, 25v. Ni să cade să ne ferim de toate pizmele mele si mozaviriile. NEAGOE; cf. ÎNV. 1642, 16r, 16v; MARDARIE, 158, 177; BIBLIA (1688); ST LEX. 294; LEX. 1683, 50v; ANON. CANTAC.; ANON. BRÎNCOV.; GI, 15r; N 1727, 163v. Variante: mozavirie (ÎNV. 1642, 14r, 16r, 16v; BIBLIA (1688); NEAGOE muzăvirie (N 1682, 25v). Etimologie: mozavir + suf. -ie. Vezi și mozavir, mozaviri. Cf. balamuție, b l o j e r i t u r ă, b l o j i t u r ă, c l e v e t ă, p o n o s.

SĂMĂLUI vb. 1. (Mold.) A calcula, a socoti. Tri vestiți și a vremilor iscusiți sămăluitori ... cursul anilor nu numai istoricește, ci încă și astrologhicește foarte curat, sămăluind din toate invălăluciturile îi descurcă. CANTEMIR, HR. ◊ Fig. Socotind cu firea sa că aceale greșeale a lui nu le sămăluiaște Dumnâdzău întru nemică. CRON. 1689, 42v. 2. (Mold., Trans. SE) A gîndi, a chibzui, a judeca. A: Iară omul acela, fiind înțălept, au sămăluit ș-au giudecat că acesta lucru iaste o socoteală dumnădzăiască. DVS, 12r. Să nu părăsim de-a cercetarea și de-a nesâmăluirea pre sine, socotind în mentea noastră pururea viata părinților. L SEC. XVII, 137v. C: Au sămăluit cu firea lor și au pricepui că mare urgie au biruit pre împăratul. S, 82r-82v. // B: În toate zilele alt lucru nu mai făcea, ci tot vrăji, si sămăluia cum va mai munci pre oameni să crează în bozii lui. LET. 1758, 94v; cf. L ante 1693, 217v-218r. 3. (Mold.) A aprecia; a presupune, a conchide. Sămăluiaște-să aceste să fie fost crai dachilor pre vrămile lui Iulie Chesar. CANTEMIR., HR, Această vîrstă a lui Milutin o sămăluiește Posonie. CANTEMIR, HR. Etimologie: magh. számolni. Vezi și nesămăluit, nesămăluitor, sămăluință, sămăluire, sămăluitor. Cf. c h i t i (2), r ă s ă j d u i, r ă s c h i t i; b i c i l u i.

ATÎT2, adv. 1. În asemenea măsură, așa de mult (sau de tare, de bine, de scump etc.). ◊ Expr. Atît..., cît... = în același grad, număr, preț etc. ca și... Atît... cît și... = și... și...; nu numai... ci (și)... Tot atît = același lucru, tot una, egal; indiferent. Încă pe atît = (aproape) încă o dată aceeași măsură, sumă etc. 2. (Indică o gradație; în expr.) Cu atît mai bine (sau mai rău) = mai convenabil (sau mai dezavantajos). Atît mi-a (sau ți-a etc.) fost = pînă aici mi-a (sau ți-a etc.) fost viața, sănătatea etc.; cu asta s-a sfîrșit. Atît (numai sau doar) că... = numai că..., doar că... Cu cît... cu atît sau cu atît... cu cît = pe măsură ce... tot mai mult... Atît... atît... = în măsura în care... Atît știu, atît spun. 3. Pentru cea din urmă oară, mai mult nu. Eu atît îți spun. [Var.: atîta adv.] – Lat. eccum-tantum.

ÎNDESTULA, îndestulez, vb. I. Tranz. A mulțumi (pe cineva) pe deplin, a da cuiva destul; a satisface, a sătura (cu de-ale mîncării). Boierul plînge timpul cînd țara-a lui era: O vacă ce cu lapte pe el îndestula. BOLINTINEANU, O. 142. ♦ Refl. A avea la dispoziție toate cele necesare traiului (în special lucruri de mîncare); a dispune de toate în cantitate suficientă; a se sătura. Unii munceau și alții se îndestulau. SADOVEANU, E. 29. Niciodată mîndru vultur... De o prad-așa bogată încă nu s-a-ndestulat. ALEXANDRESCU, M. 22. ◊ Fig. O săptămînă să te tot uiți, și tot nu te îndestulezi. ISPIRESCU, L. 66. Curiozitatea mea nu se îndestulă cu atîta. NEGRUZZI, S. I 217.

DEZBINA, dezbin, vb. I. 1. Tranz. (În opoziție cu uni sau înfrăți) A face să se despartă, să se dușmănească; a învrăjbi, a produce discordie; a îndepărta pe unul de altul, a răzleți. De nu s-ar fi prigonit între dînșii, dezbinați toată vremea, ar fi putut încă dura o casă puternică și vestită. M. I. CARAGIALE, C. 49. Tot ceea ce dezbină o nație sînt clasele și privilegiul. BOLLIAC, O. 264. 2. Refl. (Rar) A se desface, a se separa, a se despărți, a se despica. Acolo un crac de munte se dezbină cu pornire, Prăvălindu-se cu vuiet în talazul răzvrătit. NEGRUZZI, S. II 6.

PASAJ, pasaje, s. n. 1. (Mai ales în orașele mari) Spațiu între două rînduri de clădiri, sau coridor al unei clădiri așezat la nivelul străzii, care servește pentru trecerea pietonilor dintr-o stradă în alta. Pe împrejurul bisericii se încovoaie un pasaj strîmt, închis, întunecos, veșnic umed și glodos. ALECSANDRI, S. 16. 2. (În expr.) Pasaj de nivel v. nivel1 (1). 3. Fragment dintr-un text scris. Uite ce zice aici! Și-i citi încă o dată pasajul. DUMITRIU, N. 47. Nu punem oare ceva din noi în tot ce admirăm? De unde ar veni altfel acea fericire pe care o simțim de cîte ori facem pe cineva să admire cu noi un chip, un tablou, un pasaj frumos într-o carte. VLAHUȚĂ, O. AL. II 87. Nu ezităm de-a cita cîteva pasaje dintr-o epistolă a lui Theophile Gautier. EMINESCU, N. 84. ♦ Succesiune melodică (într-o bucată muzicală) constînd dintr-un șir de note scurte, egale, cîntate repede. 4. Trecere obișnuită a păsărilor în anumite epoci, dintr-o regiune în alta sau, în anumite ore ale zilei, de la locul de odihnă la cel de hrană. Pasajul de dimineață se face c-o grabă ș-o hărnicie nespusă, spre desimi tăinuite, ca și cum toată lumea ar fi în întîrziere. SADOVEANU, O. A. II 151. În timpul pasajului aci își fac popasul cîrduri de păsărele care se adună înainte de a-și lua drumul în zbor peste apa Mării Negre. BART, E. 167. – Variantă: pasagiu, pasagii (SADOVEANU, E. 159), s. n.

PICIOR, picioare, s. n. 1. Fiecare dintre cele două membre inferioare ale omului și fiecare dintre membrele pe care se sprijină corpul celorlalte viețuitoare și care servesc la umblat. Plecă în goană spre deal... Pămîntul duduia sub picioarele lui. BUJOR, S. 127. Calul fiului de crai începe a sări în două picioare. CREANGĂ, P. 185. Cînd își pun copilu-n leagăn, Cu-n picior încet îl leagăn'. EMINESCU, L. P. 143. Acum e legat mai tare, Și de mini și de picioare, Cu lanțuri și cu zăvoare! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 287. ◊ (Formulă de amenințare) Unde-ți stau picioarele, îți va sta și capul = ți se va tăia capul. Să te duci să-mi aduci herghelia de iepe cu armăsarul ei cu tot... căci de nu... unde-ți stau picioarele, iți va sta și capul. ISPIRESCU, L. 26. ◊ Loc. adj. Bun (sau iute) de picior = iute, sprinten. ◊ Loc. adv. În (sau din) picioare sau d(e)-a-n picioarele = fără a fi așezat; în poziție verticală. Au gustat ceva din picioare, după cum era obiceiul. SADOVEANU, P. M. 182. În picioare, la umbra duzilor, femei înalte, rumene la față, curat îmbrăcate, întind pe rișchitor firele galbene de borangic. VLAHUȚĂ, O. AL. I 132. Într-o a cincea luntre sînt cîntăreți care suflă, d-a-n picioarele, în flaute. ODOBESCU, S. III 110. În vîrful picioarelor = fără a face zgomot, pe neobservate, tiptil. Domițian își luă cărțile și – în vîrful picioarelor – se strecură pe nesimțite printre bănci afară. BASSARABESCU, V. 3. Cu piciorul sau cu picioarele = pe jos. Ceva mai încolo, la zece minute cu piciorul, sînt binefăcătoarele izvoare – vestitele ape minerale de la Căciulata. VLAHUȚĂ, O. AL. I 139. Din cap pînă în picioare v. cap1 (11). ◊ Expr. A se scula (sau a se ridica) în picioare = a se scula de jos, a se ridica în poziție verticală. Stroe se sculă în picioare și fluieră la început ca un semnal. PREDA, Î. 147. S-au ridicat toți în picioare. CARAGIALE, P. 26. A sări drept (sau ars) în picioare = a se ridica repede, brusc. Sări drept în picioare și plecă hotărît. BUJOR, S. 25. Nurorile atunci sar arse în picioare și cele mari încep a tremura ca varga de frică. CREANGĂ, P. 11. Are numai (atîția...) ani pe un picior = are o vîrstă mai mare decît cea pe care o mărturisește. A se pune (sau a fi) pe (sau în) picioare = a se însănătoși după o boală lungă; fig. a se reface din punct de vedere material. Odihnă îi trebuie și îngrijire bună și să vezi că în scurt e pe picioare. SADOVEANU, O. I 37. Cojocaru lupta încă din greu cu nevoile, căci nu se pusese bine pe picioare cu tot ajutorul dat de Tudor. CAMIL PETRESCU, O. II 64. Eu zic bodaprosti lui dumnezeu că-l văd în picioare. Cît am tras cu boala lui – numai inima mea știe. VLAHUȚĂ, O. A. 428. A pune piciorul (undeva) = a călca, a păși, p. ext. a pătrunde, a se instala undeva; a se duce undeva, a frecventa pe cineva. În doi ani n-a pus piciorul afară din tîrg. GALAN, Z. R. 65. Fac puține vizite și la teatru încă n-am pus piciorul. ALECSANDRI, S. 274. Dragă mi-e lelița naltă Și la mers cam legănată.. Unde ea-și pune piciorul Se aprinde chiar mohorul. BIBICESCU, P. P. 364. A pune pe picioare = a) (cu privire la lucruri, acțiuni etc.) a organiza, a face să meargă, să funcționeze. Eu v-ajut... Cu asemenea metode? Ca să dezorganizezi munca?...Dimpotrivă, abia acu o pun pe picioare. V. ROM. august 1953, 43; b) (cu privire la persoane) a face sănătos, a însănătoși. Cu coada între picioare v. coadă (1). A se topi (sau a se usca, a pieri, a se pierde) pe (din sau de pe) picioare sau d(e)-a-n picioarele = a slăbi, a se prăpădi pe încetul. Mă topesc de-a-n picioarele de dorul părinților mei. ISPIRESCU, L. 8. Amîndoi într-o durere se uscau de pe picioare. CONACHI, P. 84. Numai te uști pe picioare, Ca și floarea de cicoare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 212. A boli (sau a duce boala) pe picioare = a fi bolnav (ușor) fără a zăcea la pat. De frică și de griji bolea pe picioare. DELAVRANCEA, la TDRG. Cu un picior în groapă (și cu unul afară) = foarte bătrîn, prăpădit; bolnav de moarte. E cu un picior în groapă și cu unul afară. PREDA, Î. 124. Eu îs bătrînă acu, cu un picior în groapă și unu afară. La TDRG. A vedea (pe cineva) cu picioarele înainte = a vedea pe cineva mort. A dormi (sau a adormi) în picioare (sau d(e)-a-n picioarele) = a dormi (sau a adormi) stînd drept (nu culcat); a fi foarte obosit, a pica de somn. Putea să adoarmă aici, așa, în picioare. DUMITRIU, N. 14. Unde mi-l încinse așa fără de veste o poftă de somn, de parcă-i venea să doarmă d-a-n picioarele. POPESCU, B. II 27. A sta (sau a fi) în picioarele cuiva = a sta în calea cuiva, a împiedica; a deranja pe cineva, a fi inoportun. E tatăl său (mama sa etc.) în picioare = seamănă întocmai, aidoma cu tatăl său etc. Fețișoara lui... bucățică ruptă, tată-său în picioare. CREANGĂ, P. 250. ◊ (Fig.) Ce bujorel de copilă! parcă-i primăvara-n picioare... Te întinerește numai cătînd la dînsa. ALECSANDRI, T. 1416. A sări într-un picior = a se bucura tare. Unde ai mai văzut mirese rîzînd și sărind într-un picior? GANE, N. I 62. Cît te-ai întoarce (sau învîrti) într-un picior = repede de tot, într-o clipă. A o lua (sau a o apuca) la picior sau a întinde piciorul la drum sau a-și lua picioarele pe umeri (sau la spinare) = a iuți pasul; a o șterge, a o tuli. Bucătarul iși luă picioarele pe umere și se depărtă. SLAVICI, la TDRG. Apoi o luară iute la picior. ISPIRESCU, L. 25. Mistreți, vulpi, cerbi, ba chiar și iepurii ar apuca-o îndată la picior. ODOBESCU, S. III 101. A nu-i (mai) sta (cuiva) picioarele (sau a nu-și mai strînge picioarele) = a nu mai sta locului, a alerga de colo-colo, a umbla într-una. Cît era ziulica de mare nu-și mai strîngea picioarele; dintr-o parte venea, și-n alta se ducea. CREANGĂ, P. 284. A-și bate (sau a-și rupe) picioarele = a umbla mult, a osteni umblînd. Degeaba vă mai bateți picioarele ducîndu-vă. CREANGĂ, P. 246. (Rar) A prinde (undeva) picior = a intra, a se așeza, a se statornici (undeva). Corpul lui Kiel Hassan-pașa trecuse Dunărea... și prinsese picior pe țărmul stîng al Dunării. GHICA, S. 374. A cădea în picioare v. cădea. A cădea (sau a se arunca) la picioarele cuiva sau a săruta picioarele cuiva = a se ruga de cineva; a se umili înaintea cuiva. A călca (pe cineva) pe picior = a face sau a spune (cuiva) ceva supărător. A călca cu piciorul stîng (sau cu stîngul) v. stîng. (Despre lucruri) A face (sau a căpăta) picioare = a dispărea. (A sta, a ședea sau a pune) picior peste, picior = a încrucișa picioarele unul peste altul, pentru a sta într-o poziție comodă. Se înfundă în jilț, picior peste picior. C. PETRESCU, C. V. 104. Iată-l răsturnat în birjă, picior peste picior. VLAHUȚĂ, O. A. 449. Și deodată e vioaie, stă picior peste picior. EMINESCU, O. I 164. A lua (pe cineva) peste picior = a lua (pe cineva) în rîs, a-l zeflemisi. Te faci că n-auzi și mă iei peste picior. SADOVEANU, N. F. 147. Văzînd noi că ne iau oamenii tot peste picior... ne acoperim peste tot cu-n țol. CREANGĂ, A. 128. A călca (pe cineva sau ceva) în (sau, învechit, sub) picioare = a zdrobi, a sfărîma, a distruge, a nimici (cu picioarele); fig. a disprețui, a desconsidera. Mircea însuși mînă-n luptă vijelia-ngrozitoare, Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare. EMINESCU, O. I 148. Fericit acel ce calcă tirania sub picioare. ALECSANDRI, P. II 29. A bate din picior v. bate (VI 1). A pune (sau a așterne, a închina ceva) la picioarele cuiva = a supune, a închina, a oferi cuiva (ceva), în semn de supunere sau omagiu. Au venit la han neguțătorii cei adevărați și i-au pus la picioare prețul cuvenit șantalului. SADOVEANU, D. P. 161. Vrei tu la picioare-ți lumea s-o închin? ALECSANDRI, P. II 29. A-i pune cuiva capul sub picior = a omorî pe cineva. Și de-o avea vreun ficior, Puie-i capul sub picior. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 216. A pune piciorul în prag = a lua o atitudine hotărîtă, a se opune energic. Fie-sa pusese piciorul în prag și nu voia nici în ruptul capului să ia pe altul de bărbat. ISPIRESCU, L. 388. Cînd voi să plece, pasionata Porția îi puse piciorul în prag: scene sfîșietoare, rugăciuni fierbinți, amenințări teribile. CARAGIALE, O. II 93. A da (cuiva sau la ceva) cu piciorul v. da3 (II 3). A da sau a trage (cuiva) un picior = a lovi (pe cineva) cu piciorul. A da din mîini și din picioare = a face tot ce e posibil (pentru a duce o acțiune la bun sfîrșit, pentru a scăpa dintr-o încurcătură etc.). A fi (sau a sta, a veghea) în picioare = a fi gata oricînd, a fi mobilizat pentru o acțiune; a fi treaz; a sta de pază. A doua zi, de cu noapte, tot satul era în picioare. BUJOR, S. 123. Iar țara dormea-n pace pe timpii cei mai răi Cît Dan veghea-n picioare la căpătîiul ei. ALECSANDRI, O. 207. (Eliptic) În picioare, toți cu fală, Saltă, saltă țara mea! ALECSANDRI, T. 668. A scula (sau a ridica, a pune) în picioare = a pune în mișcare, a mobiliza, a răscula. A sculat mai tot satul în picioare. CREANGĂ, A. 59. Ca să vîneze lei și tigri. faraonii Egiptului... rădicau în picioare ordii și popoare întregi. ODOBESCU, S. III 79. Ne vom înarma noi... vom ridica țara în picioare. NEGRUZZI, S. I 141. A fi (sau a se pune) pe picior de pace (sau de război) = a fi (sau a se pune) în stare de pace (sau de război). A fi pe picior de egalitate (sau a fi pe același picior cu cineva) = a se bucura de aceleași drepturi, a avea aceeași situație ca altcineva. A trăi pe picior mare = a duce o viață de belșug, a cheltui mult pentru trai. A fi (sau a sta) pe picior de ducă (sau de plecare) = a fi gata de plecare. Oamenii, după ce-și încheiaseră pregătirile începute cu o săptămînă înainte, stăteau pe picior de plecare. CAMIL PETRESCU, O. I 8. Parcă a apucat (sau a prins) pe dumnezeu de (un) picior v. dumnezeu. A lega (pe cineva) de mîini și de picioare = a imobiliza (pe cineva), a nu-i mai lăsa cuiva posibilitatea să acționeze. A-și tăia (singur) craca (sau creanga) de sub picioare = a pierde din propria-i vină un avantaj, a-și periclita singur situația. A cădea de pe (sau din) picioare sau a nu se (mai) putea ține, a nu (mai) putea sta pe picioare, a se legăna (sau a se clătina) pe picioare sau a nu-l (mai) ține, a i se rupe (cuiva) picioarele (de oboseală) = a-și pierde puterile, a fi foarte obosit, a cădea de oboseală. Într-un tîrziu de-abia, cînd Dinu nu se mai putea ține pe picioare, plecă înspre casă, rezemat de brațul Floricăi. BUJOR, S. 45. E cald. De drum îndelungat, Picioarele de-abia-i mai țin Și-i cale pînă-n sat. COȘBUC, P. I 227. De-abia îl țineau picioarele, de trudit ce era. CREANGĂ, P. 302. A i se tăia sau a i se muia cuiva (mîinile și) picioarele = a-și pierde firea (de spaimă, de durere etc.). Cînd însă văzu pe Făt-Frumos ca un voinic... i se tăie mîinile și picioarele. ISPIRESCU, L. 196. Cînd știa că are să deie peste Ivan, i se tăiau picioarele. CREANGĂ, P. 314. (Nici) picior de... = (nici) urmă de..., nici țipenie. Pădurea e pustie, fără picior de om. C. PETRESCU, Î. II 4. N-am lăsat picior de turc în Mehedinți. GHICA, S. 24. (Eliptic) Însă toți [să fie goniți]! Toți pîn’ la unul! Nici un om! Nici un picior. HASDEU, R. V. 82. Negustorie (sau comerț, afaceri) pe picior = comerț constînd din afaceri de vînzare-cumpărare făcute întîmplător, ocazional, fără sediu sau firmă înscrisă. ◊ Compuse: piciorul-caprei = plantă erbacee de pădure, cu frunze compuse mari, cu flori albe, care crește prin locuri umbroase și umede (Aegopodium podagraria); spanac sălbatic; piciorul-cocoșului = plantă erbacee cu rizom lung și cu fructe bombate (Ranunculus Acris); piciorul-vițelului = rodul-pămîntului (Arum maculatum). Piciorul-vițelului sau rodul-pămîntului crește în locuri umede și umbrite prin păduri. ȘEZ. XV 105. 2. (La oameni, determinat prin «de lemn») Proteza unui picior (1). Piciorul de lemn și cîrja sună în pietre. C. PETRESCU, Î. II 78. În urma lor rămîne, în loc de arme sau roți de tun, picioare de lemn și cîrje. SAHIA, N. 19. 3. Parte a diferitelor obiecte care, servind ca suport, seamănă cu piciorul (1). Colonelul ridică în lumină paharul cu piciorul înalt. C. PETRESCU, Î. I 5. Sui pe laiță măsuța cu trei picioare, întinse pe ea ștergar. SADOVEANU, B. 51. Masa nu stă-ntr-un picior Și nici lumea-ntr-un ficior; Masa stă-n patru picioare Și mai sînt voinici sub soare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 251. ♦ Element de construcție al unei clădiri, al unei mașini etc., care are o formă sau o funcție asemănătoare cu a piciorului (1). Picior de bielă. ♦ Partea de jos, apropiată de pămînt, a tulpinii unei plante; p. ext. fig. rădăcină. Arbori de argint care, încununați cu ramuri de smarald, își pierd picioarele într-un tapet de iarbă împestrițat cu miroase de flori. BOLINTINEANU, O. 321. 4. Element al unei construcții de lemn, de metal, da zidărie etc. care servește la susținerea întregii construcții și la legarea ei de teren. Se oprea la piciorul farului. Marea izbea în cadență baza blocului de piatră. BART, E. 316. Picioarele de sprijin [ale podului] zidite-n piatră. VLAHUȚĂ, la TDRG. Picior de siguranță = parte din masivul unui zăcămînt lăsată neextrasă pentru protecția unor lucrări miniere sau a unor construcții de la suprafață. Picior de pod = fiecare dintre elementele de reazem care susțin construcția unui pod. ♦ Jumătate de claie formată de obicei din 15 snopi. [Secerătorii] înălțau ici-colo, din snopi peste snopi, picioare și din picioare clăi. La TDRG. 5. Partea de jos a unui munte, a unui deal, a unui zid etc. și terenul din jurul acestora. Spre miazăzi munții, cu crestele înalte de cremene, făcînd de veghe asupra ținutului, iar la picioarele lor panglica lată a Oltului. BOGZA, C. O. 310. Observai atunci că la picioarele acelor ziduri, pe nisipul pustiei, poposea mulțime de norod. ODOBESCU, S. III 87. Pe-un picior de plai, Pe-o gură de rai, lată vin în cale, Se cobor la vale Trei turme de miei. ALECSANDRI, P. P. 1. ◊ Loc. adv. În picioare = nedărîmat, intact. Mai rămăsese un perete pe jumătate surpat și hogegele în picioare. C. PETRESCU, Î. II 5. Petre se apucase de dimineață să dreagă poarta dinspre uliță din care numai stîlpii mai erau întregi în picioare. REBREANU, R. II 170. Pe un munte nalt și gol... o cetățuie veche a căriia porți și ziduri sînt pînă astăzi în picioare. KOGĂLNICEANU, S. 9. ♦ (Învechit) Partea care atîrnă la un cercel, mai jos de lobul urechii. 1 păreche cercei de aur cîte cu un picior di smarand. ODOBESCU, S. I 421. 6. Piesă de fier între grindeiul și brăzdarul plugului, care se poate ridica și coborî, avînd rolul de a regla adîncimea brazdei. ♦ Coada coasei. Luai coasa de picior Și-n văzduh îi detei zbor. ALECSANDRI, P. P. 259. 7. (Geom.; numai în expr.) Piciorul perpendicularei = intersecția unei drepte cu planul sau cu dreapta pe care aceasta cade perpendicular. 8. (Învechit) Unitate de măsură avînd lungimea de aproximativ o treime dintr-un metru, folosită înainte de adoptarea sistemului metric (în vigoare și azi în unele țări). Doi arșini, trei picioare, se auzi... dinlăuntru. CONTEMPORANUL, III 777. 9. Unitate ritmică a unui vers compusă dintr-un număr fix de silabe lungi și scurte sau accentuate și neaccentuate. «Glossa» lui Eminescu e scrisă în versuri de cîte patru picioare.

URIC s.n. 1. (Mold., Ban., Criș., Trans. SV) Loc, posesiune de veci, ce se poate transmite prin moștenire. A: Cetățile toate s-or face . . . Să lăcuiască și să petreacă Și urice pre dînsa să-și facă. DOSOFTEI, PS. C: Nime nu iaste carele ș-au lăsat casa, sau frații. . . au uricul pentru mine. NT 1648, 54v. Urik. Haereditas. Patrimonium. AC, 379. Uricurile noastre streinii le biruiescu. MISC. SEC. XVII, 11v; cf. AGYAGFALVI, apud TEW; N. TEST. (1648); SICRIUL DE AUR, apud TEW; VISKI, apud TEW; MISC. SEC. XVII, 28r; PSALTIRE SEC. XVII, apud TEW. ◊ Fig. Domnul Dumnezeu uricul mieu este. VCC, 34. ◊ (Criș., Trans. SV) Loc. adv. De uric = pentru totdeauna. Că noao încă nu ni o au dat Dumnăzău de uric această lume. MOL. 1695, 36v. Toți păgîni<i> eu de uric îti voi da ție. VCC, 7; cf. MISC. SEC. XVII, 71r. 2. (Mold.) Act de proprietate veșnică său donație; document, hrisov. Leage scrisă să cheamă uricele și ispisoacele. PRAV. Au făcut legătură și uric cu mare blăstăm pentru împreunarea nuntei. ȘT, 248. Acele urice domnești pe slovenie n-au nici o îndoială a nu se crede. GHEORGACHI; cf. M. COSTIN; DOSOFTEI, PS.; N. COSTIN; CANTEMIR, IST. Etimologie: magh. örök. Vezi și uricar, uricaș, urici. Cf. moșnenie, ocinire, rămășiță (1); m o ș t i n ă.

MISTUÍRE s. f. Acțiunea de a (se) m i s t u i. 1. Digerare, digestie, (astăzi rar) mistuială. Cf. m i s t u i (1). Cf. LB, COSTINESCU, BIANU, D. S. Aparatul digestiv este însărcinat cu mistuirea sau digestiunea alimentelor. ENC. VET. 37. Ațipeala care-i întovărășea totdeauna mistuirea nu venea, ca de obicei, să-l cuprindă într-o moleșire plăcută. SADOVEANU, Z. C. 108. 2. (Rar) Distrugere, nimicire. Cf. m i s t u i. Aducerea untului de migdale amară . . . nu numai să oprește de acum înainte, ce se poruncește încă mistuirea de tot acei măsuri [= cantități] aduse înlăuntru. AR (1829), 1972/14. 3. (Rar) Dispariție. Cf. m i s t u i (4). Întrebările ce făcea lui Negrilă despre neașteptata mistuire a sclavei. ASACHI, S. L. II, 61. 4. (Învechit) Scăpare, salvare, mlntuire. Cf. m i s t u i (5). Că tăriia mea și amistuirea mea ești tu, Doamne. PSALT. HUR. 60r/6, cf. 11r/22, 24r/12, 39r/13, 121r/7, PSALT. 24. – Pl.: mistuiri. – Și: (învechit) amistuire s. f. – V. mistui.

BA A nu zice nici da, nici ba = A nu se pronunța într-o problemă; a se abține: Nevoind a le strica inima, nu le spune nici da nici ba. (ION CREANGĂ) A zice ba = A se împotrivi, a refuza: Părul tău ți se desprinde / Și frumos ți se mai șede, / Nu zi ba, de te-oi cuprinde, / Nime-n lume nu ne vede. (MIHAI EMINESCU) Pentru dumneata, / Eu n-aș zice ba; / Dar zic și zic ba / Pentru maică-ta. (POP.) Au (sau, ori) ba? (În interogative, urmează după un verb afirmativ) = Pune în fața celui chestionat o alternativă: − Mai stai ori ba? Ba bine (că nu)! (irn.) = Sigur că da! Evident că da, se-nțelege, desigur: − Știi ce pericol mă amenință?… − Ba bine că nu! dacă n-oi ști eu! − Ce-ai zis, cutează să facă aceasta? − Ba bine că nu, și încă chiar în prezența scriitorilor mei! (NICOLAE FILIMON) Și-au venit toate neamurile? Ba bine că nu! (POP.) Ba că bine zici! = E o idee bună. Ai dreptate: − Dumnealui îi cuconașu d-tale? Nicușoru? – Dar... nu-l cunoști?... − Ba că bine zici, cucoane Grigori... Ia privește-l cum o crescut de mare! S-o făcut holtei! (VASILE ALECSANDRI) Ba că chiar! sau ba aia-i vorbă! = Nicidecum! de loc! nici nu mă gândesc!: − Ieși afară!... − Ba aia-i vorbă! Mai pune-ți pofta-n cui. (P. ISPIRESCU) Ba n-ai frică, soro, că ești cu mine. – Ba că chiar! (VASILE ALECSANDRI) MIRON: Nevasta mea, ba că chiar! N- ai văzut bine, cumetre. Nevasta mea au fost fată în curte, nu-i de acele care socoți tu. (C. NEGRUZZI) Ba da sau ba zău = Într-adevăr: Ba zău, încă mă mir c-am avut răbdare să țin casă cu baba pân-acum. (ION CREANGĂ) Ba e albă, ba e neagră (sau ba e laie, ba e bălaie) = Nu știi ce să mai crezi. Se contrazice singur: „Despre ce ghinion e vorba? Hai spune-ne odată... Nu ne mai îmbrobodi ba cu una, ba cu alta. Ori e albă, ori e neagră...”(NICHITA DANILOV) Ba nu! sau ba (nu) zău! = Se spune pentru a întări adevărul celor afirmate: Ce-ți trebuie mai bună vorbă decât asta? Ba zău, încă mă mir c-am avut răbdare să țin casă cu baba. (ION CREANGĂ) − Știi, nici tocma funcționari; dar... cam așa. − Am înțeles: vorba vine, umblați la inspecții. − Ba nu! (I. L. CARAGIALE) Ba să (mai) zici! = Așa se pare: − Ba ca să zici, măi neavere, / Vesel ești, or am părere? (ANTON PANN) Ba una, ba alta = Multe și de toate: Hâț în sus, hâț în jos. Ba că o fi una, ba că o fi alta, nimic. Rămaseră măgari ca toți măgarii. (P. ISPIRESCU) Ca mai ba! sau nici (cam) mai ba! ori nici ba! = Nici nu poate fi vorba! Nici pomeneală!: Ca mai ba, măi băiete, …nu ți-ai găsit omu. (VASILE ALECSANDRI) Și de-atunci, ca' mai ba să-l vadă cineva bădădăind pe ulițile Iașilor. (ION CREANGĂ) Dar nici cam mai ba să audă el ceva de dânșii. (I. G. SBIERA) Fătul-babei însă, auzind cuvintele ei cobitoare, își cugeta în sine: Hehei! nici mai ba! Ți- ai dat tu acuma peste om! (IDEM) A doua zi, Nică Oșlobanu ca mai ba să deie pe la școală. (ION CREANGĂ) Da sau ba? = Răspunde clar!: − Mai stai sau pleci? Da sau ba? Nu mai înțeleg nimic… La soare te puteai uita, dar la... ba! (Cu sens de hiperbolă) = a) E foarte frumos; e plin de calități: Era frumoasă de mama focului; la soare te puteai uita, iar la dânsa ba. (ION CREANGĂ) b) (irn.) E foarte înfumurat: La soare te puteai uita, dar la costumul de baie al lui Cati Minune − ba! (http://turism.bzi.ro/) Nici da, nici ba = Nu e hotărât: În acest moment, nu există nicio promisiune, nici da, nici ba, a subliniat Kelemen, subliniind că UDMR așteaptă concluziile comisiei parlamentare de control SRI […] (http://www.eazi.ro/) Vodă vrea și Hâncu ba! = A apărut o piedică de la cine nu te-ai fi așteptat: Nicăieri pe aici n-am întâlnit altă populație decât populația românească, aceea care a dat seminția și apucăturile Hânceștilor, cari au lăsat vorba cea mare de opoziție, de alt fel de opoziție: „Vodă vrea și Hâncu ba”. (NICOLAE IORGA) Zice-se că de câte ori Vodă, adică Gheorghe Duca, o ținea pe-a lui, Hâncu (Mihalcea) se punea împotrivă. De aici ne-a rămas vorba ,,Vodă vrea și Hâncu ba!" (http://www.got-blogger.com/)

ÎNCĂ adv. 1) Până acum (până atunci); în continuare. ~ durează. 2) (însoțit de o negație) Tot nu. ~ nu m-am dus. 3) De acum; deja. 4) În plus (peste ceea ce este); pe deasupra. ~ o dată. ◊ Ba ~ ba mai mult decât atât. (Și) ~ cum în mare măsură; foarte tare. /<lat. unquam

semn, reprezentare (grafică, sau nu) a conținutului muzical emoțional (semantic) adresat receptorului. Definiția reprezintă doar o încercare, poate hazardată și, cu siguranță, departe de sensul adevărat deoarece nici până astăzi nu s-a demonstrat în mod precis dacă muzica poate constitui un limbaj. Deși s-au efectuat multe cercetări în această direcție nu s-au putut stabili granițele semnificației în arta sonoră, ea rămânând într-o sferă extrem de laxă în ceea ce privește noțiunea exactă de sens. Deși semiotica generală (de la Ferdinand de Saussure încoace) studiază toate genurile de semne: în literatură, în folclor*, în muzică, în ritualurile simbolice, încă nu s-a stabilit dacă sistemul de s. al muzicii formează o limbă prin care se pot exprima idei, sentimente precise așa cum se întâmplă în literatură. (La această nebuloasă concură mai ales în zilele noastre și multitudinea de notații care ies din sfera notației (1) tradiționale). Totodată, încă nu s-a stabilit precis care este nivelul minim de la care începe semnificația în muzică (sunetul*, intervalul*, celula melodică, motivul*, fraza* etc.), deci care este unitatea minimă ce poate semnifica. Există importante cercetări, dar care lasă loc discuțiilor în viitor (Ruwet, Boulez, Xenakis, Daniélou, Nattiez ș.a.). Definiția noastră are la bază o definiție abstractă (deci teoretic aplicabilă și muzicii) a lui Ch. Peirce: semnul „este ceva care ține loc de ceva pentru cineva”. Atât definiția cât și clasificarea pe care le face Peirce sunt cât de cât valabile pentru a ne oferi o imagine sumară (realizată de noi prin paralelism) a ceea ce înseamnă s. în muzică. S. iconice (de ex.: desenul unui cal) se bazează pe raporturi proporții geometrice, fiind în muzică legate de ideea de grafism (în special în scriiturile contemporane). Indexul desemnează s. nedecompozabile cum ar fi în muzică indicațiile dinamicii* sau semnele (v. tactare) dirijorale (care sunt de fapt semnale; ele nu formează o structură având doar valoare indicativă, fiind totodată legate de timpul de producere). S. propriu-zis ține de ideea articulării. Intervine aici un raport arbitrar între semnificant și semnificat (aceeași idee este exprimată în mai multe limbi – rezultă deci ideea arbitrariului legată de notație). În muzică există un flux sonor care se notează folosind arbitrarul. Atât semnificantul cât și semnificatul sunt compozabile sau decompozabile. Astfel nu există o dublă articulare ca în limbaj (nu seamănă cu limba convențională). Incertitudinea s. în muzică nu se află la nivelul semnificantului care se traduce prin imagini acustice, valori fonice etc. ci la cel al semnificatului unde conținutul noțional propriu cuvintelor se află aici într-o sferă destul de largă, cu frontiere labile. În concluzie, nu putem defini în mod precis s. în muzică deoarece dincolo de exprimarea lui scrisă sau nescrisă (dirijat*, muzici improvizatorice* etc.) există o încărcătură semantică, până în ziua de azi, relativ cunoscută, mai precis doar intuită și foarte subiectivă. Datorită aspectului polisemic sub care se prezintă muzica, dificultățile întâmpinate de semiologia muzicală sunt mari. Și chiar gândind la modul ideal, dacă ele ar fi pe deplin rezolvate, ce sens ar mai avea muzica dacă am putea-o reproduce exact și integral în cuvinte? Transcrierea muzicii prin alt sistem semiologic este imposibilă. Fiecare artă, prin specificul ei, are ceva intraductibil, ceea ce nu înseamnă că nu comunică. Intraductibilul reprezintă tocmai specificul fără de care artele s-ar putea reduce la una singură: arta cuvântului. V. analiză; estetică muzicală; fenomenologie; structură.

GOLI, golesc, vb. IV. Tranz. 1. (În opoziție cu umple) A face să fie gol3 (II 1), a deșerta. Prietenul meu împinse farfuria golită. C. PETRESCU, S. 151. Baba goli un sac de fuioare. RETEGANUL, P. III 54. ◊ Refl. Era destul de tîrziu și mesele se goleau rînd pe rînd. CAMIL PETRESCU, N. 54. Prăvăliile, birourile, cafenelele se goleau. BART, E. 75. Sacul din care tot iei și nu mai pui se golește. ♦ A bea. Nouă buți de vin goliră și-ncă tot mai cer să bea. IOSIF, P. 63. Califul, ridicînd urciorul, și-a umplut bărdaca și a golit-o mulțumind încă o dată de buna ospătare. CARAGIALE, P. 130. 2. (Popular, rar) A dezbrăca, a despuia. Trupu-i cătrănea După ce-l golea, Apoi foc îi da. ALECSANDRI, P. P. 118.

VIAȚĂ, vieți, s. f. 1. (În opoziție cu moarte) Formă specială de mișcare a materiei, care apare pe o anumită treaptă a dezvoltării acesteia și care este reprezentată printr-un număr infinit de organisme, de la cele mai simple pînă la cele superior organizate; faptul de a fi viu; stare a ceea ce este viu, ființă vie. Peste moarte a biruit pretutindeni viața. STANCU, U.R.S.S. 84. Care om nu ține la viață înainte de toate? CREANGĂ, P. 206. Pe cînd totul era lipsă de viață și voință. EMINESCU, O. I 132. ◊ Loc. adj. și adv. Pe viață și (sau ori) pe moarte = în chip deznădăjduit; cu înverșunare, din toate puterile, cu riscul vieții. Tecla se îndrăgi de Stoicea pe viață și pe moarte. GALACTION, O. I 51. E o luptă pe viață și pe moarte. Să nu rămînem nimenea deoparte. D. BOTEZ, F. S. 12. Hotărîți cum mergeam pe viață și pe moarte, simțeam pentru întîia dată în noi o tainică mîndrie. GANE, N. II 102. ◊ Loc. adv. Cu viață = viu, teafăr. Ano, mamă, bine că dumnezeu m-a ținut cu viață ca să-mi văd dreptatea la lumină. BASSARABESCU, S. N. 158. Rareori bolnavul ajungea cu viață la cîmpul ciumaților. GHICA, S. A. 55. Cu prețul vieții = cu orice risc. Între viață și moarte (mai rar între moarte și viață) = în agonie, pe moarte, aproape de moarte; fig. într-o situație grea, penibilă. Simt că sînt între moarte și viață. CAMIL PETRESCU, U. N. 216. L-au lăsat luptîndu-se între moarte și viață. DRĂGHICI, R. 11. ◊ Loc. adj. Plin de viață = plin de energie, cu activitate intensă, vioi, sănătos, robust; vesel. (Fig.) Uzina a regăsit-o mai plină de viață. SAHIA, N. 35. Fără (pic de) viață = fără vlagă, fără vigoare. Pelița ei sămăna. cu batista subțire, fără pic de viață. NEGRUZZI, S. I 50. ◊ Expr. A fi în viață = a fi viu, a trăi. Dase ordin ca... în toate zilele să se puie talerul ei la masă, ca și cînd ar fi fost încă în viață. BOLINTINEANU, O. 370. A fi om de viață = a fi om vesel, exuberant, dornic de petreceri. A prinde (la) viață v. prinde (VI 2). A-și da viața v. da3 (I 7). A da viață v. da3 (I 11). A-și lua (sau a lua cuiva) viața (sau zilele) v. lua (II 3). A trece (sau a se trece) din viață = a muri. Au căpătat oftică ți s-au trecut din viață. DRĂGHICI, R. 3. A reveni la viață v. reveni2 (2). A aduce (pe cineva) la viață = a face (pe cineva) sănătos, a vindeca de o boală grea. A mîntui (cuiva) viața = a scăpa (pe cineva) dintr-o mare primejdie, a salva de la moarte. Ce cîne? – Acel ce au mîntuit viața a doi oameni. DRĂGHICI, R. 103. A lungi (sau a scurta) viața cuiva = a cruța (sau a ucide) pe cineva, a lăsa (sau a nu lăsa) pe cineva viu. Domnule, măria-ta, Mai lungește-mi viața. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 497. A-și pierde viața v. pierde. A înceta din viață v. înceta. A(-și) mînca viața v. mînca. A ridica viața v. ridica (I 2). A-și pune viața în primejdie sau a-și pune viața la mijloc = a face ceva cu riscul vieții, a risca foarte mult. Nime n-ar fi cutezat să treacă pe vreo uliță fără ca să-ți puie viața la mijloc. MARIAN, T. 265. Dragul mamei, drag! Nu-ți pune viața în primejdie. CREANGĂ, P. 79. A avea nouă vieți v. nouă. A lua (sau a căpăta) viață = a lua ființă, a se naște, a se produce. Ceea ce a spus Lenin a căpătat viață, a devenit realitate. CONTEMPORANUL, S. II, 1950, nr. 185, 2/1. Șoaptele, adînci murmure ce iau viață în pustii. ALEXANDRESCU, M. 20. ♦ Fig. Ființă iubită, care reprezintă totul în existența cuiva. Tu ești viața mea și fericirea vieții mele. ALECSANDRI, T. I 436. ♦ Existență umană, petrecerea omului pe pămînt. Cîndva un semen al nostru va pomeni de trecerea noastră și, din veacul vieții, va zîmbi umbrelor noastre trecute pe alt tărîm. SADOVEANU, D. P. 176. Al vieții vis de aur ca un fulger, ca o clipă-i. EMINESCU, O. I 82. ◊ Expr. Cînd ți-i viața mai dragă = cînd nu te-aștepți, cînd nici nu te gîndești. ♦ Fig. Vietate; om. Ce uțor este să dai în schimbul unei vieți o jucărie. SAHIA, N. 60. Izvor ețti de vieți Și dătător de moarte. EMINESCU, O. I 177. 2. În credințele religioase, determinat prin «de apoi», «de veci», «veșnic», «viitor» etc.) Existență dincolo de moarte. Eu o lacrimă de-aicea nu mi-aț da-o pentru toată Nesfîrșită fericire din viața de apoi. VLAHUȚĂ, O. AL. 44. 3. Mod, fel, condiții materiale și morale, mediu în care se desfășoară existența unei persoane sau a unei colectivități; totalitatea actelor săvîrșite de cineva în timpul existenței sale. Vai de viața lui dacă aceea pe care o iubește nici nu vrea să se uite la dînsul. SADOVEANU, O. I 464. Un pictor italian se instalase pe puntea de sus ca să schițeze cîteva scene din viața de bord. BART, S. M. 32. Veghează-n noi porniri de viață nouă. IOSIF, P. 15. Toate gîndurile lui se abătură asupra acestei vieți curate, pentru care lumea nu era încă decît vis și lumină. VLAHUȚĂ, O. AL. II 36. ◊ Expr. (Familiar) Viață cusută cu ață v. ață (1). A duce viață comună cu cineva v. comun. ♦ Ceea ce este necesar (hrană, îmbrăcăminte etc.) pentru existența zilnică a cuiva; trai (zilnic). Retribuția... nu i-ar fi ajuns nici la întreținerea vieții. BOLINTINEANU, O. 414. Costul vieții v. cost. ♦ Experiență (cîștigată prin contactul cu fenomenele). Viața ne învață că experiența conducătorilor poate da cele mai bune rezultate atunci cînd se bazează pe experiența maselor, a poporului. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 8, 77. 4. Timpul care trece de la nașterea pînă la moartea cuiva; șirul evenimentelor întîmplate în acest timp. Cînd ne-am sculat, am avut în fața noastră una din acele priveliști pe care rareori în viață ai prilejul de a le întîlni. BART, S. M. 53. În o clipă mi se păru că am trăit o viață întreagă. HOGAȘ, M. N. 25. Vedea întreaga ei viață, Un cîmp pustiu, prin care ea Cu multă plîngere-și ducea Durerea timpului de față. COȘBUC, P. II 260. N-am pățit eu asta numai o dată în viața mea. CREANGĂ, P. 124. Cu întemeierea acestor state, evoluțiile istorice ale romînilor se fac mai lămurite, viața lor ne este mai bine cunoscută. BĂLCESCU, O. II 12. ◊ Loc. adj. și adv. Pe viață = pentru tot timpul cît trăiește cineva. A fost amestecat într-un complot... Asta i-a adus arestarea, judecarea și osîndirea la temniță pe viață. SADOVEANU, E. 49. Însurătoarea nu-i măr să-l muști și, de nu ți-o place, să-l zvîrli, ci-i pe trai și viață. SEVASTOS, N. 53. Titlurile n-au fost decît pe viață, fără a lăsa drept la urmași. BĂLCESCU, O. II 14. ◊ Loc. adv. Din viață = din timpul cînd trăiește cineva, cînd este încă viu. I-a dat din viață partea lui de moștenire. (În construcții negative) În viața mea = niciodată. ◊ Expr. O viață de om = vreme îndelungată. Nu-i revăzusem de 22 ani! o viață de om! NEGRUZZI, S. I 67. Primăvara vieții v. primăvară. ♦ Povestire a faptelor și a întîmplărilor din timpul cît a trăit cineva; biografie. Deschid viețile sfinților și văd atîtea și atîtea. CREANGĂ, A. 22. 5. (Bot.,în expr.) Arborele vieții v. arbore.

ASCULTARE A da cuiva o clipă de ascultare = A da cuiva atenție, importanță: Nu e cine să-ți dea o clipă ascultare. (MIHAI BENIUC) A fi (încă, tot) sub ascultarea părinților (înv.) = A fi minor: − Măria ta, am un fecior, care mă căuta când era acasă la mine sub ascultarea mea; dar acum, de când este sub ascultarea Măriei tale, nu mai vrea să știe de mine. (P. ISPIRESCU) A fi (sau a rămâne, a sta etc.) sub ascultarea cuiva = A face voia cuiva: Numai când ești sub ascultare ai motiv binecuvântat să lipsești de la rugăciuni, căci ascultarea este mai mare decât rugăciunea. (ILIE CLEOPA) A fi sub ascultarea cuiva (Mil.; înv.) = A fi sub comanda sau autoritatea cuiva, a fi subordonat cuiva: Aceștia [călărașii de țară] stau subt ascultarea hatmanului. (NICOLAE BĂLCESCU) A fi (sau a se afla, a rămâne, a sta etc.) sub ascultarea cuiva (înv.) = A fi (sau a se afla etc.) în slujba, sub autoritatea, în stăpânirea cuiva, a fi dependent de cineva, a asculta de cineva: Fiul de împărat rămase sub ascultarea hoțului, ca să învețe meșteșugul de la dânsul. (P. ISPIRESCU) Dat de (sau spre, la) ascultare (bis.; înv.) = Orânduit (ca o pedeapsă) să slujească în cinul călugăresc: Tânărul a fost dat la ascultare la o mănăstire din apropiere.

MAGÍE (< fr., lat.) s. f. 1. Ansamblu de procedee, formule sau rituri, mai mult sau mai puțin secrete, prin care se utilizează forțe misterioase pentru obținerea unor rezultate contrare celor posibile prin tehnici obișnuite. M. implică o credință într-o continuitate confuză între cosmos și psihismul uman, ca și cum ar fi traversate de același curent de forțe. Etnologii disting: m. albă = m. bună, obișnuită, care manevrează realitatea prin procedee precum forța sonoră a rostirii, forța creatoare a imaginii etc., servind interesului comunității sau persoanei pentru alungarea spiritelor rele, vindecarea victimelor vrăjilor etc.; m. neagră = m. rea, care invocă demonii spre a cauza moartea sau nenorocirea unei persoane. Tradițional, evoluția gândirii omenești este înfățișată în ordinea: m.-religie-știință, m. fiind interpretată ca o formă primitivă de religie și ca o pseudoștiință. M. a jucat un rol important în religiile primitive, dar nu este cu totul exclusă în timpurile moderne; anumite fenomene atribuite m. sunt de netăgăduit; încă neexplicate de știință, ele țin de competența cunoașterii esoterice. 2. Fig. Putere de atracție deosebită; farmec, încântare, seducție (ex. m. muzicii).

STRĂDUI, străduiesc, vb. IV. Refl. A-și da toată silința sau osteneala, a stărui cu tot zelul, a se sili. Cît a fost vorba de cumpărat cinstit, cum știa că se cuvine, s-a străduit, a alergat, s-a luptat în toate felurile. REBREANU, R. II 69. Eu încă am fost calic... dar m-am străduit și nu m-am lăsat pînă am căpătat din ce să trăiesc. RETEGANUL, P. I 79. Blestemul o să izbească pe nepoata lui Moțoc, Care din cupa măririi s-a străduit să te-mbete. HASDEU, R. V. 157. Străduiește-te, bărbate, Ș-adună multe bucate, Că și eu m-oi strădui Pînă ce le-oi risipi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 454.

Ion Se poate afirma că Ión a fost și este încă cel mai răspîndit și frecvent nume de persoană nu numai la români, ci la toate popoarele europene (bineînțeles, în forme specifice fiecărei limbi). Forma specific românească Ion reproduce un vechi nume pers. ebr. Johanán; încadrat în bogata familie a teoforicelor frazeologice, acesta este format din Jo-, abreviere normală și curentă pentru Jahve (→ llie) și vb. hanan „a face favoare, a avea milă” (de aici și foarte frecventul → Ana). Semnificînd „Jahve a avut milă, a făcut favoare”, Johanán este la origine o formulă de mulțumire adresată divinității care a favorizat nașterea unui copil mult așteptat de părinți. Formele sub care este cunoscut astăzi numele ebraic în diferitele limbi europene continuă fie gr. Ioánnes, fie pe cel latin Iohánnes. După cum atestă izvoarele grecești, în care numele apare destul de frecvent, și cu largă răspîndire, Ioánnes era pronunțat în patru silabe, prima fiind scurtă iar celelalte lungi (I-o-án-nes, iar apoi, prin închiderea lui e, I-o-án-nis; ca o excepție, este atestată o singură dată pronunțarea în 3 silabe lungi; Iohannes, atestat în epigrafia creștină, devine în latina tîrzie Ioánnis, sub influența pronunției grecești. În Apus, numele este rar pînă în sec. 4, frecvența crescînd continuu, mai ales după anul 1 000. În orice caz, Ion face parte dintre puținele nume biblice care au devenit populare înainte de Reformă, cînd este introdusă masiv în Occident onomastica biblică. La germani de ex., unde Iohannes este de multe secole cel mai popular și cel mai folosit nume de botez (sub nenumărate forme), uzul, excesiv chiar, a dus la schimbarea numelui în poreclă (Groshans este folosit cu semnificația „lăudăros, fanfaron”, iar vb. hänseln „a-i zice cuiva Hans” are valoare depreciativă, însemnînd de fapt „a lua în rîs”). O situație oarecum asemănătoare o probează și expresia fr. „rester gros Jean, comme devant” – a rămîne Ion ca mai înainte – sau în română „să vorbească și nea Ion, că și el e om”. Ilustrativă pentru frecvența numelui este o statistică efectuată pe baza registrelor de botez din Anglia pentru perioada 1550-1800 (între 1550-1600 John era purtat de 22,5% din băieți, ocupând locul I; între 1500-1750, John apare pe locul al doilea, după William, dar la mică diferență de procente, după 1750, John revine pe primul loc, fiind purtat de 20% din cei înscriși în registre). Popularitatea de care se bucură acest nume a făcut ca diferitele lui forme să devină tipice pentru popoarele care le folosesc; Ivan a ajuns să însemne „rus”, János „maghiar”, Ion „român” etc. Cu siguranță că răspîndirea lui Johanan se explică prin cultul deosebit de care s-au bucurat în toată Europa un număr impresionant de martiri sau sfinți cu acest nume (după diferite calendare, peste 70). Dintre cei general cunoscuți (există și unii specifici unor anumite țări sau regiuni mai mici), cea mai mare popularitate o are Ion Botezătorul. Cum se explică acest fapt și, în fond, frecvența impresionantă a acestui nume? După cum s-a mai arătat în legătură și cu alte nume (→ Dumitru; Gheorghe; llie etc.), biserica a introdus cultul martirilor și sfinților pentru a-i înlocui și elimina pe vechii zei ai păgînismului. Strîns legate de viața materială a omului și apărute într-o perioadă foarte veche a umanității, ca prime forme de cunoaștere rudimentară a naturii, vechile credințe și practici păgîne s-au păstrat și chiar au fost în parte acceptate de noua religie, modificarea fundamentală producîndu-se mai ales la nivelul nomenclaturii (în loc de Zeus, Dumnezeu, martiri și sfinți în locul celorlalte divinități etc., aceste modificări, care nu vizau esența, producîndu-se pe nesimțite și fără prea mare dificultate). La toate acestea se adaugă și faptul că luna iunie este luna solstițiului de vară și că marchează începutul unui anotimp de o covîrșitoare importanță pentru colectivitățile de agricultori. La romani, a opta lună a anului, dedicată Iunonei, soția lui lupiter, iunie, era luna creșterii și a tinereții, dar și a norocului (la 24 iunie, romanii sărbătoreau pe zeița cea tare, Fortuna). La noi, sărbătoarea creștină a nașterii lui Ion Botezătorul coincide cu vechi datini păstrate pînă aproape de zilele noastre din timpuri foarte vechi. Cea mai cunoscută este desigur Drăgaica, veche sărbătoare agricolă pe care Dimitrie Cantemir o apropia de vechiul cult roman al zeiței Ceres. În Descrierea Moldovei, eruditul domnitor ne-a lăsat o primă consemnare a obiceiului. „În acest timp, cînd încep a se coace semănăturile, se adună la un loc toate fetele din mai multe sate, și alegînd pe cea mai frumoasă și mai viguroasă, îi dau numele de Drăgaică. Apoi, cu ea înainte, merg prin semănături și-i fac o cunună împletită din spice, i-o pun pe cap, o mai înfrumusețează cu o mulțime de fîșii de pînză de toate culorile și-i dau în mînă cheile de la șurele lor. Drăgaica, în acest chip înfrumusețată, cu brațele întinse și cu fundele expuse vîntului, ca și cum ar zbura, se întoarce acasă, cîntînd și săltînd...”. Împletirea cununei de spice „cunună de Sînziene”, după un alt nume al sărbătorii , obicei întîlnit și la alte popoare, are în unele regiuni și scopuri magice: se face „de ursit”, poate prezice lungimea vieții oamenilor etc. Pentru alte numeroase obiceiuri → Sînziana. În calendarul popular românesc mai apar și alte zile dedicate numelui Ion („vanghelistul” Ion, rău de piatră; Ion fierbe piatră; Ion de toamnă, ținut pentru friguri; Ion Milostivul, sărbătoare numită și „Zîna lupului” sau „Gădinetele”, ținută de frica lupilor, a șerpilor). Importanța pe care aceste sărbători au avut-o în viața spirituală a poporuiui nostru (paralelisme interesante apar și în alte regiuni ale Europei) este în măsură să explice în bună parte popularitatea și frecvența numelui Ion. După un obicei cunoscut, în multe limbi întreaga lună iunie poartă numele „Sfîntului Ion”: Mes de San Gioan, San Gioan (San Giuvan – în dialectele italiene), Jehansmand (în dialectele germane), Ivanjski (în croată), mi féile Eoin (în irlandeză), Szent Jánóshó (în maghiară), Jannikun (în estonă) etc., Lampadas (în sardă) păstrează amintirea focurilor prin care era sărbătorit solstițiul de vară în nordul Africii (textele creștine din această regiune atestă existența unui ritual cu lumini în cinstea lui Ion Botezătorul, iar mai înainte, în cinstea lui Ceres). În limba română, numele Ion a pătruns în diferite perioade istorice, din diverse limbi, astfel explicîndu-se existența unor forme actuale destul de diferite unele de altele. În linii generale, numeroasele variante, forme și derivate care formează familia numelui Ion în onomastica noastră, pot fi populare sau culte. Din prima categorie fac parte, în primul rînd, formele moștenite direct din latină, Sîmziana, Sîmzeana, Sînziana etc. (atestate ca nume personale din sec. 16, acestea sînt în realitate creații românești, pe baza cuvîntului sînziene, care continuă în română lat. Sanctus Dies Iohannis). Tot aici intră și formele împrumutate de la popoarele slave vecine (bulgari, ucraineni, sîrbi și croați), unele forme neogrecești, maghiare, germane. Formele culte sînt legate de influența slavonei bisericești (cărți de cult, calendare), iar în perioada modernă, de influențele onomasticii apusene. Ion apare în slava veche sub formele Ioanu, Ianu, iar în limbile slave vecine atestări foarte vechi sînt pentru scr. (Iunano apare din anul 1065, Ióvana, din 1189, Joana, la 1222. Ivan la 1245 etc.; în Galiția, Ivanko este atestat la 1146, din același secol fiind cunoscut și hipoc. Janka etc.). Intrate în uz, aceste împrumuturi au fost bazele de la care, prin derivări și scurtări succesive, s-a creat cea mai bogată familie de nume din onomastica noastră; combinațiile cu un număr impresionant de sufixe, scurtarea formelor derivate și continuarea derivării de la noua formă obținută (adăugîndu-se chiar în forme care nu mai au nici un sunet din numele inițial) probează marea forță de creație a sistemului nostru onomastic. Iată un exemplu: Ion – Ionică – Nică – Nicuță – Cuță etc. Pînă la 1500, vechile noastre documente atestă deja un număr mare de forme (unele foarte frecvente) care erau în uz la români. În actele referitoare la Țara Românească de exemplu, la 1247, în Diploma Cavalerilor loaniți este atestat numele loan (cneaz român, conducătorul unei formațiuni statale din nordul Olteniei, „pînă în rîul Olt”); urmează apoi: (1390) Ion – cel mai frecvent, Oancea (1389), Ivașcu (1393), Ivan (1417), Ivanco (1425), Ona (1471), Onu (1483), Ivul (1484), Iovan (1494), Oana (1498). În documentele moldovenești din timpul lui Ștefan cel Mare mai apar Iancu, Ianuș, loanăș, Ionaș, Ionașco, lonășel, Ioniță. Este greu să distingem astăzi, din imensul număr de forme (după unii autori, peste 650), creațiile românești de împrumuturi. Există chiar situații în care același nume poate fi într-o anumită regiune creație românească, iar în alta, un împrumut. Cu siguranță se poate afirma însă că cea mai frecventă și răspîndită formă, Ion, este o creație românească și forma specifică sub care vechiul nume ebraic se manifestă în onomastica noastră (în mod normal, toate derivatele de la Ion și hipocoristicile acestora pot fi considerate tot creații românești). Vom trece acum în revistă doar o parte dintre formele sub care numele circulă la români:
1. IOAN (formă savantă care reproduce, prin intermediul slavonei bisericești, gr. loánnes), fem. Ioana, Oana, Oană (25 de boieri ai lui Ștefan cel Mare), Ioane (probabil o veche formă de nominativ, pe baza căreia, dată fiind identitatea cu vocativul, a fost creat noul nominativ Ion), Oane(a), loanete, Ioaneș, Oaneș, Neș(u), loancea, Oanică, Ioanim, Ioaniță, Ioanță, Oanță, Ioanca, Oancă, Oancea etc.
2. ION (formă specifică românească pe baza căreia s-a format și cel mai frecvent nume de familie Ionescu), luon, lonea, One(a), Onu(l), Ionac, Nacu, Naca, Oancea, Ionache, Nache, Ionaș, Onaș, Onășel, Ionașcu, Onașcu, Nașcu, Oncu(l), Ioncea, loncel, lonciu(l), Onciu(l), Oncica, Cica, Oncilă, Onecu, loneci, Oneci, lonencu, lonel-Ionela, Nelu-Nela, lonete, Onete, Nete, Ioneț, Oneț, Ioneață, Oneață, Neață, Ionocu, Onoiu, Ionuc, Onuca, Onucă, Nucu, lonuș, Onuș(ca), lonuț, lonuța, Onuț(a), Onuță, Nuță, Ionica – Ionică, Onica, Nica, Onică, Nică, Ioniciu, Oniciu, Onicică, Onișică, Oniga, Onigaș, Ionilă, Onilă, Nilă, Oniș, Onișor, Ioniță, Oniță, Niță, Ionițu, Onițu, Nițu(l), Nițuca etc.
3. IVAN (formă specifică slavilor, frecvent la ruși, ucraineni, bulgari): Ivanco, Ivancul, Van(a), Vane(a), Vanco, Vancu, Ivancea, Vancea, Ivăniș, Ivănuș, Ivașcu, Ivănuț, Iva, Ivaciu, Ivu(l).
4. IOVAN (formă sîrbă): Iova, Iove, Iovana, Iovanca, lovanciu, Iovăniță; se pot adăuga Itu(l), Iota, Ioțu.
5. IAN (formă neogrecească pătrunsă la noi fie direct, fie prin intermediar slav, ceh sau polon cu o bogată scriere de derivate): Iane, lana, Ianu(l), Ianuță, Iani, Ianotă, lanache, Ienăchiță, Iancu, Ianca, Ianciu, Ene, Eana, Enuță, Enica, Enacu, Nacu, Enache, Enășel, Enuș, Encu, Encea etc.
6. IANOȘ (formă de influență maghiară): loanăș, Ianuș, care poate fi și de la pol. Ianusz, Ianeș, laniș.
7. HANS (formă de influență germană): Hana, Haneș, Hanț etc. Numele de familie, la origine compuse cu Ion, majoritatea datorate influenței neogrecești: Caragiale, Caragiani, Caraiani, Caraivan, Carianopol (tc. cara „negru”), Mavroiani (gr. mavrós „negru”), Papaiani, Papaioanu (gr. papa „preot”), Popivan etc.
8. Influențe apusene moderne: Jan, Jana, Janina, Gianina, Gioni (Johnny) (formele apusene au fost întrebuințate ca prenume independente cu cîteva decenii în urmă, astăzi, deși frecvente, sînt folosite mai ales ca hipocoristice pentru cei care, în mod oficial, poartă numele Ioan, Ion, Ioana etc.).
Din aceeași familie mai fac parte: neogr. Ioanid(e), Ioanichie (gr. Ioannikios, redat în latină sub forma Ioannicius, este caracterizat în Lexiconul lui Suidas drept „nume nobil, ales”; numele apare în Țara Românească și Moldova încă din sec. 15), Ioanina (gr. Ioannina, nume purtat de fiica generalului bizantin Belizarie) etc. În legătură cu frecvența lui Ion la români nu dispunem decît de puține date statistice dar și acestea sînt edificatoare: în anul 1789, în satul Porumbacu de Sus din 388 de bărbați, 103 purtau numele Ion (deci 28%); în cîteva sate din valea Sebeșului, pe o perioadă de aproximativ 100 de ani, Ion este cel mai frecvent prenume (137 de apariții din totalul de 609) etc. ☐ Engl. John (cu hipoc. frecvent Johnny), fr. Jean, fem. Jeanne (cu hipoc. frecvente Jeannot – Jeannette, Jeanine etc.), (din fr. damme Jeanne, prin intermediul it. damigiana, s-a ajuns la cuv. rom. damigeana), germ. Johannes, fem. Johanna (cu hipoc. Hans, Hansi, Hannes, Hänsel, Hanseline, Hanna, Johan), it. Giovanni, Giovanna (cu hipoc. Gianni, Gianna), sp. Juan, olandez Jan, galez Eoin, Iain, irland. Sean, Shane, ceh., pol. Jan, bg., rus. Ivan, magh. János, Janina, Janka, Hanna, Szanna etc., bască Iban, armeană Horbanés, apoi Ovanes, arabă Hana etc. ☐ Din istorie ne sînt cunoscuți cneazul Ioan, conducător al uneia dintre formațiunile statale românești din sec. 13, Ioniță zis Caloian Asan, Ioan Asan al II-lea și Ioan Mihail Asan, conducători ai celui de al doilea țarat bulgar, Iancu de Hunedoara, voievod al Transilvaniei; dintre cei 10 domni cu numele Ion din Moldova și Țara Românească îi amintim pe Ioan Iacob Eraclid (Despot-Vodă), Ioan Vodă cel Cumplit; Ioan Potcoavă și domnitorul Alexandru Ioan Cuza, cărturarul Ioan Toba din Vinț, Ioan Inocențiu Micu (Clain), Ion Ionescu de la Brad, Ion Mincu, Ion Neculce, Ienăchiță Văcărescu, Ion Budai-Deleanu, Iancu Văcărăscu, Ion Eliade Rădulescu, Ion Ghica, Ion Codru-Drăgusanu, Ion Creangă, Ion Slavici, Ion Luca Caragiale, Ion Agîrbiceanu, Ion Theodorescu (Tudor Arghezi), Ion Pillat, Ionel Teodoreanu, ș.a.; muzicienii Ion Vidu, Jean Bobescu, Ionel Perlea; artiștii plastici Ion Andreescu, Jean Alexandru Steriadi etc. Din istoria și cultura universală: Jan Hus, Johann Gutemberg, Jeanne dArc, Jean Calvin, Johannes Kepler, Jan Amos Komensky, Jean le Rond d’Alambert, Jean-Baptiste de Monet de Lamarck, Johann Gottfried Herder, Jean Frangois Champollion, János Bolyai, Ivan Petrovici Pavlov; scriitorii Jean de la Fontaine, Jean-Baptiste Poquelin (Molière), Jean-Baptiste Racine, Jean de la Bruyère, Jean Jacques Rousseau, Johann Wolfgang Goethe, John Keats, Ivan Sergheevici Turgheniev, Jean Rimbaud, Jean Moréas, John Galsworthy, Juan Ramon Jiménez etc.; muzicienii Johann Sebastian și Johann Christian Bach, cei doi Johann Strauss (tatăl și fiul), Johannes Brahms, Jan Sibelius etc.; artiștii plastici Jean van Eyck, Jan Bruegel, Juan de Valdés Leal, Jean Van Delft Vermeer, Jean-Baptiste Simeon Chardin, Jean Auguste Dominique Ingres, Jean-Baptiste Camille Carot, Ivan Konstantinovici Aivazovski etc. ☐ Personaje binecunoscute din literatura noastră: Ion din Năpasta lui Ion Luca Caragiale, Ion din romanul cu același nume de L. Rebreanu, Ion Sîntu, romanul lui I.M. Sadoveanu, Oana din Apus de Soare, de B. Ștefănescu-Delavrancea, Ioana, roman de Anton Holban etc. Din literatura universală, unul dintre cele mai cunoscute personaje este Don Juan, al cărui mit literar își are originea în legenda spaniolă din sec. 16 a lui Don Juan Tenorio din Sevilla. Personajul apare pentru prima oară în literatura spaniolă cultă în celebra comedie din 1630 a lui Tirso de Molina, Seducătorul din Sevilla. Motivul este reluat în 1650 de italianul Cicognini, în 1652 de Onofrio Giliberto, în 1665 de Molière (Don Juan sau Festinul de piatră), apoi de Antonio de Zamora, Carlo Goldoni, G. Byron, H. de Balzac (în nuvela Elixirul vieții lungi apare viziunea romantică a mitului), A.S. Pușkin (Convivul de piatră), Prosper Merimée (în nuvela Sufletele Purgatoriului), José de Espronceda (în Studentul din Salamanca), N. Lenau (poemul dramatic Don Juan), A.N. Tolstoi, G.B. Shaw etc. În muzică, mitul lui Don Juan i-a inspirat pe W.A. Mozart, A.S. Dargomîjski (opera Convivul de piatră, după A.S. Pușkin), Richard Strauss (poemul simfonic Don Juan, după N. Lenau), Gluck, Hoffmann, etc. Din creația shakespeareană binecunoscut este Sir John Falstaff (în muzică personajul lui W. Shakespeare apare în lucrări de Salieri, Balfe, Antonin Adam, Otto Nicolai, Ambroise Thomas sau în celebra operă a lui G. Verdi, Falstaff). Tot din literatura engleză ne sînt cunoscuți Regele loan, din drama cu același nume de W. Shakespeare, Sfinta Ioana a lui G.B. Shaw etc. Din literatura germană îi amintim doar pe Johann Buddenbroock și Jean din Casa Budennbroock sau Hans Castorp din Muntele vrăjit de T. Mann; din literatura franceză pe Jean Valjean din Mizerabillii de V. Hugo, Jean Christophe de R. Rolland sau Jeanne dArc au búcher de Paul Claudel, din literatura rusă, Ivan cel Groaznic de A.N. Tolstoi, opera Ivan Susanin de Glinka etc.

SARIC s.n. (Mold.) Văl făcut dintr-o țesătură fină, care se înfășură în jurul fesului, alcătuind împreună turbanul turcesc. După ce am socotit cum și ranele nu sînt de moarte, am început cu saricul a le lega, și stricînd tot saricul, încă mi-am tăiet si antereul mieu dispre o po<a>lă. H 1771, 87r. Etimologie: tc. sarık.

virtual, -ă adj. 1 Care există numai ca posibilitate, fără a se produce (încă) în fapt; al cărui efect este potențial, și nu actual. ◊ (adv.) Aurica ținea la toate din casă, ca fiind, virtual, zestrea ei (CĂL.). 2 (fiz.) Deplasare virtuală = ansamblul deplasărilor în spațiu, geometric posibile, ale elementelor unui sistem mecanic (puncte, rigide), chiar dacă acestea nu se produc în mod real. Viteză virtuală = viteza unui punct material determinată de o deplasare virtuală a acestuia. Lucru mecanic virtual = lucru mecanic produs de forțele efectiv aplicate sistemului mecanic corespunzător unui ansamblu de deplasări virtuale. Focar (sau punct) virtual = punct din spațiu în care se întîlnesc prelungirile razelor luminoase care au venit în contact cu un sistem optic (oglindă, lentilă etc.). Imagine virtuală = imagine obținută prin intersectarea prelungirilor unor raze de lumină dintr-un sistem optic, fără a putea fi înregistrată pe un ecran. 2 (despre noțiuni din mecanica cuantică) Care nu desemnează obiecte sau fenomene reale. 3 (inform.) Care este simulat (cu ajutorul calculatorului), care are o existență temporară. Anul acesta s-au preferat felicitările virtuale. ◊ Realitate virtuală = tehnică de simulare în care utilizatorul are, datorită unor dispozitive speciale dotate cu senzori și conectate la un computer, o percepție globală și imediată a mediului simulat cu care poate interacționa fără limitări de spațiu sau timp. Memorie virtuală v. memorie. • sil. -tu-al. pl. -i, -e. /<fr. virtuel; cf. lat. virtus, -utis „virtute”.

MILÓS, -OÁSĂ adj. I. 1. Plin de milă1 (I I, 3) față de necazurile sau nenorocirile altuia; milostiv (II), compătimitor, înțelegător, îngăduitor, blînd, bun, (învechit) milosîrd (1), milosîrdnic, miluitor (1). Iară inima lor iaste miloasă (sec. XVI). CUV. D. BĂTR. II, 417/1, cf. LB, DRĂGHICI, R. 34/9. Vre un om, milos și darnic. CONACHI, P. 300. Natura, ca o miloasă mumă, a răspîndit asupra-i și un nu știu ce. NEGRUZZI, S. I, 237. Încă n-am văzut, așa femeie să plîngă de toate cele; era miloasă din cale afară. CREANGĂ, A. 24. cf. ODOBESCU, S. I, 165. Io sînt... miloasă. HODOȘ, P. P. 174, cf. ALR i 1559/315, 333, A III 16. Cine-i mai milos pe lume? (Somnul). SBIERA, P. 320. ◊ (În context figurat) Jelui-m-aș spinului, Dară spinul e ghimpos Și de mine nu-i milos. F (1871), 307. ♦ Care exprimă milă1 (I 1). Căutăturile lor cele blajine și miloase. GORJAN, H. I, 38/20. Ochii ei. . . adînci, miloși. EMINESCU, N. 76. 2. (Învechit și regional) Care stîrneste milă1 (I 1) sau compătimire; trist, jalnic. O prăviriște miloasă. DOSOFTEI, V. S. octombrie 50v/26. Păseruica . . . cu miloase glasuri. . . moartea puilor săi cu jale cînta. CANTEMIR, IST. 193, cf. ALR II 4 329/886. ◊ (Adverbial) Și se ruga, milos de blînd. COȘBUC, B. 38. 3. (În concepțiile religioase, despre forțele divine) Care acordă omului bunăvoință și ajutor, plin de har; milostiv (I 2), binevoitor, îndurător, (învechit) milosîrd (2), milosîrdnic, miluitor (2), (învechit, rar) milost. Cf. m i l ă1 (I 4 ). [Îngeri] era în toată frîmsețe și miloși (sec. xvi). CUV. D. BĂTR. II, 420/2. Elu-i milos cătră neharnici și răi. N. TEST. (1 648), 74v/33. Bunu-i domnul și milos. DOSOFTEI, PS. 484/11. Daruri larg revărsate asupra-i de miloasa providență (a. 1 869). URICARIUL, XIV, 148. ♦ (Substantivat, m. art.) Epitet dat lui Dumnezeu. Nici vor lăsa milosul tău să vază putrejune (a. 1 651). JAHRESBER. III, 178. I-a ajutat Milosul cel de sus. GORUN, F. 43. II. Care ajută pe cineva cu pomană, care dă cuiva (din milă) bani, obiecte etc.; milostiv, binefăcător, darnic, (învechit) miluitor (3). Cf. m i l ă1 (II 1). Tot omul trebuie să fie milos cătră săraci (a. 1 685). GCR I, 277/34. – Pl.: miloși, -oase. – Milă1 + suf. -os.

APUCA A apuca armele = A începe lupta, războiul: Împăratul se puse la sfat cu bătrânii țării și, când văzură cum că nu e încotro, porunci voinicilor să încalece pe armăsari, să-și apuce armele și să se pregătească de bataia cea grozavă ce-avea să se facă și să fie. (IOAN SLAVICI) A apuca (sau a prinde, a cuprinde, a ține) de mijloc (pe cineva) = A trece brațul în jurul taliei cuiva: Haide, prinde-mă mai bine de mijloc. (G. COȘBUC) A apuca (sau a prinde, a strânge) (ca) în(tr- un) clește (pe cineva) = a) A strânge foarte tare, foarte bine (pe cineva): Îl pune pe picioare, îl lasă să se dezmeticească, să-ncerce să fugă, și iar vrea să- l prindă în cleștele labelor. (EM. GÎRLEANU) b) A pune sula în coaste (cuiva), a prinde la strâmtoare, a încolți (pe cineva): Fiul craiului, văzându-se prins în clește... îi jură credință și supunere. (ION CREANGĂ) A apuca care încotro = A merge fiecare în altă direcție: În acea zi, Scaraoschi, căpetenia dracilor, voind a-și face mendrele cum știe el, a dat poruncă tuturor slugilor sale ca să apuce care încotro a vedea cu ochii, și pretutindene, pe mare și pe uscat, să vâre vrajbă între oameni și să le facă pacoste. (ION CREANGĂ) A apuca câmpii = A ajunge la disperare, plecând fără a ști încotro; a o lua razna:Căci, dac-ai sta să faci voie rea de toate, zău, ar trebui de la o vreme s-apuci câmpii! (ION CREANGĂ) A apuca cu mintea = A pricepe: Taina avem de sărbăm și prăznuim și vom să ne suim sus nu cu trupul, sau în munte ca Moisi, ci cu mintea, la mari și la înalte gânduri; ci numai câț sunt credincioș să se apropie cu mintea ca să priceapă taina prăznicului de astăzi. (ANTIM IVIREANUL) A apuca cu ochii (sau cu căutătura) = A cuprinde cu privirea: Am apucat cu ochii câmpiile înverzite și nu mă mai săturam să le privesc. A apuca foc cu gura (îppl.) = A se expune pericolului pentru cineva: Viteazul era în stare să apuce foc cu gura numai s-o salveze pe fată. A apuca fuga (sau la fugă) sau a o apuca la goană = A fugi: Copiii au apucat-o la goană ca tăciunele, fără a mai întoarce capul. (MIHAIL SADOVEANU) Zărise printr-o spărtură de frunziș pe sfinții Mochie și Farnachie trecând în goană, unul după altul, cu pletele-n vânt. (G. TOPÂRCEANU) A apuca înainte = A merge mai iute decât altcineva, a i-o lua înainte, a-l întrece. (fig.) A anticipa cu o acțiune față de cineva: Iar calul său falnic, ușoară nălucă... ce la săgeată nainte apucă, în dar o să-l ducă sultanului lor! (AL. MACEDONSKI) Eu de mult aveam de gând să sfătuiesc pre măria-ta la aceasta, dar văd că înțelepciunea măriei-tale a apucat mai nainte. (C. NEGRUZZI) A apuca la (bine, avere) (Pop; indicând starea materială) = A ajunge la...: Parcă prea repede a apucat la bine, știindu-l de unde a pornit. A apuca loc = A reuși să ocupe un loc (când este aglomerație): […] și dădeau iarăși năvală, cu fețele schimonosite de încrustarea aceluiași gând, și stăpânit fiecare de o singură pornire instinctivă: să scape el cu orice preț, să-și apuce un loc pe puntea vasului. (G. TOPÂRCEANU) A apuca lumea-n cap = A-și lua lumea-n cap, a pleca departe, părăsindu-și casa, locul de origine (mai ales din cauza unei supărări mari): – Greu! oftă străinul, clătinând din cap. Parcă și mai greu ca pe aici, de-ți vine să-ți iei lumea-n cap. (LIVIU REBREANU) Așadară, preuteasă, – zise popa – să pui toate cărțile mele într-un sac și, mâine de noapte, până nu se va scula încă Pepelea, să apucăm lumea-n cap și să-l lăsăm pe dânsul aici cu toate […]. (I. G. SBIERA) A apuca pe cineva cu cuvintele (sau vorba) (îvr.) = A ademeni cu vorba: L-a apucat cu vorba și l-a convins să renunțe. A apuca pe cineva din scurt = A-i cere socoteală (pe neașteptate): − Ce facem, măi oameni? Stăm așa cu brațele încrucișate și ne uităm cum o ia grecul? [moșia]... Cucoana ne prostește cu vorba, ba ne și ocărăște când o luăm mai de scurt. (LIVIU REBREANU) Nici bine nu a intrat în casă și l-a apucat din scurt. A apuca pe cineva foamea (setea, somnul etc.) = A i se face foame (sete, somn): − Ai venit? îl întrebă Todorica batjocoritoare. Te-o fi apucat foamea? − Da, sunt flămând. Ce ai făcut azi de mâncare? (PAVEL DAN) A apuca pe cineva pe-a-mânele (înv.; Mol.) = A avea (mare) căutare: Pe vremea aceea era bine să fii harabagiu în Târgul Neamțului; că te apucau pe-a mânile... aveai mușterei, de nu erai bucuros. (ION CREANGĂ) A apuca pe Dumnezeu de (un) picior = A se bucura (ca) de o mare reușită sau un mare noroc: Firește că moft, că nu poate pentru ca să dea nici patruzeci de milioane, și dumnealor, mă-nțelegi, lucru mare! parc-a apucat pe Dumnezeu de-un picior cu rapița, care o să poată dumnealor pentru ca să ia două chile la pogon... (I. L. CARAGIALE) Socotea că a apucat pe Dumnezeu de un picior și se îngâmfa; căci socotea că procopseala lui l-a făcut să dobândească un asemenea har. (P. ISPIRESCU) A apuca peste câmp = A traversa un câmp: Caii au apucat peste câmp și acum era greu să-i ajungem. A apuca prilejul = A profita de o ocazie: Apuc prilejul de a-ți arăta recunoștința mea la începerea unui nou an. (M. KOGĂLNICEANU) A-l apuca (sau a-l cuprinde, a-l prinde) amețeala (pe cineva) sau a-i veni amețeala (sau cu amețeală) (cuiva) = a) A ameți: Picioarele îi sunt amorțite, nu le mai simte, îl cuprinde amețeala. (LIVIU REBREANU) Dar și pe cei din curte, mai ales pe Tic și pe Ursu care nu-și mai aminteau nimic despre frânghie, îi apucă amețeala la vederea înspăimântătoarei galerii. (CONSTANTIN CHIRIȚĂ) b) (fig.) A nu mai putea accepta, suporta, tolera ceva; a fi foarte afectat de ceva: Copleșit de avalanșa insultelor, simțea că-l apucă amețeala. (CEZAR PETRESCU) Ies însă din când în când și eu ca să-mi caut de treburi, și câteodată parcă mă cuprinde amețeala în fața celor ce au să-mi vadă ochii. (IOAN SLAVICI) A-l apuca (sau a-l găsi, a-l trece) neputința (pe cineva) = A se scăpa pe el: Vărsase pe ea și o trecuse neputința. (MATEIU I. CARAGIALE) A-l apuca bâțul (arg.) = A fi agitat, surescitat: Căpitanul intră în cazarmă și vede un soldat culcat în pat. Îl apucă bâțul. (FLORENTIN SMARANDACHE) Dacă ar vedea cum gâlgâie sosul de tomate dintr-un mușteriu, le-ar apuca bâțul și s-ar da de-a rostogolul cu ochii peste cap. (http://literaturadeazi.ro) A (o) apuca cu gura înainte (pfm.) = A se grăbi să răspundă, fără a lăsa pe altul să sfârșească vorba sau să deschidă măcar gura: − Pot să am nădejde în voi? − Să n-ai nicio grijă, mămucă, apucară cu gura înainte cei mai mari. Noi suntem o dată băieți și ce-am vorbit o dată vorbit rămâne. (ION CREANGĂ) A (o) apuca pe drum(ul) (cel) bun (sau pe calea cea bună) = A se cuminți, a se îndrepta: Vreau să mă-mpac cu măria ta, că văd că n-apucasem pe drumul cel bun. (POP.) Este de dorit și sperăm că atât Societatea dramatică, cât și publicul să continue pe calea cea bună pe care în fine au apucat. (I. L. CARAGIALE) A o apuca/lua la picior = a) A pleca repede: Ce Dumnezeu sfântul, doar nu s-o fi ținând casa după el! Ș-o luă la picior, iute, mai iute, până la curtea ciocoiului. (BARBU DELAVRANCEA) b) A se pregăti de drum lung: De mâine o apuc la picior, dar nu știu când mă voi întoarce. A se apuca de capul cuiva = A nu-l (mai) lăsa în pace: S-a apucat de capul lui și l-a convins că trebuie să învețe mult mai serios. A se apuca la (sau în) colți (d. câini) = A se mușca: Câinii s-au apucat în colți și toți copiii s-au speriat. A se apuca la luptă (la joc etc.) (îppl.) = A porni la luptă (joc etc.): Domnul mi-a zis: „Nu face război cu Moab și nu te apuca la luptă cu el; căci nu-ți voi da nimic să stăpânești în țara lui.” (BIBLIA) A se apuca la (sau în) rămășag = A se prinde, a face prinsoare: Mulți se apucau în rămășag c-or gâci. (I. G. SBIERA) El s-apucă la rămășag... că are să scoată apă din piatră. (POP.) A se apuca pe jurământ = A se jura, a se angaja, a se prinde, a se lega (cu jurământ): Pe giurământ s-apuca, / Stăpânii să hărățească / Și slugile să-i privească! (VASILE ALECSANDRI) (Care) pe unde apucă = (Care) pe unde nimerește: Dormeau vara în șoproane, pe unde apucau. (ION PAS) Pe când ai noștri deschid pârtii prin nămeți, leșii să cocoloșesc la Halici, la Lew, care pe unde apucă. (BARBU DELAVRANCEA) Cătanele erau culcate pe jos, care pe unde apucase. (I. POP-RETEGANUL) Ce te-a apucat? = Ce ai?: Nu merită! −Ce te-a apucat? (RODICA OJOG-BRAȘOVEANU) – Ce te-a apucat, de-mi vorbești așa? De când (m)-am apucat (pop.) = De când pot să-mi amintesc: De când am apucat, obiceiul acela a rămas neschimbat. Așa am apucat de la părinți. Îi apucă mâna la toate (pop.) = Se pricepe (câte puțin) la toate: Pe mulți îi apucă mâna la toate, dar nu le reușește nimic. Mult te ține, când te-apucă (sau când te-apucă, mult te ține)? = N-ai de gând să mai isprăvești odată?: Bârzoi: Sărmana copilă! Mult o ține, când o apucă? (VASILE ALECSANDRI) Pe apucate sau pe apucatele = În mod superficial, la întâmplare, în fugă; când și când, în grabă, când are timp: Totdeauna era unul [un copil] în leagăn, în dreptul patului mamei, și mama dormea pe apucate. (ION PAS) Ce viață-l aștepta pe el?... Un copist avizat a se cultiva pe apucate. (MIHAI EMINESCU) Cetele lui Horia abia aveau o organizațiune; ele erau armate numai cu sulițe, cu săbii, cu ceva puști și pistoale, strânse pe apucatele. (AL. ODOBESCU)

bizantină, muzică ~, arta eminamente vocală care s-a dezvoltat pe timpul și în cuprinsul Imperiului Bizantin, căpătând forme și trăsături proprii. B. cuprinde două categorii de cântări: a) liturgice, care s-au născut și dezvoltat odată cu cultul creștin; b) laice (aclamațiile*). În timp ce numărul acestora din urmă este foarte mic, cel al cântărilor liturgice transmise de-a lungul sec. este foarte mare, mss. muzicale conținând asemenea cântări aflându-se împrăștiate prin bibl. din Orientul Apropiat, din mai toată Europa și chiar din America. Despre o cântare biz. se poate vorbi doar de prin sec. 6, când Imperiul Roman de Răsărit a devenit propriu-zis biz. și când imnografia – și odată cu ea muzica însăși – a căpătat tot o mai rapidă dezvoltare. În bis. s-a cântat însă și până atunci. De aceea putem distinge două perioade în dezvoltarea cântărilor liturgice: 1) perioada comună întregii creștinătăți (sec. 1-5); 2) perioada biz., diferită de cea romană sau gregoriană (v. gregoriană, muzică). ♦ Prima perioadă, începe odată cu înfiriparea unui cult creștin, ce s-a dezvoltat inițial în strânsă legătură cu formele cântării ebr. De aici au fost preluați în primul rând psalmii* – împreună cu care s-a împrumutat psalmodia* – la care s-a adăugat imnele (1) și cântările duhovnicești. Imnele provin, la început, din cărțile Vechiului și ale Noului Testament, pe când cântările duhovnicești erau, după cum se admite în general, creații poetice și muzicale ale noilor adepți. Către sec. 5-6 se ajunge la deosebiri clare între cântările biz. și cele romane: primele se bazează în primul rând pe creații poetice noi, în timp ce textele cântărilor romane rămân strâns legate de cărțile biblice sau au la bază Scripturile. Este greu de spus dacă primele imne aveau formă liberă sau strofică. Se știe, în orice caz, că vechile imne apoliniene erau de formă liberă, în timp de imnele lui Berdasan, ale lui Synesios din Cyrene, ca și ale lui Efrem Sirul erau strofice. În afară de aceasta, existau imne (ca ris-qóló-ul sirian) care aveau număr diferit de silabe dar același număr de accente în vers și strofă. Din punct de vedere muzical, în această perioadă se apelează nu numai la felul de a se cânta în sinagogă, ci și la muzica elină, la cea a vechilor culturi asiatice și egiptene, ca și la folc. muzical al popoarelor în sânul cărora se răspândea creștinismul. Din această perioadă nu se cunoaște totuși decât un imn, datat de la finele sec. 3 sau începutul celui următor, descoperit la Oxyrinchos, în Egipt, scris în vechea notație (II) elină. E. Wellesz consideră că melodia acestei cântări nu are nimic din vechea muzică greacă*. Din aceeași perioadă se păstrează până astăzi felul de a se cânta psalmii, evanghelia și apostolul (cântarea ecfonetică sau lectio solemnis), ca și manierele de cântare antifonică* și responsorială*. ♦ Perioada biz., cuprinde fazele: melozilor* (sec. 5-11), a melurgilor* (sec. 11-15), a căror activitate continuă și în perioada post. biz. (sec. 15 până la 1814) și chrysantică sau modernă (din 1814). Faza melozilor se caracterizează prin apariția formelor de bază ale imnografiei bizantine: troparul* (sec. 5), condacul* (sec. 6) și canonul (2) (sec. 7), apărute toate în centrele culturale siriano-palestiniene. Autorii acestor forme poetice creau, odată cu textul, și melodiile respective. La începutul acestei fazei își face apariția (sec. 5-6) notație neumatică [v. notație (IV)], mijloc de fixare în scris a cântării ecfonetice. În sec. 6 are loc prima încercare de organizare a octoehului de către Sever, fost patriarh monozit al Antiohiei (512-519), dovadă a înmulțirii imnelor și a dezvoltării muzicii. Creșterea continuă a numărului cântărilor impune o nouă organizare a octoehului de către Ioan Damaschinul (c. 675-c. 749), dar și apariția unei noi semiografii: notația neumatică biz. atribuită tot lui Ioan Damaschinul, pe care nu o cunoaștem însă decât din mss. muzicale din sec. 9-10. Încă din această perioadă se poate vorbi de forme (în legătură mai ales cu textele) și de stiluri muzicale* biz. Existența acestora este dovedită de apariția în sec. 9, a unor colecții de cântări intitulate irmologhion*, stihirar*, idiomelar* etc. Melodiile irmoaselor* sunt simple în general, aproape silabice, pe când ale idiomelelor* sunt mai ornamentale*. Primele aparțin stilului* denumit irmologic*, iar celelalte stilului stihiraric*. Atât unele cât și celelalte sunt create pe baza unor formule (I, 3) melodice preexistente, specifice în parte fiecărui eh*, folosind scări muzicale cu un anumit ambitus (2), care aparțin unuia din cele trei genuri (II) cunoscute încă din vechea muzică elină: diatonic, cromatic și enarmonic. În afară de aceasta, există sisteme de cadențe (1) specifice fiecărui eh, iar, în cadrul acestuia, diferitelor stihuri. În afară de categoriile stilistice menționate mai există o a treia categorie, a cântărilor bogat melismatice*, denumită la început asmatic (mai apoi se va numi papadic) pe care nu o întâlnim decât începând cu sec. 13, dar care exista și mai înainte. Despre practicarea acestui stil stau mărturie cântările melismatice menționate de Sf. Augustin (354-430): mss. manicheene descoperite la Turfan, în Turchestanul chinezesc, și datate din sec. 10-11, reprezentând însă copii de pe mss. din sec. 3, conțin texte în care se întâlnesc frecvente repetări ale aceleiași vocale; vechile mss. sl. în notația „condacariană” din sec. 9, în care „o vocală este repetată uneori de mai mult de zece ori, mereu prevăzută cu semne muzicale noi” (Raina Palikarova-Verdeil). Până în sec. 9, imnografia – și odată cu ea muzica însăși – s-a dezvoltat în primul rând în centrele culturale din Siria, Palestina și Egipt, în mai mică măsură în cele din Sicilia, după care Bizanțul capătă prioritate indiscutabilă. Melozii cei mai importanți sunt: Roman Melodul (sec. 5-6), Andrei din Creta (sec. 7), Ioan Damaschinul, Cosma de Maiuma (sec. 7-8), Teofan Graptus (m. c. 850), Casia Monahia (sec. 9), Theodor Studitul (759-826) ș.a. În faza melurgilor (sec. 10 și în prima jumătate a celui următor) are loc codificarea imnelor. Odată cu aceasta încetează activitatea melozilor, locul lor fiind luat pe de o parte de imnografi*, iar pe de alta de melurgi, musurgi sau, cum vor fi numiți de prin sec. 13, maistores*. Imnografii compun texte noi pentru melodii deja existente, urmând modelele ritmice mai vechi. În felul acesta apar prosomiile (v. podobie), categorie de cântări care s-a păstrat, muzical, cel mai bine de-a lungul veacurilor. Melurgii dezvoltă tot mai mult melodia, îndeosebi pe cea melismatică, creând melodii noi pentru texte vechi, sau prelucrându-le și dezvoltându-le pe cele deja existente. Sunt așa numiții ϰαλλωπισταί (kallopistai), cei care înfrumusețau melodiile mai vechi. Apar colecții cu asemenea melodii (asmatikon), care vor circula până în sec. 16. Activitatea muzicală tot mai susținută impune dezvoltarea notației neumatice care, de pe la sfârșitul sec. 12, devine, cu rare excepții, perfect descifrabilă. Acum se precizează semnificația semnelor fonetice și treptat crește numărul semnelor afone (cheironomice); mărturiile își precizează funcția; apar formulele de intonație specifice fiecărui eh (apehemata), care însoțesc mai ales cântările (asmata). Melodiile, tot mai elaborate, vor primi denumirea de cântări papadice; când vor fi însoțite doar de silabe fără sens noțional, ca: to-to-to, te-ri-re-rem etc., se vor numi cratime*, iar colecțiile cu asemenea melodii – cratimataria*. Cu începere din sec. 13 se aplică ehurilor toponimicele vechilor armonii (II, 1) eline. Categoriile stilistice rămân aceleași din perioada precedentă, transmițându-ni-se până astăzi. Începe, parțial, teoretizarea sistemelor* sonore. Î se atribuie lui Ioannes Kukuzeles (c. 1275-1360) inventarea sistemului roții (ỏ τροχός) și a arborelui (τò δένδρον ) ehurilor*. În acest arbore apar doar sistemele trifonic și tetrafonic. Nu apare sistemul difonic, deși melodiile cu structură difonică apar cel puțin din sec. 13. Nu apare în nici un fel genul (II) enarmonic (I), apare însă forma leghetos, pe care unii o consideră ca fiind, până în sec. 19, forma diatonică a ehului II, iar alții o alătură, până în prezent, ehului IV. Genul cromatic devine evident atât prin mărturia* specifică (sec. 11) cât și prin ftoraua* nenano care apare spre sfârșitul sec. 13. Din sec. 14 se cunoaște un anastasimatar*, atribuit lui Ioan Glykys, dar alții îl indică pe Ioan Damaschinul ca autor, cel puțin al kekgragariilor*, care circulă până la începutul sec. 19. Cei mai însemnați autori din această perioadă sunt: Mihail Ananiotul (sec. 13-14), Ioan Glykys (sec. 13-14), fost profesor al lui Ioan Papadopulos, numit și Kukuzeles, Ioan Kladas (sec. 15), Xenos Korones (sec. 15) etc. ale căror creații pot fi urmărite în mss. sec. ce au urmat, până la începutul sec. 19. Pe timpul acestora, melodiile, îndeosebi cele în stil papadic, au căpătat o dezvoltare tot mai mare, poate și din contactul cu muzica Orientului Apropiat. Acum se renunță la vechile canoane compoziționale, în primul rând în cântările melismatice, fiecare autor dând frâu liber imaginației și științei sale muzicale. ♦ Perioada post-biz. Mulți specialiști consideră că ocuparea Constantinopolului de către turci a însemnat și sfârșitul b., ceea ce a urmat, după 1453, reprezentând o continuă decadență iar, datorită influenței turco-perso-arabe, b. ar fi devenit de nerecunoscut. Alții susțin însă că muzica Răsăritului ortodox și-a continuat existența, evoluând și îmbogățindu-se. După căderea Constantinopolului, activitatea melurgilor și a maistorilor nu încetează. Se continuă melismatizarea și înfrumusețarea unor melodii vechi, dar se creează și altele noi. Un anastasimatar al lui Chrysaphes cel Nou (fost protopsalt între anii 1665-1680) nu este decât „înfrumusețat” (ϰαλλωπισθέν), cel inițial aparținând lui Ioan Glykys, dacă nu chiar lui Ioan Damaschinul. Chiar și în sec. 17 se mai „înfrumusețează” anastasimatare*, stihirare* și irmologhioane* mai vechi, dar se și creează altele noi. Același Chrysaphes cel Nou compune heruvice*, chinonice* etc.; Gherman, episcop al Patrelor Noi (prima jumătate a sec. 17), compune un sticherarion, un triodion etc.; iar Balasie Preotul, contemporan cu Chrysaphes cel Nou și fost elev al lui Gherman, compune un irmologhion „pe larg”, doxologii*, irmoase* calofonice, heruvice*, chinonice* etc. Prin acestea, melodiile devin mai puțin accesibile – prin lungime, bogăție melismastică și ambitus mare – totuși clare, curgătoare. Către sfârșitul sec. 17 apar cântări melismatice care poartă indicația unor maqamuri* orient., dar și unele cadențări puțin obișnuite care amintesc de unele cadențe întâlnite în folc. Pătrund întorsături melodice orient., crește numărul semnelor cheironomice care înlesnesc modulațiile neașteptate. În sec. 18, când circulau încă numeroase cântări compuse în sec. anterioare și când melodiile devin tot mai complicate, începe să se pună problema scurtării și a simplificării melodiilor, chiar și în ceea ce privește notația (în care numărul semnelor cheironomice ajunsese la apogeu). Începutul îl face, după câte se pare, Panagiot Chalatzoglu (protopsalt prin 1728), urmat de Ioan Protopsaltul (1727-1771) și Daniel Protopsaltul (1734-c. 1789). Cel mai important creator din acest sec. este însă Petru Lampadarie din Peloponez, care a activat între anii 1764-1778. El reînnoiește mai întreg repertoriul de cântări, prin el pătrunde în muzica aclesiastică, mai mult decât prin oricare altul, influența muzicii orient. Acum se produc modificări în structura unor ehuri. Forma irmologică a ehului I, de pildă, se stabilește pe re iar dominanta pe sol; cântările stihiratice ale plagului I se termină tot mai mult pe treapta a 4-a (sol1) etc. Alte ehuri își păstrează totuși structura, cum este cazul cu ehul III, și chiar cu ehul II (forma bazată pe sistemul difonic). Dar cu toată evoluția ehurilor și cu toată simplificarea notației, cântările erau încă destul de complicate. Agapie Paliermul, bun cunoscător atât al notației psaltice cât și al celei liniare occid., încearcă fără succes să înlocuiască vechea notație neumatică prin alta alfabetică. Inssucesul îl determină să părăsească Constantinopolul, stabilindu-se la București unde moare în 1815. Un alt constantinopolitan, pe care nu-l mai mulțumește notația neumatică, a fost Gheorghe Cretanul, fost profesor al celor trei „reformatori” de la începutul sec. 19. Deși mai puțin cunoscut, creațiile lui se află însă în numeroase mss. în notația antechrysantică. El a susținut că melodiile pot fi scrise și fără folosirea semnelor mari (cheironimice) principiu aplicat de el și în practică. „Reforma” notației are loc totuși de-abia în 1814. Realizatorii acesteia sunt, în primul rând, Chrysant de Madyt, Grigorie Lampardarios și Hurmuz Gheorghiu din Halki, cunoscut mai mult sub denumirea de Hurmuz Hartofilax, dar și alții. Reforma a constat nu numai în reducerea semnelor neumatice – mai ales a celor cheironomice – în stabilirea ritmului cântărilor, în precizarea scărilor muzicale și în acordarea unor denumiri monosilabice treptelor, ci și în selectarea anumitor forme ale vechilor ehuri. „Reformatorii” preiau masiv creațiile lui Petru Lampadarie, dar și ale altora, pe care le trec în noul sistem de notație. În anul 1820 apar primele cărți de muzică psaltică tipărite, publicate la București de Petru Efesiu. Aceasta a contribuit la difuzarea „reformei” peste tot unde se practica muzica psaltică. Ceea ce a urmat după aceea poate fi definit prin: simplificarea și reducerea cântărilor, adaptare la gustul ascultătorilor și la necesități le desfășurării cultului.

invențiune, în sens restrâns, formă* muzicală în stil contrapunctic* imitativ ce își are originea în baroc*. În sens larg, invocând geneza termenului, din a doua jumătate a sec. 16 și până azi, se desprind mai multe semnificații: i. se poate referi la orice fel de piesă muzicală care nu poartă numele specific genului, la piese de genuri diferite, sau la cele care aparțin unor genuri noi care nu reprezintă încă o categorie aparte. De asemenea sensurile noționale ale cuvântului i. prezintă în muzică tot două aspecte: cel general, care desemnează inventivitate muzicală, și cel particular, ce indică un înțeles restrâns de temă* cu latențe dezvoltătoare, capabilă de a zămisli forme muzicale inedite. Aparte, astfel, prin noutatea formei corelată cu libertatea ei, conceptul de formă-principiu (i. – ca principiu de compoziție, nespecificându-se un anumit tip de formă). Deși pe plan teoretic se accentuează sensul noțional cu aspecte diferențiate, în care este inclusă și ideea de formă, istoria muzicii ne-a obișnuit cu sensul de formă (liberă) în stil imitativ (la Pietro Ponzio, Dialogo della musica teoretica e pratica, 1592). Mai mult, H.J. Moser inidică prin i. o determinare de gen (1, 2) muzical: pentru chanson*-ul de amplă dimensiune (Cl. Jannequin) și pentru lucrările contrapunctice* care nu sunt fugi* sau canoane (4). Desigur, în practica muzicală, termenul este strâns legat de creația lui J.S. Bach (Invențiuni la două și trei voci, 1720-1723), deși el a fost utilizat și înainte (de pildă de către F. a. Bonporti, Inventioni a violino solo, op. 10, 1712-1713?). Însă termenul cuprinde în creația lui J.S. Bach, atât dimensiunea teoretică de ars inveniendi, științific fundamentată în barocul muzical reprezentând un domeniu în studiul compoziției (2) (D. Dammann), o metodă de a se ajunge la invetivitatea muzicală (H.H. Eggebrecht) și o posibilitate de raționalizare a procesului creator (în opoziție cu inspirația neprăvăzută), cât și dimensiunea practică prin care este creată compoziția (2) muzicală ca operă de artă ce a deschis orientări estetice noi, și ca lucrare capitală pe plan didactic, reprezentând un model armonico-polifonic (precum Clavecinul bine temperat, 1722), în fixarea și afirmarea principiilor tonale; menționăm că eșalonarea inițială a celor 15 invențiuni la două voci și 15 invențiuni la trei voci – ascendentă și descendentă – respectiv: Do-re-mi-Fa-Sol-si, Si bemol-La-sol-fa-Mi-Mi bemol-Re-do a fost o reușită practică (pedagogică) de a prezenta în mod gradat tonalitățile (2) de la cele mai simple la cele complexe, lucru generalizat în Clavecinul bine temperat. Totodată, Invențiunile lui Bach înseamnă un pas important în domeniul execuției muzicale constituind una din treptele didactice obligatorii în formarea instrumentiștilor. ♦ I. s-a perpetuat până în zilele noastre fiind unul din procedeele proprii lucrărilor ce nu se vor fi încadrat în forme sau genuri prestabilite. Astfel forma bi- sau tripartită inițiată de Bach, cât și stilul contrapunctic imitativ, au primit de-a lungul timpului aspecte noi, invocând mereu sensul noțional de inventivitate. Mărturie stau lucrările semnate de A. Berg, B. Bartók, G. Petrassi, E. Pepping, B. Blacher, W. Fortner, Z. Vancea, Șt. Niculescu, C.D. Georgescu, M. Moldovan, G. Costinescu, L. Glodeanu ș.a. O analiză remarcabilă a Invențiunilor lui Bach a fost realizată de S. Toduță în Formele muzicale ale Barocului în operele lui J.S. Bach., vol. II, Buc., 1973.

CHIAR, -Ă, chiari, -e, adv., adj. I. Adv. 1. Tocmai, întocmai, exact. Pornește chiar acum. ♦ Însuși, singur, nu altcineva sau altceva decât... Era chiar copilul lui. 2. Până și, încă și. Chiar prin somn tot simțea. ♦ Încă; deja. Chiar de la început. ♦ (Precedat de „nici”) Măcar. ♦ (Urmat de propoziție concesivă introdusă prin „dacă” sau „de”) Și în cazul. Mă așez chiar dacă nu mă poftește nimeni. 3. În realitate, cu adevărat, într-adevăr. Iată că chiar vine. 4. (Înv.) În mod clar, lămurit. II. Adj. (Înv.) Clar, curat, pur, limpede. – Lat. clarus.

CHIAR, -Ă, chiari, -e, adv., adj. I. Adv. 1. Tocmai, întocmai, exact. Pornește chiar acum. ♦ Însuși, singur, nu altcineva sau altceva decât... Era chiar copilul lui. 2. Până și, încă și. Chiar prin somn tot simțea. ♦ Încă; deja. Chiar de la început. ♦ (Precedat de „nici”) Măcar. ♦ (Urmat de propoziție concesivă introdusă prin „dacă” sau „de”) Și în cazul. Mă așez chiar dacă nu mă poftește nimeni. 3. În realitate, cu adevărat, într-adevăr. Iată că chiar vine. 4. (Înv.) În mod clar, lămurit. II. Adj. (Înv.) Clar, curat, pur, limpede. – Lat. clarus.

DUMNEZEU, (rar) dumnezei, s. m. 1. (În concepțiile religioase monoteiste) Ființă închipuită ca fiind creatoarea lumii. Cinstea cu toată lumea, păscîndu-și barba roșie, – și nu-i păsa de nimeni, nici de mitropolitul, dar încă de dumnezeu! SADOVEANU, O. II 92. Să nu dea dumnezeu cel sfînt, Să vrem noi sînge, nu pămînt. COȘBUC, P. I 209. ◊ (Astăzi adesea cu slab conținut religios, în locuțiuni și expresii) Loc. adj. Bătut de dumnezeu = năpăstuit, nenorocit. Taci, femeie, vorbi ostenit Ion; nu mă mai amărî și tu, că-s destul eu de bătut de dumnezeu. SADOVEANU, O. II 153. ◊ Expr. Încotro (sau unde, cum) te-a îndrepta dumnezeu = la voia întîmplării. Du-te și tu încotro te-a îndrepta dumnezeu. CREANGĂ, P. 285. (Va fi) cum va da (sau va vrea) dumnezeu = cum s-a întîmpla. Am să pornesc și eu într-un noroc și cum a da dumnezeu. CREANGĂ, P. 193. Cum dă dumnezeu = cum se întîmplă; p. ext. prost, rău. Între preoți era cînd ceartă, cînd vreme bună, cum da dumnezeu. SADOVEANU, O. II 37. (A porni, a merge etc.) cu dumnezeu = (a porni, a merge etc.) în pace, sănătos. Du-te înainte, cu dumnezeu. CAMILAR, N. I 99. Rămîi cu dumnezeu tată, și să te găsesc sănătos! ISPIRESCU, L. 16. Cu dumnezeu înainte! = noroc! succes! A nu avea (sau a fi fără) nici un dumnezeu = a nu avea nici un haz, nici o noimă. A lăsa (pe cineva) în plata (sau în știrea) lui dumnezeu = a lăsa (pe cineva) în pace, de capul lui. Dac-am auzit așa... am lăsat-o în plata lui dumnezeu. CREANGĂ, P. 116. Omul lui dumnezeu v. om. Parcă (sau i se pare că) a apucat (sau a prins) pe dumnezeu de (un) picior, se spune despre cineva care are o bucurie neașteptată. I s-a părea c-a prins pe dumnezeu de-un picior, cînd te-a vedea acasă. CREANGĂ, P. 130. Dumnezeu știe = nu se știe. Dumnezeu știe ce-au boscorodit, eu nu știu, că de-abia îmi țineam sufletul de frică. SADOVEANU, O. II 71. Dumnezeule! exclamație de spaimă, durere, deznădejde, entuziasm, mirare. O, dumnezeule! Blăstemul Olgăi se împlini! NEGRUZZI, S. I 41. Pentru (numele lui) dumnezeu! exclamație de implorare, de deznădejde sau de dezaprobare a unei fapte. Vă rog, pentru dumnezeu, dați ordin! CAMILAR, N. I 77. Pentru dumnezeu, domnule profesor, puțină ținută. CAMIL PETRESCU, T. III 321. Ce dumnezeu! exclamație de necaz, nemulțumire. Ești fată deșteaptă, ce dumnezeu! CAMIL PETRESCU, T. III 187. Dar ce dumnezeu? Parc-au intrat în pămînt. CREANGĂ, P. 24. Să dea dumnezeu! formulă de urare. Noroc să dea dumnezeu, și spor! SADOVEANU, O. II 63. Cu bine să dea dumnezeu, jupîne. CREANGĂ, P. 113. (Uneori la pl.) A (se) ruga de toți dumnezeii = a ruga (pe cineva) cu insistență. Am început... a ne ruga de toți dumnezeii să nu ne sluțească. CREANGĂ, A. 27. Te mai rog de toți dumnezeii să-mi împrumuți măcar o dată carul. id. P. 45. ◊ (Cuvîntul este complet lipsit de conținut religios) Numai eu nu știu ce dumnezeu aveam că nu puteam ațipi în ruptul capului. SADOVEANU, O. II 70. Ce dumnezeu au de gînd să facă? id. ib. 71. 2. Divinitate, zeu. Aban, fiind preot al dumnezeului nostru Mitra, a poruncit... rugăciunile. SADOVEANU, D. P. 9. Păreau copii ale acelor triburi de iranieni care se credeau de-a dreptul coborîte din soare și care-și făcuseră din Helios singurul dumnezeu. MACEDONSKI, O. III 15. Strămoșii mei Sînt fii de dumnezei. ALEXANDRESCU, P. 108.

OTÎNJI, otînjesc, vb. IV. Tranz. (Mold.) A lovi tare; a bate. V. cotonogi. N-apucă să isprăvească vorba, căci plutașul cel tînăr se apropie, ridicînd bîta să-l otînjească. DUNĂREANU, CH. 136. Încă te obrăznicești? Acuș te-oi otînji cu ceva, de nu te-i putea hrăni în toată viața. CREANGĂ, A. 107.

POLITEȚE s. f. (Și în forma politeță) Atitudine binevoitoare, atentă, potrivit cerințelor bunei-cuviințe; amabilitate. Se purta c-o politeță exagerată cu toată lumea. BART, E. 365. Domnul, cu multă politeță: drăguță, dacă nu te superi, m-aș ruga... încă un pahar cu apă. CARAGIALE, M. 151. El mă primi cu aleasă politeță. NEGRUZZI, S. I 309. – Variantă: politeță s. f.

TOT1 adv. I. (Exprimă continuitatea, persistența) 1. Încă, și acuma; (în fraze negative) nici acuma. Tot n-a murit mătușă-mea. STANCU, D. 325. Biserica episcopiei nu se deosebește prin altă, decît prin o clopotniță de mulți ani începută și tot nesfîrșită. NEGRUZZI, S. I 194. ◊ (Întărit prin «mai») Vai! tot mai gîndești la anii cînd visam în academii, Ascultînd pe vechii dascăli cîrpocind la haina vremii. EMINESCU, O. I 140. ♦ Și mai departe, ca și altădată, în continuare. Cît despre mine, eu rămîi tot bine încredințat că cele mai dulci mulțumiri ale vînătoarii sînt... acele care izbucnesc cu veselie printre niște buni tovarăși. ODOBESCU, S. III 19. De boală bolesc și scap, Dar urîtu-i tot pe cap. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 180. 2. Mereu, tot timpul, toată vremea, pururea. Dacă voi muri, tot la biserică am să șed. CREANGĂ, A. 17. Ce folos de tine, dragă, Că ești albă și spălată, Și trăiești tot supărată. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 375. ◊ (În legătură cu adv. «mereu») Se scutură salcîmii de toamnă și de vînt, Se bat încet din ramuri, îngînă glasul tău... Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu. EMINESCU, O. I 129. ♦ (Pe lîngă un verb la conjunctiv, arată că acțiunea exprimată de verb se prelungește) Binele meu din fetie Nu-i diac să-l poată scrie, Chiar de-ar fi ceriul hîrtie Și luna un călămăr, Sfîntul soare-un diecel, Să tot scrie mărunțel. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 176. ◊ (În legătură cu adv. «mereu») Mamă, sînt silită eu Să-i tot văd în vis mereu Ochii de jăratic? COȘBUC, P. I 184. ◊ Expr. Să tot aibă... = ar putea să aibă (cel mult)... Una [dintre fete] e scurtă, să tot aibă douăzeci de ani, cu ochi mari, căprui. CAMIL PETRESCU, U. N. 303. Să tot fie... = ar putea să fie (cel mult)... Să tot fie un kilogram. ◊ (Exprimînd o dorință, o urare; uneori întărit prin «mereu») Să tot trăiești, să nu mai mori. CREANGĂ, P. 129. Nici să beai nici să închini, Ci mereu să tot suspini. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 264. ♦ Totdeauna, în orice împrejurare. Dar capra tot capră: se smuncea în toate părțile. CREANGĂ, P. 42. Femeia tot femeie, zise Lăpușneanul zîmbind. NEGRUZZI, S. I 157. ♦ Fără a se opri, într-una, necontenit, neîncetat; mereu. Patruzeci de zile-ntregi Au tot nuntit. COȘBUC, P. I 58. Și apoi Ivan începe iar a cînta și se tot duce înainte. CREANGĂ, O. A. 205. Și, gonind biruitoare, tot veneau a țării steaguri. EMINESCU, O. I 148. Și tot suindu-se pînă-n mahalaua Sărăriei, stătu la portița unei căsuțe. NEGRUZZI, S. I 16. ◊ (Întărește adverbele «mereu», «într-una») Stă neadormit zi și noapte tot într-una, fără să se clintească din loc. CREANGĂ, P. 311. Tu din tînăr precum ești, Tot mereu întinerești. EMINESCU, O. I 122. Trage, mîndră, la dor greu, Că eu am tras tot mereu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 161. ◊ Expr. Tot șirag (sau tot rînduri-rînduri) = fără întrerupere, la nesfîrșit. Lasă, bade, las’ să fie Chiar o sută, chiar o mie... Las’ să fie tot șîrag, Dacă nu-i care mi-i drag. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 109. ♦ Invariabil, statornic, permanent. Tot alături călăresc, Nu au grija nimănuia, Și de dragi unul altuia Ei din ochi se prăpădesc. EMINESCU, O. I 104. 3. (Cu sens iterativ) De repetate ori, de multe ori, adesea. Tot își scoate ciubucul din gură și răcnește la cei mai mici. SADOVEANU, B. 74. Tot da cu nuiaua în apă. ISPIRESCU, L. 34. Mă! tot am auzit din bătrîni că dracii nu-s proști. CREANGĂ, P. 52. De unde tot iei și nu pui, curînd se isprăvește. 4. (Urmat de un comparativ sau de un verb, exprimă o gradație de intensitate) Din ce în ce, mereu. Roțile pocneau tot mai des. REBREANU, R. I 13. O vede învăluită într-un hobot alb, rîdicîndu-se în văzduh, apoi înălțîndu-se tot mai sus. CREANGĂ, P. 192. Umbra morții se întinde tot mai mare și mai mare. EMINESCU, O. I 148. De s-ar face dealul șes, Ar veni badea mai des. Dar dealul se tot mărește, Și badea mă părăsește. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 164. ◊ (În legătură cu locuțiunea «din ce în ce», pe care o întărește) Din ce în ce cîntarea în valuri ea tot crește. EMINESCU, O. I 435. II. (Stabilește identitatea, similitudinea) 1. De asemenea, la fel. Pe acel prunc de un an îl chema tot Mitrea. SADOVEANU, M. C. 123. Și-și arătă cartea de meșter de hoție, precum și nevasta ce-și aduce tot prin furtișag. ISPIRESCU, L. 379. Ciubuc clopotarul, tot din Ardeal, știa puțină carte ca și mine. CREANGĂ, A. 19. ◊ (Urmat de un complement de loc, precizează că e vorba de același loc sau că locul a rămas neschimbat) Între întăriturile acestei cetăți... își avea reședința marele cneaz. Tot aci era adăpostită curtea și oastea sa. STANCU, U.R.S.S. 63. Dacă mîne dimineață s-a afla tot acolo, atunci poate să ți-o dau. CREANGĂ, P. 265. ◊ (Urmat de un complement de timp, exprimă un raport de simultaneitate, precizînd că e vorba de același timp) Tot atunci luă hotărîre nestrămutată a ținea feciorii și viitoarele nurori pe lîngă sine. CREANGĂ, P. 3. Tot în acea vreme și la împărăție strașnică zvoană s-a făcut. id. ib. 85. ♦ (Exprimă, într-o comparație, un raport de egalitate) Asemenea, la fel. Dacă însă păstorul ce tu ni l-ai alege Va fi tot ca păstorii de care-avem destui, Atunci... ALEXANDRESCU, M. 6. (În construcție cu «așa», «asemenea», «astfel», «atîta», «același») Întocmai, la fel, exact. N-a umblat vorba tot așa și cînd a vîndut fratele boierului Miron? REBREANU, R. I 134. Tiran lucră tiranul, Căci nu cunoaște lacrămi; iar cei care nu plîng Sînt tot același suflet cu fiarele din crîng! COȘBUC, P. II 183. Porni luceafărul. Creșteau în cer a lui aripe, Și căi de mii de ani treceau în tot atîtea clipe. EMINESCU, O. I 176. Trandafirul rău tînjește Dacă-l smulgi de unde crește: Tot așa tînjesc și eu Fără de sătuțul meu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 202. ◊ (În construcție cu «așa» sau «atît de», formează gradul de egalitate al comparativului) El însuși era, sau cel puțin se socotea, tot așa de dezarmat. REBREANU, R. I 19. ◊ Expr. Mi-e tot atîta = mi-e perfect egal. Meștere, nu știu dacă la asta s-au gîndit acei pescari... filozofi, dar eu văd că mi-i tot atîta. SADOVEANU, P. M. 170. ♦ (În propoziții comparative) În același chip, în același fel. Și mergînd tot cum s-a dus... ajunge la împărăție. CREANGĂ, P. 216. 2. (Urmat de substantive și de pronume, arată că ființa sau lucrul respectiv apare sau revine într-o situație similară) Iarăși, din nou (sau ca totdeauna). Iată-mă! Tot eu cea veche! Ochii? hai, ce mai pereche! COȘBUC, P. I 102. Șezi aici pînă despre ziuă, că am să vin tot eu să te iau. CREANGĂ, P. 97. ◊ (Întărind un substantiv sau un pronume) Ba uneori, ca să-și mai ție de urît, tot ea vorbea și tot ea răspundea. DELAVRANCEA, la TDRG. Dar tot voi sînteți de vină. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 131. ♦ (Urmat de un substantiv precedat de art. nehot.) Același. Migdalul, persicul, prunul, cireșul, pentru dînșii au tot un nume. NEGRUZZI, S. I 102. ◊ Expr. Tot un drac v. drac. ♦ (Urmat de numeralul «unu») Unul singur. Oile le-amesteca, Tot o turmă le făcea. ANT. LIT. POP. I 492. 3. (Indică omogeneitatea) Numai, în mod exclusiv. E mort de-un veac! Și bun creștin, Tot cinste ne-a făcut. COȘBUC, P. I 229. Rău e cînd ai de a face tot cu oameni cari se tem și de umbra lor. CREANGĂ, P. 233. Să-ngrădească ulița Tot cu in și cu pelin. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 61. ◊ Expr. Tot unul și unul v. unul. ♦ (Urmat de un adjectiv sau de un substantiv la pl.) Cu toții, fără excepție, unul și unul. Tot oaspeți rari, Tot crai și tot crăiese mari. COȘBUC, P. I 57. Și cîte oștiri străine, și o droaie de cătane călări, tot nemți de cei mari, îmbrăcați numai în fir, au trecut în vremea copilăriei mele cu săbiile scoase prin Humulești. CREANGĂ, A. 74. ♦ De tot, cu totul, în întregime, pe de-a-ntregul, complet. Mîndră ca o păuniță, cu grumazul subțirel, cu cosița tot cîrcel. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 393. 4. (Exprimînd periodicitatea, regularitatea) De fiecare dată, întotdeauna, regulat, mereu. Pe drum horea și doinea, iar buzduganul și-l arunca să spintece nourii, de cădea departe tot cale de-o zi. EMINESCU, N. 5. ♦ Cu regularitate, fără excepție. a) (Urmat de un num. ord.) Dau ca bir tot al zecelea din copiii supușilor mei. EMINESCU, N. 7. b) (Urmat de un num. card. precedat de prep. «la») După aceasta, tot la două-trei săptămîni, jupîneșica Malca venea în Neamț la socri. CREANGĂ, P. 136. c) (În construcțiile de tipul: tot un... și un (sau o)..., arătînd că avem a face cu o succesiune neîntreruptă de perechi). Vorba veche: tot un bou și-o belea. CREANGĂ, P. 37. III. 1. Și altfel, și așa, oricum, în orice caz. Să faci... două scînduri la pat, că tot ne lipsește cîteva scînduri. ISPIRESCU, L. 64. Eu vreu să-mi cerc norocul, chiar de o fi să mor... Tot mort sînt fără dînsa. ALECSANDRI, T. I 463. 2. Totuși, încă, și încă, cu toate acestea. O haraba întreagă aș fi în stare să mănînc și parcă tot nu m-aș sătura. CREANGĂ, P. 210. De-aici pînă-n satul meu Ard două lumini de seu; Ziua plouă, noaptea ninge, Și tot nu le poate stinge, Făr’ inima mea cînd plînge. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 194. ◊ (Cu funcțiune de corelativ al unei propoziții concesive sau prezumtiv-concesive) Gălăgia ce faceți voi, mort d-ar fi cineva și tot îl deșteptați. ISPIRESCU, L. 215. Dacă se întîmpla să nu nimerească paserile cu săgeata, ele tot nu scăpau de dînsul. CREANGĂ, P. 245. Deși Zoe nu cunoștea ademenirile cochetăriei, tot însă ținu în lanțul ei pe fluturatecul tînăr. NEGRUZZI, S. I 21. De-ar iubi bădița zece, De dorul meu tot nu-i trece. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 154. ◊ (Întărește, subliniază, accentuează o afirmație, o constatare, o concluzie, ca corelativ al lui «orice s-ar zice», «oricum ar fi», neexprimat) Vezi, tot găinile mai proaste. VLAHUȚĂ, la TDRG. Și apoi, de nu curge, macar picură și cine mișcă tot pișcă. CREANGĂ, P. 110.

VOINȚĂ, (rar) voințe, s. f. 1. Funcție psihică caracterizată prin orientarea conștientă a omului spre realizarea unui scop; vrere. Își încordă încă o dată toată voința. DUMITRIU, N. 130. Voința-nvinge tot: de-o ai în tine, Tu nu te temi de rău, de greu nu-ți pasă. COȘBUC, P. II 304. La-nceput, pe cînd ființă nu era, nici neființă, Pe cînd totul era lipsă de viață și voință. EMINESCU, O. I 132. Voința lui Miron birui și domnul rămase pe loc. BĂLCESCU, O. I 186. 2. Ceea ce hotărăște cineva; hotărire. Nu las eu să se treacă așa de ușor peste voința mea. DUMITRIU, N. 133. Vîrîți-vă printre cei ce se adună și spuneți că voința mea e să nu curgă sîngele. DELAVRANCEA, A. 150. Cît bine mi-ai făcut cu două cuvinte... și de la voința matale atîrnă ca să-mi dai și inimă. ALECSANDRI, T. I 68. Că împăratul va trimite comisarii săi în Ardeal și că printr-înșii va face cunoscut lui Mihai-vodă voința sa. BĂLCESCU, O. II 271. ◊ Loc. prep. (învechit) În voința = în puterea. Se întîmpla asemenea că țăranii erau în voința stăpînului. KOGĂLNICEANU, S. A. 141. 3. Intenție, scop. Pedantismul este voința de a statornici prin logică gramaticală... tîlcuirea și forma cuvintelor vechi și nouă. RUSSO, O. 68. Ne învinovăți pentru într-adins voință de faptă rea și viclenie asupra cinstii sale. GORJAN, H. IV 186. 4. Dorință, poftă. I se împlini și astă voință. ISPIRESCU, L. 31. Voințele ți se realizează după gîndirea ta. EMINESCU, N. 54. Te rog, fă ș-a mea voință Nu ieși seara-n uliță. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 246. ◊ Voința cea (mai) de pe urmă (sau ultimele voințe) = ceea ce dorește cineva să se facă după moartea sa. Să se ducă ca să împlinească voința cea mai de pe urmă a moșului nostru. CREANGĂ, P. 184. 5. Învoire, consimțămînt, permisiune. Regret numai că atunci n-am rămas acasă, chiar împotriva voinței tatii. REBREANU, R. II 226. Dacă tu ești Ștefan cu adevărat, Apoi tu aice fără biruință Nu poți ca să intri cu a mea voință. BOLINTINEANU, O. 34.- Variantă: (rar) vroință (ANGHEL, PR. 58, ALECSANDRI, P. P. 324) s. f.

ZĂTICNI vb. (Mold., ȚR, Trans. SE) A (se) împiedica, a (se) opri. A: Și s-au lovit în vo 2-3 rînduri ș-au tot can zăticnit pre nemți și nu ș-au putut alege. NECULCE. Și mai avînd turcii încă doauo engheluri de-i zăticniia a nu le da îndemînă să oștească spre nici o parte. IM 1754, 2r; cf. CANTEMIR, HR. ◊ Fig. Audzind Anarhasis soliia și vădzind darurile si luînd cartea, neschimbîndu-și nice fața, nice cu inima înâlțîndu-să, nice limba zăticni<n>d. NCCD, 344. B: Era numai ca să purcează, iar din pricina unor oameni răi s-au zăticnit și n-au putut să vie. R. POPESCU. Zise neguțitoriul lui Zina că l-au zăticnit din cale. E 1777, 72r; cf. IM 1730, 4r. C: cf. TI (gl.). ♦ (ȚR) A bara căi de acces. Zăpăzi și piatra zăticnesc trecătoarea celor ostași. FN. Etimologie: sl. zatŭknǫti@. Vezi și zăticneală, zăticnire, zăticnitor. Cf. b r ă n i; p r i s e c i.

MULT, -Ă adj., adv. 1. Adj. Care se află în număr mare (v. numeros), în cantitate mare sau în sorturi, locuri etc. diferite (v. v a r i a t, d i v e r s); care are proporții mari, durată lungă, forță sau intensitate deosebită. Nece stealele se iviră în multe dzile. COD. VOR. 88/21. Cu multe cinsti cinstiră noi. ib. 98/25. Îmblîndu întru . . . pohtiri, întru beții. . . , întru multă beutură. ib. 158/20. Aceaste cuvinte să ții domniia ta la tine, să nu știe umin[i] mulți (a. 1521). HURMUZAKI, XI, 843. In multe părți am întrebat ș-am căutat pînă o am aflat. CORESI, EV. 5, cf. 20. Prinseră peaște mult. id. ib. 329. Nîrod multu, bărbați și muieri (cca 1580). CUV. D. BĂTR. II, 318/17. Se vărsa sînge mult. MOXA, 402/32. Iarna va fi mare și grîu multu. PARACLIS (1639), 258. Ne-au așteptat în multă vreame ca să ne pocăim. VARLAAM, C. 20. Cînd vor fi nește soții multe de vor ținea drumul de vor tălhui sau vor fura, pre toți să-i spîndzure. PRAV. 35, cf. 61,192. Să nu să cearte cu moarte, . . . [ci] cu multă. milă. ib. 219. Pre pizmași goni-i va cu fulgere multe. DOSOFTEI, PS. 51/7. Limbi. . . de multe fealuri de noroade. BIBLIA (1688), [prefață] 8/26. L-au făcut surgun la Cavăla, unde era multă ciumă. NECULCE, L. 167, cf. 99. Tăcerea acea multă a istoricilor. CANTEMIR, HR. 185, cf. id. IST. 42. Nu se îndura de craiul, căci le da mult bacșiș. AXINTE URICARIUL, LET. II, 164/20. De am viclenit pre măria-ta . . . după petrecania a mulți ani ai măriei tale, să fiu eu sub legătura cea grea a afurisaniii. ANTIM, P. XXIV. Aș pohti să stau de față cu dînșii. . . înaintea a mult norod. id. ib. XXVI. Nu trebuie sămănat curînd la loc gras orz mult (a. 1733). GCR II, 26/24. Bătîndu-l multe ceasuri. MINEIUL (1776), 186v2/4. Turcii. . . în multe locuri dînd focul, tîrgușorul au ars. BELDIMAN, ap. GCR I, 245/35. Norodul nu va răsplăti numai multa știință. GOLESCU, Î. 66. Temerea cea cu prisos a viitorului la mulți oameni este numai un obicei rău. MARCOVICI, D. 13/4. Sîntem hotărîți. . . a lucra cu mai multă înțelepciune. id. ib. 17/19, cf. id. C. 19/17. Bine încalțe că de acești nesocotiți tineri. . . nu să află mulți în lume. DRĂGHICI, R. 6/31, cf. 156/26. Avea oaste multă. GORJAN, H. I, 1/17. Bogatul din comori multe își încheie fericire. CONACHI, P. 287. [Goții] lăsară multe urme și obiceiuri între români. BĂLCESCU, M. V. 9. Pusese. . . multă grabă spre a cîștiga această pradă. id. ib. 392, cf. 413. Acolo au odihna, locaș adînc, tăcut, Eroi ce mai nainte mult zgomot au făcut. ALEXANDRESCU, M. 9. Ca ambițios, căta să învețe carte multă. FILIMON, O. I, 123. Trecătorii. . . beau multă apă. ALECSANDRI, P. I, 20, cf. 158. Veacuri multe de durere au trecut cu vijelie. id. ib. 200. Anii trecuseră mulți, dar amicia nu se șterse din inima lui. BOLINTINEANU, O. 277. Și de cînd m-am depărtat, Multă lume am îmbiat. EMINESCU, O. I, 123. Colo-n palate de mărgean Te-oi duce veacuri multe. id. ib. 170, cf. 134, id. N. 30. Mulți crai și împărați ieșeau înaintea lui Harap Alb. CREANGĂ, P. 228, cf. 183, 192. Știu cît de mult preț punea pe plăcerile materiale ale vieții. CARAGIALE, O. III, 8. Mulți cuminți trec pe drum și, dacă nu sînt și puternici, din cîți îi cunosc, d-abia unii le scot căciula. id. ib. 9. Multe izbînzi am mai făcut noi amîndoi. ISPIRESCU, L. 15, cf. 14, 22. Acesta primi cu multă cinste pe Ileana Simziana. id. ib. 26. Cînd la adunare multă Spui ceva și nu te-ascultă, Dă-le pace tutulora. ZANNE, P. IV, 198. Mult timp în mînă l-a-nvîrtit. COȘBUC, P. I, 231. La ce amarul deznădejdei multe ? IOSIF, PATR. 81. Se aflau acolo două scrinuri conținînd multa, meticuloasa rufărie mirosind a sulfină și a levănțică. CĂLINESCU, E. 50. Va merge pe jos și mult popor. CAMIL PETRESCU, O. III, 147. Trecură nenumărate căruțe și călești, cum și multe sute de oameni pe jos. id. ib. 176. Badeo, de dușmane multe Eu nu pot ieși din curte. JARNIK-BÎRSEANU, 66, cf. 67, 93. Rînduiala ț-am lăsat, Să nu faci mult sărutat. id. ib. 378. Și erau șoareci și cloțani (șobolani) grozăvenie, mulți cîtă frunză și iarbă. RETEGANUL, P. V, 6. Muierea mea cheltuit bani mulț pentru hainele ei. ALR II 4 406/172, cf. ALR I 1 590/5. Vorbă multă e sărăcie omului. NEGRUZZI, S. I, 247. În urma războiului, mulți voinici se arată. id. ib. 250, cf. 248, 251. Mai multe zile decît cîrnați ( = nu totdeauna e belșug). ZANNE, P. III, 505, cf. 128, IV, 69. ◊ (În corelație cu „puțin”, „puținel”) Cît va fi dzeastria mult, au puțin (multă a(u) puțină MUNT.). PRAV. 204, cf. 37. Expozițiunea universală. . . în care fiece țară, fiește națiune se va înfățișa cu averea sa, mult-puțină, dată de Dumnezeu. ODOBESCU, S. II, 93. Consum am avut noi, mai mult ori mai puțin, și altădată. DAVIDOGLU, M. 18. (Substantivat) Bugare-aș D[um]n[e]dzeu și în puținelu și întru multu. COD. VOR. 81/12. Cela ce va găsi. . . pre un drum, fie ce va fi, veri mult, veri puțin. PRAV. 39. ◊ (În corelație cu „mare”) Mult și mare rău aduce păcatul. CORESI, EV. 57. Multe și mari minuni fapt-au făcătoriul. id. ib. 64. Ești vreadnic de multe și mari laude. BIBLIA (1688), [prefață] 8/37. ◊ (La f. pl.; în corelație cu „mărunt”) Dar mai dragi copilele . . . Cînd sînt multe Și mărunte. JARNIK-BÎRSEANU, D. 77. (E x p r.) Multe și mărunte = a) de tot felul, felurit. Daraverile multe și mărunte ale unei asemenea călătorii. VORNIC, P. 125; b) (substantivat) fleacuri, nimicuri, mărunțișuri. Încep a se chicoti și a spune.de la nuntă multe și mărunte. CREANGĂ, P. 173. Multe și mărunte am să-ți spun, stimate d-le doctor. CARAGIALE, O. VII, 63, cf. I, 303. ◊ (În urări, determinînd de obicei pe „ani'') Cu dar și cu bucurii, Întru mulți ani să vă fie (a. 1784). GCR II, 144/9. Optîsprezece ani. . . Mulți înainte ! MIRONESCU, S. A. 89. Anu nou fericitu. ALR II/I b 198/310. ◊ (Determină un pronume nehotărît) La vînăioríe, ca și la multe altele eu mă pricep cam tot atîta pre cît se pricepea vestitul ageamiu. ODOBESCU, S. III, 9. ◊ E x p r. A nu mai avea zile multe = a fi aproape de moarte. Găinile nu mai cîntau cucoșește . . . c-apoi atunci nici zile multe nu mai aveau. CREANGĂ, P. 294. (Popular) (A fi) de zile multe = (a fi) bătrîn. Muiarea mea-i de zile multe. N. TEST. (1648), 65v/28. De (mai) multe (sau mai de multe) ori sau în (mai) multe rînduri = în mod repetat, (destul de) des. De multe ori muncindu ei. COD. VOR. 76/17. De multe ori izbăvi ei. PSALT. 227, cf. 118, 275. S-au și jeluit de multe ori. PRAV. 139. De multe ori să opre de lucru ca să-i privească. DRĂGHICI, R. 100/15, cf. 57/27. Scumpetea în multe rînduri. . . S-au văzut oprind pornirea fierbințelilor aprinse. CONACHI, P. 283, Zamfira în multe rînduri Videa o umbră zburînd pin nori. ALECSANDRI, P. I, 21. De multe ori zicea în sine. CREANGĂ, P. 4. Am fost de multe ori confidentul lui. CARAGIALE, O. III, 4. Ulciorul nu merge de multe ori la apă. NEGRUZZI, S. I, 251. Cine mănîncă puțin mănîncă mai de multe ori, se zice despre cel cumpătat și prevăzător. cf. ZANNE, P. III, 619.* (Substantivat) Împrotiva numelui lui Is [us]. Nazareaninul, multe într-aleanu se facu. COD. VOR, 76/10, cf. 6/23. Domnulu. . . frînge capetele pre pămîntu a mulți. PSALT. 239. Numără multul stealelor. ib. 303. Cîndu va vrea cineva ciudesă să facă, nu în mijlocul de mulți cade-i-se lui să facă. CORESI, EV. 385, cf. 79, 263. Această scîndarea mulți cetiia. id., ap. GCR I, 21/27, cf. 52/15. Curățește multul păcatelor noastre (cca 1600). CUV. D. BĂTR. II, 216/2. Au fost mulți făcuți preuți. N. TEST. (1648), 296r/5. Mulți giuruiesc daruri bune, Binele cine le-ar spune. DOSOFTEI, PS. 19/1, cf. 16/6. Păcătosul cu mult se făleaște. id. ib. 32/9. Te-ai arătat. . . întru multe ajutoriu. BIBLIA (1688), [prefață] 7/49, cf. 6/35. Am multe. . . carele nu sînt făr' de cale, numai le las. ANTIM, P. XXVIII. Mulți din cei ce au vrut să scrie istorii după vremi. . . și-au împodobit condeiul cu înfrumuseațate alcătuiri. VĂCĂRESCUL, IST. 245. Fieștece cuvînt al lui lega inimile a multora. MOLNAR, RET. 6/19. Avem trebuință de multe. DRĂGHICI, R. 50/8. Cereasca bunătate . . . peste cîte multe ț-au dat mila cea bogată. CONACHI, P. 264. Nu te certa cu cei ce știu mai multe decît tine. NEGRUZZI, S. I, 250. De multe ce dăduse peste dînsul, se făcuse cam ursuz. CREANGĂ, P. 111, cf. 116, 154, 240. Din multe și multe adunate, am căzut într-o stare de nervi cum rar mi s-a-ntîmplat. CARAGIALE, O. VII, 131, cf. 326, 453. [Zicea] și alte multe d-al de astea. ISPIRESCU, L. 2. Multe, Doamne, l-au bătut. COȘBUC, F. 71. E drept că văzuse multe, multe petrecuse și de multe suferise. D. ZAMFIRESCU, Î. 22. Multora le-au făcut bine, și uite răsplata ! REBREANU, R. II, 201, cf. 239, id. I. 200. Noi, Mulților ce nu ne-au înțeles, Le vom ierta. MINULESCU, V. 13. Multe văzuse, despre multe se întrebase în sine și la multe aflase răspuns. C. PETRESCU, A. 396. Constantinopolul este socotit de mulți ca cel mai frumos oraș din lume. CAMIL PETRESCU, O. III, 106. Aș avea și eu multe de spus. DEMETRIUS, C. 28. Sînt un inamic, unul din mulții pe care el îi urăște. T. POPOVICI, SE. 312. Place multora și mie. TEODORESCU, P. P. 314. Multe dau cu lemne-n mine, Multe dau și mulți mâ-nfruntă. JARNIK-BÎRSEANU, D. 69, cf. 26. Pepelea n-au așteptat multe. SBIERA, P. 2, cf. T. PAPAHAGI, M. 139. (L o c. a d v.; învechit) Cu multul = în cantitate mare. Da milostenie cu multul la săraci. DOSOFTEI, V. S. februarie 51r/34. Luă mai cu asuprâ cu multul de la-mpăratul. id. ib. decembrie 216r/12. (E x p r.) Multe toate sau multe (și) de toate, (rar) de multe de toate, (învechit și popular) multe cele = lucruri de tot felul; probleme diverse, variate. Cf. ȘINCAI, HR. I, 147/30. Nu vreau să li m-ai port grija-n spate: ba fîn, ba ocol. . . ,ba de multe de toate. CREANGĂ, P. 40. Gîndindu-se mereu la multe de toate. id. ib. 141, cf. 38. Nebun, din ce ? Din multe toate. COȘBUC, F. 72. Nu știe multe, se spune despre cel care ia hotărîri energice, fără să șovăie, sau care trece repede la fapte, fără a cîntări urmările acțiunilor sale. (Popular) Multul cu mult, ori multul cu pămîntul sau mult cu multul = oricît de mult, foarte mult. S-aibă chiar multul cu pămîntul, tot nu i-ar fi destul. F (1886), 250. Făgădui multul cu mult voinicului. ISPIRESCU, U. 122, cf. 13. Mergi mult cu multul și dai oricît, pînă întîlnești o făptură de om. PAS, L. I, 131. Să dai mult cu multul ! CIAUȘANU, GL. (Regional) Mai mulți cu multul = cu mult mai mulți. Au și dat preste nemici; ci n-au cutezat a se bate cu ei, fiindcă era mai mulți cu multul decît ai săi. ȘINCAI, HR. I, 218/7. (Regional) A spune multe pe cineva = a mustra, a dojeni, a certa. CIAUȘANU, GL. Și mai multe (sau, rar, mult) nu = nimic altceva decît. . .; cu orice chip, în orice caz, fără discuție, neapărat. Asta o amărî pe copilă pînă-n fundul sufletului; să moară de mîhniciune și mai multe nu ! CARAGIALE, ap. CADE. Voia. . . să aibă pentru dînsul inelul lui Fât-Frumos și mai multe nu. ISPIRESCU, L. 109. Ei, cum căzui eu, neiculiță !. . . Să-mi rup nasul și mai mult nu. DELAVRANCEA, O. II, 114. ♦ (Substantivat; f. pl. art.; în credințele populare) Ielele. Cf. MARIAN, D. 336. 2. Adv. În cantitate însemnată; cu valoare mare; în mod intens; în mod deosebit; în mare măsură; stăruitor; (într-un timp) îndelungat; pe o distanță lungă; de repetate ori. Multu greșimu toți. COD. VOR.122/26. Miluiaște noi, că multu umplumu-nă de ocărire. PSALT. 271. Neguțâtoriul. . . mult se și împrumutează. CORESI, EV. 78. În zilele lui, multu se cutremură pămîntul. MOXA, 361/11. Cela ce. . . va fura, iară nu mult, ce numai cît va mînca. . ., să să iarte. PRAV. 51, cf. 48. Nu grăireți mult. N. TEST. (1648), 8r/24. Mult s-au rugat domnului pentru frate-său. IST. Ț. R. 50. Din tinereațele meale multu mă luptară chinurile,. MOLITVENIC (sec. XVII), 302. Au șădzut mult închiși și i-au bătut. NECULCE, L. 112. Adevărul mă chinuiește mai mult decît înșălăciunea. MARCOVICI, C. 7/16, cf. id. D. 7/17. Ieri am săpat mult la flori. DRĂGHICI, R. 83/20, cf. 3/17. Fratele lui încă mai mult îl silea, jurîndu-l. . . să nu-i ascunzâ nimic. GORJAN, H. I, 6/13. Dintre toți pătimașii, cel mai mult în osândire Este omul care-ți scrie. CONACHI, P. 99, cf. 221. [Mintea] poate mult, căci cunoaște cît poate. BĂLCESCU, M. V. 5. Zbucnind apa-n nalte valuri, Mult în urmă clocoti. ALECSANDRI, P. I, 13, cf. 22, 23. Măgulit e fiecare Că n-ai fost mai mult ca dînsul. EMINESCU, O. I, 134. Trebuie să fi citit mult și cu folos în viața d-tale. CARAGIALE, O. IV, 179. Înșelă și înfrînă calul, și chinga o strînse mai mult decît altă dată. ISPIRESCU, L. 4, cf. 17, 41. [Formula] e impresionantă. Spune mult despre arta acestui poet. IBRĂILEANU, S. L. 21. Mult îmi place s-aud toaca și clopotele. SADOVEANU, O. IX, 50. Cînd are de lucru mult. . . Magheru doarme și el în tabără. CAMIL PETRESCU, O. III, 182. Nu-l interesau prea mult amănuntele. VORNIC, P. 188. Turcii mult nu așteptau, Ci îndată răspundeau. JARNIK-BÎRSEANU, D. 493, cf. 191. Mult mai seamănă cu tas-su. ALR II 3 154/987. Sîntem soli-mpărătești, Mul' să nu ne zăbăẑești. ALRT II 99. Mai mult ață decît față, se spune despre o îmbrăcăminte sărăcăcioasă. Cf. ZANNE, P. III, 11. Gardul cu proptele ține mai mult. id. ib. 158. ◊ (Cu topică învechită sau populară) Constantin II s-au mult înșelat de unii episcopi, carii ținea dogmele cele rele ale lui Arie. ȘINCAI, HR. I, 49/11. [Apa] în mari cercuri se-nvîrti și de trestii și de maluri mult cu vuiet se izbi. ALECSANDRI, P. I, 13. ◊ De mult = a) dintr-o vreme îndepărtată, din vechime; într-o epocă trecută, altădată; de vreme (relativ) îndelungată. V. d e m u l t. Hrănilnițele lor împlute, de multu ura într-alaltă. PSALT. 298, cf. 187. Io sînt mesererile tale de mult. CORESI, PS. 248/7. Fie-ți milă de noroade Ce de mult rabdă dosade (a. 1802). GCR II, 194/40. Gătiți-vă, fiilor, ca să facem mîni o de mult dorită călătorie. DRĂGHICI, R. 107/16. De mult ești însurat, moșule ? NEGRUZZI, S. I, 58, cf. 39. Ziua de mult trecuse; Natura obosită. . . Se odihnea. ALEXANDRESCU, M. 25. Cuibu-mi jos cade, Că de mult îl roade Un șerpe cumplit. ALECSANDRI, P. I, 197, cf. III, 151. Două strofe de o formă simplă și grațioasă, și apoi și duioasa elegie ”Amărîta turturea„ pe care poezia poporană de mult a coprins-o în întinsul său domen, destăinuiesc simțimintele de adîncă durere. ODOBESCU, S. I, 293. Și ți-aș spune-a mea iubită, Că de mult eu le-am cătat. EMINESCU, O. IV, 52. Un dușman de lup . . . de mult pîndea vreme cu prilej ca să pape iezii. CREANGĂ, P. 21. Nu te-am știut eu că-mi ești de aceștia, că de mult îți făceam feliul. id. ib. 236, cf. 144. De mult, de mult cunosc doi plopi Ce-mi stau și azi în cale. BACOVIA, O. 151. Ruxanda aducea în tinerețea și sănătatea ei o mireasmă de mult. . . acoperită cu duhoare grea. POPA, V. 50. Îl cunoști de mult ? SADOVEANU, P. M. 193; b) (regional) de timpuriu, devreme. Dimineața de mult, cînd se deschid măcelăriile, se tîra și el afară. GALACTION, O. 311. L o c. c o n j. De mult ce = din cauza cantității mari, a duratei îndelungate, a intensității vii etc. [Un limbaj] care, de mult ce se abate de la natură și de mult ce s-a uzat, devine nesuferit. BOLINTINEANU, O, 428. Moșneagul a rămas pleșuv și spetit, de mult ce-l netezise baba pe cap. CREANGĂ, P. 294. Au bătut părinții din palme de mult ce le-a plăcut cîntecul. CARAGIALE, O. II, 295. ◊ E x p r. E mult de cînd . . . (sau de-atunci) = a trecut vreme îndelungată de cînd. . . (sau de-atunci). A murit pe luncă macul, A murit și-i mult de-atunci. COȘBUC, P. II, 276, cf. I, 259. E mult de cînd nu ne-am văzut. IOSIF, PATR. 14. E foarte mult de-atunci. SADOVEANU, E. 114. (Rar, cú repetarea prep. ”de„) E de mult de cînd n-am stat. Ulmule, sub tine. COȘBUC, P. I, 260. E mult pînă să. . . (sau a . . . ) = trebuie să treacă o vreme îndelungată pînă să. . . , trebuie să depui eforturi ca să. . . Ușor e a zice: plăcinte, dar e mult pînă a se face. ZANNE, P. IV, 86. Nu mai e mult pînă departe, se spune pentru a arăta că un lucru care părea foarte îndepărtat, greu realizabil, urmează a se produce, a se realiza curînd. Nu mult după. . . = după scurt timp; curînd. Nu mult după aceasta, numai iată ce vine și moartea și vrea numaidecît să intre. CREANGĂ, P. 311. A nu mai avea mult = a fi aproape de moarte. Astă-noapte am crezut că mor. . . Știu că nu mai am mult: de-aceea te-am chemat. SADOVEANU, O. I, 83. Mai mult decît probabil sau (familiar) mai mult ca sigur, exprimă o probabilitate foarte mare, o certitudine aproape totală. Mai mult decît probabil cum că o parte ocupa înălțimea. HASDEU, I. V. 142. Cu atît (sau atîta) mai mult = într-o măsură și mai mare, mai intensă (determinată de împrejurarea respectivă). Întimpinînd altă tîmplare mai înfricoșată, cu atîta mai mult au sporit spaima lui. DRĂGHICI, R. 158/4. Mintea cu cîtu-i mai tare, cu atîta mai mult lucrează, Căci lenevindu-se moare. CONACHI, P. 278. Cît de mult = a) (cu valoare de superlativ) în foarte mare măsură; nespus. De ai ști, palide înger, Cît de mult te iubesc eu. EMINESCU, O. IV, 51; b) în oricît de mare măsură; oricît. Să vă deprindeți a vă lipsi de lucrul ce aț iubi cît de mult. DRĂGHICI, R. 157/2. (Învechit, cu intercalarea altor cuvinte) Cît amu avea de mult tînărul, atîta se mai cîștiga, că adaugerea bogăției adaugere face iubiriei de argintu. CORESI, EV. 293. Cel mult = numai, doar, abia, în cel mai bun caz. Dar lăsați măcar strămoșii ca să doarmă-n colb de cronici. Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici. EMINESCU, O. I, 151. Atît (și) nimic mai mult = numai atît; nimic în plus. Te-ai deprins a socoti amorul o zabavă, nimic mai mult. NEGRUZZI, S. I, 45. (Familiar) Asta-i prea mult = asta întrece măsura, e peste ceea ce se poate admite, suporta. Mult și bine = (pentru) o perioadă foarte lungă sau (pentru) totdeauna. Dacă te-ai potrivi tu acestora, îi ținea mult și bine pe mâmuca afară. CREANGĂ, P. 23. Dormeai tu mult și bine, Harap Alb, de nu eram eu. id. ib. 279. Dacă în piață va fi mai. multă ofertă decît cerere. . . poate să moară de foame mult și bine. GHEREA, ST. CR. II, 308. Du-te mult și bine. PAMFILE, J. II, 155. (Rar) Din mult în mai mult = într-o măsură tot mai accentuată, mai mare, mai intensă. Defăimau din mult în mai mult petrecerile holteiei. NEGRUZZI, S. I, 75. (Învechit) Nu mai în mult să. . . = de aici înainte să nu mai. . . Nu mai în mult voroava Lupului să se trăgăneze. CANTEMIR, IST. 54. A na fi mult să... = a lipsi puțin ca să. . . , a fi pe punctul de a.. . , gata să. . . Nu era mult de răul lajilor să se prăpădească și legea. LET. III, 179/33. (Învechit) A nu-i sta cuiva în mult = a nu reprezenta nimic pentru cineva, a nu deștepta interesul cuiva. Dăruia ținuturile care el nu le putea ținea, ca cu o facere de bine ca aceea carea lui nu în mult îi sta, cu atîta mai tare să tragă inimile leșilor și a craiului spre sine. ȘINCAI, HR. II, 107/38. Mult-puțin sau mai mult sau (sau ori) mai puțin = în oarecare măsură, nu prea mult; întrucîtva, cam. Din anii în cari se începuse mai întîi în Ungaria propaganda mult-puțin violentă pentru limba maghiară, au început și croații a se interesa de cultivarea limbii lor.BARIȚIU, P. A. II, 28. Cîți au scris pînă acum mult-puțin asupra istoriei literaturii noastre. HASDEU, I. V. 255. Tot ce este frumos în natură place mai mult sau mai puțin fiecărui om. FILIMON, O. I, 114. Eram un om care,. mai mult sau mai puțin, treceam în fața publicului de autor dramatic. CARAGIALE, O. V, 282. Toate îl iubeau mai mult sau mai puțin. REBREANU, 103. Tot ce dorești dumneata se poate realiza mîine, poimîine, într-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat. C. PETRESCU, A, 289. Două cuvinte, cu înțeles mai mult sau mai puțin asemănător. IORDAN, STIL. 205. Nici mai mult, nici mai puțin, formulă exclamativă care arată mirarea față de ceva cu totul neașteptat, nepotrivit sau de o pretenție exagerată. ◊ (În legătură cu numerale cardinale; astăzi mai ales precedat de ”cel„; exprimă o durată sau o cantitate dincolo de care nu se poate trece) Alți domni, cînd vinie un agă pre mari, di-i da un povodnic și o pungă de bani, mult doă. NECULCE, L. 324. Gîndesc să plec de aice peste patru sau mult cinci zile. ALECSANDRI, S. 167. Roșiile mai au, pînă să dea în pîrgă, mult șapte-opt zile. SADOVEANU, P. M. 283. De cîte ori mă ieu zînele acolo . . . mă țin o zi, două, mult trei zile. ȘEZ. V, 8. O capră trăiește pînă la vîrsta de 12-15 ani mult. H III 14. ♦ (La comparativ, al doilea termen al comparației fiind neexprimat) În (mai) mare măsură; în plus, în primul rînd, în special, mai ales. Ei au scris mai mult den basne. URECHE, ap. GCR I, 69/18. Nuci de cocos, cartofle și carne crudă era mîncarea lui, dar ce era să facă mai mult ? DRĂGHICI, R. 140/29. Eu o iubesc acum mai mult de milă. NEGRUZZI, S. I, 47, cf. 248. Mă rog, claca dracului era; ce să spun mai mult ? CREANGĂ, P. 158, cf. 240. Mai mult de bucurie că au venit, îi scăpă. . . , căci nu mai văzuse pînă atunci suflet de om pe la dînsa. ISPIRESCU, L. 7. Mai mult ghiciseră că soarele a scăpătat. CAMIL PETRESCU, O. III, 168. ♦ (La comparativ, izolat în frază) Nu numai atît, ci în plus. Leningradul și-a vindecat rănile. Mai mult: e în plină creștere, în plină înflorire. STANCU, U.R.S.S. 136. ♦ (Învechit și popular; la comparativ, al doilea termen al comparației fiind neexprimat; cu sens temporal; mai ales în construcții negative) De aici înainte, în continuare. Eu știu că mai multu nu vreți vedea fața mea. COD. VOR. 20/28. Mai mult de acmu să nu însetoșăm. CORESI, EV. 66. Neputînd mai mult răbda dorul. N. TEST. (1648), 274v/8. Să mergem să ne batem și să-l scoatem din țara lui, că de va fi el mai mult, noi nu vom pute să mai trăim. ALEXANDRIA (1784), 2r/12. Pre Joldea l-au însemnat la nas, ca să nu poată fi mai mult domn Moldovei. ȘINCAI, HR. II, 196/14. Pe Zeid mai mult nu plînge. HELIADE, O. I, 458. Copiii mei nu s-or juca Mai mult cu frunze-n coama ta. COȘBUC, P. I, 111. Și va fi rîsu-mprumut Și nu vi-ți iubi mai mult I JARNIK-BÎRSEANU, D. 231. i-am spus cîteva și mai mult nu mi-a călcat în casă. MAT. DIALECT, I, 285. ♦ (Învechit și popular; înaintea unui adjectiv sau adverb, formează superlativul acestora) Foarte, tare. [Domnul] multu m[i]l[o]stiv. PSALT. HUR. 122r/11. Și multu nemîncați fumu. COD. VOR. 88/25. Oile lor multu plodite. PSALT. 299, cf. 300. Iaste alt rai, mult înflurit și cu bună mirosenie. CORESI, EV. 352, cf. 50. Berbecii trebuie se fie bine crescuți, înalți, groși. . . și cozile mult lînoase. ECONOMIA, 86/22. Vederea voastră mă-nsuflețește, Umbre mult scumpe. HELIADE, O. I, 150, cf. MARCOVICI, D. 161/8. Dealurile și toate locurile era îmbrăcate cu vii mult roditoare. DRĂGHICI, R. 28/16, cf. 47/11, 111/10. Dragă, ah ! dragă și mult iubită ! CONACHI, P. 101. Dincoace de sat se întindea o holdă. . . țărmurită printr-un pîrîu mult adînc. BĂLCESCU, M. V. 492. Cu atîta durere cel mult pătimaș cînta. PANN, E. I, 26/18. Era mult departe de cel ce noaptea cînta. id. ib.34/4. Mult bine s-au mai bătut românii. GHICA, S. 24. Tînărul meu iubea o damă. . . cu mult urît bărbat. ALECSANDRI, O. P. 75, cf. id. P. I, 119, 204. Mult bogat ai fost odată, mult rămas-ai tu sărac. EMINESCU, O. I, 417, cf. 413. Dă-mi drumul, . . . că mult bine ți-oi prinde. ISPIRESCU, L. 43. Avem o dovadă cît de adînc vede uneori în inima omenească mult talentosul nostru scriitor dramatic. GHEREA, ST. CR. I, 350. S-o pus la masî. . . mult supărat. GRAIUL, I, 515, cf. 516. (Glumeț) Și a luat un ciocănaș Mult mititel, De 12 ocă de fer. POP., ap. GCR II, 334. ◊ (Rar, urmînd adjectivul) Eram ostenit mult. PANN, Ș. I, 10/11. ◊ (Popular; despărțit de determinat prin verbul ”a fi„) Mult ești frumos și mi-e milă de tine. EMINESCU, N. 15. Vorbele ei. . . mult erau cu lipici. ISPIRESCU, L. 39. Mult e nurliu și drăgălaș. id. ib. 45. Săracă străinătate, Mult ești plină de păcate. JARNIK-BÎRSENU, D. 173. Pribegia mult e rea. id. ib. 198. ◊ (Învechit și regional; legat de adverb prin prep. ”de„) Să-i vorbesc însă într-atît mult de înțelepțește, Incît să nu simță de loc dorul ce mă muncește. PANN, E. III, 3/20. Mult ne-ar sta nouă de bine ! JARNIK-BÎRSEANU, D. 247. ◊ (Învechit și regional; determinat prin adverbul ”mare„ sau determinînd pe ”mare„) Tune, fulgere, trăsnească, ca potopul și pojarul ! Mult-mare mi-este mînia ! Mi-este mare-mult amarul. HASDEU, R. V. 46. Toderică, Toderel, Mare mult mi-e dor de el ! ALECSANDRI, T. I, 243. Mare mult s-a bucurat împăratul. I. CR. I, 72. ◊ (Înaintea unei construcții comparative, căreia îi intensifică sensul) Mult mai vîrtos 0crezură derept cuvîntul lui. CORESI, EV. 154. Cu mult mai puțină datorie avu. VARLAAM, C. 214. O grădină foarte frumoasă și o casă mare, o ! mult mai mare decît a noastră. DRĂGHICI, R. 8/15. Niște griji mult mai cu cale Se cuvine să cuprindă minutele vieții tale. CONACHI, P. 258. Cînticel care, fără îndoială, este . . . cu mult mai prejos de ingenioasa improvizațiune a vînătorului. ODOBESCU, S. III, 10. Toate micile mizerii. . . Mult mai mult îi vor atrage decît tot ce ai gîndit. EMINESCU, O. I, 136, cf. 132. Bordeiul moșneagului se prefăcuse într-un palat mult mai strălucitoriu decît al împăratului. CREANGĂ, P. 85, cf. 210, 217. El este mult mai tînăr decît mine. ISPIRESCU, L. 21. Vinul pritocit, cu mult mai bun. ZANNE, P. IV, 187. ◊ (Înaintea unui adjectiv construit cu ”prea", îi intensifică sensul) Paguba. . . era mult prea însemnată spre a nu îngrija pe Poartă. BĂLCESCU, M. V. 58. Concepția sa este mult prea complexă. ALAS 27 IV, 1935, 3/1. O ramă mult prea somptuoasă. ap. IORDAN, L. R. A. 298. ◊ (Scris într-un singur cuvînt cu determinatul, formează compuse ocazionale) Multpățîtul. . . Theodor. DOSOFTEI, V. S. februarie 53r/25, cf. 72T/10. Se pomeni cu multpătimitorul Anichit că intră pe ușă. STĂNOIU, C. I. 188. – Pl.: mulți, -te. – Gen.-dat. art.: sg. m. (rar) multului, f. multei; pl. multor, multora și (rar) m. mulților, f. multelor. – Lat. multus, -a, -um.

NEAȘEZAT, -Ă adj. Negativ al lui așezat. cf. arghezi, b. 7. 1. (Astăzi rar) Care nu are locuință statornică, care nu este stabilit nicăieri; p. ext. care nu are rosturi de viață statornică. Scriitorii dentăiu n-au aflat scrisori, ca de niște oameni neașăzați și nemernici, mai mult proști decît să știe carte. ureche, l. 58. Perit-au atunce multe vite a lăcuitorilor iar a bejenarilor așași au pierit mai de tot fiind ei niște oameni neașezați. neculce, ap. hem 2007. ♦ (Învechit; despre domnie, treburi) Care nu este (încă) definitiv. Domniia Tomșiăi iaste neașezată, că steag de la împărăție încă nu-i venise. ureche, l. 176. 2. (Învechit) Dispus spre tulburări, spre nesupunere; neastîmpărat (1). Iară craiul au făcut sfat, ce va face cu această țară mișcătoare și neașezată. ureche, l. 79, cf. valian, v. Țara aceasta neașezată, cu oameni așa de răi și de schimbători. sadoveanu, z. c. 126. ♦ (Despre vremuri, stări) Tulbure, zbuciumat. Am aflat de războaiele și timpurile neașezate care sînt la Moldova. sadoveanu, o. x, 20. 3. (Regional; despre copii) Neastîmpărat (2) (Nojorid-Oradea). cf. alr i 1 517/320. – pl.: neașezați, -te. – pref. ne- + așezat.

TOT, TOATĂ, toți, toate, adj. nehot., pron. nehot., adv., s. n. I. Adj. nehot. 1. (La sg.) Întreg; integral, complet; din care nu lipsește nimeni sau nimic; cât există, cât este, cât are; cât e de mare, cât se întinde, cât cuprinde; cât durează, cât ține. Tot orașul. Tot timpul. ◊ Loc. prep. Cu tot... = în ciuda... 2. (La sg.) Perfect. ♦ (Dă ideea de superlativ) Cum nu există (altul) mai mare, mai mult. ◊ Loc. adj. De tot... = cum nu se poate mai mult. 3. (La sg.) Fiecare (dintre...), oricare; care se repetă. ◊ Loc. adj. De toată ziua sau de toate zilele = care se face, se întâmplă, se poartă în fiecare zi. ◊ Loc. adv. Peste tot = pretutindeni. 4. (La pl.) Care este în număr complet, fără să lipsească nici unul; care este în serie completă, fără să lipsească ceva. ◊ Loc. adv. În toate părțile = pretutindeni. ♦ (Alcătuiește, împreună cu un num. card., numerale colective) Toți cinci. ◊ Expr. A vârî (sau a băga) pe cineva în toți sperieții = a înfricoșa. II. Pron. nehot. 1. (La pl.; cu nuanță de num. nehot.) Lucrurile sau ființele câte intră în discuție sau care sunt de același fel (fără să lipsească nici unul). ◊ Loc. adv. Înainte de toate = în primul rând, mai presus de orice altceva. ♦ (Precedat de conj. „și”, rezumă o enumerație) Restul care n-a fost amintit; celelalte. ♦ (Predomină ideea de varietate, de diversitate) Orice lucru, fără alegere. ◊ Expr. Toate ca toate (sau toatele), dar... (sau însă...) = celelalte ar mai merge, dar...; treacă-meargă, dar... 2. Lucrurile care, considerate împreună, formează un ansamblu. ♦ Loc. adv. Cu totul (și cu totul) = pe de-a-ntregul, în întregime. Cu totul = a) în total; b) cu desăvârșire, în întregime. În tot sau (în) totului tot = a) la un loc, una cu alta; în total; b) într-un cuvânt, la urma urmelor. Tot în tot = pe de-a-ntregul. De tot = a) (cu sens modal) cu desăvârșire, în întregime; b) (cu sens temporal) pentru totdeauna, definitiv; c) foarte, extrem de... ◊ Loc. prep. Cu tot cu... sau cu (cineva sau ceva) cu tot = împreună, la un loc. ◊ Expr. Asta-i tot sau atâta (ori atâta-i) tot = doar atât (și nimic mai mult). 3. (Intră în compunerea unor adjective) Atotcuprinzător. III. Adv. (Exprimă continuitatea, persistența) 1. Și acuma, în continuare, încă; (în construcții negative) nici acuma, până acuma nu... ♦ Și mai departe, ca și altă dată. 2. Mereu, tot timpul, toată vremea, totdeauna, pururea; necontenit, neîncetat, întruna. ◊ Expr. Să tot aibă... = ar putea să aibă (cel mult)... Să tot fie... = ar putea să fie (cel mult)... ♦ Statornic, permanent. 3. De repetate ori, adeseori, de multe ori. 4. (Exprimă o gradație a intensității) Din ce în ce. IV. Adv. (Stabilește identitatea, similitudinea, simultaneitatea) 1. (De) asemenea, la fel; în același chip. ◊ Expr. Tot așa (sau astfel, atâta, același) = întocmai, exact așa (sau atâta, același). ◊ (În corelație cu „așa” sau „atât de...”, formează gradul de egalitate al comparativului) Tot atât de bun. ◊ Expr. Mi-e tot atâta = mi-e perfect egal. 2. (Urmat de substantive și pronume, arată că ființa sau lucrul respectiv revine, apare într-o situație similară) Iarăși, din nou (sau ca totdeauna). ♦ (Urmat de un substantiv precedat de art. nehot.) Același. ♦ (Urmat de numeralul „unu”) Unu singur. 3. Numai, în mod exclusiv. ◊ Expr. Tot unul și unul = de seamă, de frunte, ales. ♦ (Urmat de un adjectiv sau de un substantiv la pl.) Fără excepție, unul și unul. ♦ De tot, cu totul, în întregime, pe de-a-ntregul, complet. 4. De fiecare dată, întotdeauna, regulat. V. Adv. 1. Și astfel, și așa, oricum. 2. Totuși, și încă. VI. S. n. 1. Întreg, unitate (rezultată din totalitatea părților), totalitate. ♦ Fig. Lume, univers. 2. Fig. (Art.) Lucru esențial (la care se reduc toate celelalte). ◊ Expr. Aici e totul = în asta constă tot, asta explică tot. [Gen.-dat. pl. (a) tuturor, (a) tuturora] – Lat. totus, -a, -um.

TOT, TOATĂ, toți, toate, adj. nehot., pron. nehot., adv., s. n. I. Adj. nehot. 1. (La sg.) Întreg; integral, complet; din care nu lipsește nimeni sau nimic; cât există, cât este, cât are; cât e de mare, cât se întinde, cât cuprinde; cât durează, cât ține. Tot orașul. Tot timpul. ◊ Loc. prep. Cu tot... = în ciuda... 2. (La sg.) Perfect. ♦ (Dă ideea de superlativ) Cum nu există (altul) mai mare, mai mult. ◊ Loc. adj. De tot... = cum nu se poate mai mult. 3. (La sg.) Fiecare (dintre...), oricare; care se repetă. ◊ Loc. adj. De toată ziua sau de toate zilele = care se face, se întâmplă, se poartă în fiecare zi. ♦ Loc. adv. Peste tot = pretutindeni. 4. (La pl.) Care este în număr complet, fără să lipsească nici unul; care este în serie completă, fără să lipsească ceva. ◊ Loc. adv. În toate părțile = pretutindeni. ♦ (Alcătuiește, împreună cu un num. card., numerale colective) Toți cinci. ◊ Expr. A vârî (sau a băga) pe cineva în toți sperieții = a înfricoșa. II. Pron. nehot. 1. (La pl.; cu nuanță de num. nehot.) Lucrurile sau ființele câte intră în discuție sau care sunt de același fel (fără să lipsească nici unul). ◊ Loc. adv. Înainte de toate = în primul rând, mai presus de orice altceva. ♦ (Precedat de conj. „și”, rezumă o enumerație) Restul care n-a fost amintit; celelalte. ♦ (Predomină ideea de varietate, de diversitate) Orice lucru, fără alegere. ◊ Expr. Toate ca toate (sau toatele), dar... (sau însă...) = celelalte ar mai merge, dar...; treacă-meargă, dar... 2. Lucrurile care, considerate împreună, formează un ansamblu. ♦ Loc. adv. Cu totul (și cu totul) = pe de-a-ntregul, în întregime. Cu totul = a) în total; b) cu desăvârșire, în întregime. În tot sau (în) totului tot = a) la un loc, una cu alta; în total; b) într-un cuvânt, la urma urmelor. Tot în tot = pe de-a-ntregul. De tot = a) (cu sens modal) cu desăvârșire, în întregime; b) (cu sens temporal) pentru totdeauna, definitiv; c) foarte, extrem de... ◊ Loc. prep. Cu tot cu... sau cu (cineva sau ceva) cu tot = împreună, la un loc. ◊ Expr. Asta-i tot sau atâta (ori atâta-i) tot = doar atât (și nimic mai mult). 3. (Intră în compunerea unor adjective) Atotcuprinzător. III. Adv. (Exprimă continuitatea, persistența) 1. Și acuma, în continuare, încă; (în construcții negative) nici acuma, până acuma nu... ♦ Și mai departe, ca și altă dată. 2. Mereu, tot timpul, toată vremea, totdeauna, pururea; necontenit, neîncetat, întruna. ◊ Expr. Să tot aibă... = ar putea să aibă (cel mult)... Să tot fie... = ar putea să fie (cel mult)... ♦ Statornic, permanent. 3. De repetate ori, adeseori, de multe ori. 4. (Exprimă o gradație a intensității) Din ce în ce. IV. Adv. (Stabilește identitatea, similitudinea, simultaneitatea) 1. (De) asemenea, la fel; în același chip. ◊ Expr. Tot așa (sau astfel, atâta, același) = întocmai, exact așa (sau atâta, același). ◊ (În corelație cu „așa” sau „atât de...”, formează gradul de egalitate al comparativului) Tot atât de bun. ◊ Expr. Mi-e tot atâta = mi-e perfect egal. 2. (Urmat de substantive și pronume, arată că ființa sau lucrul respectiv revine, apare într-o situație similară) Iarăși, din nou (sau ca totdeauna). ♦ (Urmat de un substantiv precedat de art. nehot.) Același. ♦ (Urmat de numeralul „unu”) Unu singur. 3. Numai, în mod exclusiv. ◊ Expr. Tot unul și unul = de seamă, de frunte, ales. ♦ (Urmat de un adjectiv sau de un substantiv la pl.) Fără excepție, unul și unul. ♦ De tot, cu totul, în întregime, pe de-a-ntregul, complet. 4. De fiecare dată, întotdeauna, regulat. V. Adv. 1. Și astfel, și așa, oricum. 2. Totuși, și încă. VI. S. n. 1. Întreg, unitate (rezultată din totalitatea părților), totalitate. ♦ Fig. Lume, univers. 2. Fig. (Art.) Lucru esențial (la care se reduc toate celelalte). ◊ Expr. Aici e totul = în asta constă tot, asta explică tot. [Gen.-dat. pl. (a) tuturor, (a) tuturora] – Lat. totus, -a, -um.

CĂPĂTA, capăt, vb. I. Tranz. 1. A obține ceva (în urma unei solicitări sau a unei stăruințe). Am venit înaintea judecății să capăt dreptate. CREANGĂ, A. 147 ♦ A primi în dar. Își băgă hainele cele frumoase ce le căpătă în dăsagi. ISPIRESCU, L. 308. 2. A cîștiga, a obține, a agonisi ceva (în urma unui efort sau a unei străduințe). Un copil orfan... a plecat prin lumea mare, cum pleacă omul necăjit să-și capete pînea de toate zilele. RETEGANUL, P. III 27. Aduce piatra la mine și i-o plătesc cît nu face; ba încă sini bucuros că o pot căpăta. CREANGĂ, P. 218. Dragoste, cum te-aș lua, Numai de te-aș căpăta. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 78. 3. A primi ceva (în urma unor împrejurări independente de efortul subiectului). De la cine ai căpătat tu scrisoarea asta? EMINESCU, N. 76. Mi-am pus, zău, peană uscată, De la tine căpătată. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 116. ♦ A se alege cu ceva. Cînd capăt o notă proastă la domnul Gherman, mi-a zis el, apoi mă duc acolo și stau cu undița. SADOVEANU, N. F. 41. 4. (Cu privire la calități, stări etc.) A dobîndi. O largă dezvoltare a căpătat în anii democrației populare munca artistică de mase organizată de sindicate în rîndul muncitorilor și funcționarilor. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 330, 1/3. Îi trebui mult pînă să-și capete iar gustul de vorbă. CAMILAR, TEM. 33. Înăuntrul acestor munți, în care Oltul ajunge un rîu lung de o sută de kilometri, valea lui capătă înfățișarea unui măreț șantier. BOGZA, C. O. 176.

IMBERB, imberbi, adj. m. Căruia nu i-a răsărit încă barba; fără barbă, tînăr. La aceste academii de științi a zînei Vineri Tot mai des se perindează și din tineri în mai tineri, Tu le vezi primind elevii cei imberbi în a lor clas. EMINESCU, O. I 140. ◊ (Substantivat) Jak Măgură, un imberb deșirat... era reporter la o gazetă din Brăila. BART, E. 149.

CRĂPA, crăp, vb. I. 1. Intranz. și refl. (Despre obiecte) A se despica în mod brusc (și adesea cu zgomot), a se desface în mai multe bucăți; a se căsca (din cauza gerului, a unei lovituri puternice etc.). Cînd voi izbi o dată eu cu barda, Această stîncă are să se crape. BENIUC, V. 7. În anii în care ouăle ciorilor crapă de ger, începe să prindă și apa mării o pojghiță de gheață de-a lungul coastei. BART, E. 309. ◊ Expr. Unde dai și unde crapă, se zice atunci cînd se obțin cu totul alte rezultate decît cele așteptate. (E un ger de) crapă lemnele (sau pietrele sau, rar, pentru efecte stilistice, inima) = e un ger strașnic, e foarte frig. Fără haine nu sînt bun de nimic la iarnă. Pe ger mare, crapă inima în mine. SADOVEANU, P. M. Era un pui de ger în dimineața aceea, de crăpau lemnele. CREANGĂ, A. 23. ♦ Intranz. (Rar) A se transforma (în altceva). Furtuna nu crăpa de loc în ploaie sănătoasă, ci se oțerea în spinarea gorunilor. GALACTION, O. I 48. 2. Tranz. A despica. A crăpa lemne pentru foc. ▭ Mușchiul o roade [piatra], timpul o crapă. MACEDONSKI, O. I 20. Crăpînd-a [o nucă de cocos], au aflat miezul ei dulce și bun, ca de migdale. DRĂGHICI, R. 51. ◊ (Poetic) Lopata cununată cu condeiul... Crapă cremenea și sparge steiul. DEȘLIU, G. 24. ◊ Expr. A crăpa capul cuiva= a omorî pe cineva dintr-o lovitură. 3. Intranz. și refl. (Despre un lucru subțire și elastic) A se rupe (fiind prea tare întins), a plesni; (despre piele) a deveni aspră, cu crăpături. [Omul era] strîns la piept, de sta să-i crape sucmanul cel zdrențuit de pe dînsul. ISPIRESCU, L. 177. Atunci Ivan dezlegă turbinca... și luînd cîte pe un drăcușor de cornițe, mi ți-l ardea cu palcele, de-i crăpa pielea. CREANGĂ, P. 306. Cu fata de bogat Totdeauna ești mustrat: Să-i cumperi cizme de capră, Că altele se tot crapă, Și de oaie Se tot moaie, Și de țap îi sar în cap. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 437. ◊ Expr. A-i crăpa (sau plesni) cuiva obrazul de rușine = a nu mai putea de rușine. Să nu mai știe cineva, că-mi crapă obrazul de rușine. DAVIDOGLU, M. 70. 4. Tranz. A întredeschide. Lazăr Lungu sări de la fereastră la ușa grajdului și-o crăpă puțin. MIHALE, O. 507. Se apropie amîndoi de ușă și izbutesc să sucească cheia. Dar cum crapă ușa, o și închid la iuțeală. STĂNOIU, C. I. 137. ◊ Refl. Fig. La răsărit se crăpa zarea, lăsînd să pătrundă focul zorilor. SADOVEANU, O. VI 20. (Expr.) A se crăpa de ziuă (sau, într-o figură poetică) a se crăpa zorii = a se face ziuă, a se lumina. Cu mii de cai-putere Se crăpă zorii unei alte ere! BENIUC, V. 91. Cînd se crăpă de ziuă, se sculă înaintea lui Gheorghe, se îmbrăcă și ieși. VLAHUȚĂ, O. A. 124. Cînd răsărea luna, de era două ceasuri pîn-a se crăpa de ziuă, curtea era plină de vînători. GHICA, S. 283. Cînd se crăpa de ziuă, izbiră fără de veste turcii pe ai noștri. BĂLCESCU, O. II 76. 5. Intranz. (Despre animale și, rar, cu o nuanță de ironie sau răutate, despre oameni) A muri. Dînd boală rea, După nunta mea Oile-au crăpat. MARIAN, S. 44. De-ar crăpa o dată să crape și tarabagiul care v-au adus. CREANGĂ, P. 110. Dușmanul a găsit tot pustiu în drumul său, incit, ajungînd la Cotnar, nu găsea să mănînce decît poamele copacilor; ba încă [căpitanul Turculeț] a pus prin bălți și niște ierburi veninoase de care, cum bea, crăpa. NEGRUZZI, S. I 171. ◊ (Poetic) Uraganu-acum aleargă pîn’ce caii lui îi crapă. EMINESCU, O. I 45. ◊ (Familiar, urmat de determinări introduse prin prep. «de», arată că o senzație sau un sentiment e foarte intens) Elvira se ridică în capul oaselor și zise prin întuneric:... Crăpi de invidie! Și te răzbuni. DUMITRIU, B. F. 46. Trage la mine numai cu coada ochiului șă vadă cum îs îmbrăcată și crapă de ciudă. SADOVEANU, B. 219. Știi că are haz și asta! Voi... să huzuriți de căldură, iară eu să crăp de frig. CREANGĂ, P. 252. Setilă striga... cît ce putea că crapă de sete și zvîrlea cu doage și cu funduri de poloboc în toate părțile ca un nebun. CREANGĂ, P. 261. Și-o dată și-ncepe dracul a boscorodi din gură și a descînta, că nu știu ce face, de-i pocnește lui Dănilă un ochi din cap!... Dănilă crăpa de durere. CREANGĂ, P. 58. Crapă de ciudă cucoana. ALECSANDRI, T. I 32. 6. Intranz. A mînca foarte mult, cu lăcomie (ca un animal). Vezi că-i mămăliga pe masă, învălită în prosop, și oala cu lapte pe vatră! Du-te și crapă pînă-i plesni. REBREANU, R. II 30. – Variantă: (regional) crepa (CONTEMPORANUL, VIII 292, RETEGANUL, P. IV 6) vb. I.

JUNIȘOR, junișori, s. m. (Regional) Băiat între 14 și 17 ani; băiețandru, adolescent. Lucrul acasă încă nu sta locului, că copilul cel luat de suflet era acum cotîngan (junișor, prăscău) și lucra tot lucrul. RETEGANUL, P. V. 82.

MINUNARE s. f. Uimire. A dat drumul la rîșnița feluritelor sale gălăgioase și mult pisăloage minunări. C. PETRESCU, A. R. 12. ◊ Expr. (Învechit și arhaizant) A fi a minunare = a fi de mirare. N-ar fi de altfel de mirare ca tot acest Zaharia Duhu să aibă o vină mai mare, la care a minunare este că încă nu s-au gîndit. C. PETRESCU, R. DR. 169.

NECUNOSCUT, -Ă, necunoscuți, -te, adj. Care nu e cunoscut, despre care nu se știe nimic; ascuns, neștiut. O ajungea mintea ce are de făcut, însă față de o lume necunoscută pășea cu oarecare sfială. SADOVEANU, B. 75. Și din adînc necunoscut Un mîndru tînăr crește. EMINESCU, O. I 170. Dama necunoscută nu se pare a-ți fi compatriotă. NEGRUZZI, S. I 45. ♦ (Substantivat) Persoană pe care nu o cunoaște cineva. I s-a părut că necunoscuta-i surîde prietenos. C. PETRESCU, C. V. 19. Apoi bine, cucoană Chiriță, se poate să-ți lași copilele pe mîna unor necunoscuți? ALECSANDRI, T. I 123. ♦ (Substantivat, n.) Ceea ce nu se cunoaște, ceea ce nu e (încă) cercetat sau explorat. Izvorăște din necunoscut... cîntarea tainică de bucium. SADOVEANU, O. I 51. Pentru toți patru copiii... capitala era necunoscutul miraculos. C. PETRESCU, C. V. 12. Tocmai necunoscutul mă ispitește, necunoscutul în care locuiesc toate posibilitățile. REBREANU, P. S. 142.

MĂCAR adv., conj. I. Adv. 1. (Învechit și regional, urmat de prep. „de”, subliniază sensul optativ al propoziției) Ce bine ar fi (dacă...), fie să... Măcarî de le-ai învăța și tu să te spodobești! DOSOFTEI, V. S. septembrie 36r/4. Mâcară de ar fi fost cu putință o învățătură. . . să răsune la urechile tuturor. BIBLIA (1688), [prefață] 3/17. Si măcar de ar hotărî împreună asupra noastră amândurora și o moarte și într-un ceas. AETHIOPICA, 44v/19. Macar de-ar da Dumnezeu să mă mărit. ALECSANDRI, T. 330. 2. Cel puțin, barem, (regional) încaltea, batăr, (învechit și regional) încai ; fie (și), chiar (și). Să ți-ară fi și tată și mumă macară. CORESI, EV. 205, cf. 503. Îndemnă pre fiecene să o primească [scris: primescă] măcar poțin (a. 1644). GCR T, 111/9. Cine va lua piatra hotarului, sau măcar lemn... se va certa. PRAV. 40, cf. 114. Pot să dea bani turcilor și să puie domn strein, măcar și din feciorii de domn ce era la Țarigrad. IST. Ț. R. 5. Rugatu-se-au ca să o vază măcară. CANTEMIR, ap. GCR I, 358/21. Cei mai proști [să se spovedească] măcar o dată într-un an. ANTIM, ap. GCR II, 29/4. Măcar la bătrîneațe să mă pocăiesc. MINEIUL (1 776), 201r2/14. Slavă și dobîndire. . . sînt îndatorați Pururea să le ceară, până măcar să piară. VĂCĂRESCUL, IST. 254, cf. 249. Să fie măcar un cățel, sau un canar, pentru că trebuie oareșce să iubească un om. KOTZEBUE, U. 9r/18. Nu ajută nici patria, nici trebuințele orașului, cu nici un mijloc, măcar să dea din averea lui dintr-o mie una. GOLESCU, Î. 24 .Fieșcare ar voi să pătrunză măcar o parte a soartei sale. MARCOVICI, D. 3/22, cf. 245/1. Bine că au putut isprăvi macar unul. GRĂGHICI, R. 60/6, cf. 13/12, 23/16. Gramen. . . ar fi dorit ca macar călătoria să ție păn-la capătul lumii. ASACHi, S. L. II, 62. Tu știi. . . De mai pot trăi. . . măcar cîtu-i o clipeală! CONACHI, p. 103. Eu de aș fi în locul dumitale, aș căuta s-o mîngăi macar pentru dragostea nației. NEGRUZZI, S. I, 45, cf. 48. Ferice care lasă macar un dulce nume L-a patriei durere! ALECSANDRI, P. I, 224, cf. id. T. 302. Dar lăsați măcar strămoșii ca să doarmă-n colb de cronici. EMINESCU, O. I, 151. Să le dea și lor măcar un copilaș. CARAGIALE, O. II, 248, cf. VII, 458. Să aibă și el, ca toți oamenii, măcar o stîrpitură de fecior. ISPIRESCU L. 41, cf. 9. Măcar din deal, așa ca-n zbor, S-arunce ochii-n jos spre văi, Spre sat, spre casa lor! COȘBUC, F. 77, cf. id. P. II, 254. Îi mulțumea măcar cu o vorbă bună. REBREANU, R. I, 166, cf. 253. Cînd. . . vei fi mai bătrîn, măcar așa ca mine, vei înțelege deșertăciunea vieții. GALACTiON, O. 88. Bine c-am rămas macar cu băietul. SADOVEANU, O. IX, 39, cf. 139. D-apâi aveți răbdare, bre, pînă la anul macar, cînd v-o vini mintea. CĂLINESCU, E. O. II, 9. cf. id.79. Măi bădiță al meu dulce, Fă-mi cu ochiul cînd te-i duce, Măcar, bade, cu geana Să ies după dumneata! JARNIK-BÎRSEANU, D. 47. Las' să ardă macar satul, Dacă mi-i bețiv barbatul. SEVASTOS, C. 259. Mă, bădiță. . . Cînd mai vii tu pe la noi? Eu, mîndro, măcar și joi. BIBICESCU, P. P. 37. Puteai să stai la noi măcar șî două zile. ALR II 3 238/791, cf. 3 238/27, 29, 36, 76, 130, 365, 370, 514, 812. Fă-mă mamă cu noroc Și măcar m-aruncă-n foc. CREANGĂ, p. 235, cf. 218. De nu curge, macar picură, și cine mișcă tot pișcă. id. ib. 110. ◊ (În construcții negative, cu valoare de negație, adesea întărind pe „nici”) Muiaria ce-ș va piiarde dzeastrele nu va putea să-ș ceară de la bărbat, macar ceva să-i dea de hrană. PRAV. 136. Nu zisăși măcar un singur cuvînt. IST. CAROL XII, 76r/13. Nici frunzele măcar nu s-au turburat. BELDIMAN, N. P. I, 102/4, cf. id. E. 120/20. Nu sînt în stare de a prevedea nici măcar întîmplările zilei. MARCOVICI, D. 6/28, cf. id. C. 10/22, 13/17. Chip n-au fost a scoate din gura ei cuvînt macar. DRĂGHICI, R. 27/19, cf. 15/7, 26/1, 45/23. Se priveau unul pe altul, fără să pronunțe o vorbă măcar. FILIMON, O. I, 132, cf. 119, ALECSANDRI, T. 119. Azi nici măcar îmi pare rău Că trec cu mult mai rar. EMINESCU, O. I, 192, cf. 84,174, id. N. 77. Nu știi nici macar ceea ce vorbesc muritorii? CREANGĂ, P. 146. Piatra nici că se clinti din loc măcar. ISPIRESCU, L. 228, cf. 8, 27. Pentru ce, rogu-te, n-ai spus nici măcar un cuvînt despre o altă pasere de pădure. ODOBESCU, S. III, 33, cf. 22, 71. Nici măcar n-am căutat vrodată să-mi alcătuiesc în minte. . . figura lui bădița Costachi. VLAHUȚĂ, O. A. 428. în cinci ani n-a fost în stare să inspire soției sale măcar respectul elementar. REBREANU, R. I, 249, cf. 116. Vii de la Tarcău și te duci la Dorna, și nici macar nu ți-s caii în bună rînduială. SADOVEANU, O. X, 584. Ăștia nu sînt în stare să facă măcar un scaun. PREDA, M. 24, cf. 104. Nu, draga mea, nu pot să stau aici o clipă măcar! SBIERA, P. 25. În zi dă lucrătoare toate oasele mă doare, iar în zi dă sărbătoare nici un oscior măcar mă doare, se spune în batjocură la adresa celor care fug de muncă. Cf. ZANNE, P. II, 56, V, 394. ◊ (Pleonastic) Vițecraiul iaste datoriu a fi de față la toate aceste, fie măcar și fără gust. IST. AM. 72v/21, cf. 85v/20. ♦ (În corelație cu el însuși exprimă o alternativă) Fie. . . fie, sau. . . sau, ori. . . ori. Și noi înșine, care sîntem măcar domni, măcar bogați, măcar săraci, tot greșim. NEAGOE, ÎNV. 6/8. Avem și ținem puterea de a pune. . . giudeci și castelani, măcar unguri, măcar teutoni sau nemți, măcar de alt neam. ȘINCAI, HR. I, 345/10. (Întărit prin „și”) Ba încă, chiar. Nicolai vodă. . . să trimită oaste multă, măcară și singur să încalece și să meargă. AXINTE URICARIUL, LET. II, 157/24. În zadar se socotesc că cinurile. . . sau măcar și șeptrul pot avea pornire asupra inimii oamenilor. MARCOVICI, C. 42/5. Că-i om bun, Ioane, și nu-i drept să mai pătimească în zilele cîte le are; că multă năpastă i-a adus lumea, măcar și tu. POPA, V, 300. Să vă mai dăruiască Mult cu mult Ca apa din Prut; Măcar și ca Siretiu Că așa este adetiu. POP., ap. GCR II, 317. ** (În construcții negative) Nici chiar. Toate s-au sfîrșit, dar moartea, macar cu cruzimea sa, Legăturile iubirei n-au putut desființa. CONACHI, P. 195. 3. (învechit și popular) Fie și să. . ., chiar să. . ., chiar dacă. . . N-oi părăsi nicedinăoară a mă-nchina svintei icoane. . . macară nu vă placă voauă. DOSOFTEI, V. S. octombrie 63r/27. ◊ Loc. conj. Măcar de (sau să, dacă) = și dacă, chiar de, chiar dacă. Nu-și poate scumpăra sufletul lui, măcară s-ară da toată avuția și toată lumea. CORESI, EV. 74. Macar se-are hi și împărat. VARLAAM, C. 27. Oricine de va strica dobitocul altuia, macar de i-are fi fost și vinovat și de să va vădi, să plătească paguba celuia cu dobitocul. PRAV. 20. Macar de-are face neștine bani cît de buni. . . nu va putea să încapă în voia nemărui. ib. 77. Nu voi afla locul domnului macar să pieiu. N. TEST. (1 648), [prefață] 3r/25. Măcar de i-ar zdrumica și fărîme tot trupul, iar și-l va vindica (a. 1 654). GCR I, 167/4, cf. 223/11. Nu-i iaste grijă de moarte, măcar de ar cădea în mii de răotăți. MINEIUL (1 776), 186v2/36, cf. 19 r2/29, 84r1/16. Să vă deprindeți a vă lipsi de lucrul ce ați iubi cît de mult, macar de v-ar fi și cu lesnire de a-l câștiga. DRĂGHICI, R. 157/2, cf. 17/16, 29/2. Așa e lumea asta. . . nu poți s-o întorci cu umărul, măcar să te pui în ruptul capului. CREANGĂ, P. 223, cf. 152. S-a dus la bunică-sa acasă și i-a spus că nu mai merge la școală, măcar să-l taie. CARAGIALE, O. I, 132. Nu scap eu de tine, nici tu de mine, măcar de s-ar pune nu știu cine. ISPIRESCU, L. 63, cf. 215. Florico, ascultă, să știi că te iau de nevastă, măcar de-ar fi orice! REBREANU, I. 81, cf. 27. Am să mă duc, macar dacă și creapă petrile. ALR II 3 232/105, cf. 3 232/141, 219. (În corelație cu „dar” din principală) Măcar de-o fi să răbdâm de foame, dar nu ne mai trebuie plugul și caii lor. V. ROM. aprilie 1 956, 26. (Prin dislocare) Trufașii. . . încă macară și toate bunătățile s-ară face, întru deșertu se ustenesc. CORESI, EV. 13. Macar și pînă de șeapte ori. . . s-ai face aceasta, nemică nu iaste. VARLAAM, C. 211. N-are nici o vină, măcar și pre toți de i-ar fi tăiat. NECULCE, L. 215. Macar vîntul să mă bată Și soarele să mă arză, Numai badea să mă vază. RETEGANUL, TR. 98. ♦ Deși, cu toate că. Să rugă. . . cu inimă înfrîntâ și plecată, macar și nu cetisă ea scriptura. VARLAAM, C. 254, cf. 87. Pentru tine, măi bădiță, Mă teme cea măiculițâ Și nu-mi dă drumu în uliță; Măcar m-ar putea lăsa, Că dracu-ți are grija. JARNIK-BÎRSEANU, D. 409. Îți dă de toate, fără să-ț ceie bani, măcar îi om sărac. ALR II 3 246/130, cf. 3 246/27. ◊ L o c. c o n j. Măcar că (sau, învechit, că ce) = deși, cu toate că. Se cade a tot omul bine să viețuiască și cu bună ogoadâ cătră Dumnezeu, macar că ce au înțeles și samovolnicie. CORESI, EV. 24. Să va certa ca un suduitoriu, macar că aciaslea toate stau după voia giudețului. PRAV. 227. Păgînii. . . îș aduc aminte de D[u]mn[e]zău . . . măcar că lipseau departe de la D[u]mn[e]zău. BIBLIA (1 688), [prefață] 6/19. Aceasta au făcut și pre Orighen tare ca diamantul, măcar că era mai nainte plesmuit cu trup. MOLNAR, RET. 7/10. Matca [stupului] în căsuliile aceale goale. . . sloboade cîte un ou (măcar că unii zic că matca oauâ din luna lui făurariu pînă în octombrie). ECONOMIA, 178/7. Dar măcar că între ele par – așa întrolocate, Pute-vei zice că răul este și o bunătate? CONACHI, P. 284. Acum nu mă mai iubești ca atunci, măcar că eu tot aceea sînt. NEGRUZZI, S. I, 18, cf. 251. Nevinovate fie, [jocurile de cărți] Măcar că vini destule din ele pot să vie. ALEXANDRESCU, O. I, 192. Eu, nu-i vorbă, măcar că e așa de întuneric, deosebesc tare bine firele de mac din cele de năsip. CREANGĂ, P. 263, cf. 218. Tînârul, măcar că și-a întors privirile de multe ori pe calea umblată, nu a luat seama să mai vină cineva după el. CARAGIALE, O. I, 219. Nu mi-ai spus nimic, măcar că ți-am arătat dragoste și te-am cinstit. ISPIRESCU, L. 23, cf. 20. Dar moșia n-o dăm înapoi, că-i a noastră, măcar că n-am plătit-o. REBREANU, R. I, 133. M-ai salvat atunci, măcar că nu-mi erai cine știe ce prietin. C. PETRESCU, C.-V. 106. Nu ți-oi da guriță-n viiă, Măcar că mi-ai plăcut mie Și dorul tău mă mîngîie. TEODORESCU, P. P. 323. Au fugit necurmat, măcar că înapoia lui părea că se prăvále pămîntul și se prăpădește lumea de vuiete, țipete și trăsnete. SBIERA, P. 25, cf. ALR II 3 246/2, 29, 36, 76,192, 260, 298, 784. (În corelație cu „dar” sau „iar” din principală) Petru vodă, măcară că era frate mai mic, iară pentru blăndețele. . . sale mai mult plecat spre inimile a mai mulți. URECHE, LET. I, 101/8. Măcară că numai 10 săptămâni au domnit acest domn, dară mari folosinți au făcut. CANTA, LET. III, 188/9. Că, măcar că era grec, om străin, dar era om bun. NECULCE, L. 33, cf. 26. Măcar că Venere avu cinste într-acea vreme, dar birui și perși și nemți. VĂCĂRESCUL, IST. 262. 4. (Învechit și popular, în sintagme care au valoarea unor compuse) Măcar cine = a) oricine. Cf. ST. LEX. 217v/4. Măcar cine putea zice c-a-nebunit negreșit. PANN, E. V, 48/21. Cîtu-i țara românească Nu-i ca fat-ardelenească, Măcar cine ce gîndește. JARNIK-BÎRSEANU, D. 31, cf. 217, ALR II 3102/36 ; b) fiecare (Mărtănuș-Tîrgu Secuiesc). Cf. ALR I 296/200. Măcar ce = orice. Omul ce va fi den-afară de minte, macar ce greșeală are face nu să va certa. PRAV. MOLD. 146v/9, cf. 24v/5. Pre cela ce-l vor certa pentru furtușag macar ce certare micșoară are fi pățit (a. 1646). GCR I, 120/33. Cînd ștați a vă ruga, iertați, măcar ce aveți pre cineva. N. TEST. (1 648), 56v/6, cf. 18v /33. Mai bine poți ținea într-însul bucatele, decît în măcar ce groapă. ECONOMIA, 59/18. Despre suliță nu era sminteală Că măcar ce faur o știa face. BUDAI-DELEANU, T. V. 42, cf. 120, ALR I 1 557/144, 150. (Cu intercalarea unei prepoziții între adverb și pronume) Rar se-ntîmplă creștin drumeț să treacă pe lîngă așa bătrînă nevoiașă și să nu se-ndure măcar cu ce. CARAGIALE, S. N. 253. Măcar cît = oricît. Cela ce va fura den casa stăpînu-său lucru macar cît de puțin. . . să va certa mai cumplit. PRAV. MOLD. 19r/8. Cuvînt măcară cît de prost de H[risto]s. . . să nu cumva să auză (a. 1 648). GCR I, 133/41. Dacă face un domn obiceiu măcar cît de rău, alții pre urma lui prea lesne făcu pe obiceiul acela (a. 1 792). GCR II, 25/16. Unele lucruri [scris: lucrui] singure de sine așa sînt de rîs, cît, macar cît de mîhnit de ar fi cineva, totuși trebuie să rîdă. ȚICHINDEAL, F. 108/13. Măcar cum = oricum. Veri dobitoacele ar zbura, veri pasirile s-ar încorna și s-ar pedestri, macar cum aminte nu-i iaste. CANTEMIR, IST. 103. (În corelație cu „tot” sau „dară” din principală) Măcar cum era de mic, dar tot i-au ișit înainte și i-au făcut urație. NECULCE, L. 292. Măcar cum se vor face, dară așa trebuie orînduite și întocmite paturile. ECONOMIA, 219/22. Măcar unde = oriunde. Toate morile împregiurul otarelor acelora făcute și cele de a se face măcar unde. . . le lăsăm spre folosul fraților acestora. ȘINCAI, HR. I, 270/35, cf. 15/31. Fasolea. . . oloagă se poate semăna măcar unde. ECONOMIA, 44/10. Măcar care = a) oarecare, cineva. De-ar fi niște pețitori, Cheamă-i, maică, pe la noi, Să le dăm și de mîncare, Doar m-a cere măcar care. HODOȘ, P. P. 198. Frunzuliță ș-o lalea! Dureri D-zeu să-i dea Casă fără macar care. BIBICESCU, P. P. 136. C-oi vini io mai pă urmă, Să nu zîcă macar sine, C-am vinit io de vro frică. ALEXICI, L. P. 4 ; b) oricare. Cf. ALR I 280/273, 576, 582 ; c) fiecare. O mîncat măcar care cît o vrut. ALR I 296/180, cf. ib. 296/249. II. Conj. (Prin nordul Transilv.) Ori, sau. Să cîntă, macar plînje. ALR I 82/273. Scîndură covînată macăr strîmbă. ib. 1851/283, cf. ib. 1504/283, 1508/283, 1604/283. – Accentuat și: (Transilv.) măcar. – Și: (învechit și regional) macár, măcáră, (învechit) macáră, (regional) măcăr adv. – Din m. gr. μακάρι „să dea Dumnezeu!, fie !” Cf. bg. макар.

MIC, -Ă adj. (În opoziție cu m a r e) I. (Indică dimensiunea) 1. Care este sub dimensiunile mijlocii obișnuite; de dimensiuni sau de proporții reduse (considerate în mod absolut sau prin comparație). Căzu o piatră den ceriu. Mică era și în vedeare. Însă nime nu o putea rădica (a. 1 550-1 600). GCR I, 8/9. Adecă corabiia cît fiind și de iote vîntu o adăpostim, întorcîndu-se cu mică cîrmiță (a. 1 569-1 575). id. ib. *9/33. Domnul. . . și de ceale păsări mici grijaște-se. CORESI, EV. 220, cf. id. TETR. 30. Grăunțul de muștariu carele cîndu-l samănă în pămînt mai mic iaste de toate semințele care-s în pămînt. N. TEST. (1 648), 45T/21. Mici bucățeale să fiu demicat. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 109v/9. Acestu Bertold era într-acest chip: mic la obraz, căpăținos, gogonețu ca o bășică, frunte zgîrcită (a. 1 779). GCR II,118/23. Adă-mi aice hărțile cele mici. DRĂGHICI, R. 18/10, cf. CONACHI, P. 261. Ca voi mici lăcrămioare N-are-n lume nici o floare Miros dulce. ALECSANDRI, P. I, 122. S-ascult de glasul gurii mici. EMINESCU, O. I, 191, cf. 132. Avea. . . niște ochi mici și cenușii, hogaș. DR. II, 120. Ochii ei mici nu părăseau o clipă pe nevasta lui Lipan. SADOVEANU, B. 53. Tunuri mari și tunuri mici, La tot tunul cinci voinici. JARNIK-BÎRSEANU, D. 321. Mîndra mea cu ochii mici Mă face să vin pe-aici. ȘEZ. I, 267. Ușa mică. ALR I 657/805, cf. 1372/305, 1826/896, ALR II/I h 269, II/I MN 149, 3 932/791, ALR II 6 446/346. Buturuga mică răstoarnă carul mare. ZANNE, P. I, 128, cf. 100, 173. Aluatul mic într-o covată toată frămîntătura o dospește. id. ib. III, 439, cf. 492, VI, 513. Acul este mic, dar scumpe haine coase. id. ib. V, 1. (Substantivat) Răsar maică două steli. . . Cea mai mari tot plîngea, Cea mai nică așa dzicea. MAT. FOLK. 1 317. ◊ (Învechit) Lume (sau lumea cea) mică= microcosm. Den patru iar(ă)ș materii aseamene stihiilor să face și lumea cea mică, omul (a. 1 683). GCR I, 260/14. Literă mică = minusculă. Degetul (cel) mic = degetul cel mai scurt și mai subțire. Și tremeate Lazar să-și ude cel deaget mai mic într-apă. CORESI, ap. GCR I, 31/1. Degetul mînii drepte au pus mai întâi pe închietura degetului mic. DRĂGHICI, R. 55/17. Și inelul scump i-l scoate de pe degetul cel mic. EMINESCU, O. I, 79, cf. ALR II 2 188/537, 575, 723. (E x p r.) A avea (pe cineva) la degetul (cel) mic = a) a dispune de cineva cum vrei; b) a fi cu mult superior altuia. A avea (sau a fi ceva) în degetul (cel) mic = a cunoaște (ceva) temeinic, cu de-amănuntul. Uscățiv, așa cum este, gîrbovit și de nimic, Universul fără margini e în degetul lui mic. EMINESCU, O. I, 132. (Neobișnuit) A lăsa (pe cineva) la degetul cel mic = a întrece (pe cineva) ca valoare, cunoștințe etc. Minerva, zeița înțelepciunii, vorbi și ea despre a ei falnică înfățișare, cu niște graiuri ce-ar fi lăsat la degetul cel mic pe cea mai limbută teleloaică. ISPIRESCU, U. 8. (Mai ales în construcții negative) A pune (pe cineva) la degetul cel mic sau a schimba (pe cineva) cu degetul cel mic = a disprețui (pe cineva). Cf. ZANNE, P. II, 108, 109. (Substantivat, în l o c. a d v.) În mic = pe scară redusă, fără amploare; după un plan restrîns. Aceste cercări făcute în mic nu ar ținea multă cheltuială. I. IONESCU, C. 171/24. ◊ E x p r. (A fi) mic Ia os = (despre oameni, în opoziție cu c i o l ă n o s) (a fi) de constituție delicată. Slăbuț, timid, mic la os, cam deșirat la trup, cu pielea străvezie, ochii lui spălăciți și visători spuneau singuri cît de greu va putea s-o ducă băiatul acesta în lupta pentru pîine. BASSARABESCU, S. N. 26. A face ochii mici = a) se spune despre un om obosit (care este pe punctul de a adormi). Cf. ZANNE, P. II, 364; b) se spune despre un om care se preface că nu vede. id. ib. ◊ (Ca determinativ, urmînd după un nume de animal sau de plantă, indică specii sau varietăți ale acestora) Urzică mică. ALR I 1 945/677. Sturz mic. ALR II 6217/2. Privighetoare mică. ib. Gîndac mic. ib. 6 573/836. Cărăbuș mic. ib. 6 573/414. Tîrfoi d-ăl mic. ALR SN III h 658/2. ♦ (Despre nume de materie sau colective) Cu părțile componente mici (I 1) sau foarte mici; fin. Făină mică. ALR I 1 372/28, cf. 223, 265, 363, 370. ♦ (Despre mers) Cu pași mici (I 1) (și grăbiți). A trecut pe subt poarta de triumf, în trapul mic al cailor, un lung alai de trompete. CAMIL PETRESCU, O. II, 354. 2. (Despre terenuri, teritorii, așezări omenești etc.; în opoziție cu î n t i n s, v a s t) Care ocupă o suprafață redusă; puțin întins, redus. Pomeniiu-te din pămîntul Iordanului. . . de păduri mici. PSALT. 80. De să va afla unul. . . să fie luat mai mic pămînt și mai prost, acolia să să socotească. PRAV. 2, cf. N. COSTIN, ap. GCR II, 13/16. Satu-n vale pe-o colină Mic și vesel. COȘBUC, F. 124. Spărtura pînă e mică trebuie cîrpită. ZANNE, P. III, 376. Sătul mic și rotocol, îi dau și curînd ocol, se spune despre bețivi, id. ib. VI, 301. ◊ (Intervine și ideea de importanță redusă) Oraș mic, cu o cetate. GOLESCU, Î. 7. Românii. . . întemeiară deosebite staluri mici. BĂLCESCU, M. V. 7. ◊ (După nume proprii servește la formarea unor toponimice, indicînd, adesea, și vechimea, posterioară toponimicelor compuse cu mare) Mearseră în Asiia Mică. DOSOFTEI, V. S. septembrie 6v/32. Numai pe Tîrnava Mică Am o mândră ibovnică. JARNIK-BÎRSEANU, D. 23. Diviciorii Mici. Hálînga Mică. 3. (Despre încăperi, recipiente etc., în opoziție cu î n c ă p ă t o r, c u p r i n z ă t o r, s p a ț i o s) (Prea) puțin încăpător, puțin spațios, cu volum redus. Că nu se putea ascunde lumina ceaia marea a înțeleptului soarelui derept, întru o casă mică. CORESI, EV. 57. Ceia ce vor avea mierță sau veadre sau alte măsuri. . . mai mici decît cum au fost obiceaiul de vac. . . să-i ciarte cu bătaie. PRAV. 17. „Puiul”, cea mai mică barcă a vaporului, era legată la scară. BART, E. 184. În butilce mice, vinul cel mai bun (= și cei modești pot realiza lucruri mari). ZANNE, P. IV, 187. ◊ Casa (cea) mică v. c a s ă. 4. (În opoziție cu l u n g) Scurt. Creion mic. (Regional) Pieptene mic = pieptene cu dinții scurți și deși; pieptene des. Cf. ALR II/I 3 394/ 284, 762, 833. ♦ (Substantivat, m.) Fel de mîncare din carne de vacă tocată, condimentată și friptă pe grătar în bucăți de forma unor cîrnăciori; mititel. Mîncă însă totul, toți micii și toată pîinea. PREDA, R. 90. 5. (În opoziție cu î n a l t) Care nu atinge înălțimea normală, mijlocié; scurt, mărunt, scund; necrescut. Zachei. . . se nevoiia și jăluiia să vază pre el cine iaste, și nu-l putea vedea de mulțimea nărodului și derept crescutul său, că era mic. CORESI, EV. 450. Nu pute în grabă încăleca Ștefan Vodă, fiind om mic. NECULCE, L. 10. Văzîndu-mă așa mic și ovilit, mi-au pus numele Tăndalâ. NEGRUZZI, S. I, 247. Ș-acolo sub fagii mici Sînt morminte de voinici. JARNIK-BÎRSEANU, D. 314, cf. 76, 175. Mic la stat, Mare la sfat. ZANNE, P. II, 435, cf. ALR I/I h 61, ALRM I/II h 95. Îi mic de trup. ALR II 3185/551, cf. 3 185/876. ◊ (Întărit prin repetiție) O văzu spăimîntată. . . cu buzele tremurînd, cu umerii ghemuiți, cu picioarele goale, așa de micâ-mică și de dezarmată. TEODOREANU, M. II, 19. 6. (Despre ape, gropi, prăpăstii etc. în opoziție cu a d î n c) Care are adîncime (și lățime) redusă. Mă scăldam în gîrlă, eram tocmai la apa mică. DELAVRANCEA, ap. TDRG.7. (În opoziție cu lat) Îngust. Pălărie neagră cu marginile foarte mici. CHEST. V 165/86. 8. (în opoziție cu gros) Subțire. Ea zîmbind își mișcă dulce a ei buze mici. EMINESCU, O. I, 79. ◊ (Regional) Untură mică = slănină. Cf. ALR I 749/283. II. (Despre ființe) În vîrstă fragedă, abia născut; (în opoziție cu m a t u r, v î r s t n i c) tînăr, nevîrstnic. Mance, carele apleacă prunci mici. PRAV. 99. Mic să cheamă pănă în 25 de ani și de acolia înainte să cheamă mare. ib. 258. Pruncii lor cei mici. DOSOFTEI, PS. 48/16. Văzui astă noapte un vis unde-mi aduse Apolon Dumnezeu un cocon mic (a. 1799). GCR II, 166/27. Cînd era mică a căzut din scrînciob. NEGRUZZI, S. 59. O vulpe de ani mică, însă de minte mare. ALEXANDRESCU, ap. HELIADE, O. II, 109. De la o boală ce-am avut cînd eram mic, mi-au schimbat numele din Stan în Ipate. CREANGĂ, P. 149. Eram mic cînd mă lua Ștefan cel Mare în desaga de la oblîncul șeii. DELAVRANCEA, O. II, 246. M-am gîndit la mine, la mine cînd eram mic. SAHIA, N. 32. Secretarul raionului îl cunoștea de cînd era mic. PREDA, D. 104. Cîtu-i copila de mică, Bate-o ș-o pune la furcă. JARNIK-BÎRSEANU, D. 389. Se ține după. . . ca dracul după copil mic, se spune despre pisălogi. ZANNE, P. VI, 612, cf. II, 73. ◊ (P. e x t., determină termeni ca „vîrstă”, „copilărie” sau echivalente ale acestora) El în vrîstă mică și-a pierdut părinții. VĂCĂRESCUL, IST. 247. Întîmplîndu-se să. . . fie fiul. . . în mică copilărie. PRAVILA (1814), 142/11. El din mica copilărie au fost dat cătră aceste,. DRĂGHICI, R. 73/23. Din copilâria-ți mică Crești ca scumpă floricică. VĂCĂRESCUL, P. 550/1. Mă cunoaște din mica mea pruncie. ALEXANDRESCU, O. i,I 157. Din mica copilărie a lui. ALR II 3177/605. ♦ (De obicei la comparativ sau la superlativul relativ) Mai (sau cel mai) tînăr; s p e c. care este cel mai tînăr dintre mai mulți frați, considerat în raport cu aceștia. V. m e z i n (1). Mic era întru frații miei și mai tîrăru întru casa tatălui mieu. PSALT. 309. Adună tot cel fecior mic și se duse întru o parte. CORESI, EV. 20, cf. 23, 25. Căzu soartea spre fiiul ei cel mai mic (a. 1600-1625). GCR I, 66/40. Au rădicat pă feciorul cel mai mic. . . domn în locul tătîni-său. IST. Ț. R. 50. Fiul craiului, cel mai mic. . ., iese afară în grădină. CREANGĂ, P. 189. Se și însoți cu fata cea mai mică. ISPIRESCU, L. 8. Fratele cel mai mic. JARNIK-BÎRSEANU, D. 310. ◊ (Substantivat) Orice s-ar zice, fiu îi era și ăl mic. ISPIRESCU, L. 37. Cele două mari Ce-s surori primari, Cînd fu de cu seară Către cas' plecară Pe mica o lăsa. MARIAN, INS. 342. Te plîng surorili Pe toati cărărili Și te plîngi cea mai ńică. MAT. FOLK. 1 318, cf. ALRM I/II h 225, ALRM II/I h 187. ♦ (Substantivat) Copil; tînăr. Giudețul iaste datoriu să micșureadze certaria celui mic, cînd va greși. PRAV. 261. Emisiune pentru cei mici. SCÎNTEIA, 1951, nr. 1954, cf. ALRM I/II h 259. ◊ E x p r. De mic = de copil, din fragedă vîrstă; de micuț. Aceasta de mică fusease măiestrie drăcească. DOSOFTEI, V. S. octombrie 55r/13, cf. noiembrie 113v/35, MINEIUL (1 776), 45r2/6. Că de mic am pribejit, Tot în streini am trăit (a. 1 820). GCR II, 233/23. Stările avute și-au crescut copiii prin profesorii străini. . . trimițîndu-i apoi de mici în străinătate. HELIADE, O. II, 43, cf. 76. Robinson, precum știți, de mic au luat re creștere. DRĂGHICI, R. 72/28, cf. 30/11. În amar trăind de mică, Ochi-mi plîng, sufletu-mi geme. ALECSANDRI, P. I, 16. Crescînd în mînăstire de mici, nu vor să mai trăiască în lume. BOLINTINEANU, O. 320. Încă de mic Te cunoșteam pe tine. EMINESCU, O. I, 175. O ocrotea fiindcă o crescuse de mică. BRĂESCU, A. 23. De mic îi tot dedea Ajutor bun de putere Și cuvînt de mîngîiere. ALECSANDRI, P. P. 196. Pentru ca omul să aibă un suflet bun, trebuie deprins de mic a lucra fapte bune. ȘEZ. III, 237. Copilul ca copaciul, cînd de mic se strîmbă, anevoie se mai îndrepteazâ. ZANNE, P. II, 73. ♦ (Familiar, la vocativ) Termen dezmierdător sau ironic cu care se adresează cineva unui bărbat. Ei, dar știi că ești îndrăzneț de tot, micule? REBREANU, I. 105. Nu! hotârît, nu dansez! decise Ioanide cu o seriozitate comică. – Micule, nu rîde de mine! CĂLINESCU, S. 791, cf. 605. ♦ (Substantivat, în corelație cu mare, adesea în expresii) Toți, toate, toată lumea. Mărrturisescu micilor și marilor. . . de cealea ce prorocii dziseră. COD. VOR. 80/12. Blagoslovit-au temuții de Domnul" mici cu mari. PSALT. 244. Aceastea stau mărturie micilor și marilor. CORESI, L. 129/3. Și le sparse cetățile și le arse casele și-i junghea de în mic până în mare. MOXA , 361/22. Le-am scos afară la lumină, ca să le înțeleagă și mici și mari (a. 1 642). GCR I, 94/22. Nu faceți fățărie la giudeațe, nici giudecați pre voia a mare sau a mic. EUSTRATiE, PRAV. 10/3. Stau mărturisind aceastea a mic și amare. N. TEST. (1648), 169v/34. Să strînsease ca albinele, cu mici, cu mare, de plîngea pre iubitul păstoriu. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 157v/20. Sf[în]ta scriptură cunoscută să face și la mari și la mici. BIBLIA (1 688), [prefață] 8/9. Mergea de săruta mîna domnului de la mare pînă la cel mai mic. IST. Ț. R. 8 .Au poftit pe toată boierimea. . . de la mic pîn' la mare. NECULCE, L. 69. Cu mic cu mare, țara era în arme toată. HELIADE, O. I, 222. Mari și mici să îmbulzea. PANN, E. II, 69/3. Ordonă să se ridice îndată mic și mare. . ., ca să prinză pe fugari. NEGRUZZI, S. I, 108. Atunci mulțimea, cu mic, cu mare. . . strigară într-un grai. ISPIRESCU, L. 40. Mă înjosiră, mă loviră, Cu mici, cu mari mă răstigniră. MACEDONSKI, O. I, 38. Dl. subprefect. . . a lăsat poruncă să scoatem lumea. . . cu mic cu mare. D. ZAMFIRESCU, V. Ț. 147. Să iasă. . . Frică înfricoșată, Spaimă înspăimîntată. . . Afară le-am dat, Peste mic – mare le-am aruncat. PAMFILE, B. 43. Bețivul, de mic și mare, în sat E cu degetul arătat. ZANNE, P. III, 473, cf. 93, IV, 92. III. (Indică sau sugerează durata) Care durează puțin; scurt. Într-acea mică dată, în clipala ochiului vădzu pruncul naintea sa. DOSOFTEI, V. S. decembrie 237v/12. S-au dus. . . nu departe de cetate ca la un ceas mic. DIONISIE, C. 185. Nevoia însă atîta l-au silit. . . să facă. . . o mică călătorie. DRĂGHICI, R. 57/10. Pacea se așăzâ în țară pentru o mică vreme. ARHIVA, R. I, 117/11. Iară noi? noi, epigonii?. . . Simțiri reci, harfe zdrobite. Mici de zile, mari de patimi. EMINESCU, O. I, 35. Pentru mîndra care-mi place Trei zile la domni aș face; Da pentru care-i urîtă Una mică-mi pare multă. JARNIK-BÎRSEANU, D. 11, cf. 130, 213. Primăvara-i noaptea mică. HODOȘ, P. P. 54. Cini ari ibovnică Mult îi pari noaptea mică. MAT. FOLK. 1379. IV. (Arată cantitatea) 1. (În opoziție cu m u l t, a b u n d e n t) Puțin, redus, limitat. 2. (Despre numere, despre valori care pot fi exprimate numeric) Redus (ca număr, ca proporții); puțin numeros. Să fie dzilele lui mici. PSALT. 235. Toate aceastea nu cu mici sau cu puține cheltuiale. . . s-au tipărit și s-au făcut (a. 1691). GCR I, 290/23. Nu te bucura la câștiguri mici, pentru că, cu un rac, tot sărac. NEGRUZZI, S. I, 249. Eroul nostru vedea o națiune mare zbuciumîndu-se sub apăsarea unei clase mice. HASDEU, I. V. 35. Acest popor mic. . . de-a lungul străvechii sale istorii a arătat lumii întregi că nu-și pleacă capul în fața nici unui asupritor. CONTEMP. 1953, nr. 373, 6/2. Calorie mică = cantitate de căldură necesară pentru ridicarea temperaturii unui gram de apă cu 1°C. Cf. MACAROVICI, CHIM. CANT. 132. ♦ (Despre prețuri, în opoziție cu r i d i c a t) Scăzut. Y. (În opoziție cu p u t e r n i c, t a r e, i n t e n s, indică intensitatea) Puțin intens; slab, scăzut, redus. a) (Despre lumină, stări termice, curenți de aer etc.) Și făcu Dumnezeu doao lumini. . . și lumina mai mică să slujească nopției. PALIA (1 581), 15/7. Cea mai mică suflare ne doboară. MARCOVICI, C. 16/24. b) (Despre glas, voce, sunete, zgomote etc.) Cel mai mic sunet ce auzea îl înspăimînta. DRĂGHICI, R. 40/5, cf. 64/1. Începu cu vorbă mică Pentru băiatul să zică. . . Proverburile aceste. PANN, P. V. III, 472/11. Din frunzișurile grele. . . Tot mai vin Glasuri mici de păsărele. TOPÎRCEANU, B. 39, cf. 5. Glasul Olguței era mic, dar pur. TEODOREANU, M. II, 142. Vocea ei mică, moale, de cristal lichid, îl fermecă. CSMIL PETRESCU, O. III, 83. Se auzeau zarurile cu zgomot mic. DEMETRIUS, A. 196. c)(Despre ritmul de mișcare sau de deplasare) Viteză mică. d) (Despre vînt, cutremure și alte fenomene naturale) Cutremur mic. e) (Despre sentimente, senzații etc.) Durere mică. Bucurie mică. VI. (Arată calitatea, valoarea; adesea precedă substantivul și poartă accentul în frază) 1. (În opoziție cu î n s e m n a t, i m p o r t a n t, p r i n c i p a l) Fără (prea) mare valoare, lipsit de importanță; neimportant, nesemnificativ. De amu aceale multe și nevindecate boale plecară-se ție, domn a toate cu cît mai vîrtos aceștii neșchită și mai mică? CORESI, EV. 227, cf. 239. Folosul acestor mici învățături adevărat puține sînt, iară așa iale sînt bune (a. 1642). GCR I, 94/8. După tocmala. . . mării sale domnului datu-s-au învățătură, și mie unui mai mic și nice de o treabă a măriii sale rob. EUSTRATiE, ap. GCR I, 119/21. Carele va găsi pre marginea unii ape. . . fiece lucru ver mare, ver mic.. . acesta de nu-l va mărturisi, nu va avea nice o certare. PRAV. 39. Cealealálte lucruri mici aduc folosințele. BIBLIA (1688), [prefață] 7/53. Cei doi bani mici ai văduvii (a. 1700). GCR I, 337/12. Să întoarce înapoi fără a zice cel mai mic cuvînt. BELDIMAN, N. P. I, 94/9. Toți preanumărații. . . nu se socotesc decît o mică soțietate făcătoare de bine. HELIADE, O. II, 12. Mijlocul lanțului celui nemărginit al ființelor care. . . se pogoară pînă la cea mai mică și proastă viețuitoare. MARCOVICI, C. 11/12. Să nu întîmpine acum atîte greutăți, pănă și cele mai mici. DRĂGHICI, R. 101/27, cf. 115/24. Și eu sînt mică parte din trista omenire. ALEXANDRESCU, M. 4, cf. 5. Dacă pentru cel mai mic lucru ar fi să se tot mînie unii și alții. ALECSANDRI, T. I, 156. Vor căta vieții tale Să-i găsească pete multe, răutăți și mici scandale. EMINESCU, O. I, 134. Mi-a vorbit aseară De lucruri mici și fără importanță. MINULESCU, V. 143. Riscurile sint mici, în schimb perspectivele deschise sînt reale. CAMIL PETRESCU, O. III, 145. Dintr-o meserie cît de mică Dacă nu curge, tot pică (= omul care știe o meserie nu moare de foame). ZANNE, P. V, 408, cf. 475, III, 543, IV, 604. ◊ (Popular) Prînzul (cel) mic = prima masă, de dimineață, pe care o iau țăranii aflați la muncă, în cursul verii; timpul zilei cînd se ia această masă. Pe la prînzul cel mic cheamă pe mătușa Măriuca lui moș Andrei la noi. CREANGĂ, A. 60, cf. MARIAN, S. R. I, 107, DAMÉ, T.2 50, H II 262, V 394, VIII 22, 260, X 32, XII 173, XIII 116, XIV 307, 416, XV 100, xvi 117, 160, 238, 296, CHEST. VIII 2/9. (Regional) Masă mică = una dintre mesele de la nuntă la care se mănîncă, de obicei, numai pîine, sare și rachiu. MARIAN, NU. 368. (Regional) Cartea mică = abecedar. Cf. ALR II 3 744/29. ◊ E x p r. A se face sau a deveni (mai) mic = a deveni umil, timid. Devin tot mai mic față de dînsa. IBRĂILEANU, A. 101. A se lăsa mai mic = a) (învechit) a deveni mai modest, mai nepretențios. Să cade într-acel ceas ce au suduit să-și tocmească lucrul și să să lase mai mic, căindu-să ce au făcut. PRAV. MOLD. 125r/5; b) a ceda. Cînd să va lăsa bărbatul mai mic și să va prinde cu chizeșie, cum nu-ș va face muierii nice o răutate și încă-i va face și zapis, atunce giudețul să i-o dea pre mînă. PRAV. 155. ◊ (Substantivat) Iară sîmbătă din al optul ceas să se oprească de toate lucrurile, de marile și de micile (a. 1 640). GCR I, 89/31. ♦ De gravitate redusă. Să cunoaște care-i sudalmă mare și mică. PRAV. 229. 2. (Despre oameni și manifestările lor, în opoziție cu nobil, generos) Lipsit de noblețe, de generozitate; meschin. Bine faci că nu te arăți mic la suflet. DRĂGHICI, R. 91/10, cf. 73/18, 156/11. Ura, interesul, pisma, toate patimile cele mici trăiesc încă. ARHIVA R. I, IV/3. Meschine interese ce-n mici inimi locuiesc. ALEXANDRESCU, M. 164, cf. 5. La niște astfel de oameni le zicem mișei ori mici la suflet. ISPIRESCU, U. 63. Oh! cît de mică, de stupidă, de stricată e lumea. GHEREA, ST. CR. I, 109, cf. ZANNE, P. II, 441. 3. (Despre mintea, inteligența oamenilor) Cu posibilități reduse; îngust, redus, prost. Suflet slab și minte mică. . . acest principe tîrîtor muri peste puțin timp în exil. HASDEU, V. 208. E mare și stogos Dar la minte mic și prost. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 180. 4. Care ocupă un loc inferior, modest într-o ierarhie. Întru această troiță nece urul nu iaste ... nece mai mare, nece mai mic. PSALT. 337, cf. 336. Și singuri văm sta înainte de ne văm judeca cu frică și cu cutremur. . . ori mare, ori mic, ori boiarin, ori slugă. CORESI, EV. 37, cf. 39, 41, VARLAAM, ap. GCR I, 104/13. Ștefan Vodă au strins boiarii și mari și mici. URECHE, ap. GCR I, 70/24. Vreun om di cești mai mici și proști. PRAV. MOLD. 159r/7. Iară de vreame ce acesta, ce va grăi acest cuvînt, iaste mai mic decît acela ce aude acesta cuvînt, atunce să va certa ca un suduitoriu. PRAV. 227, cf. 271. Dară cine ar zminti pre unul de acești mici. . . să să îneace într-adîncul mării. N. TEST. (1 648), ap. GCR I, 127/14. Socotiți să nu obidiți pre vreunul dentru acești mici (a. 1 693). GCR I, 309/20. Trecut-au sol mic de la Ieși. NECULCE, L. 143. Om mic fiind și smerit. ANTIM, P. 4. Credința tuturor boierilor noștri a mari și a mici (a. 1 805). URICARIUL, XXV, 4. Braslele se alcătuiau de oarecare slujbași mai mici ai țării. BĂLCESCU, M. V. 10. Cine-i mic, vrea a fi mare. Căci domnia-i dulce pom, Care farmecă pe om ! ALECSANDRI, P. II, 107. Își luă ziua bună. . . de la toți boierii cei mari și cei mici. ISPIRESCU, L. 4. Modul de dezvoltare al industriilor mijlocii și mici. PETICĂ, O. 469. Și s-au stins și Hrîncu și Huru și Dajbog, cu toții, boieri mari și mici, bătrîni și tineri, pînă la unul. DELAVRANCEA, O. II, 14. Cîteva zeci de mici negustori au fugit. CAMIL PETRESCU, O. III, 202. Cînd mor oameni mai mici, Trag clopotul de calici. MARIAN, Î. 96. ◊ (Substantivat) Voru înviia morții. . . și micii și marii și derepții și păcătoșii (cca 1 550). CUV. D. BĂTR. II, 454/29. Să nu se preaînalțe spre ceia mai micii și mai slabii. CORESI, EV. 93, cf. 41, 180. Și întru cei mai mici agiunge lumina. . . de lumineadză (a. 1 645). GCR I, 114/29. Cînd să va prileji cela ce fuge să fie om de gios și cela ce-l goneaște să fie boiarin, atunce poate să ucigâ boiarenul pre cel mai mic, ce fuge. PRAV. 124. Să va spînzura și boiarinul ca și cel mai prost: iară furcile boiarinului să fac mai înalte decît a celui mai mic. ib. 289, cf. 288. Cel mai mic s-au Bl[ago]s[lo]vit de la cel mai mare. N. TEST. (1 648), 295v/6. Nu fățări nice a mic, nice a mare, nice a văduvă (a. 1 650-1 675). GCR I, 193/23, cf. BIBLIA (1 688), [prefață] 8/9. Cu numele că-s de neam bun, Cum vor, pe cei mici supun. MUMULEANU, ap. GGR II, 249/6. Și cel mic și cel mai mare înaintea lui ca praful se șterge dintr-o suflare. CONACHI, P. 272. Fii bun, mare vornic și îngăduie mai micului d-tale să stea lîngă jupîneasa Leana. VISSARION, B. 284. Se bat cei mari și rabdă cei mici. ZANNE, P. IV, 424. Mic burghez v. b u r g h e z. Mica burghezie v. b u r g h e z i e. Mica producție de mărfuri v. p r o d u c ț i e. ♦ (Substantivat; la comparativ, de obicei urmat de un adj. pos.) Subaltern (considerat în raport cu superiorul lui ierarhic). Ascultă pe mai marele tău, stăpînește pe mai micul tău. ROMÂNUL GLUMEȚ, 29. Mai mare peste cei mai mici Și staroste de calici, se spune despre cei care se mîndresc prea mult cu slujba neînsemnată pe care o au. ZANNE, P. IV, 633. ♦ (Ca determinant pe lîngă substantive nume de rudenie, indică gradul de rudenie în sintagmele) Unchi mic (sau lele mică) = vărul (sau vara) tatălui (sau a mamei), în raport cu copiii acestora. Cf. TDRG. Socru mic (sau soacră mică) = nume dat (în ziua căsătoriei a doi tineri) tatălui (sau mamei) miresei. Nun mic (sau nună mică) - fiecare dintre persoanele care asistă ca martori de mai mică importanță la săvîrșirea unei cununii. Cf. MARIAN, NU. 208. – Pl.: mici, (rar, f. și) mice. – Probabil lat. *miccus, cf. DHLR I, 201, CADE. Cf. lat. m i c a, cf. PHiLiPPIDE, P. 46.

MINUNARE s. f. (Astăzi rar) Faptul de a (s e) m i nu n a; surprindere, uimire. Cf. m i n u n a (3). -Și nu știa cine iaste acesta și cu ce tocmeală atinsese de coșciug, însă cu multă minunare aștepta să vază ce vrea să fie. CORESI, EV. 347, cf. POLIZU, PONTBRIANT, D., DDRF. A dat drumul și la rîșnița feluritelor sale gălăgioase și mult pisăloage minunări. C. PETRESCU, A. R. 12. ♦ L o c. a d v. (Regional) A minunare = de mirare, surprinzător. N-ar fi de altfel de mirare ca tot acest Zaharia Duhu – să aibă o vină mai mare, la care a minunare este că încă nu s-au gîndit. C. PETRESCU, R. DR. 169. - Pl.: minunări. – V. minuna.

UDA (ud) I. vb. tr. 1 A face ud, a muia în apă, a stropi cu apă sau cu alt lichid: o vulpe hitleană nemeri de-și uda coada în apă și scutura pre foc de vrea să-l stingă (MX.); grădinarul... îi puse să lucreze la pămînt, să care apă, să ude florile (ISP.); udă întîiu grădina ta și, de-ți mai rămîne apă, udă și pe a vecinului (ZNN.); cu lacrămile mele așternutul mieu voiu uda (DOS.) 2 A curge printr’un loc: Dunărea udă șase țări pînă la vărsarea ei în mare 3 A stropi cu urină. II. vb. refl. 1 A se face ud: sus! părinte, sus! că se udă cărțile (SB.); ce șade în apă și nu se udă? (GOR.), ghicitoare despre „umbră” 2 A urina: (negii) se nasc din pricină că s’au udat broaștele pe mîinile ori picioarele cuiva (PAMF.); cînd se udă cînele pe păretele casei, femeii îi place alt bărbat (GOR.); (P): nu știi pe unde se udă găina, ești încă prea tînăr, prea fără experiență, ca să știi toate [lat. udare].

ALB, -Ă A avea (sau a duce, a trăi) zile albe (pop.) = A duce un trai tihnit, a duce o viață îmbelșugată, fericită: Sau este chipul blând unei iubite,/ Ce, dulce, pură, sântă și frumoasă,/ Să-mi facă zile albe, ore-aurite? (MIHAI EMINESCU) Și dacă dragostea curată e păcat neiertat, cum de atâtea fete mari fug cu flăcăii, și unele neveste să dau afund cu târgoveții, și tot bine, tot vesele, tot zile albe duc? (BARBU DELAVRANCEA) Seara, când mergem cu plugurile acasă, hămisiți de foame, ea era după masă, cu drăguțul de după cap și cu biciul ăsta de-a umăr; – trăia zile albe, cu mâncări și băuturi alese. (I. POP-RETEGANUL) A da de alb (irn.) = A se spăla (bine) pe față, pe mâini: L-a săpunit până a dat de alb… A duce (sau a trăi) lumea albă = A duce viața în petreceri: Auzi, să duci tu lume albă / P-un câmp cu oameni, ca-ntr-un crâng! (G. COȘBUC) A fi îmbrăcat în alb = A purta haine de culoare albă: […] iar într-alt loc văzu o fată tânără îmbrăcată în alb, foarte, foarte palidă la față și cu ochii pe jumătate deschiși numai. (MIHAI EMINESCU) A intrat alba-n sat (pop.) = a) S-a făcut ziuă: Se puseră, deci, la masă și se chefuiră, până ce cocoșii începură a vesti că vine alba în sat. (P. ISPIRESCU) Lumina e albă. De aceea di̦ ce [zice] Românul a intrat alba-n sat, adică diua. Și iarăși: e diua albă, adecă e diua-mare, s-a făcut de mult diuă. (www.vintageromania.com) b) A început să ningă: Când ne-am trezit totul era alb: intrase alba-n sat. A împleti coadă albă = A rămâne fată bătrână: […] și intrase la grije că o să-i îmbătrânească fetele în vatră și o să împletească cosița albă, fără să puie pirostriile în cap. (P. ISPIRESCU) A mânca o pâine albă = A-și câștiga ușor existența, a o duce bine, a avea o viață tihnită: În Timpul stă scris, într-un articolaș: „Oameni care niciodată n-au mâncat pâine albă, acum nu mai vor să știe de neagră. Cred ei că guvernul a dat liberă pâinea albă pentru toți nesătuii?” (MARIA BANUȘ) A ridica (a scoate sau a lega) steag alb (d. o armată) = A se preda: Dacă-i așa, apoi mâini dimineață, urcă- te pe poartă și leagă în vârful săneții un ștergar alb; spune că închinăm cetatea, cu tocmală să ne lesă slobozi să ieșim și să ne ducem unde vom voi. (C. NEGRUZZI) A se face ziua albă = A se lumina complet: Făcându-se ziua albă, vulpea iese la marginea drumului. (ION CREANGĂ) A semna în alb = a) A iscăli cu anticipație un act, acordând deplină încredere celui care urmează să-l completeze: […] garanția partidului că traseiștii nu vor pleca este că fiecare candidat își va semna demisia în alb. (http://www.realitatea.net) b) (fig.) A acorda cuiva încredere deplină:[…] am făcut prostia de a semna un contract de muncă în alb, fără salariu de încadrare trecut pe el și alte […] (http:// www.avocatnet.ro) A strânge bani albi pentru zile negre (pop.) = A păstra o sumă de bani pentru situații dificile: Gustul de-a strânge bani albi pentru zile negre asemenea nu se află la toți țăranii; incuria, trăirea de pe-o zi pe alta e, din nenorocire, încă un semn caracteristic pentru o seamă de oameni de la țară. (MIHAI EMINESCU) − Dar ce face cu banii, că nu te vădprea arătos? − Dumnezeu știe... zice că-i strânge pentru zile negre. (http://www.anidescoala.ro/) A vedea alba în căpistere (pop.) = a) A căpăta ceva ca hrană. b) A se însura: N-a văzut încă alba în căpistere. (P. ISPIRESCU) Alb în căpistere se vede? (MIHAI EMINESCU) Spuse și Mitică toate necazurile cu ucenicia, cu una, cu alta, până ce se văzu cu alba în căpistere. (P. ISPIRESCU) Adună alb în căpistere = Face economii; strânge bani: Când valul se retrage ei se întorc, își ridică iar bordeiele din talpă, n-apucă însă bieții oameni a-și încropi alb în căpistere, că iar vin pustiitorii și-i gonesc la munte. (AL. VLAHUȚĂ) A-i ieși cuiva peri albi = A îmbătrâni din cauza necazurilor, a greutăților, a supărărilor: Mi-o ieșit peri albi de când am fată mare. (VASILE ALECSANDRI) A-i scoate cuiva peri albi = A necăji mereu pe cineva, a-i face multe neajunsuri, supărări, îmbătrânindu-l: Duceți-vă de pe capul meu că mi-ați scos peri albi de când ați venit. (ION CREANGĂ) Las' că nici la celelalte nu prea pot învăța cu slova asta nouă, care-a ieșit, însă afurisita de gramatică îmi scoate peri albi, trăsni-o-ar fi s-o trăsnească! (IDEM) Alb-coliliu (d. părul capului) = (pex.) (d. oameni) (Cu părul) complet alb, foarte cărunt:Bătrân… rumen la față…, mustața și sprâncenele albe colilie. (ION GHICA) Ba e albă, ba e neagră = Se zice despre spusele cuiva care se contrazice: Ba e albă, ba e neagră: tâlharul de la Năvodari nu mai e pus sub control judiciar. (http://www.replicaonline.ro) De când lupii albi (Rar) = De foarte multă vreme: D-apoi nu știți că mătușa-i moartă de când lupii albi... ? (ION CREANGĂ) (E scris) negru pe alb = Nu poate fi contestat, este indiscutabil, clar: Stă scris negru pe alb: „Prețul locurilor: aplauze și iubire”! (MIHAI EMINESCU) Au trecut trei luni de când avem pachet de bază în sistemul medical. Adică − e scris negru pe alb ce servicii gratuite putem să cerem de la medic. (http://observator.tv/) Nici albă, nici neagră = Nici așa, nici așa: Oancea nu zicea nici albă, nici neagră, ci zâmbea numai a om care nu crede. (IOAN SLAVICI) A luat, astfel, o decizie strategică, nici albă, nici neagră, deloc tranșantă. (http://inpolitics.ro)

CĂ conj. 1. (Introduce propoziții subordonate) a) (Introduce propoziții completive) Și zici că nu dorești nimica? (SADOVEANU). b) (Introduce propoziții subiective) Așa-i c-a venit și rîndul meu? (CREANGĂ). c) (Introduce propoziții atributive) Se culcă pe pragul ușei, cu gînd că n-o să poată nimeni intra fără să simtă ea (ISPIRESCU). d) (Introduce propoziții cauzale) Căci, fiindcă. Hai la culcuș, că se face ziuă (CREANGĂ). e) (Introduce propoziții consecutive) Încît, de. Și-i atît de slabă puntea, Că-n ea nu te poți încrede (COȘBUC). f) (Introduce propoziții concesive) Deși, cu toate că, măcar că. Cum naiba dor să nu-mi fie? Cînd și muntele, că-i munte, Și-ncă are doruri multe (JARNÍK-BÎRSEANU). g) (Introduce propoziții temporale) După ce, cînd. Acum, că ne-am odihnit, pot să-ți povestesc întîmplarea. 2. (Adversativ, în expr.) Numai că = dar, însă. 3. Și. Ce-or mai fi dondănit ei, și cît or mai fi dondănit, că numai iată, se face ziuă (CREANGĂ). 4. (În expr.) Nici că = nu. Și nici că l-a mai putut ajunge. 5. Într-adevăr, așa e. Că bine zici d-ta, mătușă, asta s-o facem (CREANGĂ). 6. De ce (nu)! cum (nu)! Că nu curge cel izvor, Să mă pot spăla de dor (JARNÍK-BÎRSEANU). 7. Doar. Da cum nu! Că nu mi-oi feșteli eu mînuțele (CREANGĂ). ◊ (Cu sens restrictiv) Nu (sau nici) (doară) că... 8. (În formarea unor loc. conj.) Cum că, după ce că, măcar că etc. – Lat. quod.

AMĂRĂCIUNE, amărăciuni, s. f. 1. Însușirea de a fi chinuitor, dureros, amar. Căci atunce lesne în amor credeam Și amărăciunea-i încă nu știam. NEGRUZZI, S. II 30. ♦ Durere, tristețe. Horia e omul de piatră în care s-a concentrat toată tăria munților aspri și stîncoși, toată amărăciunea veacurilor de iobăgie. BOGZA, Ț. 38. Își pierdu cumpătul de supărare și amărăciune. ISPIRESCU, L. 27. Aceștia-s curată sărăcie!... zise împăratul în sine, plin de amărăciune. CREANGĂ, P. 262. Din cupa desfătării amărăciunea naște. ALEXANDRESCU, P. 105. ◊ Loc. adv. Cu amărăciune = cu tristețe, cu supărare. L-am auzit pe tata șoptind cu amărăciune și privindu-mă cu milă. SADOVEANU, N. F. 6. Chemarea unui filozof? zise umbra surîzînd cu amărăciune-foarte bine! EMINESCU, N. 62. ♦ Întîmplare, împrejurare dureroasă, chinuitoare; chin. Noi, în viața noastră... am avut grele amărăciuni și asupriri. SADOVEANU, N. F. 28. 2. Amăreală (1). Amărăciunea chininei. ◊ Bine, răspunse în sfîrșit, greu, Ruset, înghițindu-și într-una amărăciunea gurii. SADOVEANU, Z. C. 321.

CHIAR1 adv. 1. (Întărește sensul cuvîntului sau al ideii care urmează) Tocmai, întocmai, exact. Fata se culcă și Harap-Alb se pune de strajă chiar la ușa ei. CREANGĂ, P. 257. Și privind uimită-n lături, Vede-un tînăr chiar alături. EMINESCU, O. I 103. Mergi în valea cu sulcină, Că-i găsi o cofă plină, Scoasă chiar cu mîna mea; Descalecă și o bea. ALECSANDRI, P. P. 5. Națiunile... produc, chiar prin diversitatea lor, armonia totului, unitatea. BĂLCESCU, O. II 10. ◊ (Uneori așezat între prepoziție și substantiv) Multe-s, frate, și mai multe Corturi mari, corturi mărunte! Iar în chiar mijlocul lor Nalță-se-un cort de covor. ALECSANDRI, P. P. 77. ◊ (Așezat în urma cuvîntului pe care îl întărește) Astă-noapte chiar, frate- meu mi-a adus răspuns că pe stăpîna cosiței a furat-o un zmeu. ISPIRESCU, L. 23. ◊ (Întărit prin «așa») Poate să fie și așa, moș Nichifor. – Ba chiar așa-i, jupîneșică dragă, cum îți spun eu. CREANGĂ, P. 119. ◊ Expr. Ba că chiar v. b a. ◊ (În comparații, urmat de «ca», «cum» sau «decît») Bahlui! locaș de broaște! Rîu tainic, fără maluri, Ce dormi chiar ca un pașă pe patul tău de glod. ALECSANDRI, P. A. 72. Un șoiman de armăsar Care zboară... Și încungiură pămîntul Mai ușor chiar decît vîntul! ALECSANDRI, P. II 177. Am picat în negru loc, Chiar cum pică lemnu-n foc, Fără urmă de noroc! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 179. ◊ (Arată că ceea ce se întîmplă este neașteptat sau de necrezut) Toată lumea era grăbită, unii chiar fugeau, ca și cînd i-ar fi alungat cineva din urmă. REBREANU, R. I 16. Moș Nichifor era și geambaș de cai și, cînd îi venea la socoteală, făcea schimb, ori vindea cîte o iapă chiar în mijlocul drumului. CREANGĂ, P. 106. A ei joc părea un zbor Chiar de flutur sprinteior. ALECSANDRI, P. II 180. ◊ (Înaintea unui substantiv sau pronume) Însuși, singur. Chiar dumneata te vei duce la judecată. DUMITRIU, V. L. 60. Un dușman de lup – și-apoi știți care? – chiar cumătrul caprei... trăgea cu urechea la păretele din dosul casei. CREANGĂ, P. 21. Copilul cu bobocii era chiar copilul lui. EMINESCU, O. I 84. Dar ce sînt acele stele? Sînt chiar lacrimile mele, Ce din ochii-mi au zburat Și pe cer s-au aninat. ALECSANDRI, P. A. 85. 2. Pînă și, încă și. Chiar prin somn, chiar prin vis, își urmărea gîndul hotărît. C. PETRESCU, A. 352. Ne făgăduim chiar a ne jertfi dacă aceasta va. putea să-ți aline oarecum mîhnirile. ISPIRESCU, L. 12. Voioși ca șoimul cel ușor Ce zboară de pe munte, Aveam chiar pene la picior, Și-aveam și pene-n frunte. ALECSANDRI, P. A. 204. ◊ (întărit prin «și») Jură-mi-te pe ascuțișul paloșului tău că mi-i da ascultare și supunere întru toate, chiar și-n foc de ți-aș zice să te arunci. CREANGĂ, P. 206. Însă tot. ai știut, chiar și în materie de vînătorie, să urmezi pămînteștile lui povețe. ODOBESCU, S. III 11. Și de dragul dumtale Știe chiar și sfîntul soare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 15. ◊ (Precedat de «ba») Ba încă, ce e mai mult. Ba chiar se făcuse buclucaș, hărțăgos și de tot hapsin, cînd sta cîte două-trei zile pe lîngă casă. CREANGĂ, P. 111. ◊ (Precedat de «nici») Nici măcar. Pentru mîndra care-mi place Nici părinții n-au ce-mi face, Nici judele satului. Nici chiar domnii sfatului. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 11. ♦ (Urmat de o propoziție concesivă introdusă prin «dacă» sau «de») Și dacă. În casa unui prietin eu am să mă așez chiar dacă nu mă poftește nimeni. SADOVEANU, B. 96. Mîndra, eu te voi iubi, Chiar de tot de m-ai orbi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 384. 3. (În legătură cu noțiuni temporale) încă (de pe vremea aceea). Nu cumva să se întimple ca vreunui cititor... să-i vină răul gînd de a lepăda cartea ta din mină, mai nainte chiar de a fi intrat în materia ei. ODOBESCU, S. III 11. Ist copil chiar din pruncie Maica sa mi l-a dat mie. ALECSANDRI, P. P. 12. 4. În realitate, de fapt, adevărat, într-adevăr. Nu că zic eu, dar chiar vine, iacătă-lă-i! CREANGĂ, P. 121. [Pe scut] se zărea O lupoaică argintie, Ce părea a fi chiar vie. ALECSANDRI, P. II 10. Și Chira cum se ruga, Turcii chiar se-nduioșa Ș-un pic o mai aștepta. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 495.

NELEAPCĂ, nelepci, adj. f. (Regional, despre vaci) Care nu are încă doi ani împliniți, tînără. Să caute o vacă neleapcă. SBIERA, P. 163. Trupul unge-ți-a Tot cu unt de vacă Guță și neleapcă. TEODORESCU, P. P. 391.

atât [At: COD. VOR. 123 / V: ~a, (îvr) ~ânt / Pl: ~ați, ~ea / E: ml eccum tantum] 1-2 av, a (Determinând o valoare) (Cu) acest preț. 3-4 av, a (Rep; cu cj și) Mult. 5-6 av, a (Îcr cât, precum) (În) același grad. 7-8 av, a (Îacr) (Cu) același număr. 9-10 a, av (îacr) (Cu) același preț. 11-12 av, a (Îacr) (În) aceeași măsură. 13-14 av, a (Îacr) (în) aceeași cantitate. 15 av (Îe) Cu (sau, înv, de, pre) cât... cu (sau, înv, de, pre) ~ În mod proporțional. 16 av (Îae) în mod gradat. 17 a (Comp; îcs cum, precum, ca) Asemenea. 18 a La fel de mult. 19 av (Înv; îe) ~a... cât (sau precât) și mai ales (sau mai cu seamă ori mai vârtos) Și..., și. 20 av (Îae) Nu numai..., ci și... 21 av (Îe) Tot ~a Același lucru. 22 av (Îae) Egal. 23 av Indiferent. 24-25 av, a (Îe) Încă (sau, înv, mai) pe ~a Dublu. 26 av (Fără comp; îe) Cu ~ mai mult (sau mai vârtos) Mai ales că. 27 av (Îe) Cu ~ mai bine Este convenabil. 28 av (Îe) Cu ~ mai rău Este dezavantajos. 29 av (Îe) Nu ~,... cât (mai ales sau mai vârtos ori mai cu seamă) În mai mare măsură... decât... 30 av (Îcr încât) Așa. 31 av (Îcr până) Un interval de timp egal cu... 32 av (Înv; îe) ~ de... ce Deoarece. 33 av (Updd într-) În așa măsură. 34-35 av, a Mult. 36 a (Îlav) De ~ea ori Adesea. 37 a (Îe) De ~ amar de vreme Vz amar. 38 av, a Neînsemnat. 39 av (Îe) Nici ~a Și mai puțin. 40 av (Îe) ~a tot Nici o șansă de mai mult. 41 av (Îae) Cu asta am încheiat. 42 a (Îe) ~a pagubă! (sau -a rău!) Nu-i nimic. 43 a (Îe) ~a grijă! Nu-mi pasă. 44 av Numai asta. 45 a Numai unul. 46 av Pentru ultima oară. 47 av (Îe) ~a-i trebuie! Atât așteaptă. 48 av (Îae) Nu mai poate răbda. 49 av (Îe) ~ i-a fost! S-a terminat cu... 50 av (Îe) ~a numai Cu condiția ca... 51 av (Îe) ~a (numai) că... Doar că... 52 av (Îe) ~a..., ~a În mod echivalent. 53 a (Înv; după negație) Nu așa de... 54 av (Înv; îe) Numai cât... ~a... îndată. 55 av (Îe) ~a e de mine S-a isprăvit cu mine. 56 av (Îe) Ce mai ~a? Prea multă vorbă pentru nimic. 57 av (Înv; îe) ~a îi e după... Se prăpădește după... 58 anh Un număr neprecizat de... 59 sm O anumită sumă de bani.

CHEMULUI vb. (Criș.) A lua în seamă, a băga de seamă. Zeace mii de oamini cădea într-o zi morți de armele lor și nice un fealiu de omu nu chimuluia ... nice pre sine încă nu chimuluia, nice vecinii și priiatenii săi. C 1692, 514r. ♦ A păzi. S-ai pofti bunătatea mea și toată marha mea, nu aș eu ține si nu o așu chimului eu de tine, Doamne, toată. MISC. SEC. XVII, 83r. Etimloogie: magh. kémelni, kémlelni. Cf. adinta.

MÉRGE vb. III. Intranz. I. (Despre ființe) 1. A se mișca deplasîndu-se dintr-un loc în altul; a umbla, a se deplasa. Mărrgîndu și apropiindu-me cătră Damascu. COD. VOR. 38/25, cf. 26/9. Să le arate taina, ca să vază toți cîți mergea pre cale. CORESI, EV. 89. Mărgînd neștine pre un drum, va afla vreun dobitoc. PRAV. 5. De-l va petreace ca un priatel și mărgînd să va prileji într-acea greșală, nu să va certa. ib. 310, cf. 39, 168, 285. Și veți învăța pre iale pre feciorii voștri, să le grăiască șăzînd în casă și mergînd în cale și culcîndu-să și sculîndu-sâ. BIBLIA (1 688), 1342/15. Mărgînd doi oameni pre cale (sec. XVII). CAT. MAN. I, 383. Și așa vitejaște au mers pînă lîngă curtea împăratului. ANON. BRÎNCOV., CM II, 322. Să meargă pe drumul cel mare, de la Ocna pînă la Sculeni (a.823). URICARIUL, XIV, 289. Nu se știe cît au mers. CREANGĂ, P. 275. După ce merse cale lungă depărtată, ajunse la niște munți mari și înalți. ISPIRESCU, L. 19, cf. 34, 43. Bătrînul, slab, cu ochii plini De lacrimi și bănat – Mergea de-un gînd nebun purtat. COȘBUC, P. I, 233, cf. 317. Că-i iarba mare, d'e nu pot horind a mere. ap. VAIDA. Pe de-o lăture de sat Mere-un păun retezat, Dar nu-i păun retezat, Ci-i bădița fermecat. JARNIK-B]RSEANU, D. 11. Prin pădurea cu nuiele Merg răgute tinerele. id. ib. 309, cf. 17, 81, 253, 313, 497. Merge badea meu cu plugul Tot alăturea cu drumul. HODOȘ, P. P. 45. Alele ! mergînd pe drum Bătrînețele m-ajung. DOINE, 90, cf. 8, 15. Mergînd amândoi pe drum, iată că întîlnesc un grec. ȘEZ. IV, 6. Pe drumul care merg eu Nu e iarbă, nici dudău. ib. 218. Merse fără preget pe pustiul de zăduf. POPESCU, B. III, 111. Îmi place cum miege cálu ăsta. ALR II 969/172. Meream înăpoia cociei. ib. 3 212/53, cf. 3 212/64, 95, 157, 219, 228, 250, 272, 279, 284, 310, 316. O mărs o buca di drum. ib. 4 395/551. Pornește-a merje. A III 5. Mergăi printr-o pădurice, Găsii nouă ouă de vovice; Luai nouă, Lăsai două, Ca vovicea să mai ouă (Cartofii). GOROVEI, C. 20, cf. PASCU, C. 243. ◊ (Întărit prin repetare, arată durata prelungită a acțiunii) Și merge și merge, pînă ce înnoptează bine. CREANGĂ, P. 187. Și merg ei o zi și merg două și merg patruzeci și nouă. id. ib. 199, cf. 207, 301. Merse Făt-Frumos, merse și iar merse, cale lungă și mai lungă. ISPIRESCU, L. 5. Merseră, merseră, cale lungă depărtată. id. ib. 22, cf. 26. De urît aș mere, mere, Calea mi se face stele. JARNIK-BÎRSEANU, D. 211. Mai merge ce mai merge. ȘEZ. I, 5. ◊ (Cu determinări care indică modul de deplasare) a) (Determinarea indică dacă deplasarea se face pe jos sau cu un mijloc de locomoție) De acolo vrumu se luomu Pavelu. . . și vrea însuș pedestru se mearrgă. COD. VOR. 18/8. Un om s-au rugat să-i dau un cal, să margă călare dzeace mile de pămînt. PRAV. 41. Au mărs pre picioare. . . 2 mile. DOSOFTEI, V. S. octombrie 42r/9. Ea mergea bine pe cal. BOLINTINEANU, O. 428. Tu-i mere pe sus cîntînd, Iară eu pe jos plîngînd. JARNIK-BÎRSEANU, D. 301, CÍ. ȘEZ. I, 153. Mere călărește. ALR I 1 120/333. Mere cu bițicli [= bicicleta]. ALR II 2 575/260. b) (Determinarea indică sau sugerează ritmul de deplasare) Și, mergând tare, sosi în țara tătărască, și agiunsă la amândouă oștile tătărăști. HERODOT (1 645), 247. Gloata silită de foame Va căuta să meargă bărbătește. BUDAI-DELEANU, Ț. 106. Ei mergind ca vîntul se ceartă și se-ntreabă. EMINESCU, O. I, 447. Cătră sară pornește și el mergînd în pasul calului. CREANGĂ, P. 198. Și cînd venea ea, nene, dobora copacii: așa de iute mergea. ISPIRESCU, L. 5. Cîrdul mergea acum încet. PREDA, Î. 145, cf. V. ROM. septembrie 1 954. Și te uită după el Cum mere de cătinel. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 113. Așa zice popa nost Cînd moare cel fără rost: Mergeți tare, Că bani n-are. id. ib. 468. Merseră ca gîndul, de întreceau vîntul. RETEGANUL, P. III, 14. c) (Determinarea indică poziția corpului în timpul deplasării) Cf. ZANNE, P. II, 101. Merge în patru picioare. ALRM I/II h 328. Merge în brînci. ib. Merge de-a bușilea. ib. Merge capră. ib. Merge de-a oaia. ib. Merge în patru mîini. ib., cf. A III 16. d) (Despre cai; determinarea indică poziția picioarelor în timpul deplasării, adesea și ritmul de deplasare) Calu a fos mergînd îm buiestru. GRAIUL, I, 34. Meri în trap. A I 23. Meri în galop. ib. Me-n paș. ib. 31. Merje calu de-a-nsăltatilea. ib. III 17. e) (Cu alte determinări modale) Gheorghiță, să mergi binișor mîne dimineață. TEODOREANU, M. II, 194, cf. ALR II 3 723/102, ZANNE, P. IV, 255. ◊ Expr. A merge pe două (sau trei, patru, șapte, nouă) cărări v. c ă r a r e. A merge în bobote v. b o b o t. A merge în dorul lelii v. d o r. (Regional) A merge de-a roata (sau de-a zbîrdigoala) = a se da peste cap, a se da tumba. Cf. ALR I 367/80, 218. F i g. Auzită fă mie demăreața meserearea ta, că în tire upăvăiiu; spune-mi, Doamne, calea într-însă se mergu. PSALT. 296, cf. 55. Înțelegu-te și deregu-te în calea ceasta ce mergi. CORESI, ap. GCR I, 13/23. Mă va păzi pre mine, în calea care mărg acum (a. 1 683). GCR I, 273/36. (T r a n z., învechit, rar) Au mers căi strîmbe. BIBLIA (1 688), 1762/20. ◊ (Prin extensiune, despre vehicule) De inima căruței atârnau păcornița cu feleștiocul și posteuca, care se izbeau una de alta, cînd mergea căruța. CREANGĂ, P. 106, cf. 40. Trenul mergea tot mai departe, se apropia tot mai mult de țelul călătoriei. D. ZAMFIRESCU, R. 78. Care de munte cu coviltire merg înaintea noastră tihnit. CAMIL PETRESCU, U. N. 219. Pe drumul Orăzii Merg carăle Gheorghiții. POMPILIU, B. 27. Merg carele după vin. JARNIK-BÎRSEANU, D. 53. ◊ (Despre aștri) Nu văz stele strălucind Nici luna pe ceri mergînd. ȘEZ. II, 9, cf. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 133. ◊ F i g. Îi mergeau și gîndurile prin cap. GANE, N. II, 100. ♦ (Cu determinări locale; împreună cu aceste determinări, verbul capătă diverse accepții) a) (Cu determinarea „înainte”) A preceda (în spațiu). Înrainte mearge-veri amu înraintea feațeei Domnului a găta calea lui. PSALT. 335. (Despre abstracte) Dereptatea. . . înainte mearge și pure în cale urmele sale. ib. 176. Va mearge dereptatea ta înaintea ta și slava lu Dumnezeu acoperi-te-va. CORESI, EV. 52; b) (cu determinări ca „sus”, „în sus”, „la deal” etc.) a urca, a sui. Mere la deal cu greu. ALR II 3 113/228. Ion mere cîtinel la deal. ib. 3 113/235, cf. 3 113/141. Din treapta cea mai de jos, cînd vei aluneca în jos, lesne te mai scoli de jos, iar din cea mai de sus anevoie mergi în sus. ZANNE, P. III, 412; c) (cu determinări ca „jos”, „în jos”, „la vale” etc.) a coborî. Gios mergea în mare în corabie. PSALT. 230. Nu zice că „pogorî^”, ce „mergea în jos”. CORESI, EV. 391, cf. GCR II, 359, ALR I 1 221/159; d) (maghiarism regional; cu determinarea „din drum”) a-și schimba direcția de mers, a se abate din drum. Cf. ALR II 3 421/64, 105, 250, 310, 325, 334. ♦ T r a n z. (Învechit și regional) A străbate, a parcurge. Atîta mergeam de reapede acesta drum, cît îm părea că zburăm. DOSOFTEI, V. S. septembrie 11v/33. Și-a mers el multă lume și țară și nu și-a căpătat stăpîn. RETEGANUL, P. III, 27. ♦ A colinda din loc în loc, a trece dintr-un loc în altul. Și de-aciia ieșind și mergea pren Galileiu; și nu vrea de să-l știe cineva. CORESI, EV. 77, cf. 256. Mergînd prin țară, domnul întîlni o seamă de turci. BĂLCESCU, M. V. 242. Îi deteră voie să meargă prin toate locurile de prin prejur, pe unde va voi. ISPIRESCU, L. 8. Tot într-un pas mergeau de la o casă la alta. ȘEZ. III, 184, cf. ZANNE, P. III, 246, IV, 162, V, 106. ♦ (Cu determinări ca „la dreapta”, „la stînga”, „hăis”, „cea”) A (o) coti (spre. . .). Mărg la direapta sau la stînga. ALR II 5 637/316. Merem hois sau cea. ib. 5 637/334, cf. 5 637/349, 353, 531, 791. ♦ (Despre obiecte sau, p. e x t., despre ființe) A se deplasa prin aer; a zbura, a pluti. Și așa mearge pe deasupra pământului ca de doi coți. N. COSTIN, ap. GCR I, 201/26. ♦ (Despre nave ori despre alte obiecte plutitoare sau, p. ext., despre ființe) A se deplasa plutind pe apă; a pluti. Corăbiile mergeau ca săgeata. ISPIRESCU, L. 25. Vaporul merge mai încet, mai cu pază. VLAHUȚĂ, R. P. 5. Faci valuri pîn apă ca să morgă [barca]. ALR II 2 522/386. Curcubeta încă merge cît merge deasupra apei. . ., dar odată se cufundă. ZANNE, P. III, 537. ♦ (Familiar, despre mîncări sau băuturi; de obicei determinat prin „pe gît”) A putea fi înghițit ușor (și repede); a aluneca pe gît. Mă răped în cramă s-aduc și un cofăiel de vin, ca să meargă plăcintele acestea mai bine pe gît. CREANGĂ, P. 10. Lupul nostru începe a mânca hîlpov; și gogîlț, gogîlț, gogîlț, îi mergeau sarmalele întregi. id. ib. 32. ◊ (Glumeț, printr-o lărgire a sensului) Să-mi pun pelea la pază din partea lui Chitiuță, și apoi oi vedea eu cum i-o merge îmbucătura. ȘEZ. IX, 67. 2. (Deplasarea este văzută în stadiul inițial; de obicei cu determinări locale, mai rar finale) A pleca, a porni, a se duce; a se îndrepta (spre....). Deaci ieși, se mearrgă întru Machiedonia. COD. VOR. 14/17. Gotoviți doao sute de voinici, se mearrgă pănră la Chiesariia. ib. 54/11, cf. 8/7, 38/25, 52/18, 68/19. Îngerii oameniloru, a bărbaților și a muierilor, mergu la Dumnezeu să se închine (cca 1 550). GCR I, 1/9. Voinicul, cînd mearge la războiu, elu se teame și e întru grije multă. CORESI, EV. 78. Lazar, soțul nostru, au adurmit. Ce merg, să deștept el. id. ib. 95, cf. 170, 314. Eu iarăși merș la Ier[u]s[a]lim cu Varnavași luai Tit cu mine (cca 1 569-1 575). GCR I,* 15/28. Eu merși la iad, vrăjmașul cîlcaiu. COD. TOD. 208. Merș și vădzuiu acolo sadurile raiului. ib. 210, cf. 220. Te scoală de mergi întru tîmpinarea lui și-i spune lui de toate (cca 1 600-1 625). GCR I, 67/2, cf. 74/14. Iară den cîte avem aicea, toate vom să le lăsăm; și numai goli vom să meargem ca și cum ne-am născut (a. 1 642). id. ib. 97/2, cf. 115/31. Să cunoști asupra cărora oameni mergi tu cu oaste. HERODOT (1 645), 363. De va veni neștine la un priiatin, să poftească un cal, sau un bou, să margă pănă la cutare loc. PRAV. 41. Au trimis de l-au chemat, să margă să o găsească. ib. 189, cf. 309, 321. Iară cum auzi Is[us] că iaste Ioan prins, mearse în Galilea. N. TEST. (1 648), 6r/3, cf. m o l i t v e n i c (sec. XVII), 311. Noi după cuvîntul dumitale am mers la numitul sat Trudeștii (a. 1 667). URICARIUL, XXV, 66. Lăsă Chesariia și iarăși mearsă în pustie. DOSOFTEI, V. S. octombrie 42v/29. Meargeți în satul carele e în preajma voastra, și îndată. . . veți găsi un mînzu legat (a. 1 693). GCR I, 310/27. Vrînd să margă la biserică întru o duminică dimineața . . . au audzit un glas mare de om strigînd. NECULCE, L. 11, cf. 261. Ne-au părut râu și am mărsu de am supărat pe dumnealui giupănul Iordachi Rusăt (a. 1 710). BUL. COM. IST. IV, 194. Mergînd eu la curte marți seara și vorbind în taină cu măria sa, i-am zis cum că mă las de vlădicie de voia mea. ANTIM, P. XXIII . Obiceaiu au împărații cînd vor să meargă la un loc unde vor vrea, întîi să trimiță slugile (a. 1 747). GCR II, 39/3, cf. 64/10. Va merge starostele la casa vreunui ciubotar (a. 1 776). URICARIUL, XIV, 11. Preste puțin iară mearsem la locul acela. MINEIUL (1 776), 29V2 /11. Fac curături pentru aratu . . . de strică pădurele numai pentru că nu vor să margă la cîmp pentru depărtarea locului (a. 1 792). URICARIUL, L, 348. Să mergem la bărbierie, Să ne rază pe datorie (sfîrșitul sec. XVIII). GCR II, 105/13, cf. 115/6. Să margă la starea locului. . . să le împartă și pădurea cu bună dreptate (a. 1803). URICARIUL, XXV, 91. Să meargă la sat la Bărgăoani și să strîngă oameni bătrîni și să le împarță moșia (a. 1 806). ib. 133. Ermina de-aci mersă nevăzută, Lăsînd pe voinic în uimire adîncă. BUDAI-DELEANU, Ț. 140. Mutîndu-și apoi lăcașul său, mearsă Din Stambul. id. T. V. 109, cf. MARCOVICI, D. 15/14. Au năimit pe un om cu îndatorire, ca. . . să meargă să vestească tatălui său. DRĂGHICI, R. 6/17, cf. 18/22. Aflînd de la vezir că îl poftește frate-său să meargă la India, îi păru cu totul bine. GORJAN, H. I, 2/29, cf. 4/16. Un loc pustiu și tainic, de curînd aflat la lume, Unde spre tămăduire pătimașii merg anume. CONACHI, P. 85. Să meargă la tabăra de la Sas-Sebeș. BĂLCESCU, M. V. 392. Merse în mijlocul bisericii și . . . se înturnă spre nord. NEGRUZZI, S. I, 149. Să mergem împreună acilea la un loc, Să-ți arăt un frumos și mare dobitoc. ALEXANDRESCU, O. I, 343. Ei, dar gătește-te, Luluță, c-o să mergem la tîrg. ALECSANDRI, T. I, 183, cf. 63, 281. Eu mă duc și te las pe tine aicea. . . , dar înainte de-a merge, voi să-ți arăt în ce consistă nebunia vieții mele. EMINESCU, G. P. 91, cf. id. N. 3. I-a zis cu ciudă să iasă din ogradă și să meargă unde știe. CREANGĂ, P. 98. Dumineca viitoare, stăpîne, să mergem în sat la horă. id. ib. 162. D-le Nae . . . Nu mai mergem pe la o țuică? CARAGIALE, O. VI, 163. Se înduplecă de rugăciunele neguțătorului și pofti să meargă să-i vază marfa. ISPIRESCU, L. 24. Mergînd spre răsărit, ajunse la curtea unui împărat. id. ib. 33, cf. id. U. 42. Văd în zori, cum merg s-adune Mură fetele: doinesc, Rîd pe drum și hohotesc. COȘBUC, P. I, 262. E, ai să mergi la război. DELAVRANCEA, O. II, 200. E timpul spre palat să mergem. DENSUSIANU, L. A. 130. Dimineața mergea la cîmp, ca de obicei. GÎRLEANU, L. 114. Todosia nici n-o zări pînă cînd merse să închidă poarta. REBREANU, I. 31. Ne urcăm mai bine în mașină și mergem la redacție. C. PETRESCU, C. V. 158, cf. id. R. DR. 16, SAHIA, N. 42, CĂLINESCU, E. 96. E neapărat nevoie să meargă o delegație la Constantinopol. CAMIL PETRESCU, O. III, 97. Mă pregătesc de plecare. . . - Ce tot băsădești? Unde vrei să meri? T. POPOVICI, S. 266, cf. id. SE. 66. Du-mă bade și pe mine Unde mergi, în țâri străine. JARNIK-BÎRSEANU, D. 63. Cîndu-i mere a peți Și la mine nu-i veni, Căluți se poticnească. id. ib. 266. La moară nu te-oi mîna, De nu-i mere, nu-i mînca. id. ib. 392. Numai pe acel timp merge paserea după hrană și nu-i la cuib. SBIERA, P. 25. Să-și aleagă un cal mîndru, sireap, și apoi să meargă undeva în pețite. id. ib. 50, cf. 262, HODOȘ, P. P. 44, 47. Eu merg la lucru, unde voi căpăta ceva, tu stai în piață. RETEGANUL, P. II, 19, cf. I, 2. Merg țiganii-a colinda. DOINE, 79, cf. 82, 219, 253, 298. Eu ziceam că merg la fragi. ȘEZ. III, 156, cf. IV, 172, MAT. FOLK. 1 468. Să meargă unde îi vor duce ochii. BOTA, P. 5. Să margă s-adepe caii. ALR I 298/61, Merem cu oile să le împriorâm. ib. 619/218. Am mers la drum de cu noapte. ALR II 2 391/334. Tu nu vez că-ș ia pălăria și merge. ib. 3 037/192. Cînd ai mărs la tîrg, am zis să nu te uiț de leacuri. ib. 3 115/325. Hai să merem cală casă, că- i noapte. ib. 3 207/250. Merem la săniet. ib. 4 369/219. Mem la sapă la cucuruz cu plugul. ib. 5 132/64. Me cu boii la munți, A I 23. La culesul viei nu merge cu struguri în traistă. ZANNE, P. III, 407. La vînat cu pușca sacă să nu mergi. id. ib. IV, 680, cf. 527. Am o păserea Intr-un vîrf de nuia, Tot se caină ca vai de ea, Că nu mere nime să o ia (Aluna). GOROVEI, C. 11. ◊ (În corelație cu a s e î n t o a r c e, a v e n i) Grăiesc unuia să meargă, și mearge, și altuia să vie, și vine. CORESI, EV. 223. Din cvartirul seraschierului vin și merg curierii fără de răstimp. GT (1 839), 572/41. Badea mere și se-ntoarce, Sînul meu durerea-l stoarce ! JARNIK-BÎRSEANU, D. 143, cf. 127. Oi veni Pe la Suceavă, Că dor-oi veni mai degrabă. Pîn-a mere și-a veni, Cărările s-ar stecli. MARIAN, NU. 500. Dacă mei . . ., vin-di grabă. ALR I 340/65, cf. 340/90, 98, 308, 345. ◊ (La imperativ, ca termen – sau în formule – de urare ori de îndemn) Mergi – și fii încredințată -, nimic nu m-a turburat. HELIADE, o. i, 431, cf. 457. Mergi, dar, fără mâhnire, te du și fii voioasă. ALECSANDRI, P. I, 138. Te du cu bine în cale depărtată Și mergi drept la Moldova în mari viteji bogată. id. T. II, 92, cf. 133. Mergi sănătoasă, mămucă, zise cel mic, cu lacrimi în ochi. CREANGĂ, P. 20. Mergi cu bine, fătul mieu. id. ib. 185. Mergeți în pace, dragii miei. id. ib. 199, cf. 275. Nu stați, dragii mei, că nu-i de-a sta; mergeți în plata lui D-zeu sfîntul. RETEGANUL, P. V, 42, cf. ALR I 1 498/217. ◊ Expr. A merge înaintea cuiva sau a-i merge (cuiva) înainte = a se duce în întîmpinarea cuiva; a íntímpina (pe cineva). Nu se așteaptă feciorul să vie pînă la el, ce-i mearse înainte, de apucă pre el și-l sărută. CORESI, EV. 29, cf. 86. (Popular) A merge de la... = a pleca despărțindu-se de cineva. Mergînd, mîndră, de la voi, Plîngu-mi ochii amândoi. JARNIK-BÎRSEANU, D. 113, cf. 108. (Popular) A merge (fiecare) în (sau la) treaba lui (ori sa etc.) = a-și relua treburile obișnuite, a-și vedea de interesele sale. Cei trei camarazi se despart, să meargă fiecare la treaba lui. CARAGIALE, O. II, 66. Zicînd acestea, s-au despărțit unul de altul, și fiecarele au mers în treaba sa. SBIERA, P. 200. (Regional) Mergi-ncolo! = a) pleacă de aici! lasă-mă în pace! Cf. ALR II 3108/228; b) nu mai spune! extraordinar: de necrezut! Com. din SEBEȘ-ALBA IULIA. (Regional) Mergi în treabă-ți = pleacă de aici! lasă-mă în pace! Sîntem osteniți de drum și flămânzi, am intrat la d-ta, să cerem ceva de mâncare... – Mergeți în treabă-vă ! RETEGANUL, P. I, 56. (Regional) A merge în porneală v. p o r n e a l ă. A merge ață (sau întins, țintă, regional, oblu) v. a ț ă, î n t i n s, ț i n t ă, o b l u. A merge glonț v. g l o n ț. A(-i) merge (ceva) (drept) la inimă (sau la suflet) = a(-i) plăcea foarte mult, á(-i) da satisfacție, a(-i) produce mulțumire. Cînd doinea în zori de ziuă . . . știa să scoată sunete ce în adevăr mergeau la suflet. GANE, N. I, 139. Văzu pe masa lui mîncări de-acele ce merg la inimă. id. ib. III, 26. Cuvinte pline de foc, cari să meargă drept la inimă. GHEREA, ST. CR. II, 99. Cu mândra de-acum un an Dintr-un măr mă săturam; Da cu mândra din- tr-ăst an Mînc un măr și două pere. La inimă tot nu mere. JARNIK-BÎRSEANU, D. 155. O puică ș-un cocoș. . . Le presară cu sare Și le trage-ntr-o frigare; Și le pică cu slănină, Ca să-mi meargă la inimă. id. ib. 456. Fie pita cît de bună, Dacă-s în țară străină, Nu mai mere la inimă. MÎNDRESCU, L. P, 22. Mîncă ce mîncă, dar părea că aruncă la spate, căci nu-i mergea la inimă nici o îmbucătură. FUNDESCU, L. P. 97. ◊ (Cu determinări locale de felul „înainte”, „mai înainte”, „mai departe”, care arată continuarea deplasării, de obicei a deplasării întrerupte) De ocolea de la acel conac rădicîndu-sâ mers-au și mai nainte la satul Cărstiianul (a. 1 700). GCR I, 333/29. Cine va veni pănă aice, mai înainte să nu margă. ALEXANDRIA (1 784), ap. GCR II, 133/37. După ce ranele-ș legă doftorește, Mearsă înainte pe cale apucată. BUDAI-DELEANU, T. V. 150. Părăsit dar cu totul de puteri a merge mai înainte. . . au fost silit. . . să rămîie acolo. DRĂGHICI, R. 160/31. Nemaiputînd struni calul și neîndrăznind a mai merge înainte, se întoarnă rușinat. CREANGĂ, P. 185, cf. ISPIRESCU, L. 18. ◊ F i g. (În limbajul bisericesc) Părintele nostru Martin, răbdînd multe nevoi în Hărson răpăosâ și mearsă către Dumnăzâu. DOSOFTEI, V. S. septembrie 23r/34. Dar de vași muri cineva. . . merge cătră prea bunul Dumnezău. DRĂGHICI, R. 72/19. ◊ (Prin extensiune, despre vehicule) Domnule, mă rog, trenul acesta merge la Tîrgoviște? BASSARABESCU, V. 48. ◊ (Despre aștri) Luna după dealuri mergînd să se culce îi arată calea. BOLINTINEANU, O, 35. ◊ A se duce în vizită, a vizita; a frecventa. Nu. . . să meargem la crăcime și să ne îmbătăm. CORESI, ap. GCR I, 24/20. Sv[î]nt[u]l părintele nostru Ioan. . . mearse pre la sv[î]nt[e]le locurile. DOSOFTEI, V. S. octombrie 42v/9. În fiecare seară merg la cinematograf. CAMIL PETRESCU, P. 296. Dintre două mândre-a mele Nu știu la care-oi mai mere. MARIAN, O. II, 357, cf. JARNIK-BÎRSEANU, D. 33. Mersui la voi, Mi-l țipă mâ-ta dinapoi (Scaunul). GOROVEI, C. 330, cf. PASCU, C. 243. ♦ (De obicei cu determinări de felul „la școală”, „la universitate”) A urma, a frecventa cursurile unei instituții de învățămînt. De cuconi mearseră la școală. DOSOFTEI, V. S. septembrie 23r/5. Dorul tău mă bagă-n boală, De nu poci merge la școală. JARNIK-BÎRSEANU, D. 31, cf. ALR II 2 987/29, 899. Care prunci mărg la școală? ib. 2 991/279, cf. 2 991/260, 310, 325, 334, 551, 762, A I 21. ♦ (Învechit și regional; despre ființe sau obiecte; cu determinări locale care indică un spațiu delimitat) A intra, a pătrunde. Pavelu luo bărrbații a doao dzi demăreața și se curâți. . . și mearrse în băsearecă. COD VOR. 32/17, cf. 70/24, 76/21. În vreamea aceaia mearse Isus în Capernaum. CORESI, EV. 54. Nu sînt destoinic, ca supt coperimîntul mieu să mergi. id. ib. 223, cf. 384. Din pămînt ești și iară în pământ veri mearge (cca 1 600-1 625). GCR I, 65/6. Dacă mearsă în besearică cu alți arhierei, îi deade patriarhul ev[an]g[he]liia. DOSOFTEI, V. S. octombrie 52v/11. Și derease ei în cale dereaptâ, se între (întru să meargă D) în cetate. PSALT. 228. Se pleacă crengile frăgariului, se sucesc, ca să creape, cît merg în pămînt, apoi se îngroapă. ECONOMIA, 210/23. Degeaba așa nu mersesiți înlăuntru. KOTZEBUE, U. 6v/27. Că doresc a o vede Cum doresc în rai a me. POMPILIU, B. 52. Măi bădiță Neculai, Nu gîndi că mergi la rai. ȘEZ. I, 172, cf. JARNIK-BÎRSEANU, D. 260. În pămîntul uscat pociumpul merge greu. Com. PAȘCA. Am mărs cu tății dodată-n casă. ALR II 3 164/279, cf. 3 164/310. În cruce vine o scoabă de fier, prin scoabă mere ruda. ib. 5 647/260. Țevea care mere-n apă rece. ib. 6 356/250. I mai copt, nu me unghia în el. A I 23. ♦ (Învecbit; deplasarea este văzută în stadiul final) A ajunge, a sosi. Aceștia ainte mearrseră (s o s i r ă N. TEST. 1 648) și aștepta noi întru Troada. COD. VOR. 16/4. Răspunse lui bolnavul: Doamne, om n-am, cum, cîndu se turbură apa, să mă bage în lac; e cînd merg eu, altul mainte de mine au deștins. CORESI, EV. 143. ◊ F i g. (Sens curent; cu determinări introduse prin prep. „pînă”) Spiritul de superstiție și de misticism. . . merse pînă a crede că și schimbarea portului. . . fusese un semn rău. BĂLCESCU, M. V. 392, cf. HASDEU, I. V. 206. O prietenă a mers cu îndrăzneala pînă chiar să-mi tragă palme. CARAGIALE, O. II, 135. Turcii . . . merseră pînă a ridica de pe malul românesc șlepuri cu grîne. D. ZAMFIRESCU, R. 54. ◊ E x p r. A merge prea departe = a trece peste limitele îngăduite. Cf. COSTINESCU. ♦ (Popular, cu determinări introduse prin prep. „în” sau „la”) A se angaja, a intra (într-o slujbă). O învăță tot ce trebuia să știe un viteaz care merge la așa slujbă înaltă. ISPIRESCU, L. 13. Să merg în cănțelărie, Să mă-nvâț și eu a scrie. JARNIK-BÎRSEANU, D. 26. Fata babei însă au fost șăzut pînă acuma tot pe-acasă. . .; nu voia nici să lucre, nici să meargă în slujbă. SBIERA, P. 208. ♦ (Cu determinări de felul „la armată”, „în armată”, „la oaste”) A se înrola. De va lua calul să margă la oaste, atunce nu iaste cu cale aceasta vină. PRAV. 53. Numaidecît să poruncească să meargă la oaste. IST. Ț. R. 54. ♦ (Cu determinări introduse prin prep. „la”) A cere sfatul, a consulta; a cere sprijinul, a apela. Stăpînul. . . să margă la giudeț și să-i facă leage, să-i dea boul. PRAV. 19, cf. 237. Pentru vrăji și pentru ceia ce mărg la vrăjitori. EUSTRATIE, ap. GCR I, 116/2. Bărbatu și nevasta „mergea pă la popi”, de cerea să-i despărțească. PITIȘ, ȘCH. 153. Numa ce s-o julit la un ghejet și gata, mere la domn părinte să-i cetească. STĂNOIU, C. I. 52. 3. (Cu determinări nume de ființă, sau cu echivalente ale acestora, introduse de obicei prin prep. „cu”) A însoți, a întovărăși, a acompania. Ceia ce merrgea cu meînre, toți cădzură spre pămîntu. COD. VOR. 76/28. Și mergea cu nusa iudeii plîngea-se. CORESI, EV. 96. Lot încă rnearse cu el. PALIA (1 581), 48/7. Să meargă toți cu dînsul, să-l petreacă pînă la groapă (cca 1 600-1 650). GCR I, 139/37. Și luă cu el și pre ceaialanți fraț și marsăm cu dînsa (a. 1692). id. ib. 307/1. L-au și întrebat de primește să meargă cu dînsul. DRĂGHICI, R. 6/2, cf. 26/9. Oriunde vei merge cu mine, nu cumva să bleștești din gură. CREANGĂ, P. 207. Așa mi-a fost sortit și n-am ce face; trebuie să merg cu Harap-Alb, și pace bună. id. ib. 274. Nu era mai nimerit să fi mers cu noi și fetele celea, decît să se ducă ele după gură-cască. . .!? SP. POPESCU, M. G. 57. Rîd suratele gătite Mînă-n mînă cu flăcăii; Și mi-e drag să merg cu dînșii, Să-i privesc și să-i ascult. IOSIF, PATR. 38. Mergi apoi cu mine, și cu restul îți aleg o cravată pă cinste. C. PETRESCU, C. V. 55, cf. 323. Nici unu dintre voi să nu margă cu mine. ALR II 3 098/551. Aș vrea să meargă cu mine. A III 3. Spune-mi cu cine mergi și-ți voi spune ce plătești. ZANNE, P. IV, 220. (În context figurat) Înnoptez pintre prăpăstii, pintre rîpi, pintre ponoară . . . Dar în zădar! că durerea merge. . . Cu mine. CONACHI, C. 103. ◊ (Cu determinarea subînțeleasă) Eu știu un vin bun, într-un loc unde sînt servit bine . . . Mergi? C. PETRESCU, C. V. 305. ◊ E x p r. A merge mînă în mînă (cu . . .) = (despre întîmplări, fenomene etc.) a se afla în strînsă legătură, a fi strîns legate între ele. Rasismul și anticomunismul merg mînă-n mînă, aspecte ale aceleiași plăgi a capitalismului. SCÎNTEIA, 1 952, nr. 2 392. ♦ (În expr.) A merge după (cineva) = a) (Învechit) a urma (pe cineva). Cine va sluji mie, după mine să meargă ! CORESI, EV. 68. Păsați după mine și face-voiu pre voi vînâtori de oameni. Ei amu lăsară mreaja, după el mearseră. id. ib. 208. Nu iaste datoare muiaria să margă după bărbat, cînd va vrea. . . bărbatul să lăcuiască într-alt sat. PRAV. 168, cf. ANTIM, P. 3, ZANNE, P. II, 122, 608; b) (Învechit și popular, despre femei) a urma (pe cineva) în căsătorie; a se căsători (cu cineva). Femeile vaviloncițe ce-au mărs după evrei și carii n-or vrea să se desparță, să nu-i treci cu tine Iordanul. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 107r/21. Nu poci suferi a mearge după căsătoriu mai prost decît mine. id. ib. noiembrie 161v/24. Să nu mergi tu după tineri, macar sărac, macar avut. BIBLIA (1 688), 1932/12. A u amăgit-o un grec, de s-au măritat după dînsul. . . Și după ce-au mărsu dup-acel grec, au amăgit-o. NECULCE, L. 82. Mi te cere-un diecel: Mere-i, mîndră, după el? – După diac nu m-oi duce. JARNIK-BÎRSEANU, D. 75, cf. 181, 452. Of! draga mea! da cum de-ai putut tu merge după un măre hîd ca acesta! SBIERA, P. 20. Vin la maica de mă cere, Că io după tine-oi mere. MÎNDRESCU, L. P. 53, cf. HODOȘ, P. P. 187. Merge-aș, bade, după tine, Dar pămîntu nu mă ține, Că ți-i casa jelitoare. MARIAN, SA. 9. Tată, te-ai dus la fata împăratului, să vezi, merge după mine? ȘEZ. II 109; c) a accepta, a urma sfaturile, învățăturile cuiva. Se schimbă și în dereapta și în stîngă. . . sau i se și pare că mearge după Hristos. CORESI, EV. 71, cf. 438. Ș-au închis și pe Iordachi vornicul . . . ș-au pus câmaican în locul lui pe Ion Buhuș. . . , ca să poprească țara să nu margă după dînsu să-l pîrască. NECULCE, L. 166; d) (rar) a urmări. Iar deca merge omul după dînsul [după șarpe], și-l ajunge . . ., el își acopere capul cu tot trupul (a. 1 654). GCR I 166/39. A merge pe urma (sau urmele) cuiva v. u r m ă. (Învechit) A merge pe legea cuiva = a accepta sau a respecta o credință. Să ispitescu pre ei, de vor mearge pre leagea mea au ba. BIBLIA (1 688), 502/34. (Regional) A merge în urma cuiva = a urmări. I-am văzut, chiar pe drumul acesta trecură. . . – Oh, zise zmeul, dar numai în zadar mai merg în urma lor ! RETEGANUL, P. I, 37. (Învechit) A merge în (sau la) sfatul cuiva = a accepta, a urma sfaturile cuiva. Ferice bărbat ce nu mearge la sfatul necuraților și pre calea păcătoșilor nu stă. PSALT. 1. Ferice de omul ce n-a miarge în sfatul celor fără de liage Și cu răii nu va sta-n cărare. DOSOFTEI, PS. 11/8. (Învechit) A merge spre nuntă sau (regional) în cununie (cu...) =a se căsători, a se cununa. El era născut den fată, nu den muiare ce mersease spre nuntă. CORESI, EV. 527. Cînd o mers în cununie, icoanile-o prins a plînge. MÎNDRESCU, L. P. 182. Ce iubesc mamii nu-i place; De-ar plăcea mamii ca mie, Mîne-aș mere-n cununie. MARIAN, NU. 82. ♦ (La unele jocuri, mai ales la jocul de cărți) A se angaja, a participa (la joc). Pune miza, zise căpitanul de intendență. – Am pu-u-u-s doi franci. . . – Dumneata mergi, domnule maior? – Da. D. ZAMFIRESCU, R. 203, cf. BUL. FIL. V, 261. II. 1. (Despre ape curgătoare) A curge. Un părâu . . . mergea cu mare cursături. DOSOFTEI, V. S. octombrie 46r/ll. Iată că merg patru rîuri din raiu, unul Tigru, altul Efrat, altul Fison, altul Gheon. ALEXANDRIA, 106/16. Ș-așa cîntă de cu jele, De stă Oltul și nu mere, Ș-așa cîntă cu căldură, De stă Oltul și nu cură. JARNIK-BÎRSEANU, D. 106, cf. DOINE, 97. Peste noi a trece vînt, Și picăm fără de rînd. P'îngă noi, d-a mere apă, Și picăm fără de seamă. BÎRLEA, B. 10. Me apa la Criș. ALR I 422/80. Ampoiu meie lin. ALR II 2 505/102, cf. 2 505/157, 3 498/386. 2. (Popular, despre lichide sau despre secreții organice) A curge, a se scurge. Bătaia, cînd să face cu toiagul, și mai vîrtos cîndu să va svărîma lemnul, sau să facă cu acesta rane să margă sînge . . . , atunce de pururia să va certa bărbatul. PRAV. 159. Am descoperit smochinele, și. . . le mergea laptele. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 106v/1. Să apropie de Alexandru și-și plecă capul la domnul său și-i mergea lacrămile din ochii lui izvor. ALEXANDRIA, 168/16. Bădiță . . . Tare râu sîngele părău. RETEGANUL, TR. 134. Merg balele. ALRM II/I h 55, cf. ALR II 4 211/362, 4 212/95, 362. Mier lăcrămile pe obraz. ALR II/I MN 4, 6 829/836 Întotdeauna îi merge lacrimi din ochi. ib. h 17. 3. (Popular, despre praf, fum, aburi etc.) j ieși (din. . .); a se desprinde din. . . (deplasîndu-se în spațiu). Atunci e mai bun semănați orzului, cînd după grapă mearge pulbere. ECONOMIA, 39/4. Ian caută la obiele, Cum merg fumul din ele. DOINE, 136, cf. ALRM II/I h 310. 388. Le-am frecat hanele să margă zgura din ele. ALR I 643/295. Merze aburi din gunoi. ALR II/I MN 129, 3 864/27, cf. ib. 3 864/29, 36, 76. ◊ E x p r. (În legătură cu diverse verbe, mai ales cu „a bate” sau cu echivalente ale acestuia pe lîngă care expresia capătă valoare adverbială) De-i merge (sau să-i meargă) colbul (sau fulgii, peticii, peticile, untul, rar, scînteile) = zdravăn, tare, violent. Și înherbîntă o tigaie de o înfocă de-i mergea scînteaiele. DOSOFTEI, V. S septembrie 7v/4, cf. BARONZI, L. 48. Scoteau mîțele de prin ocnițe și cotruțe, și le flocăiam și le șmotream. . . de le mergea colbul. CREANGĂ, A. 37. Acuș iau varga din coardă, și vă croiesc de vă merg petecile. id. ib. 38, cf. id. P. 24, 148 O lovi o dată cu mîțele de-i merse fulgii. ISPIRESCU ap. CADE. Bărbatul său însă. . . mi-o bătu ș de astă dată de-i merse colbul. MARIAN, O. I 347. N-am eu vreme de pierdut și mi-i capu la altele, altfel mi ți i-aș freca eu pe mîrlani să le meargă untul. C. PETRESCU, R. DR. 117. Te muștruluiește de-ți merge untul. BRĂESCU, V. A 132. Cam cu chef cum era, au început deodată să joace, și unde nu juca, și juca de-i mergea petecele. SBIERA, P. 37. S-au dat la jucat, și juca și juca de-i mergea colbul. id. ib. 39. De feli nu-i cruțau, ci-i măcilăreau de le mergeai peticele. MARIAN, T. 228. Le-a tras o bătaie de le-a mers colbul și i-a alungat departe. id. ib 267, cf. ȘEZ. III, 143. L-a bătut de i-au mers fulgii. ZANNE, P. IV, 274, cf. 162, III, 294. Te pălesc de-ți merg fulgii. ALR I 1 435/887. ♦ (Prin Transilv., despre pete, murdărie etc.) A dispărea, a se șterge (prin frecare, curățire etc.). Com. din ALBA IULIA. III. (De obicei cu determinări locale) 1. (Despre drumuri) A duce (la. . .), a o lua (spre . . .) Amîndouă drumurile acestea merg tot la Țuțora. (a. 1803). URICARIUL, XXV, 258. Drumul care mergea la capiște era presărat cu flori. BELDIMAN N. P. I, 61/13. Arată-mi drumu cum mere cătă casă. ALR II 3 459/102. Să mă-ndrepți că-ncătrău mere drumu ăsta. ib. 3 459/235, cf. 2 938/235, 250. ♦ (Despre întinderi de pămînt, drumuri linii de hotar etc.) A se întinde, a ține (pînă la. . . sau de la . . . , de la pînă la . . .), a ajunge (pînă la. . . sau de la pînă la . . .). Această moșie țearca căriea îi merge hotarul de la un loc pe valea Sulinarului. . . până în via Mecolei (a. 1 776). URICARIUL, VII, 20. Acele pămînturi din Maxinești merg pînă la hotarul Honcului și lovesc în capul iazului Bălăneștilor (a. 1 797), ib. XXV, 242. Mergea atunci podul. . . de la capul cel de lîngă orașul Giurgiului. . . pînă la poalele castelului. BĂLCESCU, M. V. 164. Atîta rămăsese din livada. . . ce mersese pînă-n ulița din dos. REBREANU, I. 47. %Cărărușa merge-n rît, Dragi am fost și ne-am urît; Cârărușa merge-n vii, Dragi am fost de mici copii. JARNIK-BÎRSEANU, 162. 2. A se extinde, a se propaga, a se generaliza. Focu într-însu înrainte mearge și arde împregiuru dracii lui. PSALT. 201. Apoi au început a slobodzi drăgănimea flintele . . . din om în om împregiur. Ca. . . fulgerul, așe merge focul împregiur. NECULCE, L. 232. Mere pîrjol pîn tătă pădurea. ALR 1 692/270. Marsă sun [= ecou] pîm pădure. ib. 1367/80. Mere răsunu. ib. 1367/295, cf. 1367/93. Căscătura așa merge din omu-n om, ca pasărea-n zbor. ALR II/I MN 10, 6 869/705, cf. ib. 6 869/886. 3. (Despre vești, evenimente etc.) A ajunge la cunoștința cuiva; a se răspîndi (la toți). Aceastași poroncă și domnului muntenesc lui Gligorie vodă i-au mărsu. N. COSTIN, LET. II, 3/21. N-au așteptat pănă le va merge răspunsul, ce îndată au trimis ordinanțu la toți oștenii. AXINTE URICARIUL, ib. 147/28. Mersăse cuvîntul din om în om. . . pănă . . . la urechile celor mari (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 235/32. Cărțile de poronci, ce le vor fi mers, cît au fost în treabă ispravnicii (a. 1820). URICARIUL, I, 254. Un aspru împărat, La care cum au mers asemine știință Au și găsit de cuviință. Pe om se-l de subt judecată. DONICI, F. I, 29/6. Zgomotul serenadelor și serbătorilor deșteptă atențiunea vecinilor și vestea merse pînă la postelnicul. FILIMON, O. I, 119. ◊ E x p r. Merge vorba sau vorba merge = se spune, se vorbește (peste tot). Pe timpii de atunci, mergea vorba că îndeobște călugării de la Sîntele-Locuri erau. . . învățați. ODOBESCU, S. II, 36. Vorba mergea că ar fi dat trupul la dobitoace, și că de aceea nu s-au găsit decît mantaua și iarmurca. CONTEMPORANUL, II, 221. El, după cum îl știm, nu era de cei ce poartă frică de o furnică, cum merge vorba. MARIAN, T. 323. Mai mergea vorba că e și tare învățat. CIAUȘANU, R. SCUT. 16. Îi merge (cuiva) vestea (sau numele, vorba etc.) = se spune despre el că. . . , i s-a dus vestea (că. . .); este denumit, i se spune. Duduca asta se vede că are duh, de vreme ce i-a mers buhu de la Burdujani pănă la Galați. NEGRUZZI, S. III, 75. Și de-atunci i-a mers lui Ciubuc numele de omu lui vodă. CREANGĂ, A. 20. Îi mergea numele că este cea mai frumoasă făptură omenească de sub soare. ISPIRESCU, U. 10, cf. COȘBUC, P. I, 238. De vreo zece ani Vălenilor le mersese vestea departe. AGÎRBICEANU, A. 74. Îi mersese vestea că face din cînepă cea picată sub melițoi sute de coți de pînză. SBIERA, P. 220, cf. ZANNE, P. V, 510. (Cu schimbarea topicii și a accentului stilistic, peiorativ) E un tîrîie-brîu, căruia numai vorba-i merge că-i la Iași, la învățătură. MIRONESCU, S. A. 137. Meargă-i numele! = (în imprecații) să nu se mai audă despre el sau ea (decît numele)! să se facă de rîsul lumii ! Îi umblă-n cap, tu soră, S-ajungă ea Lucsandei noră ! O, meargă-i numele! COȘBUC, B. 123. IV. 1. (Despre acțiuni, fenomene, evenimente etc.; de obicei cu determinări modale) A se desfășura, a evolua, a decurge. Va vedea cum merg vremile. AXINTE URICARIUL, LET. II, 171/8. Vâdzîndu pe Antohie Vodă că-i mărgu lucrurili cu-ntemeiere bună, începu în sfaturi cu boieri pribegi. NECULCE, L. 135. Mulți sînt care pot zice că încă lucrurile nu merg bine. HELIADE, O. II, 415. Sabia această pînă Nu mi să va da în mînă, Toate merg într-un zădar. PANN, E. II, 52/12. Să închizi ochii și să-ți cauți de treabă. . . iară trebșoarele tale o să-ți meargă de minune. FILIMON, O. I, 130, cf. BOLINTINEANU, O. 141. Toate îmi mergeau după plac, fără leac de supărare, de parcă era toată lumea a mea! CREANGĂ, A. 34, cf. 4. Harap-Alb vede el bine unde merge treaba. id. P. 219, cf. 248. Terzetul final din actul întîi a mers admirabil. CARAGIALE, O. I, 3. Pînă acum m-ai ascultat la orice ți-am zis, și toate ți-au mers bine. ISPIRESCU, L. 21. Toate merg bine. ODOBESCU, S. III, 66. Îi mergeau prost afacerile, era încurcat și pe la bănci, AGÎRBICEANU,123, cf. id. P. M. 137. Era vesel parcă toate i-ar fi mers în plin. REBREANU, R. I, 231. Tare-i plăcea cum mere treaba la rumâni la botez. PRIBEAGUL, P. R. 105. Mergea treaba de-a mai mare dragul, fără sîcîieli, fără bateri pe loc. V. ROM. noiembrie 1953, 161. Să meargă treaba-n plin. teodorescu, P. P. 151, cf. RETEGANUL, P. II, 3, ZANNE, P. III, 154, 187, IV, 636. ( E x p r.) A(-i) merge strună (sau găitan, ca din apă) v. s t r u n ă, g ă i t a n, a p ă. ◊ I m p e r s. Dar cu limba merge altfel: ea nu are vreme hotărîtă că în atîtea luni sau în atîția ani. . . să se formeze. HELIADE, O. II, 129. ♦ (Cu determinarea subînțeleasă) A se desfășura (destul de) bine, normal; a da rezultate (destul de) mulțumitoare. Apoi de mărs o mărs [executarea cîntecului], frate Dincă, da nu-ș cum. . . , voi oltenii o luați mereu prea iute. CAMIL PETRESCU, B. 177. Fac cereale, domnule colonel. . . – Și merge? – Merge . . . Dar, pe lîngă cereale, m-am gîndit să fac și puțin astrahan. . . Și merge. CAMILAR, N. II, 98. ♦ (Despre aparate, mecanisme, sisteme tehnice) A fi în funcțiune sau a putea fi pus în funcțiune; a funcționa. Cf. LM. Ceasornicul nu merge. DDRF. Un cuptor electric pentru topit oțelul consumă el singur, atunci cînd merge, cea mai mare parte din miile de kilowați. BOGZA, V. J. 82. Plugu gazdii mere tăt ca ș-a meu. ALR I 242/257, cf. ALR II 6 714/172, 6 715/172. ◊ E x p r. A-i merge (cuiva) gura v. g u r ă. 2. I m p e r s. (Despre ființe, cu complementul în dativ; de obicei cu determinări modale ca „bine”, „rău” etc.) A o duce, a-i fi (într-un anumit fel). Și deodată mergea cu năroc lui Ștefan Vodă. URECHE, LET. I, 101/17. Să-ți margă tot bine și cu năroc. VARLAAM, C. 261. Petru Vodă... socotind că nu-i merge pe treaba lui. . . s-au dus în țara leșască. N. COSTIN, LET. II, 37/25. Să fii mai îngăduit, măria ta, păn' li s-ar fi vădzut. . . cum le merge. NECULCE, L. 219. Cătră seară le merse brașovenilor mai bine, căci luară de la români un tun. BĂLCESCU, M. V. 519. Las' pe mine, că te-oi iuți eu, bade Stane. . . nu ți-a merge tot așa, pe somn, pe mîncare și pe bere. ALECSANDRI, T. 611, cf. 970. Mă! că rău mi-a mai mers astăzi! CREANGĂ, P. 46, cf. 144, id. A. 52. Hotărîră ca o parte din zi să lucreze, o parte să citească . . . Așa făcură, și le mergea bine. ISPIRESCU, L. 49. Și-a fost Cuminte om; dar nu știu cum, Așa i-a mers de prost. COȘBUC, P. I, 229, cf. 260. Nici mie n-o să-mi meargă râu. Avendrea e priceput la toate. STANCU, D. 252. Nu l-am mai întrebat cum îi merge. V. ROM. mai 1955, 42. Nu-i mergea bine în nici o treabă, măcar de ar fi muncit el orișicît. SBIERA, P. 187, cf. 195. Cu popă și cu iepure cine să întîlnește la drum, bine nu-i merge. ȘEZ. I, 18, cf. 51, GOROVEI, CR. 43. La pruncii aiștea le me bine. ALR I 259/80, cf. 259/61, 63, 103, 170, 231, 308, 343, 839, ALR II 3 175/102. ◊ (În formule de urare) Să-ți meargă tot cu bine. HODOȘ, P. P. 214. ◊ (Prin extensiune, despre plante) Cu cît se seamănă mai afund și mai rar cucuruzul, cu atîta îi mearge mai bine. ECONOMIA, 41/27. Prin aceasta multe buruiene se vor stîrpi, și cartofelor le va merge atîta de bine, ca și cînd ar fi fost prășite. IONESCU, C. 81/11, cf. 182/4. ♦ (Cu determinarea subînțeleasă; adesea în construcții negative) A o duce bine, a-i fi bine, a avea succes; a-i prii. Văzînd și domnul că nu-i merge în pămîntul Moldovei, fiind învățat în Țara Românească cu venituri mai mari, au scris la Țarigrad (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 200/15. ♦ (Adesea în construcții negative) A reuși, a izbuti. Începu să povestească amănunțit cum „a pus mîna” el cîndva pe cămara lui Răghină. . . , cum „i-a mers”. V. ROM. mai 1954, 72. ♦ Cu mine nu i-a mers. 3. (De obicei cu determinări modale de felul lui „înainte”, „bine”, „încet”, „greu”) A înainta, a progresa; a se dezvolta. Carile dintr-un loc mai înainte nu mearge nici mai adaoge, acela prea pe lesne îndărăpt să dă și scade. CANTEMiR, ap. GCR I, 327/7. În acest chip lucrul merge înainte. I. IONESCU, C. 58/14. Omenirea merge într-un progres continuu. BĂLCESCU, M, V. 3. Fără să perdem un minut, am cercat să facem ceva; știți însă că la noi lucrurile merg încet. ap. SBIERA, F. S. 240. Umblam la școală, unde mergeam bine. ap. TDRG. Nu-mi merge lucrul din mână. Com. din BRAȘOV, cf. DEȘLIU, G. 15, TULBURE, V. R. 43. ◊ I m p e r s. Eu scriu mereu și merge greu. CARAGIALE, O. VII, 62. ♦ (Despre oameni; cú determinări de felul „(tot) înainte”, „mai departe”) A persevera, a continua. Vremea trece, flăcăul începe și el a se trece, mergînd tot înainte cu burlăcia. CREANGĂ, P. 142. 4. (În e x p r.) A merge pe . . . = (despre oameni sau în construcții impersonale; urmat de o determinare numerică) a se apropia de sau a se îndrepta spre data la care împlinește un an în plus. Asta nu se poate spune. Eu, babei mele – că merge pe douăzeci și patru de ani de cînd m-am luat cu dînsa --. . . și tot nu i-am spus. CREANGĂ, P. 122. Iaca eu sînt om de merg pe șaptezeci și patru de ani. BRĂTESCU-VOINEȘTI, ap. CADE. (Cu o construcție învechită) De vreame ce cel. . . ce face greșalâ, va fi de optspredzeace ai mărgînd, atunce să-l bage în hiară. PRAV. 261. A merge spre. . . (sau către. . .) = a se apropia de un anumit stadiu de evoluție, de o anumită fază, de perioada de timp imediat următoare. [Holda] merge spre copt. ALR SN I h 43. (I m p e r s.) Mergea spre toamnă. ap. CADE. (I m p e r s.) De ce (sau, rar, pe cît) merge sau pe zi (ori pe an) ce merge = pe măsură ce trece timpul; tot mai mult. Holera, de ce merge, crește în Paris. CR (1832), 872/11, cf. DRĂGHICI, R. 9/10. De ce merge, se întinde gustul cititului. GT (1839), 272/44. Siguritatea se întemeiază pe an ce merge. ib. 1732/16. Tîrgul-Frumos, de ce merge, se face urît. NEGRUZZI, S. I, 192. Oricum orele alerge, Ea, din ce în ce mai dragă ți-ar cădea pe zi ce merge. EMINESCU, O. I, 160. Pe zi ce merge, perfectul compus, datorită tocmai expresivității lui, tinde să ia pretutindeni locul celui simplu. IORDAN, STIL. 151. 5. (Despre ființe) A trece (dintr-o situație în alta), a ajunge (într-o anumită situație). Mearge-voru din virtute în silă. PSALT. 173. A trupului hrană sfîrșaște-se și întru putredire mearge. CORESI, EV. 233. Cu lacrămile în ochi îl rugau să se lase de a face călătoria aceasta, ca nu care cumva să meargă la peirea capului său. ISPIRESCU, L. 4. Scoală, Adame, hai cu mine, Să miei de la rău la bine. BÎRLEA, B. 91. ♦ (Regional; despre obiecte) A se face, a deveni (Voivozi-Șimleul Silvaniei). ALR II 3 952/325. Tăt o mărs țîră [= s-a făcut cioburi], ib. V. 1. (Despre materiale, în special despre alimente) A fi necesar (în cantități determinate) la realizarea unui produs; a se consuma, a se întrebuința, a se cheltui. Fac nouă turtițe, le ung cu miere și le dau la cuptor; mulți însă, ca să nu meargă miere multă. . ., le ung pe deasupra. SEVASTOS, N. 78. Unde merge mia, meargă și suta (dacă s-a cheltuit atît de mult, se mai poate cheltui încă puțin; p. e x t. fie, treacă de la mine!). Cf. ZANNE, P. V. 424. ♦ (Rar; cu determinări nume de alimente introduse prin prep. „pe”) A se hrăni, a se alimenta. Din toate drumurile, acest de iarnă este acel mai greu, fiindcă vitele merg numai pe fîn și cheltuiala se rădică. I. IONESCU, C. 221/17. 2. (Învechit și popular) A se calcula, a se socoti; a se adăuga (la socoteală). Căci [peste] acele multe și mari supărări ce se făcea peste locuitori, le mai merge săracilor încă al doilea văcărit (a. 1 757). URICARIUL, IV, 9/1. Și dobînda de 50 la sută merge la. . . – La capelele întregi! DELAVRANCEA, O. II, 366. 3. (Mat.; despre numere) A se cuprinde, a intra în alt număr. Patru-n opt merge de două ori. ALR II 2 353/36, cf. 2 353/47, 76, 105. Doi mere de două ori în patru. ib. 2 353/250, cf. 2 353/260, 279. VI. 1. (De obicei impers.; adesea în construcții negative) A fi posibil, acceptabil, permis sau valabil; a se putea, a se accepta, a se admite. Înțeleg să aveți respect de opinia publică;. . . dar, de respectul opiniei publice, să nesocotiți pe un confrate bătrîn – iar nu merge. CARAGIALE, O. VII, 425. Opt versuri, le-am făcut! așa cu gluma. . . O, de-aș găsi acum o rimă-n „uma”; Dar, haid! și fără rimă văd c-a mers. COȘBUC, P. II, 267. Toate merg pînă la un timp. BRĂTESCU-VOINEȘTI, ap. CADE. Ți-o spun hotărît, nu mai merge, trebuie să facem economie. BRĂTESCU, V. 5. Te înșeli amar!. . . Cu mine nu merge așa! . . . Nu scapi cu una, cu două! C. PETRESCU, A. R. 14. ◊ E x p r. (Mai ales în construcții negative) A-i merge la socoteală = a-i conveni. Cf. CADE. Treacă-meargă v. t r e c e. ♦ A se potrivi; a se armoniza, a se asorta. Albastrul merge bine cu albul. 2. (Jur.; despre termene, clauze etc.) A intra în vigoare; a curge. Prescripțiunea începe să meargă numai din momentul punerii în întîrziere. COD. PEN. R.P.R. 599. 3. (Prin nordul Transilv.; despre vorbe, expresii etc.) A se (putea) folosi, a se (putea) întrebuința; a se spune, a se zice. Cf. ALR II/I MN 68, 2 630/284, alr i 383/278. 4. (Rar) A avea valoarea de . . .; a fi socotit, considerat ca avînd valoarea de . . .; a valora, a face. Pui patru cărți jos, dai cîte patru fiecărui, iei carte cu carte, sau cu șapte iei trei și patru de jos. . . la urmă, cărțile „merg două” (dacă ai cel puțin 37), spatiile 1. PAMFILE, J. I, 15. 5. (Despre bani, p. ext. despre documente care conferă anumite drepturi) A fi valabil, a fi în uz, a avea curs. Banii vechi nu mai merg. SCRIBAN, D. 6. (Despre salarii, venituri etc.) A reveni (cuiva) în continuare. Leafa îi merge pe vacanță. SCRIBAN, D. 7. (Învechit, despre bunuri materiale) A-i reveni cuiva de drept, a fi atribuit cuiva. De s-ari pedepsi cineva cu moarte, averea lui, după obiceiul țărăi aceiia, să margă la rude și la urmașii lui. N. COSTIN, L. 578. 7.(Învechit, rar, despre legi) A prevedea, a specifica, a stipula. Un plugar oarecarele de să va prileji să aibă a să pîrî cu cineva pentru vreun pămînt sâmănat și nu-ș va întreba întÎi la giudeț, să vadzâ cumu-i va miarge leagia . . . PRAV. 3. VII. A umbla îmbrăcat într-un anumit fel; a se îmbrăca (într-un anumit fel); a purta. Își legase multă vreme capul cu o basma, apoi începu a merge vara cu capul gol. CĂLINESCU, S. 142. - Prez. ind.: merg și (prin Transilv.) meg (ALR II 4 797/130), pers. 2 (prin Transilv.) și megi (ib. 4 797/130, 172), pers. 3 (prin Transilv.) și mege, pers. 4 (popular) accentuat și mergém (BUL. FIL. II, 105, IORDAN, L. R. A. 128), (prin Transilv.) și megem (ALR II 4 797/172), pers. 6 (prin Olt.) și merge (ib. 4 797/886); perf. s.: pers. 1 mersei și (regional) mergei (ARH. FOLK. I, 168), mergâi, mersui, (învechit) merși, merșu, pers. 3 (regional) și mersu (D. POP, M. 154), pers. 4 (învechit) și mersem m. m. perf. pers. 5 (învechit, rar) și mersesiți. – Și: (regional, mai ales Transilv.) mére (prez. ind. pers. 2 meri, 3 mere, 4 merem, 5 mereți, 6 mer ZANNE, P. VI, 46, ALR SN I h 124/812) vb. III ; (regional, mai ales Maram. și nordul Transilv.) me (prez. ind. pers. 2 mei, 3 me și meie, 4 mem și meiem ALR II 4 797/102, pers. 5 meți și meiți ib. 4 797/104, 106) vb. III. – Lat. mergere „a se cufunda”.

BUHAIU sm. 1 Mold. 🐒 Taur: își asvîrle țîrnă după cap ca ~l (CRG.); În mijlocul satului Rage ~ul împăratului (GOR.) (ghicit. despre „clopot”) 2 Instrument făcut dintr’o putinică fără fund, legată la gură cu o piele de oaie tăbăcită, prin mijlocul căreia se trece o șuviță de păr de cal care, cînd se trage, produce un sunet puternic ca și cînd ar rage un taur; se întrebuințează cînd se umblă cu plugușorul la colindat, în seara de sf. Vasile (🖼 639): anul nou se plimba pe strade cu sunete de clopoței, cu vuete de ~ (GN.); la pl. și buhaiuri: seara boncăluiau în toate părțile buhaiurile (SAD.) 3 pr. anal. Sirenă de la o fabrică (ce rage ca buhaiul): ~l nu sunase încă în munte contenirea lucrului (SAD.) 4 🔧 Un fel de rindea mai mare 5 🏚 Partea morii de apă care ridică sau coboară polița, prisnelul și pietrele, spre a măcina făina mai aspră sau mai moale 6 🚜 Cîrligul coasei 7 Stupul care nu roește 8 👕 Trans. Un fel de mintean, de lînă albă sau neagră, cu glugă: Pînă-și ia ~ ’n spate, Trecut-a de miez de noapte (IK. -BRS.) 9 🐦 ~-DE-BALTĂ = BOU-DE-BALTĂ1: rămîn cu ochii holbați ca niște buhai-de-baltă (ALECS.) 10 🐟 = BOU-DE-BALTĂ2 [rut.].

ȚELINĂ1, ȚĂLINĂ (pl. -ini) sf. 🚜 Pămînt ce nu s’a lucrat încă sau care s’a lăsat mulți ani nearat: țelină și mărăcini va fi tot pămîntul (BIBL.); Ștefan ar fi înjugat pe Poloni la plug și, arînd cu ei o țălină din preajma Cosminului, ar fi semănat ghindă (VLAH.) [bg. cělina, srb. cjelina].

TREMURA, tremur, vb. I. Intranz. 1. (Despre ființe și despre părți ale corpului, uneori urmat de determinări arătînd cauza) A face mișcări involuntare, bruște și continue, provocate de frig, de o boală, de o emoție etc. Tremura de mînie și de nerăbdare. DUMITRIU, N. 30. Sînt un moșneag, dar încă nu-mi tremură mîna. C. PETRESCU, C. V. 289. Era ger, el era cam subțire îmbrăcat, și-a tremurat toată noaptea. VLAHUȚĂ, O. AL. 93. Viscolul frămîntă lumea... turmele tremură. ALECSANDRI, P. III 13. ◊ (Prin exagerare) Tremurau hainele pe el. DUMITRIU, N. 30. ◊ (Poetic) Deasupra, în albastru, tremurau ciocîrlii, vărsînd puhoiul lor amețitor de cîntece. SADOVEANU, O. I 120. ◊ (Cauza acțiunii devine subiect) Era puțin palid. O emoție grea i se citea pe față și-i tremura în degete. REBREANU, R. I 295. Ura veche-i tremură pe buze. D. BOTEZ, F. S. 65. ◊ Expr. A tremura carnea pe cineva, v. carne. ◊ Tranz. Caii își tremurau pielea în grajdurile întunecoase. DUMITRIU, N. 187. Tomșa nu zise nimic; își tremură mîna pe lîngă buzduganul lui; apoi răsuflă greu pe nări. SADOVEANU, O. VII 14. ◊ Tranz. fact. Ce-l înfricoșează? Ce-l tremură? I. CR. III 144. 2. (Despre plante și părți ale lor) A face o mișcare (oscilatorie) ușoară și repetată; a se mișca, a se clătina. În fața prispei vor tremura arțarii. ARGHEZI, V. 228. Tremură din vîrfuri plopi cu frunza rară. IOSIF, P. 58. Flori albastre tremur’ ude în văzduhul tămîiet. EMINESCU, O. I 85. Frunza-n codru tremura. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 310. ◊ (Poetic) Tremurau colorile cîmpiilor și unduiau ogoarele și lanurile. SADOVEANU, O. VI 336. Vîntul tremură-n perdele. EMINESCU, O. I 113. ◊ Tranz. În dreptul ferestrei un cais tînăr își tremura frunzele. CAMIL PETRESCU, N. 68. Trei pruni frățîni, ce stau să moară, Își tremur’ creasta lor bolnavă. GOGA, P. 19. (Fig.) Liniște plutea peste marginea aceea de pădure, liniște ușoară pe care o tremura parcă strălucirea luminii. SADOVEANU, O. V 179. ♦ (Despre lumini și umbre) A licări, a juca (6). Ici-colo, prin vîlcele, prin văgăuni, tremurau lumini de pe la căsuțele de bîrne ale muntenilor. SADOVEANU, O. VIII 12. Pe zidul dintre ușa lui Herdelea și a lui Brumaru parcă tremura o umbră cenușie. REBREANU, R. I 227. ◊ Tranz. Lumina... tremură umbre fumurii. STANCU, D. 221. ♦ (Despre ape) A se mișca în unduiri ușoare, a se încreți. Din lăptoc, pe sub roți, tremură apa cu sunet de cristal. SADOVEANU, O. VII 345. Lîngă țărmul tristei mări M-am oprit pe-o stîncă. Apa tremură spre zări, Verde și adîncă. TOPÎRCEANU, S. A. 56. ♦ (Despre pămînt) A se zgudui, a se cutremura sau a da impresia că se zguduie. Și patru cai aleargă cu patru portărei, Topește-se pămîntul cum tremură sub ei. COȘBUC, P. II 195. ◊ Refl. (Rar) Cerul de se-ntuneca, Pămîntul se tremura. TEODORESCU, P. P. 33. 3. (Despre sunete, melodii) A vibra; (despre glas) a avea tremurături, variații de ton (din cauza unei emoții), a fi nesigur. Tremură glasul mătușii Uțupăr. STANCU, D. 19. Cîntecul tremura pe strune ca un bocet. SADOVEANU, O. I 304. Încet răsunetul de clopot Se risipește tremurînd. VLAHUȚĂ, O. AL. 29. ◊ Fig. Bucuria îi tremura în inimă, mereu vie și stăpînitoare. REBREANU, I. 80. Atîta durere înăbușită tremura în vorbele acestea cu înțeles ascuns, că n-am îndrăznit a-l mai întreba nimic. BART, S. M. 24. ◊ Tranz. [Ciocîrlia] cîntăreața luminii ș-a muncii își tremura melodia în cerul înalt. SADOVEANU, O. VI 336. 4. Fig. A fi cuprins de o emoție puternică. Inima ei de soră tremura, așteptînd o vorbă de-a lui. CAMIL PETRESCU, O. I 590. Totuși Baloleanu, oricît îi tremura sufletul, își păstra aparența de liniște și hotărîre. REBREANU, R. II 235. A fost o clipă-n care-am tremurat amîndoi De-o nențeleasă fericire. D. BOTEZ, P. O. 82. Ah! cît îmi tremură inimioara! ALECSANDRI, T. I 92. ♦ A se înfiora de spaimă; a se cutremura. În fața unui revolver nu tremur. DELAVRANCEA, H. T. 48. O, nu te teme-mi zice, Tu, ce nu temi furtuna și durerea, De ce să tremuri la a mea privire? EMINESCU, O. IV 108. Boierii însă tremurau. Ei aveau două mari cuvinte a fi îngrijiți. NEGRUZZI, S. I 142. ◊ Expr. A tremura după ban = a fi lacom de bani, a fi zgîrcit. Lega paraua cu zece noduri și tremura după ban. CREANGĂ, P. 3.

URÎ, urăsc, vb. IV. 1. Tranz. A avea un sentiment puternic de antipatie sau de dușmănie împotriva cuiva sau a ceva; a nu putea suporta pe cineva sau ceva. Dacă mai înainte îl privea pe Stamati c-un suveran dispreț, acum ajunsese să-l urască, înverșunată. BART, E. 240. Romînul știe încă a se bate Și urăște viața fără libertate. BOLINTINEANU, O. 11. ◊ Absol. Dacă voi uita tot ce-am îndurat, Nu voi mai urî niciodată. JEBELEANU, C. 9. Mă simt tot omul de-altădată; Iubesc pe loc, urăsc îndată. MACEDONSKI, O. I. 56. ◊ Refl. (Rar) Am pierdut dulcea mea pace Și eu însumi m-am urît. HELIADE, O. I 70. ♦ Refl. reciproc. (Regional) A strica prietenia cu cineva, a se certa, a o rupe cu cineva. Ci pune capu-n pămînt, C-or gîndi că ne-am urît. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 67. 2. Refl. (În expr.) A i se urî cuiva (cu sau de ceva) sau a i se urî cuiva să... = a se plictisi de cineva, a se sătura de ceva, a nu mai simți nici o plăcere pentru cineva sau pentru ceva. Mîndruțo, pentru ce plîngi, dragă? Ți s-a urît de casa mea? IOSIF, T. 246. Avea gînduri pline de farmec, cu care nu i s-ar fi urît de a sta o veșnicie. VLAHUȚĂ, O. AL. 117. Ziceau că li se urîse șezînd tot singurele. ISPIRESCU, L. 8. După cîtăva vreme, simțindu-se iar în puteri, a-nceput a i se urî să stea serile singur. CARAGIALE, O. III 77. A i se fi urît (cuiva) cu binele v. bine2 (1). A i se fi urît (cuiva) cu viața sau (tranz., regional) a-și urî zilele = a se sătura de viață. Ți s-a urît cu viața? SAHIA, N. 75. Doamne, moșule... se vede că ți-ai urît zilele. CREANGĂ, P. 82.

STRÎMB2, -Ă, strîmbi, -e, adj. 1. (În opoziție cu drept, despre lucruri) Care prezintă neregularități, abateri de la forma normală; diform. Toate lemnele erau strîmbe. RETEGANUL, P. III 60. De ești tu așa voinic, îndreaptă copacii cei strîmbi, dar nu strîmba încă și pe cei drepți! SBIERA, P. 80. Mititel și strîmb aleargă pe cîmp (Secera). id. ib. 320. Lemnul strîmb focul îl îndreaptă. ♦ (Despre persoane) Încovoiat, gîrbovit, adus de șale. Peste o săptămînă au venit acasă amîndoi, moș Ioniță mai strîmb din șale și mai încovoiat din spate. PAS, Z. I 200. Cîte fete cu pieptare, Toate-s strîmbe de spinare... Dar mîndra cu șubeica E oablă ca secera! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 430. ♦ (Despre drumuri) Fără aliniere, întortocheat. Umbla acum pe o uliță strîmbă. DUMITRIU, N. 159. 2. Deviat de la poziția (dreaptă) obișnuită; lăsat sau căzut într-o parte; aplecat, înclinat. Țintirimul singur cu strîmbe cruci veghează. EMINESCU, O. I 69. ♦ (Despre persoane sau părți ale corpului) Sucit, strîmbat, deformat. De ținea drumul mai lung, te miră de nu rămînea cu gîtul strîmb de-atîta uitat înapoi. ISPIRESCU, L. 36. Cine joacă și nu strigă Face-i-s-ar gura strîmbă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 359. ◊ Fig. E dezgustat și strîmb de sarcasm. CAMIL PETRESCU, T. II 136. ◊ (Substantivat, rar, în expr.) A-i veni cuiva cu strîmbul = a nu-i veni cuiva la socoteală, a-i displăcea, a nu-i conveni. V-ați boierit și voi, mă! Vă vine cu strîmbul munca! REBREANU, R. II 71. 3. Fig. Nedrept, necinstit, incorect. Apoi socoteala asta e strîmbă, măi oameni! REBREANU, R. II 89. ◊ Fig. Tu vii din lumea strîmbă și din viața posomorîtă a asupririi și a asupriților. PAS, Z. I 7. ◊ (Substantivat) În țara strîmbilor, cel drept umblă cu capul spart. SADOVEANU, P. M. 107. ♦ Făcut pentru a înșela. Am văzut cîrciumari mestecînd vinul cu apă și vînzînd cu cîntare cu două funduri, măcelari și precupeți vînzînd cu cîntare strîmbe, și m-am mîhnit. FILIMON, C. 37.

MIRĂZENIE s. f. (Transilv., Ban.) Fapt, lucru sau obiect ieșit din comun, care produce mirare, care uimește; ciudățenie. Zugrăvesc pre sf[í]ntul Hristofor cu capu de cîne. . . De ar fi (ferească D[u]mnezeu) în natură așa, mirăzănie ar fi. ȚICHINDEAL, F. 352/6, cf. 380/16. În vremurile cele vechi, cînd nu erau încă în lume atîtea lucruri năzdrăvane și mirăzenii ca astăzi. FRÎNCU-CANDREA, M. 266. Se duse vestea în toată lumea despre mirâzeniile (minunile) ce făcuse omul cel sărac. id. ib. 270. Hai să ne sculăm. . . că doarme finul și să vedem ce mirozenie a mai adus și-acum. RETEGANUL, P. I, 76. Cînd colo ce să vezi... o căldare cu galbini. Baba și unchiașul, care nu mai văzuse asemenea mirozenii, gîndeau că-s niște așchiuțe. REV, CRIT. I, 232. Ne-a spus tot mirozenii de pe unde a umblat, PAȘCA, GL. ♦ (Regional) Epitet depreciativ dat unei case urîte (Bonț-Gherla). CHEST. II 49/345. ♦ (Prin Transilv.) Monstru, fantomă, arătare. Cum trece un ceas după miezul nopții, iese mirăzenia de sub pragul bisericii și simte că este cineva în biserică. F (1890), 32. I se arată o mirădănie lungă, lungă, de la cap pînă jos într-o haină lungă. COM. SAT. V, 109. - Pl.: mirăzenii. – Și: mirădánie, mirozénie s. f. – Miraz2 + suf. -enie.

CARE pron. interog.-rel. I. (Pronume interogativ, întrebuințat pentru a afla despre cine sau ce este vorba și adesea în ce fel se prezintă o ființă sau un lucru despre care avem oarecare cunoștință) Care n-a înțeles întrebarea? Dintre poeziile acestor autori, a căruia vă place mai mult? ▭ Ce faci acolo, măi? Stai! Care esti? DUMITRIU, N. 221. Îmi vine să strig: trăim! E-al nostru veacul acesta de creșteri!... Dacă nici ăsta nu-i cîntec de dragoste, Care-i? CASSIAN, H. 19. Care-i acolo, măi? strigă argatul. SADOVEANU, B. 55. ◊ (Uneori întregit prin «oare») Care oare va fi rezultatul final al acestei căi? BĂLCESCU, O. II 9. ◊ (Introduce propoziții interogative indirecte) L-a întrebat care îi place mai mult. *Expr. (Ca întrebare directă sau indirectă) Care alta? = ce altceva? De asta te plîngi, stăpîne? – D-apoi de care alta, măi Chirică? CREANGĂ, P. 155. Care pe care? = care din doi e astfel, încît să poată întrece sau birui pe celălalt? Să se aleagă care pe care. SADOVEANU, P. M. 229. Acum să vedem, care pe care? Ori el pe draci, ori dracii pe dînsul. CREANGĂ, P. 301. Moș Corbule, să te văd... care pe care... cei bătrîni pe cei tineri sau cei tineri...? ALECSANDRI, T. 237. ◊ (Cu valoare de adjectiv interogativ) Care om nu ține la viață înainte de toate? CREANGĂ, P. 206. Stau în loc și-mi fac de lege, Peste care munte-oi trece? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 150. II. (Pronume relativ; are rol de conjuncție, însoțind ciumele din propoziția regentă căruia îi ține locul în propoziția subordonată) 1. (Introduce propoziții atributive) Sora mea care mă purta în circă, care-mi dădea cele dintîi vișine pîrguite, care nu mă lăsa să plîng niciodată, pierise dintre noi. DELAVRANCEA, T. 37. Sîntem pe moșia unei gheonoaie, care e atît de rea, încît nimeni nu calcă pe moșia ei fără să fie omorît. ISPIRESCU, L. 4. Se lasă încet-încet într-un ostrov mîndru din mijlocul unei mări, lîngă o căsuță singuratică, pe care era crescut niște mușchi pletos. CREANGĂ, P. 213. Eu n-am uitat nici pe iscusitul moș Vlad, în căruța căruia ai dormit tu adese. ODOBESCU, S. III 14 Găsi felurime de păsări adunate, Care din întîmplare Se-ntreceau la chitare. ALEXANDRESCU, P. 120. ◊ (Popular, la acuz. fără prep. «pe») Parcă se petrecea nu știu ce... poate vreun dor ascuns care nu-i venea a-l spune. CREANGĂ, P. 276. Bade, mîndrulița ta Care-o iubești acuma... JARNÍK-BÎRSEANU, D. 248. ◊ (Precedat de «acel», «acela» sau «cel», «cela») Fraților, a cuvîntat el, umpleți iar cupele și beți pentru cei care ar lupta și de acum înainte împotriva asupritorilor și viclenilor. SADOVEANU, N. P. 268. I-a dat poruncă ca să-i deschiză toate tronurile cu haine spre a-și alege... pe acelea care îi va plăcea. ISPIRESCU, L. 3. Să-ți scoatem costița ceea care ți-am spus eu. CREANGĂ, P. 174. (Cu valoare emfatică) Unde e omul acela care să mă sperie pe mine? ◊ (Popular, în locul construcției cu prepoziție a lui «care» se folosește uneori pronumele relativ singur, iar complementul pe care-l exprimă acesta este reluat sub forma pronumelui personal cu prepoziție) Fata, care înghețase sîngele în ea de frică, își pierduse cumpătul. ISPIRESCU, L. 14. Dacă mi-i aduce calul împăratului-Verde, care de atîta vreme mă bat cu dînsul... eu ți-oi da pasărea. ȘEZ. IV 173. Bată-te, bădiță, bată zilele toate deodată, Cele două zile grele Care-i sîmbăta-ntre ele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 257. ◊ (Cu reluarea antecedentului) Ia mursa aceea și iute se duce de o toarnă în fîntîna din grădina ursului, care fîntină era plină cu apă pînă în gură. CREANGĂ, P. 214. ◊ (Introduce propoziții atributive circumstanțiale) a) (Cu nuanță finală! Dorobanții să ia călăuze din sat, care să le arate ascunzișurile și să bată pe două poște satele vecine și pădurile. CAMIL PETRESCU, B. 17. b) (Cu nuanță condițională) Ce holeră ar fi aceea care i-ar lăsa neatinși pe oamenii mei? SLAVICI, O. I 269. 2. (Cu valoare de pronume demonstrativ) Cel ce, cine; acela... ce... Care dintre cai a veni la jăratic să mănînce, acela are să te ducă la împărăție. CREANGĂ, P. 192 Care-a fost mai voinicel, Acum e mai vai de el; Care-a fost voinic mai mare, Acum e legat mai tare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 287. ♦ (Du sens neutru) Ceea ce. Dete de-o ospătărie, aci se băgă-nlăuntru și mîncă, bău și trăi cum îi pofti inima, pentru care plăti bani nenumărați. RETEGANUL, P. I 70. Baba își luă cămeșa de soacră, ba încă netăiată la gură, care însemnează că soacra nu trebuie să fie cu gura mare. CREANGĂ, P. 4. Un văcar adese tot se mînia, De care sătenii nimic nu știa. PANN, P. V. III 16. ◊ Loc. conj. După care = după aceea. Chemînd și pe Ercule la luptă, acesta numai cu o mînă îi răsuci, îi răbufni la pămînt... După care Ercule se întoarse la Micena. ISPIRESCU, U. 55. «Amin!» zise domnul... după care apoi se depărtă. EMINESCU, N. 16. Care va (sau vra) să zică sau (rar) care cum s-ar prinde = ceea ce înseamnă, ele unde urmează, prin urmare, cu alte cuvinte. Care va să zică, unde nu înțelegeți d-voastră politica, hop! numaidecît trădare! Ne-am procopsit! CARAGIALE, O. I 125. Orizontul politic s-a posomorit!... Care vra să zică, iar bejănie! ALECSANDRI, T. I 303. N-avea nici cai?... care cum s-ar prinde... te-ademenise... cu vorbe dulci. ALECSANDRI, T. 574. 3. (Cu valoare de pronume nehotărît) a) (De obicei urmat de un alt pronume sau de un adverb) Fiecare. Le porunci să meargă care de unde a venit. RETEGANUL, P. V 64. Oamenii săriră buimaci care dincotro, crezînd că-i foc. CREANGĂ, A. 113. Au început a vorbi care ce știa și cum îi ducea capul. CREANGĂ, P. 232. V-aș mulțămi ca la frați Dac-ați vrea să-mi arătați Care de unde veniți, Pe nume cum vă numiți. TEODORESCU, P. P. 103. ◊ Expr. (Să) nu car cumva să... = nu cumva să... Îl rugai să se lase de a face călătoria aceasta, ca nu care cumva să meargă la pieirea capului său. ISPIRESCU, L. 4. Cînd îi intra la pasăre, s-o iei, dar să nu care cumva să te muște. ȘEZ. IV 172. Nu care cumva...? = (oare) nu cumva...? Nu care cumva ai socotit că răpindu-mi tinerețile din închisoarea de la Centrală să le închizi, ca într-o ocnă, în aceste patru ziduri mucigăiete? DELAVRANCEA, S. 111. b) (În corelația «care... care...», exprimă ideea de opoziție sau de distribuție) Unul... altul..., acesta... acela..., parte... parte... Oamenii au început să plece, unul cîte unul, care mirîndu-se... care zicînd că «de! așa e...». BUJOR, S. 45. Poftim, care cu lingurița, care cu furculița. SEVASTOS, N. 284. Să-ți facă o rochie de logodnă, frumoasă ca cîmpul, cu fel defel de flori, care înflorite, care îmbobocite. ȘEZ. VI 171. Fulga masa că-și gătea, Miei de piele că-i jupea, Care prin frigări frigea, Care prin căldări fierbea. ALECSANDRI, P. P. 56. ◊ Expr. Care (mai) de care = unul mai mult (sau mai tare) decît altul, pe întrecute. Rîd cu lacrimi, năpustindu-se în vorbă, care mai de care mai șiret la cuvînt. DELAVRANCEA, H. T. 15. Se adunară... alergînd pe capete, care de care să ajungă la masă mai curînd. ISPIRESCU, U. 51. Ce să fie acolo, ziceau oamenii, alergînd care de care din toate părțile. CREANGĂ, A. 8. 4. (Învechit și popular, raportîndu-se la întreaga propoziție precedentă) Din care cauză...; și..., de un de... Acel împărat zisese: cine se va afla să mă facă să rid, să-și ceară de la mine trei daruri și-i voi da; care mulți s-au ispitit... să facă pe împăratul să rîză. ȘEZ. II 118. – Forme gramaticale: limba literară folosește forma care la nom. și acuz. m. și f., atît la sg. cît și la pl.; (cînd are valoare de pronume interogativ-relativ) gen.-dat. sg. m. căruia, f. căreia, gen.-dat. pl. m. și f. cărora, (cînd are valoare de adjectiv interogativ-relativ) gen.-dat. sg. m. cărui, f. cărei, gen.-dat. pl. m. și f. căror. – Nom. sg. m. și: (articulat, învechit) carele (COȘBUC, P. I 233, ODOBESCU, S. III 9, GORJAN, H. I 5); nom. sg. f. și: (articulat, învechit) carea (DRĂGHICI, R. 5); nom. pl. m. și f. și: cari (RETEGANUL, P. III 69, CREANGĂ, P. 193, ODOBESCU, S. III 179, JARNÍK-BÎRSEANU, D. 296); nom. pl. m. și: (articulat, învechit) carii (ISPIRESCU, L. 5, PANN, P. V. I 8, DRĂGHICI, R. 5); gen.-dat. sg. f. și: (învechit și regional) căria (CONACHI, P. 271, DRĂGHICI, R. 25, GORJAN, H. I 4) și (cu valoare de adjectiv interogativ-relativ) cării (ALEXANDRESCU, M. 127).

SOCOTINȚĂ, socotințe, s. f. (Învechit și arhaizant) 1. Opinie, părere. Ion-vodă avea o credință și o socotință: că țara-i mai tare decît oștile năimite. SADOVEANU, N. P. 11. Socotința mea este să închipuim niște întrebări atît de grele, încît să nu le poată tălmăci. NEGRUZZI, S. I 12. Și eu sînt de această socotință, fătul mieu. DRĂGHICI, R. 73. ♦ Idee, gînd. Fiind rupt de foame, venea cu socotință că... poate are vro bucată de pîine să i-o dea. ȘEZ. III 132. 2. Judecată sănătoasă, chibzuială, măsură. V. socoteală (4). Unde nu e socotință, socoteala merge rău. PANN, P. V. II 49. Cum de ai așa răbdare Pentr-un cutezător... Om fără de socotință. TEODORESCU, P. P. 106. 3. Minte, rațiune. Viindu-i în socotință că el... nu cunoștea încă nici cea mai mică parte a acestuia, au zis în sineși. DRĂGHICI, R. 154. 4. Hotărîre, voință. Hotărînd din toată inima că-și va schimba socotința și că niciodată va mai urma lucru ce va cunoaște că nu ar fi spre bine. DRĂGHICI, R. 38.

unu, una [At: PSALT. HUR. 49r/10 / V: ~l (Pl: unii, G-D: ~ia, unora) pnh, nc, (înv) ună (Pl: rar une) nc, pnh, anh, un, (Pl: unii, G-D sg: unui, (îrg) unuia, Pl: unor), o (Pl: unele, (înv) une, G-D sg: unei, (îvp) unii, (reg) uneia, uniia, unea, Pl: unor) nc, arn, anh, pnh, on (G-D: și, înv, oniia) nc, pnh, arn / Pl: unii, unele și (pop) uniia (S și: unia), (înv, monosilabic) uni, (îvr) un ie, (reg) unelea G-D sg: unui, unei și unuia, uneia (cu arh antepus) lui unu, (îvr) unii, (înv) uniia:, Pl: unor și unora, (îrg) unilor, unelor / E: ml unus, -a] 1 nc (Și în componența unor numerale cardinale compuse; ca numeral simplu, cu valoare adjectivală în formele un, o când precedă substantivul; cu valoare substantivală la masculin, adesea în forma unul, cu excepția cazurilor când se folosește la numărare, la calcule sau în componența unor numerale cardinale compuse) Primul număr din șirul numerelor naturale, care reprezintă unitatea Si: (înv) unic2 (1), (hip) unicei (1), (reg; hip) unuc, (reg; hip) uniiț. 2 a Caracteristica de numeral poate fi subliniată în vorbire prin accent; adesea în contexte cu alte numerale I-a tras un pumn. 3 nc (Înv; astăzi mai ales în limbajul comercial și administrativ; îf unu, una, îvr ună, precedând substantivul sau așezat după substantiv) Exprimă un element dintr-o enumerare, indică data, în numeralele formate cu „sută”, „mie” etc. I-au dat și l-au miluit cu una siliște, anume Pulberenii Astăzi, miercuri 27 oct anul una mie nouă sute. 4 nc Exprimă un element în enumerări în care mai apare el însuși sau, uneori, și alte numerale; în unele contexte cu valoare apropiată de cea a articolului nehotărât Pe birou văzu un stilou și o coală mâzgălită. 5 nc În contexte conținând cuvinte care exprimă un număr neprecizat, substantive la plural sau colective Toți sunt angajați ai unui stăpân. 6 nc Caracteristica de numeral este pusă în evidență de prezența în context a unor adverbe restrictive ca „măcar”, „cel puțin” sau de exclusivitate ca „numai”, „doar”, iar în propoziții negative „decât” Au plecat trei jucători, nu numai unul. 1 nc Caracteristica de numeral este pusă în evidență de prezența în context a unor adverbe de cantitate care exprimă ideea de cumulare, precum „mai”, „încă”, „și” Mai e încă unul. 8 sn (Spt; îc) Un-doi Pasare repetată a mingii între jucătorii din aceeași echipă de fotbal. 9 sn (Spt; îae) Serie de două lovituri pe care un boxer le aplică adversarului. 10 sn (Îvr; îla) Tot ca ~l Identic. 11 sn (Olt; îlav) Ca -l (în legătură cu aprecieri cantitative) Cu siguranță Si: precis, exact (1). 12-13 sn (Îljv; precedat mai ales de pp „întru”, „dintru”) într-un cuvânt, a avut dreptate. 14-15 sn (Îlav și îlpp; cu sens local, conținând adesea și ideea de solidaritate, de unitate) Se adunară cu toții într-un loc. 16 sn (Îe) ~ și același Se spune pentru a sublinia că este vorba de un unic1 (1) obiect, fenomen etc. 17 nc (Spt) În corelație cu un numeral sau cu „zero” de care se leagă prin pp „la”, indică scorul. 18 nc Precedă substantive care indică măsura, cantitatea, durata etc. O jumătate de cană de lapte. 19 nc (Pe lângă substantive care exprimă o măsură sau o valoare neprecizată; și în locuțiuni și expresii; valoarea de numeral este atenuată în unele contexte) Avea în mână o fărâmă de pâine. 20 nc Caracteristica de numeral este pusă în evidență prin faptul că determină substantive denumind obiecte, părți ale corpului etc. al căror număr este fix, cunoscut în prealabil, de obicei pereche Dacă închid un ochi, văd creionul mai mic. 21 nc Întărit prin „singur” sau „singurel”, care îi urmează în imediata apropiere sau, rar, după substantivul determinat I-a lipsit un singur punct. 22 nc (Îlav) De ~l singur Neînsoțit de nimeni, fără participarea altcuiva Si: singur, izolat. 23 nc Precedat de „până la” sau „până întru”, în contexte în care este exprimată epuizarea unei cantități, a unei sume Și-au plătit datoria până la un ban. 24 s (Îe) (Toți) până la ~l (sau, rar, într-unul) Toți, fără excepție. 25 nc (În propoziții negative; adesea cu valoare substantivală) Nici un N-a rămas nici unul dintre invitați. 26 sf (Cu valoare neutră) A rămas numai una: să se descurce singur. 27 sf (Reg; îlav) Una la una în mod egal Si: deopotrivă (2). 28 sf (Rar; îlav) Până la una Până la ultima, de tot Si: complet2 (6). 29 sf (Îe) La una Până la ultima, de tot Si: complet2 (6). 30 sf (Îe) Una și cu una fac două Fără vorbă multă Si: scurt, concis (1). 31 sf (Îae) Limpede. 32 sf (Îe) Una-i una și două-s mai multe Fără multă vorbă. 33 sf (Îae) Pe scurt. 34 sf (Îe) Din două una sau una din două Ori..., ori... 35 sf (Reg; îe) A da toate pe una A fi dominat de o singură preocupare, de un singur sentiment etc. 36 sf (Reg; îae) A eșua într-o acțiune. 37 sf (Reg; îe) Una ca o mie Se spune pentru a exprima hotărârea cu care se face o afirmație. 38 nc (În corelație cu doi, indică un număr aproximativ, nedefinit, de obicei mic; substantivul determinat se găsește adesea între cele două numerale) Un minut, două, de ezitări fără rost. 39 nc (La feminin; cu valoare neutră) Tu știi una, două – prea puțin, după părerea lor. 40 nc (Îlav) Una-două Repede. 41 nc (Îlav) Nici una, nici două Fără multă vorbă Si: imediat, repede. 42 nc (Îal) Pe neașteptate Si: brusc (1). 43 nc (Îlav) Cu una (sau, îvr, ~l) (rar, sau) cu două (În propoziții sau construcții negative) Fără dificultate Si: ușor4 (71). 44 nc (Îal) Repede. 45 a (Precedat de substantivul „număr”, având rol de identificare; în limbajul matematic, de obicei, cu elipsa substantivului, îf unu) Numărul abstract corespunzător Orice număr înmulțit prin 1 dă ca product numărul însuși. 46 a (Îf unul, una, rar unu, îvr un) Care este singur de felul său Unul Dumnezeu ne știe. Si: unic2 (3), unișor (1). 47 a (Înv; îs) Unul născut Unicul copil. 48 a (Înv; spc; în textele bisericești; îas) Iisus Hristos. 49 a Întărește un pronume personal, de obicei la persoana I singular, exprimând și ideea de restricție Eu unul nu l-am văzut. 50-51 sm (Îla și, legat de un adjectiv prin pp „de”, exprimând ideea de superlativ absolut, îlav) (Tot) ~l și (sau, rar, ca) ~l ori (tot) ~ și ~ Care excelează printr-o calitate, într-un domeniu etc. Si: care mai de care, extraordinar (5). 52 a Tot acela Si: același (1). 53 a De același fel. Au răspuns cu un glas și o voință Si: la fel, identic. 54 a (Îvr; îlav) De una dată În același timp Si: deodată (3). 55 a (Îe) A fi toți o apă A fl toți la fel, egali. 56-57 a (Îe) A (se) face (tot) o apă (și un pământ) A (se) distruge (1). 58 sf (Cu valoare neutră) întru Hristos suntem toți una. 59 sf (Îla) Tot una La fel Si: neschimbat. 60 sf (Îe) A fi tot una de... A fi egali dintr-un anumit punct de vedere Si: a fi la fel de... 61 sf (Îe) A(-i) fi (cuiva) tot (pop, de) una A(-i) fi indiferent. 62 av (Îvr) În același fel. Ținea una cu el și la glume și la bărdacă Si: în aceeași măsură, la fel. 63 smf (Cu valoare substantivală, la feminin și cu valoare neutră) Tot organic și indivizibil. Eu și tatăl mieu unul suntem Si: ansamblu (1), unitate (12). 64 smf (Legat de elementele componente ale întregului prin pp „cu” exprimă ideea de unitate, de ansamblu coerent, armonios) Fiiul lui Dumnezeu ..., născut însă nu făcut, unul cu tatăl, prencine toate făcute sunt. 65-66 sf (Înv; cu valoare neutră; îljv) Întru una sau într-una La un loc Si: împreună. 67-68 sf (Olt; cu valoare neutră; îljv) (Tot) la una La un loc Si: împreună. 69 sf (Cu valoare neutră; îlpp) Una cu... Împreună cu..., alături de... 70 sf (Olt; cu valoare neutră; îlpp) La una cu... Împreună cu... 71 sf (Cu valoare neutră; îe) A face una cu pământul A distruge (1). 72 sf (Cu valoare neutră; îe) A (se) face (sau a fi, a sta, a (se) ține etc una (cu...) A face corp comun (cu...) Si: a (se) uni3 (1), a (se) contopi . 73 sf (Îae) A (se) uni3 (11) sau a fi unit (cu...) având aceleași idei, interese, sentimente etc. 74 sf (Cu valoare neutră; îe) A se ține tot (de) una sau (îvr, ~l) A fî așezat unul lângă altul, formând un tot. 75 a (Pop; contribuie la accentuarea ideii de durată, de continuitate, exprimate de substantivul determinat, adesea în relație cu „a ține”, „a o duce”) O ținu tot numai într-un râs și un chicot. 76 a (Îe) A fi (tot) un... A fi acoperit în întregime cu... 77 a (Îe) A fi (sau a se face) tot o apă A fi (sau a deveni) plin de transpirație. 78 sf (Reg; cu valoare neutră; îlav) Una-ntruna Mereu. 79 sf (Reg; cu valoare neutră; îlav) În una Continuu (1). 80 sf (Mol; cu valoare neutră; îlav) De una Continuu (7). 81 sf (îrg; îal) Imediat. 82 sg (Cu valoare neutră) A fi (sau a se face) tot una de... sau a se face una cu... A fi (sau a deveni) acoperit în întregime de..., plin de... 83 sf (Cu valoare neutră; îe) A o ține sau, înv, a o duce una cu... A continua fără întrerupere cu... 84 sf (Cu valoare neutră; îe) A o ține una A dura fără întrerupere. 85 sf (Îae) A vorbi întruna, repetând același lucru. 86 sf (Îvr; cu valoare neutră; îe) A se ține una după... A merge în urma cuiva stându-i foarte aproape. 87 nc (Precedând substantive de tipul „doime”, „zecime”, „sutime” etc. formează împreună numerale fracționare, indicând numărul corespunzător de părți din întreg; îf o) A pierdut deja o zecime din suma moștenită. 88 nc (Intră în componența unor construcții echivalente cu numerale fracționare, indicând întregul fracționat; îf unu, una) Una a treia înmulțit cu șapte a noua. 89 nc (Urmat de substantivul „dată”, formează numeralul adverbial corespunzător; indică numărul realizării unei acțiuni, al existenței unei situații; îf o) De l-aș mai vedea o dată!. 90 na (îlav) Nu o dată De mai multe ori Si: adesea (1). 91 na (îe) A fi om (sau băiat, fată etc.) o dată A fi om (sau băiat, fată etc.) cu calități deosebite, desăvârșit. 92 nc (Urmat de substantive cu valoare de numerale fracționare) Indică raportul numeric în care se află o calitate sau o cantitate a unui obiect față de aceeași calitate sau cantitate a altui obiect Cartea aceasta este o dată și jumătate mai groasă decât cealaltă Si: unic2 (2). 93 na (Îe) A fi om (sau bărbat etc.) o dată și jumătate Se spune, despre persoane, pentru a exprima ideea de superlativ. 94 na Precedă numerale cardinale, arătând de câte ori numărul indicat de acestea este luat în considerare O dată unul iaste unul trebuie să-l învețe toți de rost. 95 nd Precedat de „câte”, formează numeralul distributiv corespunzător, exprimând repartizarea, gruparea, succesiunea obiectelor, a ființelor etc. Au ieșit din cameră tot câte unul. 96 nd Cu repetarea numeralului cardinal, accentuându-se ideea de distribuție A pus oalele jos, câte una, una. 97 nd Cu repetarea numeralului cardinal, „câte” aflându-se între cele două numerale; se accentuează, adesea, ideea de succesiune Au început unul câte unul a protesta. 98 nd (Cu valoare nehotărâtă; păstrează, atenuată, ideea de distribuție; îlpp) Câte ~l sau (reg) câte unii (Exprimă raritatea, izolarea unor obiecte, persoane, fenomene etc.) Câte ceva, câte cineva. 99 nd (Înv; îal) Fiecare în parte, fiecare pe rând S-au strâns pe la câte unul din ei acasă. 100 nd (înv) Cu prepoziția care introduce substantivul detenninat plasată între „câte” și numeralul cardinal Gustul câte de o mâncare de carne nu-i lipsă. 101 nd (La feminin; cu valoare neutră) Câte una Câte ceva (deosebit, extraordinar). 102 nd În corelație cu doi exprimă și ideea de aproximație Puțini au venit, și abia câte unul-doi, la timp. 103 a Substantivul se află între cele două numerale cardinale Mai aranjă câte-o carte, două pe birou. 104-105 no, a (Înv; în enumerări corelat cu alte numerale ordinale sau cu echivalente ale acestora; a îf unu, una) întâi Cea una putere a omului este mintea, ... a doua putere a omului este cuvântul. 106 av (Îvp; la feminin) Cantemir Vodă nu s-au potrivit. Una, că știa rândul leșilor ..., a dooa, îi era ficiorul la Poartă zălog. 107 a (Astăzi, urmează după substantive care denumesc obiecte, unități organizatorice etc. numerotate; îf unu, neacordat în gen cu substantivul) Are rol de identificare Volumul doi, capitolul șase, paragraful unu. 108 a Cu elipsa substantivului determinat, de obicei subînțelegându-se „ora”, „cifra” etc. A sunat pe la unu după-amiază. 109 a (Fam; îla) Numărul ~ sau clasa una Se spune pentru a exprima ideea de superlativ. 110 sm Semn grafic care reprezintă numărul unu (1). 111 sm (Pex) Desen, figură în formă de unu (111) Trei de unu. 112 sm Prima notă și cea mai mică. 113 pnh (Ține locul unui substantiv, adesea exprimat în prealabil, fară să dea o indicație precisă asupra obiectului sau a ființei; îf unul, una) La singular păstrează, într-o oarecare măsură, ideea de număr; la plural exprimă un număr nehotărât de obiecte, ființe etc., detașate dintr-un întreg Unul rămase pe loc, ceilalți plecară Si: unic2 (4). 114 pnh (Îe) Acela (sau acesta) încă-i ~l Se spune despre cineva care are un fel neobișnuit de a fi, de a se purta. 115 pnh (îe) Nici de unele Nici un lucru Si: nimic. 116 pnh (îe) A nu avea nici de unele A nu avea cele necesare, a fi sărac. 117 pnh (Îvr; îe) A fi tot de unii sau a se face tot de unii A fi sau a deveni uniți, având aceleași idei, țeluri, sentimente etc. 118 pnh Cu determinări care aduc precizări în legătură cu sensul substantivelor înlocuite (Cu determinări atributive) Rana unui tovarăș de-al meu este și rana mea. 119 pnh (Îvr; îf un) David, ca un mai bătrân, tocmește cinurele, cântările. 120-121 pnh (Reg; îla și legat de un adjectiv prin pp „de”, îlav) Unul ca unul La fel Si: identic. 122 pnh (După o descriere, o relatare etc., cu referire la cele afirmate; îe) Unul ca... (sau, îrg, de) acesta (sau acela, pfm, ăsta, cela etc.) (Adesea dep) Un asemenea om, o astfel de persoană. 123 pnh (Îae) Un om neobișnuit. 124 pnh Suplinește un substantiv existent în contextul anterior, delimitând și reliefând din categoria exprimată de acesta un tip precizat prin detenninarea atributivă a pronumelui Toate nemulțumirile lui sunt numai unele nefondate și ridicole. 125 pnh În determinări atributive Își cunoscu soacra, una grasă și urâtă. 126 pnh Cu determinări partitive, introduse prin pp „dintre”, „din”, îvr „de” Unul din ei s-a ridicat și a luat cuvântul. 127 pnh Urmat de un nume de persoană, exprimă faptul că aceasta nu este cunoscută de către destinatarul mesajului sau este lipsită de importanță A răspuns unul Șerban. 128 pnh (Înv) Întărit prin pronumele nehotărâte „fieștecare”, „cinescu”, „cinescuși” Avem unul fieștecare și datorii de ordin superior. 129 pnh (Îrg) Precedat de numerale distributive, indică ființa, obiectul etc. căruia îi revine o parte din întreg Toți copiii au primit câte 1 pol leu de unul. 130 pnh (La feminin, cu valoare neutră) Ceea ce nu a fost încă identificat sau precizat mai îndeaproape (precizarea făcându-se adesea ulterior, printr-o determinare sau printr-o propoziție atributivă) Eu m-am așteptat la una și a ieșit cu totul altceva. Si: ceva (1). 131 pnh (Reg; îlav) De una într-un fel, dintr-un punct de vedere. 132 pnh (Îe) Una ca (rar, de) aceasta (sau aceea pfm, asta etc.) Un astfel de lucru Si: așa ceva. 133 pnh (Îae) Un lucru neobișnuit, neașteptat etc. 134 pnh (La feminin) Ține locul unui substantiv care desemnează o femeie ușuratică A apărut cu una ...cu jachetă de blană și cu o fustă până deasupra genunchilor. 135 pnh (La feminin; cu valoare neutră) în legătură cu verbe ca „a da”, „a trage”, „a arde” sau în construcții în care asemenea verbe sunt subînțelese, sugerează o lovitură I-a tras una de l-a doborât. 136 pnh (La feminin; cu valoare neutră) în legătură cu verbe ca „a spune”, „a zice”, „a afla”, „a auzi” sau în construcții în care asemenea verbe sunt subînțelese, sugerează ceva spus, o informație, o noutate I-a spus una, și anume să nu se încreadă în el. 137 pnh (La feminin; cu valoare neutră) Știi (sau știți) una? Se spune pentru a atrage atenția interlocutorului asupra faptului că se va comunica ceva deosebit. 138 pnh (La feminin; cu valoare neutră; îe) A(-i) face (cuiva) una (și bună) sau (îvr) a face una cu cineva A-i pricinui cuiva un neajuns, o neplăcere Si: a face un rău. 139 pnh (La feminin; cu valoare neutră; îe) Asta-i încă una sau asta încă-i una Se spune pentru a exprima mirarea față de un fapt surprinzător, neobișnuit sau nemulțumirea în legătură cu o întâmplare neplăcută. 140 pnh (La feminin; cu valoare neutră; îe) A-i juca (cuiva) una (și bună) A-i face cuiva o farsă Si: a păcăli. 141 pnh (La feminin; cu valoare neutră; îe) A avea una A avea o ciudățenie. 142 pnh În corelație cu pronumele nehotărât altul, mai rar cu adjectivul nehotărât alt sau cu anumite pronume și adjective demonstrative exprimă opoziția, distribuția, enumerarea, însoțirea etc. Unii ascultau cu atenție, alții chicoteau nepăsători. 143 pnh (Pop) În constmcții cu prepoziția „până (la)”, prin care se exprimă un interval de timp neprecizat, având ca limite evenimente în desfășurare, nespecificate Până una-alta, te sfătuiesc să aștepți. 144 pnh (În corelație cu pronumele nehotărât altul; îe) Unii-alții sau unii și alții Persoane multe și diferite. 145 pnh (Îe) ~l-altul sau ~l și (ori, rar, sau) altul Diferite persoane. 146 pnh (Îe) Una-alta (ori, îrg, ună-altă) sau una și alta Diferite lucruri, vorbe, motive etc. 147 pnh (Îe) Ce mai una (și) alta? Se spune pentru a arăta că nu mai au rost cuvintele, motivările, explicațiile. 148 pnh (Îe) ~l una, altul alta (pronumele la feminin cu valoare neutră sugerează cuvinte, afirmații) Fiecare câte ceva. 149 pnh (În corelație cu pronumele nehotărât altul, mai rar cu adjectivul nehotărât alt, sau cu anumite pronume și adjective demonstrative) Pronumele corelative sunt legate între ele prin prepoziții sau adverbe de comparație și exprimă opoziția, distribuția etc. Au ales unul de altul și, în final, au dat premiile. 150-151 pnh (Îljv) (Tot) ~l ca altul (sau, îvr, alt, alalt) (de...) La fel (de...) Si: deopotrivă (de...). 152 pnh (Îe) ~l mai... decât (sau, înv, de) altul (sau, îvr, alalt) Se spune pentru a arăta că într-un grup de ființe, de obiecte etc., fiecare în parte excelează în privința unei anumite calități. 153 pnh În constmcții cu prepozițiile corelative „de la.. .la” De la una la alta era cale mică și ajunse imediat. 154 pnh (În corelație cu pronumele nehotărât altul) Legate între ele prin prepoziții, formează construcții cu valoare modală, exprimând adesea și ideea de reciprocitate Stăteau lipiți unul de altul. 155 pnh (Îlav) ~l peste altul În dezordine Si: de-a valma. 156 pnh (Îal) În total. 157 pnh (Fam; la feminin; cu valoare neutră; îlav) Una peste alta sau (cu) una cu alta Toate la un loc, în totalitate, în întregime (compensându-se). 158 pnh (Îlav) ~l (sau, îvr, un) după altul În mod succesiv (și repede sau în număr mare). 159 pnh (Îrg; îlav) ~l-într-altul (sau, îvr, alalt) Foarte aproape unul de altul. 160 pnh (Îrg; la feminin; cu valoare neutră; Îlav) Una într-alta (sau în alta) Continuu (7). 161 pnh În construcții cu prepoziții corelative precum „de la... la”, „din... în” Trecu de la unul până la altul, privindu-i atent. 162 pnh (La feminin, cu valoare neutră; îe) Din una în alta sau dintr-una într-alta Luându-se cu vorba, din vorbă în vorbă. 163 pnh (în corelație cu pronumele nehotărât altul) În construcții cu conjuncții, cu adverbe sau cu prepoziții, repetate înaintea fiecărui termen al corelației, se exprimă alternanța Se uita când la unul, când la altul. 164 pnh (în corelație cu pronumele nehotărât altul) În construcții cu conjuncții, cu adverbe sau prepoziții, repetate înaintea fiecărui termen al corelației, se exprimă atât alternanța, cât și ideea de mulțime sau varietatea Și unii, și alții alergau. 165 pnh În construcții cu pronumele corelativ la dativ sau la acuzativ cu prepoziție și cu un verb, de obicei la plural, se exprimă reciprocitatea S-au închinat unul altuia. 166 pnh (La feminin, cu valoare neutră; îe) Una pentru alta Se spune când cineva îi face cuiva un rău ca revanșă. 167 pnh (La singular; păstrează mai pregnant ideea de număr, referindu-se la un obiect, o ființă etc. dintre mai multe, numărate în prealabil sau în număr cunoscut) Mi-a adus două cărți... Pe coperta uneia am citit un titlu ce îmi părea cunoscut. 168 pnh În corelație cu sine însuși, exprimă și ideea de opoziție, de distribuție în cadrul unei enumerări Au intrat doi copii, unul gras și unul slab. 169 pnh În corelație cu pronumele nehotărât altul, exprimând și ideea de numeral ordinal, cu adjectivul nehotărât alt sau, rar, cu pronume și adjective demonstrative Avea două femei: numele uneia era Irina și numele alteia, Ana. 170 av (Îvp; îf una, în corelație cu alta) În enumerări Se certau des, una pentru că el o tachina mereu, alta pentru slujba lui. 171 anh (Însoțește un substantiv, fără să-l identifice sau fară să dea o indicație precisă asupra lui; îf un, o; lpl; îf unii, unele; exprimă o valoare partitivă) Unor oameni li s-a explicat în detaliu. 172 anh (Înv; îlav) Une date (adesea în corelație cu alte date) Uneori (1). 173 anh (Îe) Pe unele (sau, înv, une) locuri Pe alocuri, ici și colo. 174 anh În corelație cu pronumele nehotărât altul, cu adjectivul nehotărât alt sau, rar, cu pronume și adjective demonstrative, se exprimă de obicei opoziția, distribuția într-un chip o înțelegea cu mintea, într-alt chip cu inima. 175 anh (Îvr; îla) Une și alte Diferite, diverse. 176 anh în corelație cu pronumele nehotărât unul sau cu sine însuși; în unele contexte cu valoare apropiată de cea a articolului nehotărâtă izbucnit un foc aici, apoi unul la vecini, altul la parter. 177 anh În construcții cu conjuncții cu adverbe repetate în fața fiecărui termen al corelației, servește la exprimarea alternanței Merse când pe-o parte, când pe alta, până ajunse la țintă. 178 anh (Lsg; cu referire la obiecte în număr cunoscut în prealabil, păstrează mai pregnant ideea de număr) În corelație cu sine însuși, cu pronumele nehotărât unul, altul, cu adjectivul nehotărât alt, cu pronume și adjective demonstrative A fost de două ori la Ion: o dată să-i dea vestea, o dată să-l consoleze. 179 anh Cu valoare apropiată de cea a articolului nehotărât; precedând cuvinte ca „timp”, „moment”, „loc”, „punct” și în locuțiuni adverbiale, exprimă limitarea la un loc, la un timp, la o măsură, nedeterminate precis Geanta i se zgâriase într-un loc. 180 anh (Reg; îe) Una lume Anumite persoane, o parte din oameni. 181 am (îf un, o) Precedă un substantiv pe care îl individualizează, îl detașează din clasa lui, fără a-l defini mai precis; contribuie la exprimarea cazului gramatical; la singular cumulează și valoarea de adjectiv nehotărât A auzit un om strigând. 182 arn (Îrg; îf un, o) Determină substantive neflexionate, fiind unica marcă a cazului Grădina la una vecină găzdacă. 183 arn (Prezența articolului este impusă de anumite elemente ale enunțului) Substantivul articulat este determinat de adjective nehotărâte, precum „oarecare”, „oarecine” Pe atunci, un om oarecare nu l-ar fi înțeles. 184 arn Precedat de anumite prepoziții, în formele într-un, dintr-un, printr-un; și în locuțiuni adverbiale și expresii Într-un colț chemându-l i-a zis. 185 arn Precedă cuvinte care comportă ideea de cantitate; cu valoare mai apropiată, în unele contexte, de valoarea numeralului O mulțime de cărți. 186 arn Precedă substantive care indică un ansamblu de elemente dispuse în succesiune, iar substantivul care specifică felul elementelor este introdus prin prepoziția „de” În fața lor se întindea un șir de coline. 187 arn Determină substantive nume de materie sau substantive cu forme identice pentru singular și plural, mai ales în structura unui termen de comparație A folosit o făină mai fină decât cea obișnuită. 188 arn Pe lângă substantive care denumesc obiecte, elemente etc. socotite unice însoțite de determinări care precizează aspectul la un moment dat Un cer înstelat, o noapte senină m-au înveselit. 189 arn Precedă nume proprii Un Popescu a fost ales primar. 190 arn Determină un numeral ordinal Un al treilea îndrăzni să râdă. 191 arn Determină substantive care desemnează o categorie, o specie etc. pe care o pune în evidență; adesea în comparații A săsâit ca un șarpe. 192 arn (Marcă a substantivării) Pe lângă adjective sau locuțiuni adjectivale, care se substantivează și denumesc posesorul unei calități; adesea în comparații Ai scăpat de un egoist. 193 arn Substantivele provenite din adjective sau adverbe, pe care le însoțește, denumesc o însușire I-a făcut un bine pe care ea nu l-a apreciat. 194 arn Însoțește alte părți de vorbire sau grupuri de cuvinte (în afară de adjective sau substantive provenite din adjective și adverbe) El nu e un cine, el e un ce. 195 arn Precedă substantive care comportă ideea de calitate Nu-i nici un înger, nici un demon. 196 arn Însoțește adjective substantivate Care n-o să vină e un spurcat. 197 arn Însoțește alte părți de vorbire substantivate I-au spus că e un nimeni. 198 arn (Fam) Precedă pronumele demonstrativ „ăla”, având valoare depreciativă Un ăla, un prăpădit de sărăntoc. 199 arn (Fam; la feminin) Precedă pronumele demonstrativ „aia” sau „asta”, sugerând o femeie decăzută din punct de vedere moral Am văzut-o după mai mulți ani, arăta groaznic, ca una d-alea. 200 arn Cu suspensia cuvântului determinat, în lipsa unui termen adecvat sau pentru a evita rostirea lui Nici să nu vă gândiți că am de gând să vorbesc cu un... 201 arn Prin articulare substantivul pierde din exactitatea sensului, denumind ceva asemănător, ceva apropiat de conținutul lui obișnuit Simte o sete care-l mistuie. 202 arn Precedă substantive însoțite de determinări, marcând ideea exprimată prin determinant I-a dat un sfat părintesc. 203 arn Precedă adjectivul nehotărât „alt” O, cere-mi Doamne, orice preț, Dar dă-mi o altă soarte. 204 arn Precedă adjectivul demonstrativ „același” Un același compozitor. 205 arn Precedă adverbele „așa”, „atât”, legate, de obicei, de adjectivele pe care le determină prin prepoziția „de” A avut un atât de sfânt noroc. 206 arn Precedă epitetele care se leagă de termenul calificat prin prepoziția „de” Adoptă un drag de copilaș. 207 arn Precedă un numeral ordinal sau adjectivul nehotărât „alt”, adjectivul „nou” etc., împreună exprimând o asemănare accentuată Un al doilea Shelley. 208 arn Mai ales pe lângă substantive care denumesc sentimente, manifestări, acțiuni, cărora le conferă ideea de intensitate (mai) mare, exprimată adesea în context și prin verbe precum „a trage”, „a se pune” Aș fi tras un chef cu dumneata. 209 arn În enunțuri afective, contribuie la exprimarea unei calități superlative a obiectului, ființei, materiei etc. exprimate de substantivul determinat Și trandafirii aceia aveau un miros! 210 arn (Precedă nume proprii) Numele propriu servește ca exemplu pentru o categorie sau ca termen de comparație Un Voltaire nu poate să greșească. 211 arn Precedă nume proprii ce denumesc referenți cărora în context li se relevă o calitate într-un anumit moment, într-un anumit raport etc. Alături de un Oxford conservator, există și un Oxford ultramodern. 212 arn Prin metonimie, atribuie numelui propriu conținut de substantiv comun ca urmare a unei elipse lexicale Și-a cumpărat un Grigorescu excepțional.

ANAFORĂ 1. Fenomen sintactico-semantic constând în reluarea printr-un substitut* (sau anaforic*) a unui termen plin referențial, exprimat anterior, numit antecedent*. Relația antecedent-substitut, numită „relație anaforică” sau „interpretativă”, procură referința substitutului, component care, în afara contextului, este lipsit de referință proprie. 2. În lucrări mai noi, după model englezesc, este desemnată prin anaforă și clasa de cuvinte fără referință proprie, alcătuită, mai ales, din pronume și adverbe pronominale, care primesc referința de la un component exprimat anterior, numit antecedent; sin. cu anaforic; substitut. 3. În GB*, anafora primește o accepție mai restrânsă și mai tehnică în raport cu 2; caracterul mai restrâns pleacă de la clasificarea expresiilor nominale în trei categorii: anafore, pronominale, nominale referențiale, GB introducând o distincție conceptuală între anafore și pronominale. ● Anafora, în accepția GB, păstrează din accepția clasică trăsătura lipsei de referință proprie, fiind obligată să-și procure referința prin legare* de un nominal referențial, numit antecedent, altfel spus, prin coreferențialitate cu antecedentul. Această legare se realizează tehnic prin coindexare*. ● Anafora adaugă la accepția clasică o condiție tehnică a domeniului de legare, al cărei rol este de restrângere, pe baze sintactice (prin relațiile de guvernare*), a domeniului în care anafora și antecedentul pot fi legate și, implicit, de delimitare față de clasa pronominalelor. Astfel, principiul (a), destinat legării anaforelor (vezi LEGARE), cere ca anafora să fie legată în categoria ei guvernantă, în timp ce principiul (b), destinat legării pronominalelor, cere ca pronominalele să fie libere în categoria lor guvernantă. De ex., în fraza: Profesoruli crede că eleviij luii nu sej ajută destul (unul pe altul)j, reciprocele* se și unul pe altul sunt anafore, fiind legate (vezi indicele j) de nominalul referențial elevii în limitele aceleiași propoziții, în timp ce nominalul lui nu are trăsăturile unei anafore, ci ale unui pronume, fiind liber în limitele aceleiași propoziții (este coindexat cu nominalul profesorul aparținând altei propoziții). 4. ~ textuală Elemente de recurență, de reluare, într-o formă sau alta, a temei* (vezi TEMĂ4), asigurând coeziunea* și coerența* textului. Vezi COERENȚĂ; COEZIUNE2; GRAMATICĂ (A TEXTULUI). 5. În retorică, figură* sintactică realizată prin repetarea unui cuvânt/ grup de cuvinte la începutul unor fragmente succesive de enunț, fie ele unități sintactice ori metrice: propoziții în frază, fraze în context*, versuri în strofă (vezi COLON); anafora realizează un paralelism* sintactic după schema x.../x.../x...: Căci toată a mea viață îți fu ea închinată,/ Căci alt decât iubirea ea nu avu mai sfânt/ Căci tu ești încă astăzi dorința-mi neschimbată/ Și visu-mi cel din urmă aicea pe pământ (Alexandrescu). Anafora are o dublă funcție în text: emfatică sau de intensificare (vezi EMFAZĂ) – prin repetiție; de creare a simetriei specifice paralelismului – prin poziția fixă a elementului reluat. Termenul care realizează anafora se numește anaforic*. ● În funcție de numărul construcțiilor sintactice afectate, anafora poate fi actualizată ca: bicolon (două reluări): Și de-ai călca nouă țări/ Și de-ai trece nouă mări/ Floricică n-ai găsi... (Alecsandri); Dar soarele, aprins inel/ Se oglindi adânc în el;/ De zece ori, fără sfială/ Se oglindi în pielea-i cheală (Barbu); tricolon (trei reluări); Sunt ne-nțelese literele vremii... ?/ Suntem plecați sub greul anatemii...?/ Suntem numai spre-a da viață problemei,/ S-o dezlegăm nu-i chip în univers? (Eminescu); repeteție multiplă: De-aș fi pașă sau vizir/ N-aș avea sileaf de fir./ Nici seraiul de granit/ Cu pridvorul aurit;/ Nici bogate caicele,/ Nici eunuci privighetori;/ Nici harem cu cadânele, /Nici grădini cu scumpe flori (Bolintineanu) – transpunere a unui paralelism de tip popular enumerativ. În poezia romantică, anafora multiplă are funcție retorică, adesea rezultată din combinarea cu interogații*/ exclamații*: Cine-i acvila ce cade? Cine-i stânca ce se sfarmă?/ Cine-i leul ce închide cu durere ochii săi?/ Cine-i tunetul ce moare umplând lumea de alarmă?/ – Este domnul României: Barbu Dimitrie Știrbey!... (Eminescu). În limbajul poetic modem, anafora cu mai mulți termeni favorizează acumularea* enumerativă: Uite-n livadă-n stupii,/ Uite-n vifore lupii,/ Uite cerbii/ Uite firul ierbii (Arghezi). ● După poziția elementului repetat în cadrul untăților sintactice/ metrice, se disting mai multe tipuri anaforice: la început de vers sau de propoziție (vezi exemple supra); la începutul și la mijlocul versului: Ce noapte groasă, ce noapte grea!/ A bătut în fundul lumii cineva (Arghezi); la începutul unor fraze succesive, într-un context mai larg: Acela ar lăuda-o cântând imnul elenicei Artemide (...). Acela ar face să răsune fanfara vânătorilor triumfale (...). Acela ar clădi cu sfinte miresme, cu smirnă și cu tămâie altarul vânătorilor (Odobescu). În frază, anafora este sursă de ritm*, segmentând enunțul în grupuri sintactice; de aceea, constituie un procedeu predilect al prozei poetice: Și clopotele, clopotele acelea care în orașul tăcut al Iașilor întovărășesc toate împrejurările vieții, clopote pentru viață și clopote pentru moarte, clopote pentru dureri și clopote pentru bucurii, au început parcă să sune iarăși... (Anghel); vezi EPIFORĂ; PARALELISM. G.P.D.(1-3); M.M.(4)

MERINDEÁȚĂ s. f. (Transilv.) Merindare1. Cf. LB. Sub pomul lor se pune și cîte o năframă . . . sau și o merindreață frumoasă. SEVASTOS, N. 343. În unele părți ale Transilvaniei muierile își mai pregătesc încă și o merindeață de moarte, care li se pune peste șurț în sicriu. MARIAN, Î. 64, cf. id. NU. 746. Pe toate mesele se întinseră merindețe albe. AGÎRBICEANU, A. 154, cf. H XVII 237, CV 1 951, nr. 2, 35, com. din ȘUGAG-SEBEȘ. - Pl.: merindețe. – Și: merindreáță, merendeáță (lb) s. f. – Merinde + suf. -eață.

ȚÎȚĂ (pl. -țe) sf. 1 🫀 Organ glandulos care secretează laptele la femeie și la ori-ce femelă de mamifer, mamelă: ferice de... pîntecele celea ce n’au născut și țîțele carele n’au aplecat (bibl.); mama... copilului să nu-l ție pe mîna stîngă, nici să-i dea din țîța stîngă, ca să nu fie stîngaciu (MAR.); copil de ~, prunc care suge încă: pre nimene n’au cruțat, ce pînă în copii de ~ tot sub sabie au pus (N.-COST.); întors de la ~ 👉 ÎNTORS I. 1 2 🐒 Uger: Sultănica suia, mînînd o vacă bălaie cu un vițel ce se da pe furiș la... țîța rumenă și asudată de lapte (DLVR.); Am o vacă cu țîța în spinare (GOR.), ghicitoare despre „urcior” 3 pr. ext. Partea corespunzătoare țîței la pieptul bărbaților: la metereze, copii! și chitiți tot subt țîța stîngă (ALECS.) 4 Laptele din țîță; a da ~, a da să sugă: călugărul o lasă de-i dete ~ pînă ce se sătură (ISP.); 👉 COPIL21; a-i pieri țîța, a înceta de a mai avea lapte în țîțe: nu e bine să dai ~ la copiii gemeni ai altora, că-ți piere țîța (GOR.); a suge ~, a suge la pieptul mamei: Dumnezeu știe ce-i lipsește, căci acuma nici nu vrea să sugă ~ (SB.); copiii, cînd sînt mici, să sugă ~ de la Țigancă, ca să aibă mumă-sa ~ (GOR.) 5 🐙 Celula în care se desvoltă matca (MAR.) 6 🌿 ȚÎȚA-CAPREI1 👉 CAPRĂ16; – ȚÎȚA-CAPREI2 = BARBA-CAPREI1; – ȚÎȚA-CAPREI3 = SURGUCIU2 7 🌿 ȚÎȚA-OII1 = CIOBOȚICA-CUCULUI; ȚÎȚA-OII2 = DEGETAR2; – ȚÎȚA-OII3, varietate de struguri 8 🌿 ȚÎȚA-VACII1, plantă cu frunzele dispuse în rozetă, cu flori măricele, galbene, așezate într’o umbrelă la vîrful tulpinii (Primula elatior) (🖼 5145); – ȚÎȚA-VACII2 = CIOBOȚICA-CUCULUI; – ȚÎȚA-VACII3, varietate de struguri [cuvînt din graiul copiilor, foarte răspândit și în alte limbi; comp. it. zizza, germ. Zitze; bg. srb. cica, etc.].

măcar adv., conj. coord. disj. I adv. 1 (restrictiv) barem1, <pop. și fam.> încaltea, <înv. și reg.> încai, <reg.> batăr, magă1, săvai. Dacă tot ai venit, măcar ajută-mă la treabă. Vreau să o văd, măcar pentru o clipă. 2 (conces.) chiar, <pop.> încă. Nu poți s-o obligi să facă acest lucru, măcar să te pui în ruptul capului. 2 (conces.-final) abia, barem1, doar. Aleargă puțin, măcar te vei mai încălzi! II conj. coord. disj. (în corelație cu sine însuși sau cu „fie”, „ori”, „sau”, introduce o prop. disj., exprimând alternanța ori opoziția, dar și o nuanță de condiție; reg.) v. De1. Fie1. Ori. Sau.

culegere de folclor. Preocupările pentru culegerea folclorului* se manifestă încă din sec. 16 în câteva țări europene (Franța, Spania, Norvegia) doar sporadic, curentul de cercetare devenind însă general începând cu sec. 18. O importanță considerabilă pentru impulsionarea c. o deține voluminoasa colecție, publicată în 1723, a promotorilor curentului poporanist din Anglia, Percy Thomas și W. Scott (Relicve din vechea poezie engleză) ca și volumul lui Herder, apărut în 1779 (Glasurile popoarelor în cântece). În Europa răsăriteană, ideile lui Herder și c. de cântece epice sârbești și croate ale abatelui Albert Fortas și ale lui Karadžić au avut un puternic ecou și în România. În realitate, interesul pentru folclor s-a născut în același timp cu procesul de făurire a statelor naționale și, pe plan artistic, odată cu formarea școlilor naționale. La noi, culegerea producțiilor spirituale ale poporului este o consecință a luptei împotriva feudalismului și a mișcării naționale de eliberare de sub jugul otoman. Primele cercetări sunt realizate de corifeii Școlii latiniste și continuatorii lor (Samuil Micu, Gh. Șincai, Ion Budai-Deleanu, dr. Vasile Pop, 1817), în scopul dovedirii latinității poporului și a limbii românești. Ei culeg date numeroase despre obiceiurile și genurile pop. (colind*, cântec* = „hore”; bocet* și cântec ceremonial funebru, de nuntă și de primăvară, dans, instrumente*) care confirmă originalitatea producțiilor spirituale ale românilor și continuitatea lor neîntreruptă, iar prin compararea celor cinci melodii culese de Eftimie Murgu cu melodiile sârbești se lărgește domeniul de cercetare și la repertoriul muzical. Conștienți de valoarea documentară, națională și artistică a folc., intelectualii vremii lansează apeluri pentru culegerea lui, indicând și sumare principii metodologice (Gh. Bariț, Titus Cerne etc.), inițiază culegeri masive de poezii pop. și paralel, dar mult mai sumare, de melodii. În ce privește metodele de investigație, definirea conceptului de folc., scopul și domeniul de cercetare, se disting patru etape: de la sfârșitul sec. 18, până în jurul anului 1848; după 1848 până în deceniul al doilea al secolului 20; perioada dintre cele două războaie mondiale; perioada de după cel de al doilea război mondial. Dacă primele culegeri de literatură și muzică pop. au un scop practic imediat, sunt efectuate de amatori, fără o metodă științifică (conceptul de folc. nefiind clarificat), de unde terminologia variată și neprecisă (poezie pop., poporană sau poporală, arii naționale, cântece sătene și orășene, melodii române etc.), atitudinea subiectivă în alegerea pieselor și limitarea domeniului de cercetare, preferința pentru interpreții-creatori din mediul urban, îndeosebi lăutari*, „corectarea” și însoțirea acestora cu acompaniament* de pian (pentru a le face „mai frumoase”, pe gustul publicului orășean), colecțiile publicate (sau rămase în manuscris) ne dau o imagine precisă asupra repertoriului cu largă circulație, la modă, în orașele mari. Ele au o incontestabilă valoare artistică și documentară. Spre deosebire de Anton Pann și Gh. Ucenescu care își scriu melodiile în notație (IV) psaltică – cunoscută într-un cerc restrâns din lumea satelor și orașelor – toți ceilalți culegători de melodii pop. utilizează notația (1) apuseană (Rujițki, J. Andreas Wachmann, Erhlich), la care adaugă un acompaniament de pian. După apariția colecțiilor lui Alecsandri culegerile de cântece pop. se înmulțesc (Miculi, A. Berdescu, D. Vulpian etc.), dar metoda rămâne încă un deziderat, deoarece, cu toate declarațiile din prefața volumelor care relevă tendința cercetărtorilor de a respecta principiul obiectivității, de a nu „schimba nemică nici în melodie nici în acompaniament” (Ehrlich) sau „melodii aranjate în adevăratul lor stil și întocmai precum se execută de lăutarii români...” (Berdescu), autorii lor nu sunt consecvenți. T.T. Burada și D. Kiriac, „părintele științei folclorice românești” (Brăiloiu) aduc contribuții valoroase la definirea termenului de folc., prin schițarea unei metode științifice bazată pe principii moderne în ce privește: atitudinea obiectivă față de documentul folcloric, delimitarea genurilor (I, 3) folclorice, lărgirea domeniului de cercetare la diferite medii sociale din toate provinciile țării și cercetarea exhaustivă a tututor genurilor legate de condițiile care le-au generat, notarea textului poetic sub melodii, înregistrarea*, pe cât posibil, a melodiilor cu aparatele vremii (fonograful Edison), neintervenția în melodica și ritmul pieselor, obligația consemnării datelor auxiliare care să explice geneza, viața reală a pieselor, numele și vârsta interpretului, localitatea unde s-a efectuat c. etc. La cristalizarea metodei științifice de c. și interpretare a producțiilor spirituale ale poporului au contribuit mai mulți factori: influența activității folclorice a lui D. Kiriac și O. Densusianu, continuitatea publicațiilor inițiate de Academia Română, în urma unor concursuri cu prilejul cărora, în discuțiile pentru premiere, se lămuresc și se propagă udeile călăuzitoare ale unei metode științifice, apariția primei metode de folc. muzical a lui C. Brăiloiu (București-Paris, 1931), activitatea intensă de culegere a urmașilor lui Densusianu, cea datorată lui Bartók, Brediceanu, Drăgoi ș.a., înființarea celor două Arhive de folclor: Arhiva fonogramică de pe lângă Ministerul Cultelor și Artelor condusă de G. Breazul (1927) și Arhiva de Folclor, condusă de C. Brăiloiu (1928), adunarea unui material voluminos prin intermediul concursurilor Societății Compozitorilor Români (1925 și 1928), propunerea unei culegeri sistematice de pe tot întinsul țării cu ajutorul unor cadre specializate formate de Brăiloiu, la Conservatorul de Muzică din Capitală. Ultima etapă, după al doilea război mondial, se remarcă prin perfecționarea metodei lui Kiriac și Brăiloiu și adaptarea acesteia la noile condiții de viață și la posibilitățile ample de lucru, în cadrul unui institut la care colaborează cadrele formate de Brăiloiu la care se alătură elemente noi (Institutul de Folclor din București cu o filială la Cluj). Aici principiile metodologice ale înaintașilor sunt adoptate și aplicate, în cadrul unor colective de specialiști, după un plan sistematic de cercetare, în multe zone ale țării, cu scopul redactării unor complexe monografii zonale și tematice. La tehnica de culegere cunoscută din etapele anterioare se adaugă noi tehnici de lucru și se realizează studii valoroase, preliminare ale Marelui Corpus al folclorului românesc, ale cărui jaloane au fost fixate în urma unor discuții adâncite în cadrul Institutului de folclor, devenit mai târziu Institutul de etnografie și folclor. Numărul impresionant de melodii înregistrate cu fonograful și cu magnetofonul (după 1949), însoțite de un bogat material documentar (texte poetice, descrieri de obiceiuri, de instr., fotografii, filme) sunt o dovadă indubitabilă a bogăției inestimabile a folc. românesc și a capacității de cercetare a specialiștilor după metodele științifice moderne.

GREȘ, greșuri, s. n. 1. (Învechit și regional) Greșeală (2), defect, cusur, lipsă. Cîte lumini nu trebuiau să-i aprindă [lunii] fulgerele înaintea oglinzilor ei de senin, spre a-și cerceta mai cu de-amănuntul în ele greșurile chipului său grăsuliu. HOGAȘ, M. N. 165. A văzut Simina greșurile toate Și-a început să taie cusătura-n rînd. COȘBUC, P. I 245. De cîte se apuca toate le potrivea cum mai bine și le scotea la capăt fără de nici un greș. SBIERA, P. 304. ◊ Loc. adv. Fără (de) greș = fără greșeală, fără defecte, bine. Mîntuia de spus pe de rost, răpede și fără greș, toată istoria vechiului testament. CREANGĂ, A. 84. ◊ (Azi mai ales în expr.) A da (sau a face) greș = a greși ținta, a nu nimeri; a suferi un eșec; p. ext. a se înșela. Ochiul și cu mîna nu pot să dea greș?. ODOBESCU, S. III 49. Plăieșii răspundeau cu gloanțe care nu făceau greș. NEGRUZZI, S. I 173. A cercat și el să vadă de-a putea trece podul cu ochii închiși, și n-a dat greș. ȘEZ. IX 27. (Popular) A nu avea greș = a fi potrivit, a nu fi rău, a nu strica. Întrebarea, n-are greș. Mai știi de unde sare iepurele? CREANGĂ, P. 172. Însuratul de tînăr și mîncarea de dimineață n-au greș. NEGRUZZI, S. I 251. (Învechit) A-i da greș (cuiva) = a-i găsi cuiva un defect, un cusur. Ș-apoi ce-i dai greș cucoanei Luxiței?... Ea-i încă hazlie, nurlie. ALECSANDRI, T. 808. 2. (Regional) Greșeală (1), eroare. Omul avea mintea sa curată și deșteaptă, judica toate împrejurările cu agerime... Nime nu era harnic să-l împingă spre greșuri. SBIERA, P. 305. 3. (Regional) Petic de pămînt între două brazde, rămas nearat din greșeală.

CĂ conj. 1. (Introduce propoziții subordonate) a) (Introduce propoziții completive) Midora a jurat că nici n-a vorbit... despre asta. CAMILAR, N. I 22. Și zici că nu dorești nimica? SADOVEANU, O. II 120. Au înțeles cititorii că vorbesc despre artiști. IONESCU-RION, C. 37. Turturica ajunsese la Împăratul-Verde și-l înștiințase că vine și Harap-Alb cu fata Împăratului-Roș. CREANGĂ, P. 277. Știi că m-ai lăsat în locul tău și nu te îndoiești de sîrguința mea. NEGRUZZI, S. I 63. b) (Introduce propoziții subiective; uneori după propoziții eliptice, exclamative) E-al nostru veacul acesta de creșteri!... Dacă nici ăsta nu-i cîntec de dragoste, Care-i? Firește că nu gîngăvitul alint Pe struna ghitarei. CASSIAN, H. 19. Așa-i c-a venit și rîndul meu? CREANGĂ, P. 54. Părea că-n somn un înger ar trece prin infern. EMINESCU, O. I 95. Prin grădină, pe cărare, Pagubă că-i iarba mare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 253 c) (Introduce propoziții atributive) Se culcă pe pragul ușei, cu gînd că n-o să poată nimeni intra fără să simtă ea. ISPIRESCU, L. 30. d) (Introduce propoziții cauzale) Căci, fiindcă, pentru că. A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi, nu s-ar mai povesti. ISPIRESCU, L. 1. Grăim, doamnă, cătră tine, Nu din gură, ci din carte, Că ne ești așa departe. EMINESCU, O. I 149. Ai să dai samă, doamnă! îmi zise, că lași pre bărbatul tău să ne taie părinții, bărbații și frații. NEGRUZZI, S. I 147. Se sfătuiră... Ca să mi-l omoare Pe cel moldovan, Că-i mai ortoman. ALECSANDRI, P. P. 1. ◊ (După propoziții eliptice imperative) Hai la culcuș, că se face ziuă. CREANGĂ, P. 268. e) (Introduce propoziții consecutive, adesea în corelație cu «așa», «atîta», «prea») Încît, de. Și-i atît de slabă puntea, Că-n ea nu te poți încrede. COȘBUC, P. I 74. Nevasta i-a murit; și-apoi i-a ars și casa; i-a trăsnit Deodată patru boi. Trăia la praguri și-n nevoi, Că-n urmă- a-nnebunit. COȘBUC, P. I 229. Era un senin pe ceri și așa de frumos și cald afară, că-ți venea să te scalzi pe uscat, ca găinile. CREANGĂ, A. 64. f) (Introduce propoziții concesive; urmat de «și») Deși, cu toate că, măcar că. Eu, babei mele, că merge pe douăzeci și patru de ani de cînd m-am luat cu dînsa,... și tot nu i-am spus. CREANGĂ, P. 122. Cum naiba dor să nu-mi fie? Cînd și muntele, că-i munte, Și-ncă are doruri multe. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 144. g) (Introduce propoziții temporale) După ce, cînd. Acum, că ne odihnirăm, pot să-ți povestesc întîmplarea. 2. (Adversativ, în expr.) Numai că = dar, însă... Accept invitația, numai că voi veni singur. 3. (Cu valoare de conjuncție copulativă, de obicei după un condițional) Și în sfîrșit, ce-or fi mai dondănit ei, și cît or mai fi dondănit, că numai iată, se face ziuă. CREANGĂ, P. 255. Mergeau nu prea mergeau, Că deodată se opreau Și pe iarbă s-așezau, De ospăț că s-apucau. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 312. ♦ (Popular, mai ales în enumerări, ca un fel de adaos ritmic) Frunză verde de alună, Codrenaș cu voie bună Se urca în deal la stînă, Se urca și chiuia... Toți ciobanii că fugea! ALECSANDRI, P. P. 87. 4. (Precedat de «nici») Nu. Și nici că!-a mai putut ajunge. 5. (Întărind o replică) Într-adevăr, așa e. Că bine zici d-ta, mătușă; asta s-o facem. CREANGĂ, P. 175. ◊ Expr. Ba că chiar! = nici vorbă! da de unde! Poate era niscaiva aur? – Ba că chiar și tu ai gîcit! DRĂGHICI, R. 98. 6. (În fraze exclamative, precedînd o negație, exprimă o părere de rău) De ce (nu)! cum (nu)! A! că nu l-am putut eu ajunge! ▭ Că nu curge cel izvor, Să mă pot spăla de dor! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 217. 7. Doar. Da cum nu! Că nu mi-oi feșteli eu mînuțele! CREANGĂ, P. 292. ◊ (întărindu-l pe «doar») Calului meu de pe atunci, cine mai știe unde i-or fi putrezind ciolanele! – Că doar nu era să trăiască un veac de om. CREANGĂ, P. 193. ◊ (Cu înțeles restrictiv în construcțiile) Nu (sau nici) (doară) că... Și nu voi ca să mă laud, nici că voi să te-nspăimînt, Cum veniră, se făcură toți o apă ș-un pămînt. EMINESCU, O. I 147. Nu că mă laud, dar puteți întreba și pe cuconu... Cum, doamne iartă-mă, îi zic? ALECSANDRI, T. I 103. 8. (Intră în formarea unor loc. conj.) Cum că, după ce că, măcar că, pentru că etc. v. c.

REVOLTA, revolt, vb. I. Refl. 1. A fi cuprins de revoltă (2); a se indigna. Croiți un univers de sisteme rigide, la care ați vrea să se supună natura și cînd natura nu se supune, vă mirați, vă lamentați și vă revoltați. C. PETRESCU, Î. II 88. Din toate privilegiile Moldaviei, ale relegei rămăseseră încă neatinse și intriga voia a lovi și în aceste! însă duhurile se revoltară. NEGRUZZI, S. I 242. 2. A se răscula, a se răzvrăti. La 1564, oștirea streină se măcelări mai toată de hatmanul Tomșa și Ilie Tomoran, cînd aceștia se revoltară asupra lui Despot-vodă. BĂLCESCU, O. I 119.

MĂMĂLIGÁR s. m., s. n. I. S. m. 1. Persoană care mănîncă (multă) mămăligă. Făcălețul. . . se găsește în casa fiecărui mămăligar. MANOLESCU, I. 66. ♦ Epitet peiorativ folosit (în trecut) la adresa țăranilor munteni și moldoveni (fiindcă se hrăneau cu mămăligă). V. țărănoi, țopîrlan. Elena face haz de acești mămăligari. BOLINTINEANU, O. 439. Întîi și-ntîi, măi mămăligarule. . . pe mine să nu mă iei cu „om bun”. CAMILAR, N. I, 315. 2. Epitet depreciativ pentru un om lipsit de personalitate și de energie. V. m ă m ă l i g ă (2). Tu, de ce te lași, ticăloase, să își bată joc de tine toți mămăligarii? GORJAN, H. I, 16/19. Bărbatul acela nu e bărbat adevărat, ci un mămăligari. MARIAN, O. I, 349. Sandu, un mutălău, și încă vreo cîțiva mămăligari. ap. TDRG. II. S. n. (Regional) 1. Făcăleț. H IV 158, cf. DR. III, 713. 2. Crăcană înfiptă în grindeiul plugului, de care se atîrna traista cu mîncare. Cf. H III 140, 228, 438. – Pl.: (I) mămăligari, (II) mămăligare. – Și: măligár s. n. DR. III, 713. – Mămăligă + suf. -ar.

FAȘĂ, FAȘE (pl. făși), ❍FAȘIE (pl. fășii) sf. 1 Fășie, legătură îngustă și lungă de pînză cu care se înfașă copilul peste scutece (🖼 2050): cînd botezi copii, să le dai fașă lungă GOR. 2 Fig. Pruncie: din ~, din vîrsta cea mai fragedă, din pruncie: încă pe cînd era în fășii, Marta avea obiceiul de punea toată lumea ’n mișcare SLV.; în fașă, la început, pînă nu se desvoltă, pînă nu ia proporții: datoria noastră de patrioți este să înnăbușim complotul în fașă ALECS. 3 Fășie lungă și îngustă de pînză foarte subțire cu care se bandajează o rană (🖼 2049) 4 FĂȘIE 2: țăranul nostru ... cată ... să facă din o fașă moșie în lege LUNG. [lat. fascia].

CEL l. adj. și pron. dem. (f. cea: -pl. m. cei, f. cele; gen.-dat. sg. m. celui, f. celei; – pl. m. f. celor) Acel: culcă-te pe cea ureche; bate prundurile după scăldat în loc să pască cei cîrlani (CRG.); vă dau vouă cheile, nu cumva să le pierd In cea cale lungă (RET.); cel ce, acela care; toate cele, ori-ce lucru (de nimic): încă n’am văzut așa femeie să plîngă de toate cele (CRG.). II. art. def. prolcitic întrebuințat: a) dinaintea adjectivelor: zeii cei buni, ca și cei nebuni, cei răi ca și cei nerăi, toți fierbeau într’o oală (ISP.); b) dinaintea numeralelor: cei patru, cei dintîiu; c) dinaintea unei prep.: cel de aur, cel din urmă [lat. eccĭllum].

DEȘI conj. (Introduce o propoziție concesivă) Cu toate că, măcar că. Deși este destul de întuneric, albul șoselei se mai distinge încă. SAHIA, N. 24. Deși vorbești pe înțeles, Eu nu te pot pricepe. EMINESCU, O. I 173. Deși sînt proastă, precum zici, eu n-am obicei să rîd de oamenii care mă primesc în casa lor. ALECSANDRI, T. 640. ◊ (În corelație cu «totuși» sau cu «cu toate acestea») Deși m-am sculat devreme, totuși am întîrziat. ◊ (Învechit, în corelație cu «dar», «însă» sau «apoi») Deși mulți din boierii cei mai însemnați simțise că se pregătește ceva... dar nici unul n-a venit să aducă un gologan măcar. GHICA, S. A. 158. ◊ (În construcții eliptice, cu funcțiune de complement circumstanțial concesiv) Să mai stea de vorbă cu dascălul din Strîntea, care, deși om tînăr, știa foarte multă carte. SLAVICI, O. I 94. O văzusem atît de frumoasă, deși palidă. NEGRUZZI, S. I 50. Deși despărțite, lucrurile au unire. CONACHI, P. 260.

MAI1 adv. I. (Înaintea unui adjectiv, a unui adverb sau a unei locuțiuni adjectivale ori adverbiale) 1. (Servește la formarea gradului comparativ de superioritate) Mîne plec în zori de zi... Însă pînă mîne Vino mai aproape, – zi Doina mea, stăpîne! IOSIF, P. 51. Mai bine să te tocmești întîi, decît pe urmă. CREANGĂ, P. 151. Se pregătesc ca într-o școală pentru alte lupte mai mari ce îi așteaptă. BĂLCESCU, O. II 12. ◊ (În locuțiuni, întărind sensul unor cuvinte) Și mai; și mai și v. și. Cît mai v. cît. Tot mai v. tot. Cu atît mai v. atît. Mai ales v. ales. Mai cu seamă v. seamă. Mai bine v. bine. Care mai de care v. care. (Regional) Mai vîrtos v. vîrtos. (Învechit) Mai cu asupra v. asupra. (Pleonastic) Mai întîi (și-ntîi) = în primul rînd. Cum ajunge la fîntînă, scoate mai întîi furca de unde-o avea strînsă și apoi se pune jos să se odihnească. CREANGĂ, P. 96. Mai (î)nainte. Ai voit, amice, ca, mai înainte de a o tipări, să citesc eu, în manuscript, cartea romînească ce tu ai compus. ODOBESCU, S. III 9. Mai apoi = pe urmă. ◊ (Rar, înaintea unui substantiv) în mai îmbilșugare decît trăim acum. NEGRUZZI, S. II 177. 2. (Precedat de articolul «cel», servește la formarea superlativului relativ) Revoluția franceză, zguduind Europa pînă în cele mai adinei ale sale temelii, se resimți și între romîni. KOGĂLNICEANU, S. A. 74. Păduricea Bănesei... este locul cel mai romantic în preajma capitalei noastre. BOLLIAC, O. 214. ◊ (Rar, înaintea unui substantiv) Laura... judeci ca cea mai femeie dintre femei. C. PETRESCU, Î. I 9. ◊ (Precedat de «ce», în construcții exclamative, are valoare de superlativ absolut) Mamele, privind-o-n horă, Se cotesc: «Olio, tu leică, Ce mai drac frumos de noră». COȘBUC, P. I 97. (În expr.) Mai rar = deosebit, neobișnuit, întîlnit rareori. Așa lovitură, mai rar! SADOVEANU, la TDRG. II. (Cu valoare atenuantă, înaintea adjectivelor, adverbelor, locuțiunilor adjectivale și adverbiale) Galeria era ticsită de dame frumoase, frumușele și mai slutișoare. NEGRUZZI, S. I 36. ◊ Expr. Mai mult sau mai puțin v. mult. ◊ (Înaintea unui verb) Puțin, în oarecare măsură. Dar vîntul s-a mai potolit. CARAGIALE, P. 38. Ninsoarea mai încetase și după multă trudă am găsit drumul. CREANGĂ, A. 32. Te-ai mai încălzit? ALECSANDRI, T. I 460. ◊ Expr. (Acum) mai vii de-acasă v. acasă. Așa mai merge v. merge. ◊ (În corelație cu determinări cantitative) Să mai citești puțin. ◊ (Precedat de determinări cantitative) Vino un pic (oleacă, puțin, ceva) mai tîrziu. III. (Mai ales înaintea unui substantiv sau verb) Aproape; aproximativ, cam. [îi făceau] felurite mustrări: care pentru miel furat mai an din stînă, care pentru un mînzat sugrumat în ocol. GANE, N. I 129. Mai îmi vine a crede că aiasta-i țara spinilor. CREANGĂ, P. 203. ♦ (Urmat de o propoziție subordonată introdusă prin conj. «că» sau «să») Aproape... Dacă nu era binele ce mi-ai făcut și rugăciunea puilor mei, mai că te mîncam. ISPIRESCU, L. 90. Numai iată ce dă de un cuptiori nelipit și mai să se risipească, CREANGĂ, P. 287. La pămînt mai că ajunge al ei păr de aur moale. EMINESCU, O. I 85. ♦ (Întărit prin repetiție) Mai-mai = cît pe ce, gata-gata. Biet Achim era mai-mai Să zboare precum zboar-un pai. COȘBUC, P. II 230. Îi dedică cărțile sale... numindu-l mai-mai un al doilea Alexandru Machedon. HASDEU, I. V. 241. (Neobișnuit) Mai că mai = aproape că... Ș-așa bine că fugea, Mai că mai îl agiungea. ALECSANDRI, P. P. 151. IV. (Înaintea unui verb) 1. (Arată valoarea durativă a acțiunii) încă, și acum. Acolo încă nu-i iarnă și oile mai găsesc verdeață. SADOVEANU, B. 59. Mai merge el înainte prin codru, cît merge. CREANGĂ, P. 200. Vai! tot mai gîndești la anii., Cînd visam în academii? EMINESCU, O. I 140. ◊ (Cu verbe la forma negativă) Hai, nu mai sta la îndoială, CREANGĂ, P. 203. Tu-ți arzi ochii și frumseța... Dulce noaptea lor se stinge, Și nici știi ce pierde lumea. Nu mai plînge, nu mai plînge! EMINESCU, O. I 83. De te-aș prinde-n mîna mea, Zile tu n-ai mai avea. ALECSANDRI, P. II 23. ◊ Expr. Mai e vorbă! = desigur, neapărat, fără îndoială. Adevărat să fie...? – Mai e vorbă! ISPIRESCU, L. 274. ◊ (În formule familiare interogative, cu referire la o situație nouă, necunoscută vorbitorului) Ce mai faci? Cum o mai duci? Ce se mai aude? (Arată repetarea acțiunii) Iar, iarăși, din nou, încă o dată. De ce să mai vie dacă el n-o iubește mult. REBREANU, R. I 246. Mi-a ajutat să ajung ca să nu mai puie mîna pe mine un voinic. ISPIRESCU, L. 3. Poate să ne mai întîlnim. CREANGĂ, P. 192. ◊ (Cu verbe la forma negativă) Nu ne-am mai văzut de treizeci de ani. C. PETRESCU, C. V. 107. Înapoi nu m-oi mai întoarce, CREANGĂ, P. 192. ◊ (Întregit prin «iar»,«iarăși», «și»,«încă», «încă o dată»,«o dată» etc.) M-ai făcut să mai fiu o dată pe lume cum doream. ISPIRESCU, L. 16. Cerbul începe a bea hîlpav la apă rece; apoi mai boncăluiește și iar mai bea cîte un răstimp. CREANGĂ, P. 225. 3. (Arată nedumerire) După aceea. Furnicile parcă intrase în pămînt; s-au mistuit,de nu se știe ce s-au mai făcut. CREANGĂ, P. 264. ◊ (În interogații retorice) Mai știu eu ce-aș vrea s-ascult! COȘBUC, P. I 49. Mai știi de unde sare iepurele? CREANGĂ, P. 172. Ce mai atîta vorbă (sau ce mai încoace-încolo), se zice cînd voim să punem capăt unei discuții, să îndepărtăm o îndoială, o ezitare. V. (Folosit pentru a accentua un anumit element al contextului) 1. (În enumerări) Și în plus, în afară de aceasta, pe lîngă aceasta. Oleacă di brînză cu smîntînă, mai un vinișor. C. PETRESCU, Î. II 204. Dacă vede și vede, taie baierile de la traistă, mai căpețala din capul unei iepe și face cum poate, de leagă el gîrnețul. CREANGĂ, P. 125. Leafă avea, pămînt de așijderea, mai ceva vitișoare. CONTEMPORANUL, VI 97. 2. (Repetat, arată o alternare, o oscilare între două idei) Cînd... cînd, ba... ba, parte... parte. Mai una, mai alta. cn Cugeta că mai cu marghiolii, mai cu șoalda, mai cu prefăcătorii, să înșele pe Făt-Frumos. ISPIRESCU, L. 109. Mai cu degetele depeni, Mai sucești vreo țigară, numeri fire de musteți. EMINESCU, O. I 155. VI. (În propoziții și construcții exclamative, uneori întărit cu alte cuvinte; intensifică ideea din frază) Că bine mai zici tu, nevastă, răspunse bărbatu-său. CREANGĂ, P. 15. Ce mai freamăt, ce mai zbucium! EMINESCU, O. I 147. I! Ce de mai belșug, mămulica me! ALECSANDRI, T. 898.

NEVINDECAT, -Ă, nevindecați, -te, adj. 1. Care nu s-a vindecat încă; bolnav; (despre răni, tăieturi etc.) deschis, necicatrizat. Spitalul unde zăceau bolnavii nevindecați, părăsiți în sărăcia lor de toți. RUSSO, S. 99. 2. Fig. (Neobișnuit) Neschimbat, statornic. Iacă cum judecă acest june nevindecat în părerile lui. NEGRUZZI, S. I 258.

PUNCT, puncte, s. n. I 1. Semn mic și rotund, folosit în scrierea de mînă și de tipar ca: a) semn de punctuație folosit la sfîrșitul unei expuneri care are înțeles deplin (și după care vorbirea nu mai continuă) sau marcînd pauza care se face între propoziții sau fraze independente. ♦ Fig. (Cu valoare de interjecție) Gata! destul! s-a isprăvit! Cu asta, punct! hotărî el. V. ROM. mai 1954, 73. Două puncte = semn de punctuație constînd din două puncte așezate unul deasupra altuia și folosite pentru a arăta că urmează o vorbire directă, o enumerare, o explicare sau o concluzie. Punct și virgulă = semn de punctuație constînd dintr-un punct așezat deasupra unei virgule și folosit pentru a despărți părțile componente ale unei perioade. Puncte de suspensie sau puncte-puncte = semn de punctuație constînd din trei puncte așezate în linie orizontală și folosit pentru a arăta o întrerupere a gîndirii sau o omisiune într-o frază; b) semn grafic folosit după un cuvînt prescurtat printr-o literă sau prin mai multe;semn grafic deasupra literelor «i» și «j». Expr. A pune punctul pe i = a preciza, a sublinia ceea ce e esențial, a spune exact ceea ce trebuie într-o chestiune. 2. (Rar, în expr.) Punct de întrebare = semn de întrebare (v. întrebare); fig. întrebare rămasă fără răspuns. Ca și cum ar fi lunecat înadins pe lîngă punctul meu de întrebare, se plecă în mod firesc și... rupse un mare și frumos fir de romaniță. HOGAȘ, M. N. 102. 3. Semn convențional care marchează pe o hartă așezările omenești. Ca punctele pe hartă colorate. Sînt porturi și orașe populate. D. BOTEZ, F. S. 20. 3. Semn convențional desenat pe zaruri. ♦ (Muz.) Semn mic și rotund pus la dreapta unei note spre a-i prelungi durata cu încă jumătate din valoarea ei. 4. Model de cusătură; broderie, împletitură etc. Covor lucrat în punct de chelim. 5. Unitate de măsură luată ca bază de clasificare, în special la sporturi. Jucătorii romîni au avut trei puncte avans. ♦ Unitate de măsură pentru cîștiguri sau pierderi la unele jocuri (zaruri, cărți, biliard etc.). La unele jocuri asul valorează unsprezece puncte. ♦ Unitate de măsură pentru sporirea sau reducerea cursului valorilor mobiliare negociate prin bursă. Acțiunile fabricilor de celuloză au sărit cu o mie de puncte. BARANGA, V. A. 15. Sînt sătul de opțiuni și puncte de redevență. C. PETRESCU, R. DR. 201. ♦ (Ieșit din uz) Fiecare din diviziunile unei cartele pentru raționalizarea anumitor produse industriale; tichet detașat dintr-o astfel de cartelă. ◊ Loc. adj. și adv. Pe puncte = în baza dreptului conferit de cartelă; raționalizat. Pantofi – pe puncte, ciorapi – pe puncte, haine – pe puncte. GALAN, B. I 6. ♦ Punct (tipografic) = unitate de măsură a lungimii, egală cu 0,376 mm, folosită pentru materialul tipografic (literă, linie, spațiu etc.). II. Figură geometrică fără dimensiuni care poate fi reprezentată, de exemplu, prin partea comună a două curbe care se întîlnesc. Printr-un punct exterior unei drepte se poate duce o paralelă la acea dreaptă. GEOMETRIA 21. ♦ Loc determinat pe o lungime sau pe o suprafață mai mare. Examinînd punctul de creștere la un microscop puternic, se vede că el este format dintr-o mulțime de celule cu pereții subțiri. BOTANICA 64. ◊ (Neobișnuit) Puncte de foc = procedeu terapeutic în anumite afecțiuni, constînd din aplicarea vîrfului incandescent al termocauterului pe locul bolnav; ardere, cauterizare. Ploua subțire, pieziș, o ploaie rece ce-ți înțepa obrazul ca punctele de foc. BRĂESCU, V. A. 102. 2. Loc, parte în cadrul unei acțiuni mai largi, al unui plan, al unei discuții, al unei probleme, al unei scrieri etc. Cu părere de rău, nu pot să lămuresc acest punct întunecat al discuției. SADOVEANU, O. VIII 183. Despre toate aceste puncte mă rog să dai deslușiri cum vrei să se urmeze. BĂLCESCU, la GHICA, A. 512. Încă un punct al criticii nu înțeleg. RUSSO, O. 93. ◊ Expr. Punct de onoare = lucru care interesează onoarea cuiva; obligație care angajează prestigiul, autoritatea, reputația cuiva. Dacă pentru întreaga țară, cărbune mai mult, mereu mai mult, este o problemă de viață și de moarte, pentru noi din Valea Jiului, este și un punct de onoare. DAVIDOGLU, M. 7. Punct de plecare (sau de pornire) = locul de unde pleacă cineva; fig. începutul unei lucrări, al unei acțiuni. Sosit din nou în punctul de plecare, îmi plimb privirea tristă împrejur. BENIUC, V. 28. Drepturile omului au fost punctul de plecare al revoluției [din 1789]. CAMIL PETRESCU, T. II 562. ♦ Punct nevralgic v. nevralgic. A fi pe punctul de a... (sau, învechit, în punct de...) = a fi gata de..., a fi pregătit să... Eram în punct de plecare, cînd aflarăm că și munții aceia erau coprinși de vrăjmași. GHICA, A. 631. Punct de vedere = unghiul din care privește cineva o problemă sau atitudinea pe care o are față de ea; chip, fel, mod de gîndire. Acesta e un punct de vedere superior, pe care trebuie să-l sprijinim. VORNIC, P. 224. Recunoscui ușor aceste două puncte de vedere și asta aduse o trecătoare mîngîiere. SADOVEANU, E. 126. Înțelegea prea bine «punctul de vedere» al doamnei colonel, dar n-avea ce face. Adevărul e adevăr! C. PETRESCU, Î. I 18. Din punct de vedere = în privința, sub raportul. Industrie multilateral dezvoltată din punct de vedere tehnic. Din punctul de vedere (al cuiva) = după felul cum privește cineva lucrurile. Din punctul lui de vedere, Nae... a avut dreptate. CAMIL PETRESCU, U. N. 73. Înfățișaserăm cauza noastră din punctul său adevărat de vedere. GHICA, A. 801. Din punct în punct sau punct cu punct = din fir în păr, pe larg; amănunțit, detaliat, dezvoltat. Și totuși, muierea aceasta care-l urmărește a arătat întocmai lucrurile, punct cu punct, pas cu pas. SADOVEANU, E. 281. A pune (un aparat) la punct = a regla (un aparat sau un sistem tehnic) pentru a putea funcționa în condițiile dorite; fig. a potrivi lucrurile așa cum trebuie, fără a neglija nimic, a face să meargă bine, a aranja. A fi pus la punct = a fi aranjat, bine îmbrăcat. Am așadar dungă [la pantaloni], sînt pus la punct. SAHIA, N. 20. A pune (pe cineva) la punct = a-i da cuiva o lecție de bună-cuviință, a arăta cuiva ce se cuvine și ce nu; a pune (pe cineva) la locul lui. ♦ (Adverbial) Tocmai, precis, exact, fix. Pleacă înainte ca să ducă vestea că la 12 punct, Zapis se va pogori cu Șoimul, împreună cu prinții, în curtea palatului său. VISSARION, B. 321. ◊ Loc. adv. (În legătură cu verbe de mișcare) La punct = la momentul potrivit; la țanc. Ai venit la punct. 3. Corp, porțiune dintr-o materie, avînd dimensiuni neglijabile. Dar deodat-un punct se mișcă... cel întîi și singur. Iată-l Cum din chaos face mumă, iară el devine tatăl. EMINESCU, O. I 132 ♦ Ceea ce se vede foarte mic, din cauza depărtării. Din depărtare... se ivi întîi un punct negru, apoi încă unul. Erau căruțele. DUMITRIU, P. F. 33. Spre ostrovul cu sălcii aplecate și desfrunzite pluteau puncte negre și mărunte: erau rațele sălbatice. SADOVEANU, O. VII 164. În fund, pe cer albastru... un negru punct s-arată! E cocostîrcul tainic, în lume călător. ALECSANDRI, P. A. 118. ♦ Pată mică, detașată pe un fond de altă culoare. Pe strada întunecată aproape, cîteva puncte de lumină au lucit. ANGHEL, PR. 38. 4. Loc determinat în spațiu (avînd anumite caracteristici). Îl tîrî pe toate străzile și bulevardele principale, să-i fixeze cîteva puncte de reper în orașul necunoscut. C. PETRESCU, C. V. 48. O clipă, animalul se oprește înghețat E pierdut!... Ochii turburi caută încotrova un punct de scăpare. CARAGIALE, O. II 14. ◊ Punct mort v. mort. Punct cardinal = fiecare dintre cele patru direcții principale ale orizontului, servind Ia orientarea în spațiu (v. răsărit, apus, miazănoapte, miazăzi). Pentru a ajunge aici, de la nord, de la răsărit sau din orice parte a punctelor cardinale, trebuie să mergi cîte o sută de kilometri printr-un defileu îngust de munți stîncoși. BOGZA, Ț. 12. (Fig.) Proclamarea unei constituții era punctul cardinal al revoluției [din 1789]. CAMIL PETRESCU, T. II 562. Unul preface toată limba în «iune» altul în «ție»... de nu știi cum să te întorci între aceste patru puncte cardinale a gramaticilor. RUSSO, O. 54. Punct de ochire = locul în țintă în care trăgătorul potrivește precis linia de ochire. Punct de agitație v. agitație. 5. Temperatura la care se produce un anumit fenomen. Punct de fierbere. Punct de topire. 6. Moment, stadiu, fază, etapă de dezvoltare. Încet cîte încet neamul se priface în popol sau nație... istoria... stă un minut la punctul acela unde viața tradițiilor se priface în viața istorică. RUSSO, S. 97. ◊ Loc. adv. Pînă la un (sau la acest) punct = pînă la o anumită limită, etapă; într-un anumit grad, într-o anumită măsură. (Atestat în forma punt) Pînă la acest punt, sîntem încredințați că toți bărbații de stat ai Romîniei stau într-un perfect acord. ODOBESCU, S. III 380. ◊ Expr. Pînă la ce punct = în ce măsură, pînă unde... – Pl. și: (învechit) puncturi (FILIMON, C. 263). – Variantă: (învechit) punt, punturi (ODOBESCU, S. A. 479, KOGĂLNICEANU, S. 117), s. n.

URMĂ, urme, s. f. I. 1. Semn concret lăsat de un obiect pe locul unde a stat sau pe unde a trecut (mai ales întipărit de piciorul omului sau de laba unui animal pe pămînt, pe zăpadă etc.). Stoicea nu-și mai găsi urmele în pădure și se rătăci. GALACTION, O. I 48. În zidurile caselor vechi se cunosc și azi urmele bombelor. VLAHUȚĂ, R. P. 12. Pe această zăpadă ce se topește acum subt adierea încropită a zefirului primăvăratic, n-au fost oare tipărite urme încrucișate ale copoilor? ODOBESCU, S. III 41. Pe aici a trecut cerbul... Vezi urma, Toroipane? ALECSANDRI, T. II 70. ◊ Expr. Pe urma (sau pe urmele) cuiva (sau a ceva) = prin locul pe unde a trecut sau a existat cineva sau ceva, după cineva sau ceva. S-a pus la pîndă craiul pe urmele copilei. COȘBUC, P. II 200. Nica lui Constantin a Cosmei, din Humulești, se duse și el cu talpele bășicate pe urma lui Oșlobanu. CREANGĂ, A. 102. Oare multe stricăciuni am să mai plătesc eu pe urma ta? id. ib. 50. A merge (sau a călca) pe urmele cuiva = a lua apucăturile cuiva, a imita pe cineva. ♦ Semn sau indiciu despre existența sau trecerea unei ființe (fig. a unui fenomen); amprentă. Lăsasem de mult îndărătul meu orice urmă de viață omenească. HOGAȘ, M. N. 157. ◊ (În construcție cu verbul «a lăsa») Vijelia... nu lăsase nici o urmă, de parcă nici n-ar fi fost. STANCU, U.R.S.S. 184. Vijelii de patimi își lăsaseră urmele. SADOVEANU, O. I 421. Ah, durere, în ce parte De tine să fug departe? Urmă-n lume să nu las. ALECSANDRI, P. II 102. ◊ (În construcție cu verbele «a căuta», «a prinde», «a lua» etc.) Banditul sta ascuns și încă nu-i prinsese urma. VORNIC, P. 193. Căutau în țară străină urma fetei Orheianului. SADOVEANU, O. VII 76. Am să le iau urma toată seara, ca un prepelicar. ALECSANDRI, T. I 158. ◊ Expr. A ști de urma cuiva = a ști unde se află și cum trăiește cineva. Ascultați-mă, hatmanul Mihu știe de urma lui Crasneș și a lui Cosma. DELAVRANCEA, O. II 237. A nu mai da de urma cuiva, a pierde (sau a se pierde) urma (sau urmele) cuiva = a pierde (a se pierde sau a face să se piardă) orice știre despre cineva. Ca o salvare posibilă îi licărea numai o mutare subită care să-i piarză urma. REBREANU, R. I 241. Cum ați plecat de la noi, a pribegit din sat și nimeni nu i-a mai dat de urmă. GANE, N. III 51. Hai ș-om fugi în lume, Doar ni s-or pierde urmele. EMINESCU, O. I 176. A-și pierde urma = a dispărea dintre ai săi, a face ca nimeni să nu știe ce face și unde trăiește. Și se duce tot cîntînd Ca să-și piardă urma. IOSIF, P. 51. Nici urmă = de loc, nici un pic, cîtuși de puțin. Nici urmă de zăpadă pe cîmpuri. STANCU, D. 120. Fără urmă (de...) = fără nici un pic (de... ). Și zorile de-atîtea ori m-au găsit în geam, Fără urma somnului. ISAC, O. 56. Am picat în negru loc Chiar cum pică lemnu-n foc, Fără urmă de noroc. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 179. 2. Sfîrșit, punct sau stadiu ultim. Urma însă ne va arăta că Andrei Bathori nu era de loc sincer în făgăduielile sale. BĂLCESCU, O. II 219. ♦ (Învechit) Urmare, consecință, rezultat. Și cum să-ndrăznească la o așa faptă Cu totu-mpotrivă și neînțeleaptă! Nu gîndește urma, nu gîndește răul. PANN, P. V. I 57. ◊ Expr. Urma alege v. alege (1). 3. (Mat.) Punct în care o curbă intersectează o anumită suprafață. ♦ Curbă de-a lungul căreia o suprafață intersectează altă suprafață. II. (În locuțiuni și expresii) Loc. adv. Din urmă = (cu sens local) a) din spate, dindărăt. Ajunse din urmă carul. DUMITRIU, N. 87. Din urmă, vine pe lîngă oameni căpitanul. CAMIL PETRESCU, U. N. 268. Auzind pe cineva cîntînd din urmă, se uită înapoi. CREANGĂ, O. A. 204; b) de la locul unde am rămas. Acum să ne întoarcem iar din urmă. CREANGĂ, P. 174. În urmă = a) (cu sens local) în spate, îndărăt. Se uita mereu în urmă să vadă dacă nu este urmărit. SAHIA, N. 94. Trecură munți și văi, lăsară în urmă păduri dese și verzi. ISPIRESCU, L. 22; b) (cu sens temporal) apoi, mai tîrziu, după aceea, ulterior. Mai în urmă, l-am întîlnit tot aici pe Eminescu cu un frate al lui. CARAGIALE, O. III 233. În zădar fata moșneagului spunea în urmă că acela este lucrul mînelor sale. CREANGĂ, P. 284; c) (însoțit de o precizare de timp, introdusă prin «cu» sau, pleonastic, prin «acum») înainte de momentul prezent, mai de mult (cu atîta timp). Cu treizeci de ani în urmă era cîmp pustiu pe aici. VLAHUȚĂ, R. P. 32. Cu cinci luni în urmă o văzusem. NEGRUZZI, S. I 50. (Expr.) A rămîne în urmă = a nu ține pasul cu cineva, a se lăsa întrecut de alții pe drum sau, fig., în activitate, în muncă. Flăcăul rămăsese în urmă, ca să puie la adăpost caii. SADOVEANU, B. 69. (Despre ceas) A fi (sau a merge) în urmă = a arăta o oră mai mică decît cea oficială. A rămîne în urmă = a funcționa prost, mergînd mai încet decît normal. Pe urmă = mai tîrziu, după aceea, ulterior. Și pe urmă mi-am mai adus aminte de ceva. C. PETRESCU, C. V. 105. Drumul urcă întîi anevoie... pe urmă însă înaintează vesel. REBREANU, I. 9. Pe urmă au dat foc și pădurii. CARAGIALE, O. III 89. Frunză verde flori domnești Ia tu seama ce iubești Că pe urmă te căiești. HODOȘ, P. P. 104. La urmă = a) în ultimul moment, la sfîrșit de tot, într-un tîrziu. La urmă au venit și muntenii. SADOVEANU, B. 6. La urmă mă hotărîi să mă duc la doamna B. NEGRUZZI, S. I 67; b) în definitiv. Sînt eu la urmă vinovată Că Leana umblă ca turbată Să-l vadă-n casa lor intrînd Odată? COȘBUC, P. I 129. Pînă la urmă, în cele din (sau de pe) urmă sau la (rar în) urma urmei (sau urmelor) = la sfîrșitul unui șir, al unei succesiuni, după ce s-a terminat tot, s-au epuizat toate mijloacele; p. ext. în definitiv, așa-zicînd. Toți recunoșteau pînă la urmă că la ei e liniște. REBREANU, R. II 7. Sculîndu-se, Bul Mihai se duse prin acea pădure pe calea apucată mai departe, pînă în urma urmelor dete de marginea acelei păduri. BOTA, P. 31. Tîrziu, la urma urmei, a văzut Fata că de lapte donița e goală. COȘBUC, P. I 248. La urma urmei ele nu ne pot face nici un rău. IONESCU-RION, C. 25. În cele de pe urmă îi zise: văz, luminate împărate, că tot ce-am cerut mi s-a împlinit. ISPIRESCU, L. 29. La urma urmelor Ivan scoate de barbă și pe Scaraoschi și-i trage un frecuș. CREANGĂ, P. 306. (În legătură cu verbe de mișcare) La urmă (sau loc. prep. la urma cuiva) = la locul de baștină al cuiva. Cerinat mai șezu cît șezu la Curte, apoi se întoarse la urma lui. GANE, N. II 89. A opta zi, s-a hotărît Negoiță să se pornească la urma lui, înspre părțile Jiului. CARAGIALE, P. 101. (Expr.) A trimite pe cineva la urmă (sau la urma lui) = a trimite pe cineva (uneori escortat de forța publică) la locul de unde este originar. Am ordin... cînd oi prinde călugări vagabonzi prin satele mele, să-i trimit la urmă. STĂNOIU, C. I. 32. De s-o deștepta domnul ca ieri... ne trimite la urma noastră. DELAVRANCEA, O. II 153. ◊ Loc. adj. Din urmă = (cu sens temporal) precedent, anterior. Se aflau în Păuna cîțiva refugiați aduși acolo de nenorocirile războiului din urmă. SADOVEANU, P. M. 9. Credinciosul i-a spus cu de-amăruntul ce se petrecuse în odaia lui în cele două nopți din urmă. CREANGĂ, P. 99. (Cel sau cel mai) de pe (sau din) urmă = ultimul (dintr-o succesiune). Ogoarele negre și cleioase ieșeau de sub întinderile celor din urmă zăpezi din martie. DUMITRIU, N. 13. Ascultă, Moghilă. Vorba de pe urmă a lui Ștefan e lege? DELAVRANCEA, A. 79. Scosese acum pe tipsie și cloșca cu puii de aur, cea mai de pe urmă a ei nădejde. CREANGĂ, P. 99. Acest din urmă argument mă făcu să mă trag de la fereastră. NEGRUZZI, S. I 58. (Expr.) Ceasul de pe (sau din) urmă = momentul dinainte de moarte. În ceasul de pe urmă mi-oi aduce aminte că-s fiica lui Șoiman bătrînul! ALECSANDRI, T. II 26. ◊ Loc. prep. În urma cuiva (sau a ceva) = a) (cu sens local) în spatele cuiva. I se păruse că umblă cineva în urma lui. DUMITRIU, N. 14. Călătorii zoreau spre ieșire, cei mulți cu bagajele în mînă, cei puțini cu hamalii în urma lor. REBREANU, R. I 16. Fluturi mulți, de multe neamuri, vin în urma lui un lanț. EMINESCU, O. I 87. În lături, înainte, în urmă-i totul moare. ALECSANDRI, P. III 290; b) (cu sens temporal) după aceea, mai tîrziu, ulterior. Aici, în urma frigului, au venit călduri uscate. CARAGIALE, O. VII 34; c) ca consecință a... În urma victoriei U.R.S.S. asupra Germaniei fasciste, o serie de țări din Europa centrală și de sud-est s-au desprins din sistemul capitalist. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2903. ◊ Expr. (De) pe urma cuiva (sau a ceva) = rămas, dobîndit, obținut de la cineva, rezultat din cauza cuiva Sau a ceva. Știa pe Traico văduv și fără nici un copil de pe urma primei lui căsătorii. GALACTION, O. I 174. Administra averea lui Mihai și a celor două surori ale lui, Cora și Ralu, rămași orfani acum patru ani pe urma unui accident de automobil. C. PETRESCU, Î. I 11. Am văzut mult bine de pe urma bărbatului dumitale. CARAGIALE, O. III 48. Oare multe stricăciuni am să mai plătesc eu pe urma ta? CREANGĂ, A. 50.

BABUȘCĂ (pl. -uște) sf. 1 🐦 Păsărică îmbătrînită care nu mai cîntă: umblînd toată ziua pînă să împuște și ei cîte vre-o ~ de nu știu care păsărică (ISP.) 2 🐟 Mic pește de apă dulce, cunoscut încă sub numele de „ochiană”, „ocheniță”, „țărancă” sau „țărăncuță”, „bălos”, etc. (Leuciscus rutilus) (🖼 285) 3 🐟 Pește mărunt, baboiu (L.M.) 4 🐟 ~ -ROȘIE = ROȘIOARĂ [blg. rus. babuška].

MOTOTOLIT, -Ă adj. 1. Făcut mototol1 (1), strîns ghem; (despre hîrtii, materiale textile etc.) șifonat, boțit, li desfăcu cu o dulce silă scrisoarea cea mototolită din mîni. EMINESCU, N. 76. În mijloc era o mănușă mototolită. CONTEMPORANUL, IV, 84. Înfățișă lui Popa Tonea. . . o hîrtie mototolită. GALACTION, O. 189. Pe măsuța de lîngă patul lui văd același plic mototolit. SAHIA, N. 117, cf. id. U.R.S.S. 115. Abia se deslușeau ultimele dorinti ale mortului, scrijilate cu un vîrf ciunt de creion pe hírtia mototolită. PETRESCU, R. DR. 224. Cămăși de mătase mototolite. CĂLINESCU, E. O I, 31, cf. II, 101. Pălăriile de la Olimpia. . . zac și ele mototolite. PAS, L. I, 245. ♦ F i g. Prestigiul. . . nu iese încă o dată mototolit ? id. Z. IV, 5. ♦ (Despre oameni) Cu hainele șifonate, boțite. Intră și vară-mea Dița. E mototolită toată. STANCU, D. 36. ♦ (Despre păr, pieptănătură) Zburlit, deranjat. Păr mototolit și încîlcit. ȘEZ. II, 226. 2. Ghemuit; înghesuit. Baba, mototolită într-un ungher, plîngea cu sughițuri. REBREANU, N. 196. ♦ F i g. În orășelul dunărean mototolit și trist, liniștea s-a spart dintr-o dată. SAHIA, N. 47. – Pl.: mototoliți, -te. – V. mototoli.

HEI1 interj. 1. (Și în forma he) Exclamație care exprimă o chemare sau prin care se atrage cuiva atenția. Hei, domnu! gologanii! PAS, Z. I 19. Hei, cucule, tu-mi ești tovarăș bun! COȘBUC, P. I 289. He! Trăsnea mă! scoală! știi tabla? CREANGĂ, A. 92. Hei... Dunăre, Dunăre, Drum fără pulbere! PĂSCULESCU, L. P. 61. 2. (Și în forma hehe) Exclamație care exprimă voie bună, chef, satisfacție, plăcere, uneori admirație. Hei! dară cînd ei mai vedea și p-astea! ISPIRESCU, L. 268. Cînd mă vedea intrînd pe ușă, îmi zicea cu chef: «hehe! bine-ai venit!». CREANGĂ, A. 46. Hehe! zice bătrînul rîzind, Ce faci tu, Pepeleo? EMINESCU, O. IV 198. ◊ (Pe lîngă un adv. sau o loc. adv., îi dă valoare de superlativ) Ajungînd, hei, tocmai în vîrful dealului, se întoarse către ea. DELAVRANCEA, S. 249. Tocmai tîrziu, hei! ajunse și ciobănașul. ISPIRESCU, L. 248. De unde vii dumneata? Hehe, de departe... CARAGIALE, O. I 250. 3. Exclamație exprimînd surprinderea sau regretul. Da de ieșit la joc ai ieșit? Hei! încă nu, încă n-am șaisprezece ani. SADOVEANU, O. VII 218. E mult de-atunci... e mult, nepoate, Și ca prin vis le văd pe toate... Hei! să te miri, să te cutremuri De cîte-au fost nainte vremuri. IOSIF, V. 39. Hei fiicuță, fiica mea, Eu nu te pot mărita! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 447. ♦ (Uneori repetat) Exclamație care lasă să se înțeleagă că lucrurile nu sînt simple, cum par sau cum le crede cineva. Hei, dragele mele vere, zise spînul cu viclenia lui obicinuită: d-voastră încă nu știți ce-i pe lume! CREANGĂ, P. 209. Hei, hei! Nu știți d-voastră ce poam-a dracului e Harap-Alb! id. ib. 230. ♦ (Și în forma he) Arată o rezervă, o contrarietate, o nerăbdare. Căsuța mea e bunișoară... – He! așa ș-așa. Nu e tocmai comodă. Ferestrile mici, coperămîntul vechi. NEGRUZZI, S. I 302. – Variante: he, hehe interj.

CUMVA adv. (Uneori, familiar, precedat de «care» sau «ceva») 1. Într-un fel oarecare, oarecum. Și eu m-am gîndit așa, Să-i mai întărim cumva: Să le-aducem noi aminte Amarul de mai nainte. DEȘLIU, M. 49. Mie unuia, dacă cumva mi-a plăcut vreo vînătoare, apoi a fost tocmai din acelea în care picioarele și minele au mai puțin de lucrat. ODOBESCU, S. III 15. ◊ Expr. (Amenințător) (Să) nu (care) cumva să... = în nici un caz, sub nici un motiv să nu... Să nu cumva să deschideți, pînă ce nu-ți auzi glasul meu. CREANGĂ, P. 19. Dar nu cumva să faci de altfel, că nici în borta șoarecului nu ești scăpat de mine. CREANGĂ, P. 212. 2. Poate, din întîmplare, eventual. Pantelimon era soldat și uniforma îi ședea bine și se purta ca o fată, să nu fie cumva pedepsit. REBREANU, R. I 282. De n-au murit cumva vreunul din ei, apoi de bună samă că trăiesc cu toții încă și astăzi. SBIERA, P. 48. După aceea, cînd îi spunea cumva cineva cîte ceva de pe undeva, care era cam așa și nu așa, Ipate flutura din cap. CREANGĂ, P. 179. Însă, de vă e teamă ca nu cumva prin mine Să se-ndrepteze lumea, greșeala vă e proastă. ALEXANDRESCU, P. 85. Iar cumva de n-ei voi... Apoi foarte vei greși. TEODORESCU, P. P. 117. ◊ Expr. (În construcții negativ-interogative) (Oare) nu (care) cumva...? = oare (din întîmplare) nu... ? Nu care cumva ai socotit că răpindu-mi tinerețile... să le închizi, ca într-o ocnă? DELAVRANCEA, S. 111. Oare nu cumva nenea Martin a dat raita pe la d-ta pe-acasă? CREANGĂ, P. 31. Nu cumva aș putea să-l angajez în trupa mea? ALECSANDRI, T. 281.

LITERĂ, litere, s. f. 1. Semn grafic în alfabetul unei limbi, corespunzînd în general unui sunet. V. slovă, buche. O masă murdară, al cărei lemn grunzuros de vechime era tăiat cu litere latine și gotice. EMINESCU, N. 38. De voiam să cetesc, doi ochi frumoși se puneau dinaintea literelor. NEGRUZZI, S. I 61. ◊ Literă mare = majusculă. Literă mică = minusculă. ♦ (Tipogr.) Caracter tipografic în forma unui mic bloc paralelipipedic, reprezentînd în relief o literă, o cifră, un semn de punctuație etc. Literă de afiș = caracter tipografic foarte mare, folosit pentru tipărirea afișelor. 2. Fig. (Adesea în opoziție cu spirit) Înțelesul strict, formal al unui text. Litera legii. ▭ Vrei să te oprești la litera planului, închizînd astfel posibilitățile de dezvoltare și de lărgire a activității noastre. MIHALE, O. 18. Să nu se facă abateri nici din litera, nici din spiritul donațiunilor legale ce s-au făcut. ODOBESCU, S. II 39. ◊ Expr. Literă cu literă = în întregime, pînă în cele mai mici amănunte, din fir în păr, întocmai, aidoma. Totul se îndeplinise literă cu literă, cum au prevăzut planurile încă tuturor tăinuite. C. PETRESCU, R. DR. 249. (Despre un tratat, o lege, un act etc.) A rămîne (sau a deveni) literă moartă = a nu mai avea valoare, a nu mai găsi aplicare. 3. (Numai la pl.) Studiul literaturii; literatură. Întreprinsesem... a căuta în cercul literelor și al artelor imagine vînătorești. ODOBESCU, S. III 60. Alexandrescu și-a dat demisiunea [din armată] ca să se poată consacra cu totul literelor. GHICA, S. 662. ◊ Om de litere = persoană care studiază literatura sau care compune opere literare.

TRĂSĂTURĂ, trăsături, s. f. 1. (Mai ales la pl.) Linii, contururi caracteristice ale figurii unei persoane; trăsură. Ne primește un tînăr blond, scund, cu trăsături alese. STANCU, U.R.S.S. 97. Mă privește apăsat, cu trăsăturile prea simple, în linii drepte. CAMIL PETRESCU, U. N. 381. ♦ Aspecte esențiale ale caracterului sau ale personalității cuiva. Psiholog sumar, el află, poate, acum trăsături de caracter ale băiatului său pe care nu le cunoștea și care-l înduioșară. CĂLINESCU, E. 158. În acest roman găsim toate trăsăturile caracteristice ale marelui scriitor. GHEREA, ST. CR. II 234. Încă o trăsătură caracteristică a lui Lenau e dorul de călătorie. IONESCU-RION, C. 68. ♦ Aspect caracteristic, general al unei opere, al unei doctrine, al unui fenomen, al unei activități, al unei epoci. Utilizarea științei pentru satisfacerea nevoilor materiale și culturale ale întregului popor reprezintă o trăsătură specifică a socialismului. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 335, 4/4. Trăsătura caracteristică a gramaticii constă în aceea că ea stabilește regulile modificării cuvintelor, avînd în vedere nu cuvinte concrete, ci, în general, cuvinte fără caracter concret. S.C.L. 1950, I 130. 2. Linie trasă pe hîrtie (cu condeiul, cu creionul etc.). ◊ Trăsătură de condei = semne grafice (cuvinte, linii) aruncate pe hîrtie la repezeală și (de obicei) fără multă chibzuință. Și cu toate acestea, iată-ne chemați, prin o trăsătură de condei, a șterge, a desființa patru legiuiri. KOGĂLNICEANU, S. A. 130. Trăsătură de unire = liniuță de unire, v. liniuță.

negrăit, ~ă [At: COD. VOR 140/24 / Pl: ~iți, ~e / E: ne- + grăit] 1 a Care nu poate fi spus, exprimat, descris etc., atât este de mare, de intens, de frumos, de bun etc. Si: indescriptibil, inexprimabil, nespus (2). 2 a (Pex) Extraordinar. 3 av (Udp „de”; exprimă ideea de superlativ absolut) Extrem de... 4 a (Îvr; d. copiii mici) Care nu poate încă vorbi. 5 a (Mtp; îs) Apă ~ă Apă adusă de la izvor sau de la fântână de către cineva care în tot timpul acestei acțiuni nu vorbește Si: (reg) apă mută. 6 a (Îvr; d. oameni) Care nu ajunge la un consens cu altul. 7 a (Îvr) Care nu se ia în considerație.

Doroteea Dacă prenumele fem. Dorotéea pare mult mai frecvent astăzi decît masc. Doroteí, cu totul alta era situația în vechea Grecie, unde Dorótheos, atestat prima oară în Hellenika lui Xenofon (c. 430-355 î.e.n.), avea o frecvență cu mult mai mare decît corespondentul fem. Dorothea (atestat numai de două ori în izvoarele mai vechi). La origine, un compus din elementele dóron „dar” și theós „dumnezeu”, Dorótheos se încadrează în seria numelor teoforice alături de un nume frecvent în onomastica românească → Tudor, format din aceleași elemente așezate în ordine inversă (Theodoros). Cele două cuvinte care intră în compoziția lui Dorotei sau Tudor erau foarte frecvente în vechea onomastică grecească, doron apare în combinație fie cu numele divinității în general (→ Diodor), fie cu numele diferiților zei venerați în perioada politeismului (Apollodoros, Artemidoros, Isidoros etc.), iar theos poate fi întîlnit și în cîteva antroponime binecunoscute la noi: Theokritos (Teocrit), poet alexandrin din sec. 3 î.e.n., autorul Idilelor, Theophilos, → Teofil, Theochares (Teoharie) etc. Cu siguranță că semnificația lui Dorotheos, Dorothea a contribuit la popularizarea numelor printre primii creștini de limbă greacă; purtate de cîțiva martiri sanctificați de biserică (o fecioară din Cezareea martirizată în timpul împăratului Dioclețian, un episcop din Tars persecutat de Iulian Apostatul, împărat care a încercat reintroducerea păgînismului etc.), cele două nume pătrund în onomasticonul creștin și se răspîndesc în Europa. Prin intermediar slav Dorotei și Doroteea pătrund și în onomastica noastră; deși în documentele Țării Românești forma masc. apare încă din anul 1440 (toate cele patru persoane cu acest nume care sînt atestate pînă la 1500 făceau parte din mediul ecleziastic), numele în discuție nu s-au bucurat de popularitate la noi, frecvența lor fiind foarte redusă. Formele Dorofte și Doroftia, atestate în sec. 17 în Moldova, sînt probabil datorate influenței neogrecești. În epoca modernă Doroteea, scris și Dorotea, a fost reluat pe cale cultă din Occident, astfel explicîndu-se frecvența mai mare a formei feminine (Dorotei este astăzi o raritate la noi). Hipoc. Dora și Tea pot proveni și din alte nume formate cu aceleași elemente (de ex. Teodora, Filofteia etc.). ☐ Engl. Dorothea, Dorothy (cu hipoc. frecvente Dolly și Doris), fr. Dorothée, germ. Dorothea (cu hipoc. Dora), it., sp. Doroteo, Dorotea, magh. Dorottya (cu hipoc. Dora, Dorina, Dorisz), bg. Dorotei, Doroteia, rus. Dorofei, Dorofeia etc. ☐ La Dorotea de Lope de Vega.

A3 prep. 1. (Precedă infinitivul ca formă-tip a verbului) A vorbi. A citi. ◊ (Precedă infinitivul care are rol de subiect sau de complement în propoziție) I-a dat poruncă ca să-i deschidă toate tronurile cu haine, spre a-și alege. ISPIRESCU, L. 3. E ușor a scrie versuri Cînd nimic nu ai a spune. EMINESCU, O. I 226. Încă nu apucaseră feciorii a aprinde luminările. ALECSANDRI, T. I 155. Nu rînji, lele, dinții, Că n-am venit a peți. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 450. 2. (Exprimă un raport de comparație sau de asemănare) Vîntul venea vîjîind din timpii, trecea prin finețe și țipa cîteodată a pustiu. SADOVEANU, O. I 147. Aerul mirosea a pămînt ud, a iarbă proaspătă ș-a flori de liliac. VLAHUȚĂ, O. A. 371. Urcă-te, leică, într-un copaci mare și te uită în toate părțile, doară de vei vedea ceva așa care să semene a sat. ISPIRESCU, L. 336. Un fir de o mătase albă, subțire, strălucită, ce semăna mai mult a o vie rază de lună... decît a fir de tort. EMINESCU, N. 8. ◊ (Construcția prepozițională exprimă o presimțire, o prevestire, o amenințare) O adiere rece... șuieră a primejdie. SLAVICI, V. P. 156. A lupilor potaie... vine... urlînd a moarte. ALECSANDRI, P. A. 222. Un fel de vultur ce țipă a ploaie. ȘEZ. II 151. ♦ În semn de... Fața omului se chirci a durere. PREDA, Î. 167. Parcă se coborîse încet o pleoapă, a somn, peste rămășițele de lumină. SADOVEANU, O. V 458. Sta în loc și fluiera a pagubă. ISPIRESCU, L. 139. Cîteodată... prea arare... A tîrziu cînd arde lampa. EMINESCU, O. I 106. 3. (Formează, împreună cu substantive precedate de numerale ori de adjective pronominale nehotărîte sau împreună cu pronume nehotărîte, construcții cu valoare de genitiv) Să le lege de codițele a trei cai neînvățați. RETEGANUL, P. II 40. ◊ (Intră în compunerea unor adjective) Atotcuprinzător. Atotștiutor. 4. (Intră în compunerea unor locuțiuni adverbiale și prepoziționale, exprimînd un raport local) De-a curmezișul. De-a latul. ◊ Locomotiva scundă... trăgea încet șase vagoane de-a lungul cîmpiei. DUMITRIU, B. F. 5. Masele grele de păr... o încoronau de-a dreapta și de-a stînga. DUMITRIU, B. F. 37. ♦ (Intră în compunerea unor locuțiuni adverbiale, exprimînd un raport modal) De-a berbeleacul. De-a binelea. De-a gata.

BA adv. 1. (Mai ales familiar și regional) De loc, nicidecum, în nici un caz; (în sens absolut, negînd fraza întreagă) nu. Am dat în genunchi la ei... să ne ajute. Ei, ba. DUMITRIU, B. F. 20. Oană, ție ți-e foame. – Ba... DELAVRANCEA, A. 7. C-a fi trăind calul ori că n-a fi trăind, aceasta mă privește pe mine; numai meu să. știu dacă mi-l dai ori ba. CREANGĂ, P. 194. (în întrebări sau răspunsuri, uneori cu o nuanță de mai multă hotărîre decît «nu») Da sau ba? ▭ Vă închinați -ori ba?-Ba! NEGRUZZI, S. I 173. ◊ Loc. adv. (Mold., Bucov.) Ca mai ba! sau nici (cam) mai ba! = nici vorbă! nici pomeneală! Dar nici cam mai ba să audă el ceva de dînșii. SBIERA, P. 49. Fătul-babei însă, auzind cuvintele ei cobitoare, își cugeta în sine: Hehei! nici mai ba! Ți-ai dat tu acuma peste om! SBIERA, P. 143. A doua zi, Nică Oșlobanu ca mai ba să deie pe la școală. CREANGĂ, A. 79. Ca mai ba, măi băiete... nu ți-ai găsit omu. ALECSANDRI, T. 241. ◊ Expr. A zice ba = a se opune, a se împotrivi, a refuza. Părul tău ți se desprinde Și frumos ți se mai șede, Nu zi ba, de te-oi cuprinde, Nime-n lume nu ne vede. EMINESCU, O. I 209. Pentru dumneata, Eu n-aș zice ba; Dar zic și zic ba Pentru maica-ta, Că-i bănuitoare. ALECSANDRI, P. P. 7. A nu spune (sau a nu zice) nici da nici ba = a nu se pronunța, a nu-și spune părerea, a nu spune nimic. Nevoind a le strica inima, nu le spune nici da nici ba. CREANGĂ, P. 249. ♦ Nici vorbă! nici pomeneală! Mai bătu o dată [în poartă]. Dar ca să răspunză cineva, ba. ISPIRESCU, L. 100. (Mai ales în dialoguri contradictorii, întărește o afirmație sau o negație) Mie nu mi-a adus nimic? – Ba. nu te teme, că uncheșul nu-și uită nepotul. SADOVEANU, N. F.-- 11. Era mișel? – Ba nu, de loc! COȘBUC, P. I 229. Lască mă duc eu...! – Ba nu, Ivane, trebuie să mă... duc eu. CREANGĂ, P. 312. Nu-i așa, jupîneșică?... – Poate să fie și așa, moș Nichifor. – Ba chiar așa-i, jupîneșică dragă, cum îți spun eu! CREANGĂ, P. 119. Suflă vîntu-n paie ude, Eu strig, mîndră nu m-aude. – Ba zău, bade, aud bine, Dar nu pot veni la tine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 56. ♦ Vezi bine că (nu)...! dar ce...! De ce l-ai dat afară? – Ba o să-l iau în brațe! (Arată o gradație, de obicei întărind adverbele și loc. adv. «chiar», «încă», «unde mai pui că» etc.) Ba Peneș-fmpărat, văzînd Pe Barbă-Cot, piticul, stînd Pe-un gard de-alături privitor, L-a pus la joc! COȘBUC, P. I 58. Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel, Nu slăvindu-te pe tine... lustruindu-se pe el Sub a numelui tău umbră. Iată tot ce te așteaptă. Ba să vezi... posteritatea este încă și mai dreaptă. EMINESCU, O. I 134. Am ochit adesea și în «Ciocîrlia cea voioasă ce-n văzduh se legăna»; ba unde pui că am cutezat a trage cu pușca și-n cîrdurile de gîște sălbatice! ODOBESCU, S. III 23. [Călătorul străin venit la Iași] se deprinde a bea cafea turcească și a fuma dintr-un ciubuc lung; ba încă află multă poezie în forma șlicului și a hainelor lungi. NEGRUZZI, S. I 69. ♦ (Servește spre a completa sau rectifica o expresie) a) (Arată că ceva este nu numai așa cum s-a spus mai înainte, ci și altfel) E lung pămîntul, ba e lat. Dar ca Săgeată de bogat. Nici astăzi dormi pe lume nu-i. COȘBUC, P. I 53. b) (Arată ezitare în alegerea unei alternative) Aici trebuie să fie hoțul! – Na! că m-ajunge păcatul... Unde să m-ascund?... Colea! ba colea... Ba colea, în bisunia (= vizuina) asta! ALECSANDRI, T. 65. (în corelație cu un alt «ba» din aceeași propoziție sau din propoziția următoare) Ba... ba... = cînd... cînd..., acum... acum..., aci... aci..., acu... acu...; și... și..., atît... cît și... Mai primise ea cete de astea care veneau să i se plîngă ba de una, ba de alta. DUMITRIU, B. F. 83. Noi aicea abia ne vedem capul de treburi. Ba cu vitele, ba cu știubeiele, ba cu vinul. Ba cu botezurile, ba cu înmormîntările. SADOVEANU, Z. C. 48. Băbătia lui... începuse a scîrțîi: ba c-o doare ceea, ba c-o doare ceea. CREANGĂ, P. 111. Îmi plutea pe dinainte cu al timpului amestic Ba un soare, ba un rege, ba alt animal domestic. EMINESCU, O. I 140. ◊ Expr. Ba e albă, ba e neagră sau ba e laie, ba-i bălaie v. alb, bălai. 5. (În expr.) Ba bine că nu! = desigur! vezi bine (că da)! firește (că da)! Știi tu ce pericol mă amenință?... – Ba bine că nu! Dacă n-oi ști eu păpara lui jupînul! CARAGIALE, O. I 80. Măi Buzilă, mi se pare că tu ești toată pricina gîlcevei dintre noi. – Ba bine că nu, zise Ochilă... Știu eu ce i-ar trebui. CREANGĂ, P. 254. (În ironie, ca replică la o propunere sau la o afirmație nepotrivită) Ba că chiar! sau ba aia-i vorbă! = nicidecum! de loc! nici nu mă gîndesc! Ieși afară!... -Ba aia-i vorbă! Mai pune-ți pofta-n cui. ISPIRESCU, L. 210. Ba n-ai frică, soro, că ești cu mine. – Ba că chiar! ALECSANDRI, T. 186. (Cînd voim să trecem de la glumă la serios) Ba nu! sau ba (nu) zău! = să fim serioși! să fim drepți! să luăm lucrurile-n serios, cum sînt! Apoi ce-ți trebuie mai bună vorbă decît asta? Ba zău, încă mă mir c-am avut răbdare să țin casă cu baba pîn-acum. CREANGĂ, P. 118. Ei bine, boieri d-voastră, unde mergem?... Ba nu, adică vă-ntreb, unde mergem? ALECSANDRI, T. I 239. Pus-am gînd s-o părăsesc [pe mîndră]... Drept să fie sau glumesc? Ba, zău, cum s-o părăsesc, Cînd ca ea nu mai găsesc? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 32. (Cu sens de mirare) Ba că bine zici! = într-adevăr! adevărat! Dumnealui îi cuconașii d-tale? Nicușoru? – Dar... nu-l cunoști?... – Ba că bine zici, cucoane Grigori... Ia privește-l cum o crescut de mare! S-o făcut holtei! ALECSANDRI, T. I~~ 42.

BELEA, belele, s. f. Întîmplare (neprevăzută) care pricinuiește neplăceri și de care scapi cu greu; necaz, neplăcere, încurcătură, daraveră, pacoste, bucluc. Țăranii au biruri de plată, belele, Măria-sa-și numără pungile grele. TULBURE, V. R. 39. Cine n-are gîndurile lui și belelele lui? PAS, L. I 81. Ca să mă scape de belea, m-au trimes la stînă în dumbrava Agapiei. CREANGĂ, A. 14. De n-ascultați vorba mea, Voi atunci dați de belea. ȘEZ. IV 132. ◊ Expr. A-și găsi (sau, rar, a-și căpăta) beleaua sau a da de belea sau a-i cădea (cuiva) beleaua pe cap = a o păți, a da de necaz, a da de bucluc. Măi băiete, stai în ogradă și nu te mai juca în uliță, să te calce vreo căruță și să-mi mai găsesc beleaua din pricina ta! REBREANU, R. II 30. Pe stradă să mă plimb, e foarte frig; și, afară de asta, te pomenești că mă încurc în vreo discuție și-mi capăt beleaua. CARAGIALE, O. I 241. Nu voi să-mi găsesc beleaua dîndu-ți drumul. NEGRUZZI, S. I 93. A (se) vîrî sau a (se) băga în (sau la) belea = a intra sau a face pe cineva să intre într-o încurcătură, într-un necaz. Du-te, cumetre Ghiță, du-te, frate Niță... Mă băgați în belea. PAS, L. I 52. La grea belea m-a vîrît iar spînul. CREANGĂ, P. 219. ♦ (Concretizat) Sarcină, povară. El era bun-bucuros că-i ia beleaua din bătătură, deoarece n-aveau ei ce să mănînce, dar încă mi-te să mai dea și oii. ISPIRESCU, L. 208. ◊ (În glumă) Cîte păsărele zboară, Toate zic: «Bade, te-nsoară!». Numai biata rîndunea...: «Bade, nu-ți lua belea». ȘEZ. I 103.

FIRE, firi, s. f. 1. Natura înconjurătoare; lume. Peste firea mută doarme Cerul plin de stele. TOPÎRCEANU, S. A. 38. Firea toată părea cuprinsă de o solemnă încremenire. HOGAȘ, M. N. 156. Nu-i nimic, nimic în fire Mîngîios ca glasul lor! COȘBUC, P. I 263. Jos s-așterne covorul, văpsit cu mii de văpsele Ce singură firea-l țese din ierburi și floricele! HASDEU, R. V. 61. ◊ Loc. adv. Peste fire = extraordinar, în cel mai înalt grad. Amenințarea ei revolta peste fire pe doamna Herdelea. REBREANU, I. 95. 2. Factură psihică și morală; caracter, temperament. Toarce-n sat cu ziua fata, Dar e veselă din fire. COȘBUC, P. I 96. Simțea o depărtare enormă... altă fire, altă creștere, cu totul alte gînduri. VLAHUȚĂ, O. AL. II 75. Dar l-am prins într-o cercare Să vedem ce fire are. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 66. 3. Minte, cuget; cumpăt. Pacostea de zmeu băgă de seamă că voinicul se frămîntă cu firea pentru sănătatea mă-sii. ISPIRESCU, L. 128. ◊ Loc. adj. În toată firea = a) matur, ajuns la dezvoltare deplină. Iacă, sînt și eu om în toată firea, dar d-astea n-am pomenit. REBREANU, R. I 238. Cum de-o putut să se orbească așa de tare d-lui, care-i om în toată firea? ALECSANDRI, T. 586; b) în deplinătatea facultăților mintale, cu mintea întreagă, serios. Haidem cu toții în tîrg, să ne cumpărăm haine frumoase... și deseară să mergem la teatru... – Se vede că nu ești în toată firea. VLAHUȚĂ, O. AL. II 18. ◊ Expr. A-și veni în fire = a se reculege, a se dezmetici. Cei de față stăteau încremeniți, încă nu-și veniseră în fire. SADOVEANU, N. P. 386. Vino-ți în fire și nu mai face una ca asta! ISPIRESCU, L. 382. Îmbărbătîndu-se, și-a mai venit puțin în fire. CREANGĂ, P. 27. A-și ieși din fire v. ieși. A scoate (pe cineva) din fire = a scoate (pe cineva) din sărite, din răbdări, din minți. Trandafir ș-un fir supțire, Rău m-ai scos, dragă, din fire. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 29. (Popular) A-și face fire = a-și recîștiga sîngele rece, a prinde curaj. Cum l-au zărit, l-au și săgetat nu-ș’ ce pin inimă, dară, făcîndu-și fire, i-au dat bună demineața. SBIERA, P. 254. S-a cutremurat de frică, însă își făcu fire, ca să nu-și arate frica. ȘEZ. V 35. A-și ține (sau a-și păstra) firea = a-și păstra cumpătul, a se stăpîni. Stimată doamnă... ține-ți firea. SAHIA, N. 49. A-și pierde firea sau a se pierde cu firea = a-și pierde cumpătul, a se descuraja. Stai, pașă, o vorbă d-aproape să-ți spun... Dar pașa-și pierduse și capul și firea! COȘBUC, P. I 206. Calul, dacă simți că fata se perde cu firea, o îmbărbătă iarăși. ISPIRESCU, L. 18. A se prăpădi cu firea = a se strădui, a face eforturi mari, a face tot posibilul, a lupta pentru înlăturarea oricăror piedici. Noi ne-am prăpădit cu firea și dumneata habar n-ai. BASSARABESCU, V. 41.

BUTURUGĂ, buturugi, s. f. Parte noduroasă sau scorburoasă rămasă dintr-un trunchi de copac tăiat sau frînt, avînd rădăcinile încă înfipte în pămînt sau smuls cu rădăcini cu tot; bucată groasă (noduroasă) de lemn de foc. V. buștean. Mai era o buturugă, dar nu încăpea în sobă. PAS, Z. I 133. Rămăsesem tăcut pe o buturugă, privind cetele de plutași care se depărtau zgomotoși, iscodind pădurea. DUNĂREANU, N. 30. Pe lîngă buturugi... se adună putregaiul și pămîntul se prăfuiește. SLAVICI, O.I 161. Atunci a ta osîndă sfîrșit să aibă-n lume, Cînd astă buturugă de arbor ars... Va da și flori și frunze. ALECSANDRI, P. III 304. Buturuga mică răstoarnă carul mare (= un lucru care pare mic, neînsemnat, poate avea ia un moment dat o mare importanță sau influență). ◊ (Ca termen de comparație, arătînd imobilitatea, insensibilitatea, mărimea sau greutatea) Ai mers în urma ei, trudindu-te să-ți miști picioarele care ți se păreau grele ca niște buturugi. PAS, Z. I 68. Se culcase... și dormise ca o buturugă. CARAGIALE, la TDRG. ◊ Fig. Nu-mi stă-n minte cum la-așa frumoasă fată, Buturuga Statu- palmă au putut să fie tată!... ALECSANDRI, P. A. 150.

LOC, locuri, s. n. I. 1. Porțiune determinată în spațiu. S-au depărtat mult de locul luptei. SAHIA, N. 45. Aici, la loc răcoritor, Sfîrșit stetea acum. COȘBUC, P. I 227. Îl făcu să-i rămîie tălpile lipite de locul unde sta. ISPIRESCU, L. 35. ◊ Loc. adv. De pe loc = stînd, fără a se mișca. Faci reclamă mergînd sau de pe loc? SAHIA, N. 104. Din loc = de acolo de unde este sau se află cineva sau ceva. Stă neadormit... fără să se clintească din loc. CREANGĂ, P. 311. Nici că m-ar clinti din loc. ALECSANDRI, P. II 13. În loc = a) pe aceeași bucată de pămînt. Se izbește de un grup de doi mineri care tocmai intrau în dreapta și se învîrtește în loc. DAVIDOGLU, M. 21. S-a-ntors în loc și a voit să plece. CARAGIALE, P. 96. Caii-n neastîmpăr frămîntă-n loc pămîntul. ALECSANDRI, P. III 220; b) (în legătură cu verbele «a sta», «a se opri») încetînd mișcarea într-un anumit loc, neclintit. Sta în loc uimită văzînd frumusețile cîmpului. ISPIRESCU, L. 17. Cînd a intrat Abu-Hasan, cu fetele cîntînd în urma lui, a stat o clipă în loc, aiurit de atîtea minunății. CARAGIALE, O. III 72. (Expr.) A-i sta cuiva mintea în loc = a nu mai înțelege nimic; a rămîne foarte mirat, năucit,; c) (cu sens temporal) îndată, imediat. O schijă de obuz... Retează capul lui Cobuz Și-n loc ne curmă jocul. ALECSANDRI, P. III 439. La loc = (local și modal) acolo (și așa) unde (și cum) era mai înainte. Deschise saltarul biroului și băgă în el călimara tun. Închise la loc și în urmă rămase în picioare. SAHIA, N. 77. Fata Împăratului-Roș, în vălmășagul acesta, răpede pune capul lui Harap-Alb la loc. CREANGĂ, P. 278. Copiliță, nu mă spune, Că puiul la loc l-oi pune. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 378. (Expr.) A-i veni (cuiva) inima la loc = se spune cînd cineva prinde curaj după un moment de emoție sau de spaimă. Încă fiind acolo, văzu cum înflorește pomul, cum îi cade florile și cum roadele se arată iarăși. Atunci îi mai veni inima la loc. ISPIRESCU, L. 72. A pune pe cineva la locul lui = a pune pe cineva la punct; a-l repezi. (Mil.) La loc comanda (sau – în comenzi de gimnastică – mișcarea), se spune cînd se anulează o comandă greșit dată (sau o mișcare greșit făcută, revenindu-se la poziția de pornire). La un loc = laolaltă, împreună. Pe urmă, ar mai fi de strîns la un loc, Toate inimile tinere, proaspete, Și de încins un foc. DEȘLIU, G. 10. Îmblă și ei mai cîte mulți la un loc. CREANGĂ, P. 121. Cînii latră la un loc. ALECSANDRI, P. III 8. Pe loc = a) (local) unde este cineva sau ceva. Voi, stînd aici pe loc, vă găsirăți rostul. BENIUC, V. 25. Să se ducă la părinți?... Să rămîie pe loc? CREANGĂ, P. 89. (Expr.) A sta pe loc = a se opri (din drum), a nu se (mai) mișca. Un străin... în calea fetei pe loc stătu. ALECSANDRI, P. I 23. Pe loc repaus = comandă militară indicînd ieșirea din poziția de exercițiu a soldatului și adoptarea unei poziții mai libere fără a părăsi locul pe care-l ocupă în formația respectivă; b) pe aceeași bucată de pămînt. Flăcăii... țopăie pe loc, ridicînd tălpile. REBREANU, I. 12; c) (temporal) pe dată, îndată, imediat. Tocmai visam, rosti el cu oarecare greutate, dar am uitat pe loc. SADOVEANU, P. M. 310. Muri pe loc. ISPIRESCU, L. 319. Pe loc li s-au muiet ciolanele. CREANGĂ, P. 251. (Regional) De loc = imediat. Pînă într-un loc (sau la un loc) = (local) pînă la un punct; (temporal) pînă la un moment. În (sau peste) tot locul = pretutindeni. El în tot locul se întinde. CONACHI, P. 272. Din loc în loc = a) de colo pînă colo, încoace și încolo (fără astîmpăr, fără odihnă). Umblînd din loc în loc, m-am rătăcit. CREANGĂ, P. 288. Povestesc... cum i-a amăgit pasărea vicleană, cum i-a purtat din loc în loc. ODOBESCU, S. III 17; b) din distanță în distanță, ici și colo. Pe une(le) locuri = ici și colo, pe alocuri. Omătul se pusese pe une-locuri pînă la brîu. CREANGĂ, A. 30. Din capul locului v. cap. ◊ Expr. A o lua (sau a porni) din loc v. lua. A-și afla locul = a se aciua undeva, a se stabili. A nu-și mai afla (sau găsi sau a nu-l ține, a nu-l mai încăpea pe cineva) loc(ul) = a nu avea astîmpăr sau odihnă; a fi neliniștit, agitat. Grija călătoriei îl pusese într-un neastîmpăr, că nu-și mai găsea loc, nu se mai gîndea ce face. BASSARABESCU, V. 40. Supărat, nu-și afla acuma loc. SBIERA, P. 258. Începu a sălta și a juca de bucurie, de nu-l mai încăpea locul. ISPIRESCU, U. 110. Nu mă ține locul de bucurie... îmi vine tot să cînt și să joc. ALECSANDRI, T. 272. A nu mai avea loc de cineva, se spune despre cineva care stă în calea cuiva sau care face mizerii cuiva, îl persecută, îi pricinuiește neajunsuri. A sta (sau a se ține, a rămîne) locului = a se opri undeva, a sta neclintit, a rămîne în nemișcare. Nu e bine cînd stai locului. CREANGĂ, P. 241. Iar noi locului ne ținem, Cum am fost așa rămînem. EMINESCU, O. I 124. Tătari stînd locului Și frigînd un miel furat. ALECSANDRI, P. III 414. A sta la un loc = a sta liniștit. Cum îl rabdă locul? se spune despre un om rău care are purtări rele. A muta din loc = a deplasa, a duce în altă parte. Noi le mutăm [buțile] din loc, ea nu va ști și va bea numai apă. EMINESCU, N. 10. (A merge, a veni, a pleca etc.) la fața locului = (a se deplasa) acolo unde s-a întîmplat ceva. Comisia a plecat la fața locului pentru a ancheta incidentul. (Glumeț) Cocostîrci, pe catalige, Vin la fața locului. TOPÎRCEANU, B. 47. O palmă de loc = o distanță mică, o depărtare pe care n-o bagi în seamă. De la Neamț la Fălticeni... era pentru noi o palmă de loc. CREANGĂ, A. 116. Loc sigur = loc adăpostit de primejdii, loc în care ceva sau cineva se găsește în siguranță. O am pusă acasă la păstrare... dar știi, la loc sigur. CARAGIALE, O. I 167. Loc geometric v. geometric. Bucată de pămînt; porțiune de teren delimitată, avînd o anumită destinație, (în special) pămînt cultivabil, proprietate agrară, ogor, cîmp. Le-a dat locuri, le-a dat case, le-a dăruit pămînturi. STANCU, D. 89. Locu-i bun, moșia-mi place. ȘEZ. I 235. Dragi-mi sînt boii și locul. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 438. ◊ Loc de casă = teren destinat pentru clădirea unei case. Loc viran = teren (mai ales la oraș) fără clădiri pe el. Loc de veci = proprietate asupra unei mici bucăți de pămînt într-un cimitir; mormînt. ♦ Ținut, regiune; p. ext. țară. De pe-aceste locuri eu Nu m-aș duce niciodată. COȘBUC, P. II 169. Pasărea ce pleacă în locuri depărtate Se-ntoarce iar în țara de unde a plecat. BOLINTINEANU, O. 4. Clima acestui loc nu este mai călduroasă decît a noastră. GOLESCU, Î. 158. ♦ Punct oarecare dintr-o regiune, așezare omenească, localitate. Numele de locuri ale unei regiuni oarecare pot fi studiate din diverse puncte de vedere, după preocupările celui care le cercetează. IORDAN, N. L. III. ♦ (Uneori determinat prin «de naștere») Regiunea, țara în care s-a născut cineva, din care se trage cineva. V. origine, obîrșie. (Mai ales în expr.) (A fi) de loc sau din partea locului = (a fi) născut în..., originar din...; p. ext. autohton. Ea-i de loc din părțile deschise de la Prut și-acolo lumea-i altfel, între holde și-n soare. SADOVEANU, B. 36. Noi sîntem de loc din București. SEVASTOS, N. 112. Numai armăsari și iepe sînt primiți să alerge; cai nu, și nu de alt soi decît de loc. NEGRUZZI, S. I 36. De locul lui (sau ei) = originar. Era de la Piatra de locul ei. CREANGĂ, P. 114. (Rar) Perioadă de timp. Omul cuprinde un loc în vreme. EMINESCU, N. 53. 2. (Mai ales articulat) Spațiu rezervat pentru a fi ocupat de cineva sau de ceva. Să încuie bine și să ascundă cheia la locul ei. REBREANU, R. I 243. Aci e locul de întîlnire a trei buni camarazi și prieteni. CARAGIALE, O. II 227. Vezi tu buțile aste două? Una-i cu apă, alta cu putere. Să le mutăm una-n locul alteia. EMINESCU, N. 10. ◊ Expr. A lua loc = a se așeza (I 1). Intră în sală și luă loc între ceilalți. ▭ Vă rog să luați loc. Domnul secretar trebuie să vină numaidecît. DEMETRIUS, C. 27. A-și face loc = a da la o parte (pe cineva sau ceva) spre a putea trece înainte, a pătrunde undeva, a-și croi un drum. Stroie își făcea loc, cu trupul lui mare. SADOVEANU, O. VII 94. Iar eu, făcîndu-mi loc printre dame... am alergat la celalalt capăt. NEGRUZZI, S. I 38. A face loc = a se da la o parte, a se feri ca să se așeze sau să treacă cineva, a lăsa pe altul înainte. Zîmbind fericită, cu ochii febrili, îi făcu loc doctorului pe pat. BART, E. 384. Îi făcu loc pe poartă. BUJOR, S. 71. Se așeză în căruță făcînd loc și lui Dumitru. CONTEMPORANUL, III 653. (A fi) la locul lui = (a fi) așa cum se cuvine, unde se cuvine (să stea); cu rost, cu chibzuială, potrivit. Cînd da cîte-o vorbă dintr-însul, vorba era vorbă, la locul ei. CREANGĂ, P. 142. Ca tot ce nu e la locu-i, va cădea trufia lor. ALEXANDRESCU, P. 139. Vorbește... la locu lui. ȘEZ. II 72. A ține loc de ceva (sau locul cuiva) = a înlocui, a suplini ceva (sau pe cineva), a îndeplini funcția de... Anunțul ține loc de invitație. ▭ Gîtul unui clondiri ce ținea loc de sfeșnic. EMINESCU, N. 41. ♦ Loc de muncă (sau de producție) = clădirea, mașina etc. sau întreprinderea ori instituția în care (sau la care) lucrează cineva. Congresul al III-lea al P.C.R. (1924) a hotărît ca organizațiile de partid să fie constituite pe baza locului de producție, pe întreprinderi pentru a putea conduce luptele de fiecare zi ale clasei muncitoare. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 8, 94. 3. Pasaj într-o scriere; publicație (revistă, volum) unde a apărut un anumit pasaj, o relatare. Amănunte la locul citat. ◊ Loc comun v. comun. II. 1. Slujbă în care funcționează cineva; serviciu, post, funcție. Locul în uzină nu și l-a mai reluat. SAHIA, N. 35. Grăbit... îi răspunse: La noi e ocupat tot locul. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 10. Mai sînt încă șapte ministere; or să se mai ivească locuri. CARAGIALE, O. II 244. 2. Situație, poziție (ocupată de cineva). ◊ Expr. (A se pune) în locul cuiva = (a-și imagina, a-și închipui că este) în situația altei persoane; a privi o chestiune din punctul de vedere al altcuiva. Ei, dar ăsta să mă-nfrunte?... Punte Un moment în locul meu! TOPÎRCEANU, M. 80. III. Prilej, ocazie, moment potrivit. Nu e loc de glumit. ◊ Expr. A da loc la... = a duce la..., a avea drept urmare, a provoca. Intervenția a dat loc la discuții înflăcărate. A fi locul = a fi cazul, a fi nimerit, a fi potrivit cu împrejurarea. Nu era locul să vorbim acolo, în capul scărilor. C. PETRESCU, S. 166. Nu aci este locul să judecăm dacă aceasta [libertatea presei] spre folosul sau paguba publicului romînesc a fost. CARAGIALE, O. III 216. (Despre un eveniment) A avea loc = a se întîmpla, a se petrece, a se produce. În acelea vremi a avut loc întîmplarea. RETEGANUL, P. I 11. IV. (În loc. adv.) De loc = nicidecum, de fel. Era mișel? – Ba nu, de loc. COȘBUC, P. I 229. Făr-a-nceta de loc, Pășesc tot înainte sub viscolul de foc. ALECSANDRI, P. III 222. Dă loc nu mai aștepta. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 496. (Repetat spre a accentua negația) Nu se domirea de loc, de loc, ca ce să însemneze un asemenea vis. ISPIRESCU, L. 231. În loc de... sau (loc. prep.) în locul..., arată o înlocuire, o substituire. O beșică-n loc de sticlă e întinsă-n ferestruie. EMINESCU, O. I 84. Primăvara cu lăcrămioare În locul iernii vine zîmbind. ALECSANDRI, P. II 79. În locul fericirii capătă pizmă. NEGRUZZI, S. I 56. ◊ Loc. conj. În loc să... (sau de a...), arată raportul adversativ, de opoziție între două propoziții. În loc să asculte rugăciunea, dete drumul ogarului. ISPIRESCU, L. 296. În loc să iasă la drum, dă de un heleșteu. CREANGĂ, P. 46.

JARGON s. f. (< fr. jargon): limbaj specific categoriilor sociale înstărite și unor profesiuni (de medic, de avocat etc.). Are o sferă de circulație îngustă, nu dispune de un fond principal de cuvinte și de o structură gramaticală proprie, ci de un număr redus de cuvinte și expresii pretențioase de origine străină (foarte apropiate de etimoanele din limbile de la care au fost împrumutate și neasimilate de limba uzuală). Elementele de j. sunt folosite și de alte categorii sociale din dorința acestora de a se diferenția de masa mare a vorbitorilor. Ele sunt însă nerecomandabile, din moment ce în limbă există destule sinonime – moștenite sau împrumutate – folosite de toți vorbitorii. În limba română au existat mai ales elemente de j. grecizant și franțuzit. Azi mai persistă încă în vorbirea unora elemente de j. franțuzit. Iată câteva exemple din cele care s-au folosit sau se mai folosesc: animă „suflet” (cf. lat. anima), columbă „porumbiță” (cf. fr. colombe), demoazelă „domnișoară” (cf. fr. demoiselle), bonjur „bună ziua” (cf. fr. bonjour), bonsoar „bună seara” (cf. fr. bonsoir), mersi „mulțumesc” (cf. fr. merci), monsiu, monsio, musiu „domnule” (cf. fr. monsieur), orvuar „la revedere” (cf. fr. au revoir), rezon „dreptate” (cf. fr. raison), suarea „serată” (după fr. soirée), șarmant „fermecător” (cf. fr. charmant), tujur „totdeauna” (cf. fr. toujours), ui „da” (cf. fr. oui) etc. Trebuie spus că, dacă unii termeni cu această valoare nu se mai folosesc azi (animă, demoazelă, musiu, rezon, suarea), câțiva ironizați de Caragiale încă din secolul trecut, alții, în schimb, continuă să circule tot ca elemente de j. (orvuar, tujur) sau fără această caracteristică lexicală (mersi, șarmant). Cât despre elementele de j. italo-român, create de Heliade în epoca sa, nici unul n-a fost acceptat de limbă: amată („iubită”), angel („înger”), batellă („corabie”), bellă („frumoasă”), belețe („frumusețe”), solemnel „solemn”. Chiar popol („popor”), care a avut o viață mai lungă, a fost înlocuit de forma popor.

GÎNDI vb. (Mold., Ban., Trans. S) A ține seama, a avea grijă, a-i păsa. A: Țăranii de darurile lui Dumnedzău puțin gîndesc. VARLAAM Nice gîndi de logodnic. DOSOFTEI, VS. [Porcii] De cîte ori adease să gonesc din grădinile ceale cu legumi ... dară ei nimică gîndindu-se de aceasta, iarăși acolo să întorc. ALF, 51v. C: Dumneata nu griji de mine și eu încă nu gîndesc de tine. FL. D 1693, 38r. De dumnezeu nu gîndim. CSOM, 5r; cf. MOL. 1725, 120r. // B: Gîndiia de aceaia de care în toată vreamea să scîrbiia. MINEIUL (1776). Etimologie : gînd + suf. -i; cf. magh. gondolni. Cf. c î ș t i g a, î n c î ș t i g a.

MÍLĂ1 s. f. I. 1. (Adesea în legătură cu verbe ca „a avea”, „a simți”, sau „a i se face”, „a-i fi” etc.) Sentiment de înțelegere și compasiune față de suferința sau nenorocirea cuiva; (învechit) milosîrdie (1), milostivnicie (1), (învechit și popular) milostenie (I I). Că mesereare (m i l o s t e c, C2, milă H, D) și deadevăru iubi Domnul. PSALT. 174, cf. 211. Și-i fu milă d-insul. CORESI, EV. 21. De vecinii lui iaste-i milă și-i miluiaște. id. ib. 40, cf. 226, 345. Mie mi-i milă de voi (cca 1618). GCR I, 52/24. Ți se facă milă de mine și mă iartă (a. 1642). id. ib. 95/38. I să făcu milă d-insă și dzise ei: nu plînge ! VARLAAM, C. 270, cf. 299. Să i se facă milă de sterpiea ei. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 138v/10. I să feace de dînsa milă și dureare. id. ib. 152r/23. Nu i să mai făcea milă de creștini, MINEIUL (1 776), 40r1/17. Ritorul poate. . . să tragă pre ascultătoriu la orice voiaște, la războiu sau la pace, la mînie sau la milă. MOLNAR, RET. 12/20. Cum nu i-au fost milă de bietul dobitoc? DRĂGHICI, R. 65/28, cf. 17/34. Îi fu milă de tine și îți întoarsă mâhnirea în bucurie. GORJAN, H. I, 6/24. Mila, din sufletul tău pornită. CONACHI, P. 101. El prevede, simte milă și pe alții miluiește. id. ib. 288, cf. 291. Suferința îndelungată împietrește inima omului și ucide mila și o smulge dintr-însa. RUSSO, S. 131. Ți-e milă de mine. NEGRUZZI, S. I, 52. Mă apuc-o milă Cînd privesc la ea. ALECSANDRI, T. I, 209. Nu cunoști pe lume nici mila, nici iubirea, id. ib. 437. Mult ești frumos și mi-e milă de tine. EMINESCU, N. 13. Făcîndu-i-se milă de această nenorocită și struncinată ființă, a strigat. CREANGĂ, P. 92. Harap Alb văzîndu-le așa, i se face milă de dînsele. id. ib. 238, cf. 286. I se făcu milă de soru-sa, și lăsă cățeii ca să-i ție de urît. ISPIRESCU, L. 338, cf. 123, 140, 300, 309, 341, id. U. 12, 20, cf. DELAVRANCEA, O. II, 46. Fata o iubea și-i era milă de frica ei. REBREANU, R. II 121. Mi s-a făcut milă de el și mi-am schimbat vorba și înfățișarea. GALACTION, O. 88. Acum de toată lumea și de tine-ți este milă. BENIUC, V. 139. Și ea cînd auzea, Milă i se făcea, MARIAN, V. 188. I se făcu milă de ea, că se ruga de plîngea pămîntul de plînsul ei. STĂNCESCU, B. 189, cf. 246. Uncheașul, plin de milă pentru copii, răspunse. ȘEZ. I, 161. Cum m-o văzut, Milă i s-o făcut. MAT FOLK. 1540, cf. ALR I 1 559, ALR II 3458. Milă mi-i de tine, dar de mine mi se rupe inima, sau milă mi-e de haina lui, dar de cămașa mea și mai tare. PAMFILE, j. III, 91, cf. ZANNE, P. III, 179. (Rar ia pl.) Au rămas numai bătrînii să-și numere zilele. Te apucă milele, Lacrimile și mînia. ARGHEZI, C. O. 191. ◊ (În invocații, în legătură cu verbele „a-i fi”, „a avea” sau, rar, „a-i face”, la imperativ) Fie-ți milă de mine, Doamne! N. TEST. (1648), 20r/34. Să n-aibi milă ! ODOBESCU, S. I, 63. Fie-ți milă de două suflete nevinovate, care se chinuiesc de patru ani. CREANGĂ, P. 100. Fată frumoasă și harnică, fie-ți milă de mine și mă grijește. id. ib. 286. Fie-ți milă, femeie, de acești copii. ȘEZ. I, 259. Doamne, fă-ți milă de acești mititei nevinovați, ib. ◊ L o c. a d j. și a d v. Fără (de) milă = crud, nemilos, neîndurător. Fără de milă să se junghe cu cuțitul. CORESI, EV. 33. Giudecată fără milă va fi. N. TEST. (1648), 177v/6. Și-i voi călca-n țărnî. . . fără milă. DOSOFTEI, PS. 55/6. Un om. . . crud și fără milă. DRĂGHICI, R. 66/8. Sînt de toți ai mei uitată Și de rude fără milă în pustiuri lepădată. ALECSANDRI, P. I, 15. Și cine știe dacă n-ai fost odată zînă, Dar zeii – fără milă – te-au alungat. DENSUSIANU, L. A. 105. Exploatînd fără milă oamenii și bogățiile țărilor coloniale, imperialiștii realizează cîștiguri fabuloase. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 11, 54. ◊ L o c. a d v. De milă sau de mila cuiva = dintr-un sentiment de compătimire (față de cineva). Eu o iubesc acum mai mult de milă. NEGRUZZI, S. I, 47. Grăbit poporul cruci făcea De mila ei. COȘBUC, B. 154. Au venit la dînsa o mulțime de vulturi, numai de mila ei. SBIERA, P. 212. (în context figurat) Doru-mi plînge și suspină Și frunzele cad de milă. JARNIK-BÎRSEANU, D. 184. ◊ L o c. c o n j. De milă să nu. . . = cu grijă ca nu cumva să . . . Nu cuteza să calce . . . pe velințele cele de mare preț. . . de milă să nu le strice frumusețea. ISPIRESCU., L. 38. ◊ E x p r. De silă, de milă sau de milă, de silă = fiind obligat sau nevoit să. . .; de voie, de nevoie, vrînd-nevrînd. De silă, de milă fu nevoit a mai aștepta. ISPIRESCU, L. 82. Fără milă de păcat = a) fără scrupul, lipsit de conștiință. Fără milă de păcat, M-ai iubit și m-ai lăsat. MAT. FOLK. 1337; fără teama de a greși. Am putea zice, fără milă de păcat, că era cel mai bun meșter între megiași. ispirescu, ap. tdrg. (A îi) vrednic de milă = (a fi) demn de compătimire; (a se afla) într-o stare jalnică. Cf. costinescu, ddrf. Mai mare mila = a) se spune cînd cineva se află într-o stare jalnică, demnă de compătimit;(cu valoare de superlativ) foarte tare (sau mult, dureros etc.). Plângea mai mare mila. coșbuc, b. 121. A-i plînge (cuiva) de milă = a fi cuprins de părere de rău (pentru suferința cuiva), a suferi foarte mult (de situația grea în care se afíă cineva), a compătimi (pe cineva); O ia la bătaie, de-ți venea să-i plîngi de milă! creangă, P. 69. Moartea atunci, neavînd încotro, se băgă în turbincă și acuși icnește, acuși suspină, de-ți venea să-i plângi de milă. id. ib. 312. Am să te bat, pînă ți-om plînge de milă. PAMFILE, J. III, 91. cf, com. din PIATRA NEAMȚ. ♦ Părere de rău, regret. Vede puica adormită, S-o deștepte-i vine milă. ALECSANDRI, P. P. 51. Dar mi-i milă de obraz, Că rămîne fript și ars. JARNIK-BÎRSEANU, D. 151. ♦ (Complementul indică un obiect) Dorință de a cruța, teamă de a nu strica. Cine nu cruță paraua, nici de galbeni nu i-e milă, se zice despre omul risipitor. Cf. PANN, ap. DDRF. Î-i milă ca țiganului de pilă, se spune despre cel care nu cruță pe nimeni. Cf. ȘEZ. IX, 148, PAMFILE, J. III, 91, ZANNE, P. I, 613. 2. (Popular) Stare tristă, jalnică, vrednică de plîns a cuiva. Înduioșat de mila bietelor paseri. CREANGĂ, P. 246. Se făcu un rîs de mila lor în toată nunta. ISPIRESCU, L. 40. (F i g.) Cel bogat e surd la plînsul milei și nenorocirii. DEMETRESCU, O. 38. ♦ Tristețe, jale, durere. Ochii tăi sînt plini de milă. EMINESCU, O. I, 210. ◊ F i g. A răspuns femeia, ridicînd spre noi mila ochilor ei castanii. SADOVEANU, N. F. 63. ◊ L o c. a d v. Cu milă = jalnic, dureros. Sună petricica-n gîrlă, Puica mea plînge cu milă. TEODORESCU, P. P. 325. Frunză verde sălcioară, Trage-o cătană să moară, Ș-așa trage de cu milă, Că moare-n țeară străină. JARNIK-BÎRSEANU, D. 319. 3. Bunăvoință, bunătate, blîndețe, înțelegere, îngăduință, Îndurare, cruțare; (învechit și popular) milostenie (I 1). V. d r a g o s t e, i u b i r e. Pașteți. , . turmă lu D[um]n[e]dz[e]u, cercetîndu-o nu cu nevoie. . . ce cu milă (b u c u r o ș i N. TEST. 1648, c u b u n ă v o i e BIBLIA 1688). COD. VOR. 162/25. Cu blînd și cu milă caută Dumnezeu spr-însul. CORESI, EV. 33. Adeverindu-le turcii milă dacă se vor închina. NECULCE, 44, cf. ANON. CAR. Multă milă. . . au răvărsat-o dumnealui asupra mea (a. 1704). URICARIUL, XI, 269. Pe vodă, pe feciorul lui, și pe 5 boieri i-au dus la sultanul, carele cu milă i-au primit. ȘINCAI, HR. III, 209/5. Ah! cînd cineva iubește, cu ce milă și-ndurare Uită, iartă. CONACHI, P. 80, cf. 81, 276. A mai fost și mila părințească la mijloc. CREANGĂ, P. 286. O zînă-naltă, subțirică și drăgălașe. . . , uitîndu-se cu milă la dînsul, zise: – Bine ai venit, Făt-Frumos ! ISPIRESCU, L. 7, cf. 15. A trebuit să ne plecăm la mila lui, – și el ne-a chemat la dreptate domnească. SADOVEANU, O. V, 623, cf. IV, .250, X, 216. Nici o milă față de chiaburi I strigă moale Vasile, și se așeză pe scaun. V. ROM. mai 1953, 123, Mila de la străin E ca umbra de la spin. JARNIK-BÎRSEANU, D. 179, cf. 320. Mila de la părinți Anevoie-o s-o mai uiți. TEODORESCU, P. P. 270, cf. ȘEZ. I, 79, ZANNE, P. IX, 239. ◊ E x p r. A da cu milă (în cineva) = a lovi pe cineva în așa fel încît să nu-l doară prea tare. A (nu) avea milă (undeva) = a (nu) găsi bunăvoință, înțelegere (din partea cuiva). Străinu-s ca pasărea, N-am milă nicăirea. . . Străinu-s ca puiu de cuc,. Milă n-am unde mă duc. JARNIK-BÎRSEANU, D. 207. ♦ (Învechit și popular) care acordă sprijin, sprijinitor, ocrotitor. Că Dumnedzâu sprejenitoriul mieu ești tu, D[u]mn[e]dzeu mieu și mila mea. PSALT. HUR. 49v/19. Traiul între ai ei era din cale afară de greu, dar nu avea ce să facă și primi cum putu mila tuturor. CAMIL PETRESCU, O. II, 100. Cobori, Doamne, pe pămînt De vezi moartea ce-a făcut. . . Și-a venit pîn-la fereastră Și ne-a luat mila noastră. MARIAN, Î. 120. Scoală, tată, mila noastră, Mila noastră, grija noastră, id. ib. 509. ◊ (Învechit, construit cu prep. „în” sau „supt”) Și l-au luat iară în dragoste și în milă și l-au pus iar sfetnic. NECULCE, L. 28. Iar copiii lui au rămas suptu mila împărătească, aflîndu-să în slujbe împărătești, id. ib. 296. ◊ E x p r. (Învechit) A avea milă de . . . = a avea parte de . . . , v. p a r t e. Tu l-ai măritu-l pre-mpăratul, s-aibă Milă de izbîndă la vreame de treabă. DOSOFTEI, PS. 56/12. 4. (În concepțiile religioase) Bunăvoință (și ajutor) pe care Dumnezeu le acordă omului; har dumnezeiesc, grație divină, (învechit) milosîrdie (2), miloste, milostivnicie (2), (învechit, rar) milostivie, milosîrdenie, (învechit și popular) milostenie (I 2), (rar) milostivenie, (neobișnuit) milostivitate. Mîntuiaște-me dereptu mila ta. PSALT. 7. Audzi-me, Doamne, că dulce e meserearea (m i l a H, d, m i l o s t e a c, C2) ta. ib. 133. Mila Domnului nostru (cca 1569-1575). GCR I, 12/22. Ispoveduiți-vă Domnului, că e bun, că pînă în veac mila lui (a. 1579-1580). id. ib. 28/12. Dumnezeu . . . are amu mila lui izvor nesfîrșit, și milosîrdiia fără fund. CORESI, EV. 386, cf. 20. Cetitorilor, într-această sf[i]ntă carte milă, pace și sănătate de la Tatăl. N. TEST. (1648), ap. GCR I, 125/18. Carii îmblă după minciuni deșiarte de mila ta să părăsesc (a, 1651). GCR I, 156/17. La boala mea-m trimite mila sa cea multă. DOSOFTEI, PS. 23/20. Nu-ți uita mișeii de la a ta milă. id. ib. 34/5, cf. 35/3. Darul ce mi s-au dat den mila lui D[u]mn[e]dzeu. BIBLIA (1688), [prefață] 4/38. Dumnedzeu . . . îi va cerceta cu mila sa. NECULCE, L. 225. Dară Dumnedzeu cum s-a-ndura cu mila sa, va faci. id. ib. 340. Tu ești D[u]mnezăul milii și al îndurărilor și al iubirii de oameni (a. 1 702). GCR I, 346/9. Nu așteptam altă din mila cerească Decît a muri. ALECSANDRI, P. I, 41. Domnește cu pace cît mila Domnului va voi. ISPIRESCU, L. 30. ◊ E x p r. Unde (sau pe ce) pune (el) mîna, pune și Dumnezeu mila, se spune despre acela căruia îi merg toate bine, care are succes în tot ce întreprinde. Cel mai mare era harnic, grijuliu și chiabur, pentru că unde punea el mâna, punea și Dumnezeu mila. CREANGĂ, P. 37, cf. ISPIRESCU, L. 209, ȘEZ. II, 75. A lăsa (pe cineva) în mila Domnului = a lăsa (pe cineva) în voia soartei, a nu se mai interesa (de cineva), a lăsa în plata Domnului. Cei ce mai rămaseră se îmblînziră ca niște miei, și-și cerură iertare. Ercule îi lăsă în mila Domnului. ISPIRESCU, U. 57. (Familiar) Dumnezeu cu mila ! = (exclamație care exprimă resemnarea în fața unei situații grele) fie ce-o fi (mi-e indiferent) !, cum o da Dumnezeu ! Mila Domnului! = (exclamație care exprimă satisfacția sau adeziunea cuiva) slavă Domnului ! Mila Domnului! unde mănâncă doi, mai poate mânca și un al treilea. CREANGĂ, A. 143. Căci mila Domnului, „lac de-ar fi, broaște sînt destule”. id. p. 186. Mila Domnului, ne aflăm bine. TEODORESCU, P. P. 172, cf. ZANNE, P. VI, 552. Prin (sau din, cu) mila lui Dumnezeu (sau Domnului), formulă de introducere la scrierile vechi, acte administrative, scrisori etc. Cu mila lui Dumnezeu și cu ajutoriul fiiului. . . Eu Tordaș Mihaiu ales piscopul românilor în Ardeal. . . PALIA (1581), ap. GCR I, 37/11. Gkenadie cu mila lui Dumnezeu arhiepiscop și mitropolit a toată țara Ardealului (a. 1640). GCR I, 88/1. Eu Grigorie Ureachi care den mila lui Dumnezâu și al domnului meu am fost vornic mare. URECHE, ap. GCR I, 68/24. Din mila Domnului, mă aflu în toată întregimea sănătâței. FILIMON, O. I, 101, cf. pontbriant, d. 4 (Prin Olt., în e x p r. ) O milă de ploaie, se zice despre o ploaie căzută la timp. Peste noapte a slobozit Dumnezeu o milă de ploaie. CIAUȘANU, R. SCUT. 12, cf. id. V. 179. 5. (Învechit și regional) Umilință, smerenie, evlavie. Cu multă înfrângere și cu milă grăiia. CORESI, EV. 17. Toată firea omenească fi-va goală, și cu milă va sta înaintea județului, id. ib. Rosti o rugăciune plină de milă la icoane. ȘEZ. I, 61. 6. C o m p u s: (Bot.) mila-domnului = veninariță (Gratiola officinalis). Cf. BRANDZA, FL. 349, GRECESCU, FL. 434, BIANU, D. S. II. 1. (Învechit și popular, la pl., sau la sg. cu sens colectiv; adesea în legătură cu verbe ca „a da”, „a face”, „a cere”, „a primi”) Ajutor care se dă cuiva, binefacere care se face cuiva; (concretizat) ceea ce se dă cuiva drept ajutor; pomană, (învechit) miluire, (învechit și popular) milostenie (II 1); p. ext. ajutor (bănesc), binefacere. Nu fac milă deaproapelui său. VARLAAM, C. 308. Și era drag a face milă la săraci. DOSOFTEI, V. S. septembrie 22v/19. Se cade să ieie dascălii plata lor, și ucenicii milele lor (a. 1775). URICARIUL, I, 77. Trimite noao milele tale ceale bogate. MINEIUL (1 776), 155v1/18. Lei 1200. . . să se dea mile cum în jos să arată (a. 1805). URICARIUL, XI, 330. Să primiți din vistieria domniei mele. . . cîte 20 pungi de bani milă domnească. DIONISIE, ap. TDRG. Milele sau penziile săracilor sînt o simțitoare sumă pentru finanțul Engliterii. AR (1829), 632/41. Ca dintr-un izvor nesfîrșit milele curgînd (cca 1770). ARHIVA R. I, 67/10. Dacă Lumînărică ar fi strîns toți banii cîți a împărțit mile. . . ar fi fost bogat. NEGRUZZI, S. I, 253. Și-am fost la babe și la vraci Și-am dat și milă la săraci. COȘBUC, P. I, 240. Voi merge, pașă, să cerșesc, Dar mila voastră, n-o primesc. id. ib. 114. În 1756, episcopul Petru Aron permitea să se adune mile. IORGA, L. II, 158. Bătrîna, nemaiavînd încătrău pentru cele d-ale traiului, își trimise copilul chiar la împăratul, ca să ceară ceva milă de la dînsul. BOTA, P. 42, cf. ALR I 1559/278, ALR II 3 206/334. ◊ E x p r. A cere milă = a cerși. Vezi pe acești eroi fără mînă întinzînd pe ceialaltă să ceară milă de la aceia pe cari au apărat. MARCOVICI, C. 22/16. Măi sărace, sărăcilă, De cînd îmbli cerând milă, Văzut-ai în calea ta Vreun cal bun ca Vînăta? ALECSANDRI, P. P. 130. Și s-a pus Mărcuț în sită, Să ceară mereu la milă. JARNIK-BÎRSEANU, D. 486, cf. POLIZU. (Învechit) A(-și) face milă (de... sau cu. . . ) = a ajuta (pe cineva) din punct de vedere material, a-i da o pomană. Derepce nu pomenise facă milă. PSALT. 236. Îi mulțămiră că făcu cu dînșii milă. MINEIUL (1776), 143v2/ll. A făcut milă cu dînsul. MARCOVICI, D. 478/4, cf. ALR II 3458/386. ♦ (În trecut) Casa milei (sau milelor) v. c a s ă. Cutia milelor v. c u t i e. ♦ Contribuție la un fond de ajutorare. Merg oamenii la besearecâ să ducă acolo milă de în carele fac milostenie popilor. CORESI, ap. GCR 1, 25/19, cf. ALR II 3 206, 3 522. 2. (Învechit) Danie sau privilegiu acordat unei persoane sau unei instituții bisericești, mai ales unei mănăstiri. Și milui împăratul mănăstirea cu milă mare. FL. D. (1 680), 43r/3. Făcut-au milă și întâritură la patriarhia Alecsandriei, de au închinat mănăstirea Hangul. NECULCE, L. 387. Sfînta mănăstire Hurezi din sud Vîlcea are mile dă ia vinâriciu în toți ani dintr-acest județ (a. 1770). IORGA, S. D. XIV, 92, cf. BOGDAN, C. M. 72. Mănăstirilor nu numai că le-au oprit mila vinericiului, ci încă au apucat pe mănăstiri de au plătit și vinericiu pe vinurile din viele mănăstirilor. DIONISIE, C. 192. Să aibă în orașul Craiovii milă dă dooă pivnițe și dooă scaune de carne (a. 1819). DOC. EC. 202. Lîngă care acest priveleghiu al fabricii, are acest metoh. . . și milă de vinărici (a. 1825). ib. 346. S-au dat la biserica sfîntului Ilie de la Hanul Colții, mila ce după vremi o are de la cumpărătorii vămilor (a. 1846). ib. 911, cf. 908. Și ceilalți toți... aveți să vă bucurați de mila domniei. SADOVEANU, O. V, 503. – Pl.: (rar, mai ales la II) mile. – Din v. sl. милъ.

MELEAG, meleaguri, s. n. (Mai ales la pl.) Loc, ținut; regiune. Vin și eu cam de departe, ș-am rătăcit pe meleagurile aistea. HOGAȘ, M. N. 114. Toate femeile din sat și de prin meleagurile vecine vorbeau despre soacra cu trei nurori. CREANGĂ, P. 16. Nici pasere priminteană nu s-a abătut prin meleagurile acestea, da încă picior de om. ȘEZ. II 53. ◊ Expr. (Rar) A umbla meleagurile = a umbla mult, a colinda peste tot, a străbate distanțe mari. Aș umbla meleagurile, Păn’ ți-aș găsi leacurile. SEVASTOS, C. 191. A-i ști cuiva meleagul = a cunoaște secretele cuiva, a-i ști gîndurile.

URMA, urmez, vb. I. 1. Tranz. A merge în urma cuiva, a pleca sau a se lua după cineva, a păși pe urmele cuiva; p. ext. a pleca împreună cu cineva, însoțindu-l, stîndu-i alături. Îl urmă afară din cameră. DUMITRIU, N. 50. Copila e gata să urmeze oriunde în lume pe cel pe care îl adoră. SADOVEANU, E. 237. Ne urmați și dumneavoastră, rosti maiorul îndreptîndu-se cătră ceilalți ofițeri. MIRONESCU, S. A. 25. Călărețul apucă înainte, peste cîmp, și trăsura se puse a-l urma, suind și coborînd. ALECSANDRI, O. P. 93. ◊ Fig. Iar roșul soare îi urmează-ncet pe ei. EMINESCU, O. IV 137. Privesc trecînd mulțime de vase călătoare... Și gîndu-mi le urmează sub cerul fără nori. ALECSANDRI, P. A. 79. Ochii mei au urmat careta pînă ce au pierdut-o din vedere. NEGRUZZI, S. I 43. ◊ Intranz. Armăsarul lui, frumos împodobit cu toate armele sale, urma după coșciug. BĂLCESCU, O. II 260. (Rar, construit cu dativul) Urmînd cucernicului sihastru... se duseră pînă în poiana arătată. MARIAN, T. 42. Această lamă fiind de parte femeiască și întîmplîndu-se a avea doi miei, îi urma maicei lor. DRĂGHICI, R. 99. ♦ Fig. A seconda pe cineva, a fi alături de cineva. Și-a urmat prietenii și la bucurii și la năcazuri. SADOVEANU, E. 117. Trebuie să mă urmezi... într-o lungă controversă. ODOBESCU, S. III 24. 2. Refl. A merge unul după altul, formînd un șir. Carele se urmau scîrțîind rar, dar fără oprire. DUMITRIU, N. 87. 3. Tranz. A-și îndrepta pașii după un fir conducător. Porniră la asfințit, urmînd linia Nistrului. SADOVEANU, O. VII 77. ♦ A respecta o indicație, a se conduce după..., a proceda conform cu... Mihai urmă sfaturile acestui bărbat. ISPIRESCU, M. V. 54. Ai știut chiar și în materie de vînătorie să urmezi părinteștile lui povețe. ODOBESCU, S. III 11. Urmează dieta care o urmez eu. NEGRUZZI, S. I 207. Ciobănașul urmă întocmai cele ce-l învățase acei necunoscuți. ȘEZ. I 208. ◊ Intranz. După sfatul acesta a și urmat șerpoaica de maică. SBIERA, P. 31. Mult se gîndi bietul om ce-ar face și cum ar urma ca să nimerească mai bine. RETEGANUL, P. I 44. Așa a trebui să urmez, om bun, zise fiul craiului. CREANGĂ, P. 202. ◊ Refl. pas. (Învechit) Ce să urmează după obiceiul pămîntului n-are nevoie de scris. DELAVRANCEA, O. II 137. (Impers.) Să propuie în cameră votarea pensiei întregi a frate-meu pentru văduva lui, precum s-a urmat pentru văduva lui beizade Iancu Ghica. ALECSANDRI, S. 171. ♦ (Rar) A urmări o problemă științifică, un studiu. [Filimon] a studiat și a urmat dezvoltarea ciocoiului. GHICA, S. A. 81. 4. Tranz. A frecventa un curs școlar. Dacă tot ai urmat chimia, cin’ te-a pus să te bagi în alimentare... în bucătărie? BARANGA, I. 153. ◊ Intranz. Familia s-a învoit să urmeze la liceul săsesc. REBREANU, I. 61. 5. Intranz. A veni în timp după cineva sau ceva, a succeda (luînd locul). Urmau alți bulgări, care rămîneau curați. DUMITRIU, N. 151. ◊ Tranz. Cînd unul trece, altul vine În astă lume a-l urma. EMINESCU, O. I 204. ◊ Refl. Ca azi va fi ziua de mîne, Ca mîni toți anii s-or urma. EMINESCU, O. I 212. ♦ A succeda la tron sau în altă funcție. Urmași în scaun viteazului Bogdan. DELAVRANCEA, O. II 90. Iliaș, urmînd în tronul părintelui său, după o scurtă și desfrînată domnie se duse la Constantinopol. NEGRUZZI, S. I 143. 6. Intranz. A-și avea locul după cineva într-o ierarhie. După gradul de caporal urmează cel de sergent. 7. Tranz. A duce mai departe un lucru început (și întrerupt); a continua. Urmîndu-și călătoria, ajunseră în cele din urmă în vîrful Hulei, de unde se vede Blajul. CĂLINESCU, E. 107. Se oprea la fiecare vapor, se uita lung, cercetător și pleca înainte, urmîndu-și inspecția. BART, S. M. 60. Închizînd ochii își așeză iar capul să-și urmeze somnul. CARAGIALE, O. III 68. ◊ (Cu complementul «drum» sau un echivalent al acestuia) Trenul își urmează drumul de la Periș către Buftea cu mare viteză. CARAGIALE, O. II 163. Au lăsat-o să-și urmeze drumul în pace și n-au mai cerut de la dînsa nici un ajutor. CREANGĂ, O. A. 182. Ea-și urma cărarea-n codru. EMINESCU, O. IV 235. (Întărit prin «înainte») Harap-Alb ca de foc se ferea și urmîndu-și calea înainte la stăpînu-său le ducea. CREANGĂ, P. 228. Să lăsăm cetatea asta și să ne urmăm drumul înainte. ALECSANDRI, T. II 17. ◊ (Urmat de propoziții completive sau de construcții infinitivale) Urmă să lucreze, ca să se încălzească. DUMITRIU, P. F. 17. Putem să urmăm a spune «umbrelă» cînd obiectul îl folosim pentru ploaie? SADOVEANU, E. 38. Urmă să privească cu jind la ceata flăcăilor. REBREANU, I. 18. ◊ Intranz. Jocul urmează tăcut, din ce în ce parcă mai sălbatic. REBREANU, I. 12. Dăscălimea o să urmeze înainte cu gazeta și în lipsa lui. CARAGIALE, O. I 128. ◊ Expr. Va urma = indicație pusă la sfîrșitul unui text tipărit într-o publicație periodică, pentru a arăta că textul este numai o parte a unei lucrări mai mari, care va apărea în fragmente succesive în numerele următoare ale publicației. ♦ Intranz. (Cu sensul reieșind din context) A continua vorba începută, a spune mai departe, a vorbi. Eu îl cunosc pe Ion Creangă, urmă el cu oarecare mîndrie. SADOVEANU, E. 111. Avocatul, urmează, privind vesel împrejur. DELAVRANCEA, H. T. 213. O, bunul meu domn, viteazul meu soț, urmă ea, destul! NEGRUZZI, S. I 142. 8. Intranz. A avea loc, a se produce, a se desfășura. Nu cumva să bleștești din gură cătră cineva despre ceea ce a urmat între noi. CREANGĂ, P. 207. Vorba între ei urma latinește. NEGRUZZI, S. I 285. ◊ Refl. (Rar) Voi încă să vă spui Ceea ce s-a urmat sub stăpînirea lui. ALEXANDRESCU, M. 331. 9. Tranz. (Urmat de o completivă dreaptă, de un infinitiv sau de un conjunctiv) Are valoare de semiauxiliar, dînd acțiunii verbului următor o nuanță de viitor sau de necesitate, care decurge sau rezultă dintr-o acțiune anterioară. Descoperirea voastră urma să dea pe lîngă fontă și un metal rar, care înlocuiește cositorul. BARANGA, I. 198. [Mitropolitul] urma să treacă chiar în acea după-amiază, cu sobor de preoți și mare alai. SADOVEANU, O. VIII 248. Ziua a doua de crăciun urmau să o petreacă toți la Gogu. REBREANU, R. I 229. ◊ Impers. Urma deci să stau acolo încă o săptămînă. BARANGA, I. 171. Dar pentru că este o providență... prin aceea nu urmează că omul este un instrument orb al fatalității. BĂLCESCU, O. II 10. Povățuiește pe unde urmează de a călători cineva dintr-un loc într-altul. DRĂGHICI, R. 7.

SECRET1, secrete, s. n. 1. Ceea ce se ține ascuns, tăinuit, ceea ce nu se știe, nu se cunoaște (de nimeni). V. mister, taină. Secretul mîniei mele rămăsese ascuns. GALACTION, O. I 104. Misterios, fără să spuie cuiva secretul numelui său... el muri... mut pînă-n ultimul moment. EMINESCU, N. 39. Acest secret mintea omenească nu-l poate încă pătrunde. BĂLCESCU, O. II 10. ♦ Ceea ce nu trebuie spus nimănui, ceea ce nu se difuzează în public. În sat trece drept omul care știe toate secretele de la telegraf, dar e giuruit să le tacă. PĂUN-PINCIO, P. 99. Destăinuesc secrete intime de poet Ce nu sînt ale mele... ALECSANDRI, T. II 200. ◊ Secret de stat = problemă cunoscută de un număr restrîns de persoane deținînd funcții de conducere în stat și a cărei divulgare ar pune în pericol siguranța statului. Secret profesional v. profesional. 2. Sistem (ingenios) constituind cheia succesului, a reușitei într-o întreprindere, procedeu special și eficace pentru a obține ceva. Secretul, cum ți-am repetat de atîtea ori, era simplu. C. PETRESCU, C. V. 158. Secretul eroului nostru fu de o simplitate nespusă. HASDEU, I. V. 42. Eu singur știu secretul prin care într-o clipă Renumele-i de fală să cadă. ALECSANDRI, T. II 246. ♦ Metodă, formulă de lucru, de fabricație necunoscută altora. Au venit la noi să ne spioneze... Să ne smulgă secretul! BARANGA, I. 170. ♦ Truc, șmecherie. Aveam și la sigiliu un secret al meu. Puneam ceară roșie, iscăleam «Marin» și pe toată lungimea iscăliturii trăgeam vizibil o dungă. BARANGA, I. 202. 3. Ceea ce constituie condiția intimă (și greu de realizat) a unei științe, a unei arte. Armonia asta este marele secret al artei. CARAGIALE, O. III 251. 4. (Învechit) Discreție. În politică tactul, consecvența și secretul țin întîiul loc. GHICA, A. 781. Inițiații erau formați în grupuri de cîte zece, fiecare frate cunoscînd numai pe șeful său imediat... căruia datora ascultare și supunere cu pericolul vieții și al averii, păstrînd secretul cel mai absolut. id. S. A. 148. 5. (Ieșit din uz) Celulă izolată într-o închisoare. Inspectorul trecuse pe la secție adineaori; cercetase la secret... și liberase pe cele trei femei. CARAGIALE, M. 36. ◊ Expr. A pune (sau a băga) pe cineva la secret = a închide pe cineva, a întemnița. – Pl. și: secreturi (MACEDONSKI, O. I 262, NEGRUZZI, S. II 239).

vinde vb. III. 1 tr. (în opoz. cu „a cumpăra”) A ceda cuiva, în schimbul unei sume de bani, dreptul de proprietate asupra unui bun. Și-a vîndut casa la un preț bun. ◊ (abs.) Proprietarul casei murise, moștenitorii împărțiseră și vînduseră (CE. PETR.). ◊ Expr. A vinde pielea ursului din pădure (sau peștele din baltă) = a) a promite un lucru pe care nu-l ai; b) a face planuri în legătură cu un lucru pe care nu-l posezi încă, care este nesigur. A-și vinde (și) cămașa (de pe sine) = a vinde sau a ceda, din pricina unei nevoi mari, tot ce posedă. A-și vinde scump viața = a se apăra cu îndîrjire, cauzînd pierderi mari dușmanului (înainte de a muri sau de a fi prins). Cum (sau așa) am cumpărat-o, așa o vînd = o spun așa cum am auzit-o (fără să-mi iau răspunderea autenticității). (refl. pas.) Cum (sau cu cît) se vinde? = ce preț are? cu cît se plătește? A vinde castraveți grădinarului (sau la grădinar) v. castravete. A vinde gogoși v. gogoașă. A vinde pe ochi v. ochi. A-și vinde sufletul sau a fi vîndut cu trup și suflet cuiva v. suflet. ♦ (compl. indică sclavi, robi, iobagi etc.) A trece în posesiunea altui stăpîn (în schimbul unei sume de bani). Patru cneaghine din Podolia și una din Moldova, cu copila ei, au fost vîndute (SADOV.). ♦ (compl. indică bunuri, proprietăți etc.) A scoate la licitație (pentru neplata datoriilor). A zis că ne dă afară și ne vinde casa dacă nu plătim (VOIC.). ♦ A oferi spre vînzare; a face comerț. ◊ Expr. Nu-mi vinde el mie marfă v. marfă. ♦ (refl. pas.; despre mărfuri) A fi cerut pe piață, a avea căutare. Niciodată o gazetă nu s-a vîndut atît (CA. PETR.). ◊ Expr. Se vinde ca pîinea (cea) caldă v. pîine. ♦ Fig. (refl., intr.) A renunța la convingeri, libertate, cinste etc. punîndu-se în serviciul cuiva în schimbul unor avantaje (materiale). Îl denunță opiniunii publice ca vîndut străinului (GHICA). ♦ Fig. A face compromisuri morale în schimbul unor avantaje materiale. Au vîndut piele, suflet, sînge, gînd și nevinovăție (ARGH.). 2 tr. Fig. (compl. indică persoane, structuri sociale etc.) A trăda, a denunța, a pîrî (pentru bani, profituri, avantaje). Își vînd p-a lor stăpînă pe frică sau parale (MACED.). ♦ (compl. indică informații, date etc. care sînt ținute secrete) A divulga, a destăinui. Am fugit din serai și am vîndut taina la alți cofetari (TUD.). ◊ Expr. A-i vinde (cuiva) pontul v. pont. 3 tr., refl. Fig. A (se) prostitua. Am aflat că umblau să o vîndă, cum făcuseră și cu o soră a ei mai mare (M. I. CAR.). ◊ prez.ind. vînd, (reg.) vînz. /lat. vendĕre; cf. și fr. vendre.

MĂRTURIE s. f. 1. (Învechit, în limbajul bisericesc) Susținere, mărturisire a credinței. În toate dzile leșuia să împiadece mărturiia și învățătura svîntului. VARLAAM, C. 372. Roagâ-te pentru mine ca să fiu iertat de cît rău ț-am făcut și să-mi obîrșesc viața în bună mărtorie. DOSOFTEI, V. S. septembrie 5r/19. ◊ (Rar) Mărturia credinței = crezul. Cf. CADE. Parte dintr-o cîntare bisericească executată, alternativ, de două persoane; stare. Cînd nu cîntau împreună, își ținea una alteia ison și se ajutau la mărturii, adică la stări, ca să poată să răsufle. STANOIU, C. I. 193. Maica Natalia cînta la strană, căci era de „rînd”, iar maica Vitalia îi ținea ison ș-o ajuta la mărturii. id. ib. 195. ♦ (Învechit, rar) Supliciu, mucenicie, martiriu. Alți marturi a domnului H[risto]s depreună aflarâ sfîrșitul mărturiei sfîrșindu-să întru H[risto]s. DOSIFTEI, V. S. octombrie 109r/20. Și așa au obrășitu-și nevoința mărturiei dîndu -și s[u]fl[e]tele în mînule lui D[u]mn[e]dzău, sv[i]nții m[u]cin[i]ci. id. ib. noiembrie 127v/23. ♦ (Concretizat) Martir2 (2), mucenic. Fiind închiși multe mărturii, adecă m[u]cenici, prin temnițe și mearsă îngerul lui D[u]mn[e]dzău de i-au slobodzît. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 143r/17. 2. Declarație făcută de o persoană pentru a adeveri un lucru, văzut ori auzit, sau pentru a-și susține părerile; spec. depoziție a unei persoane în fața instanței judecătorești ; p. e x t. confirmare, adeverire a unui fapt săvîrșit, văzut sau auzit de cineva; (învechit) mărturisanie (1). Nu-ți voru preemi mărturiia ceaia ce e de menre. COD. VON. 42/19, cf. GCR I, 3/17. Cel ce propovedui mainte pre Hristos și cu mîinile sale boteză-l și de sus de el mărturie auzi. CORESI, EV. 525. Eu Pătrașco Păturniche fac mărturie cu această mică cărțulie, cum amu avut o țigancă la mănăstire de Bistriță (a. 1597). CUV. D. BĂTR. I, 77/23. Nu mărturisi pre vecinul tău mărturie strîmb[ă]. PARACLIS (1639), 251. Nu-l creade nime ce grăiaște, nice să creade necăiuri mărturiia lui. PRAV. 248, cf. 133, 189, 299. Și-l va sudui pre martur înaintea giudețului dzicînd cum mărturiia lui nu iaste bună. EUSTRATIE, ap. GCR I, 123/1. Iară și în leagea voastră scrisu-i, că a doi oameni mârturiia adevărată iaste. N. TEST. (1 648), 116v/l, cf. 203r/12. Deci acea mărturie de la acei oameni buni, măriia-sa domnu nostru au credzut-o, și noi toți (a. 1 657). GCR I, 174/36, cf. DOSOFTEI, PS. 115/15. Așa se grăbise de scrisese pîra lui Simion, susținînd-o și prin mărturia lui de preot. REBREANU, I. . 122. Poate fi cazul să ne cheme și pe noi, să ne cerceteze, să dăm vreo mărturie. SADOVEANU, M. C. 67. A venit nașa la noi și a vorbit cu mama și s-a jurat și a adus mărturia altor fini, că încuiase poarta servitoare. PAS, Z. I, 178. Codul, penal sancționează, într-adevăr, sub calificare de. mărturie mincinoasă, fapta unei persoane care, depunînd ca martor înaintea unei instanțe, face afirmații mincinoase. PR. DREPT, 699. Mărturia dreaptă te scapă din păcate. ZANNE, P. VIII, 318. Mărturia mincinoasă în groapă te lasă. id. ib. ◊ (învechit) Mărturie de cercetare = anchetă. Iar acei ce vor rămâne nemulțămiți cu mărturiia D[umnea]voastră de cercetare să-i sorociți ca să viie la Divan (a. 1 803). URICARIUL, iv, 216. ◊ P. e x t. (Învechit, rar); Judecată. Nu se cade episcopului să umble la mărturie (a. 1 640). MURNU, GR. 36. ♦ (Învechit) Cunoștință, știre. Acest nărav au bolnavii, -că nu vor niminea să aibă mărturie de boala lor. CORESI, EV. 244, cf. 170, 203. Și aceștia toți luară mărturie pren credință, nu dobîndiră făgăduința. N. TEST. (1648), 300v/12. ♦ (învechit și regional ; concretizat) Martor (2, 3) i Sculase pri menre mărturia nedreptății (m a r t o r i m i n c i n o ș i B 1 938) carile. . . întrebară-mă. PSALT. HUR. 29r/12, cf. PSALT. SCH. I 104/6, PSALT. 46, 62, 270. Și-i va împărți ei Dumnezeu că nu va trebui mărturii, că el însuși iaste și mărturisitoriu și judecătoria. CORESI,EV. 39. De va trimite vreunul să fie mărturie mincinoasă, atunce pentru căce iaste încă nu de vrăstă, tînăr, nu să va putea certa. PRAV. 329, cf. 44, 279. Iară să nu va asculta pre tine, mai ia lîngă tine încă unul sau doi, că de în gura a doi au a trei mărturii să întăreaște tot cuvîntul. N. TEST. (1 648), ap. GCR I, 1 128/1, cf. 134/27. Eu i-am zis să aducă 5 mărturii să mărturisească precum iaste bou al lui și să-l dau (a. 1 760). IORGA, S. D. XII, 72. Ai tu mărturii să pui de față pentru aceste cuvinte ci-m spusăș tu mie? (a. 1 773). GCR II, 97/34. Nu voi vorbi cu el fără de mărturii, ca să nu mai scornească de acestea despre mine. ȘINCAI, HR. III, 211/36, cf. I, 295/36, II, 282/9, gcr II, 206/8, MAG. IST. I, 361/29. Au adus. . . mărturii, oameni cinstiți, care dovedesc că să află cu deplină știință la meșteșugul testemelurilor (a. 1823). DOC. EC. 300. Ai tu mărturie, ca să stea dovadă, după datorie? – Am, el îi răspunse. . . Nu persoane proaste, ci de cinste-n lume. PANN, P. V. I, 121/17. ◊ F i g. Sărmane flori. . . La ce-ntîlnire mărturii tăcute Mi-ați fost? IOSIF, P. 36, cf. HODOȘ, P. P. 132. 3. (Învechit, în limbajul bisericesc) Învățătură, lege morală, precept, poruncă; (învechit, rar) mărturisit1. Se-ar ținrea feciorii tăi mărturiia mea. PSALT. HUR. 113v/26, cf. 14 v/17. Și ispitiră și mîniară Dzeul de sus, și mărturia (l e a g e a C2) lui nu feriră. PSALT, 161, cf. 195, 259, 265. Feri sufletul mieu mărturia ta (p o r ă n c i t e l e VH, p o r u n c i l e D) și iubii-o foarte. ib. 266, cf. GCR I, 12/34. Fi vor cădea căci nu vor asculta mărturia lui. VARLAAM, C. 418. Ce ei biruiră pre el pentru sîngele mielului și pentru cuvîntul mărturiei lui. N. TEST. (1 648), 312v/2. Mărturia ta, Dumnedzău sfinte, Credincioasă dînd poruncilor minte. DOSOFTEI, PS. 58/11, cf. MURNU,GR. 36. 4. Probă, dovadă ; semn, indiciu ; act, document (care servește drept dovadă, probă, indiciu) ; certificat, adeverință, (învechit, rar) mărturisire (3), (învechit) mărturisitură (3), mărturiseală (2). Aurulu vostru și argintulu rruginrii și rrugira loru întru mărrturie voao fi-va. COD. VOR. 132/12. Cum veade, nu știm, grairă, ce feciorul înainte puseră-l, destul credincioasă mărturie. CORESI, EV. 172, cf. 36. Făcutu-i-am de la noi această mărturie și am pus pecetia orașului ca să-i fie de credință (a. 1 591). GCR I, 38/37. Pentr-aceea i-am făcut cest zapis să-i hie d[u]m[i]sale de mărturie (a. 1 642). GCR I, 93/12. Într-această carte sînt învățături cu bună tocmire alcătuite și cu adevărate mărturii dentru sf[í]nta scriptură a legii cei vechi. CHEIA ÎN., ap. GCR I, 237/20. Am arătat cu mărturiile și a istoricilor și a numelui ce avem. N. COSTIN, L. 114, cf. 56. Arătăm grije și osîrdie întru aflarea și aducerea mărturiilor și învățăturilor a mulți dascăli și istorici aleși (a. 1714). GCR II, 8/29. Eu l-am sădit numai ție, Dragostei o mărturie, BĂRAC, A. 18/2. Și casa pentru ca s-o știe, Au pus ca semn și mărturie În fața casei o nuia. COȘBUC, B. 31, cf. MARIAN, Î. 78, MURNU, GR. 36. Luîndu-și de acolo mărturie pecetluită să vie slobozi la Suceava. N. A. BOGDAN, C. M. 22, cf. 170. Jalea și planșetele Saftei, pînă la ziuă, fură destulă mărturie. GALACTION, O. 73. Eu am luat-o fără drum în sus, Am mărturie urmele-mi de sînge. BENIUC, V. 7. Marile construcții ale socialismului constituie mărturii vii și puternice ale politicii de pace. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2 372, cf. nr. 2 394, 2399, ib. 1 953, nr. 2 592. După o mărturie bizantină de la începutul veacului al XI-lea, conducătorii populației din ținuturile Dobrogei căutau protecția „stăpînitorului de la nordul Dunării”. LUPTA DE CLASĂ, 1 954, nr. 1, 81. Căsuța apare ca o mărturie a unui trecut mort. CONTEMP. 1 954, nr. 408, 4/4, cf. V. ROM. ianuarie 1 954, 162. Numai pe primarul satului l-a cruțat, ca să fie de mărturie despre puterea lui. RETEGANUL, P. I, 8, cf. II, 25, RĂDULESCU-CODIN, Î. 134. ◊ (Regional) Mărturie de vestiri = dovadă prin care se adeverește că s-au făcut strigările sau vestirile mirilor înainte de cununie. Cf. m ă r t u r i s i r e (4). Cf. MARIAN, NU. 204. ** (Regional; și în sintagma mărturie de cununie) Certificat, extract de cununie. Cf. LM, COMAN, GL. ♦ (Și în sintagma mărturie de botez) Iconiță sau cruciuliță de metal dăruită de naș participanților la botezul unui copil. Cf. PONTBRIANT, LM, DDRF, TDRG. 5. (Transilv. și Maram.) Tîrg săptămînal (fixat în zilele în care oamenii veneau la oraș pentru mărturii 2). Concesiunea tîrgurilor (Uleiuri, mărturii), cum și luatul de vămi la tîrguri. BARIȚIU, P. A. I, 651. În zilele de mărturie el văzu. . . populația sătească ce inundează orașul. AGÎRBICEANU, L. T. 100, cf. VAIDA, CABA, SĂL. 90. Mi-am lăsat boii-n cîmpie Și m-am dus la mărturie. BÎRLEA, C. P. 71, cf. dr. IV, 1 080, T. PAPAHAGI, M. 225, CHEST. V 3/66, ALR I 1 580/255, LEXIC REG. 16. La Cluj miercurea-i mărturie. MAT. DIALECT, I, 79. 6. (Prin nord-estul Olt. ; în e x p r.) A veni la mărturie = a veni la calea cea bună, a se da pe brazdă. MAT DIALECT, I, 230. 7. (Învechit și regional ; în l o c. a d v.) De (sau drept) mărturie = de formă, de mîntuială ; fără folos. Cf. POLIZU, BARCIANU, CIAUȘANU, GL.Pl.: mărturii. – Și: (învechit) mărtoríe, mărturie (DHLR I, 394) s. f. -Martur +suf. $-ie. – Cf. gr. μαρτορία, bg. мартория.

BOBOC sm. 1 🌿 Caliciul care conțini floarea pînă a nu se desvolta pe deplin 2 🌿 Floare nedeschisă încă pe deplin (🖼 518): avea o fată... frumoasă... și fragedă ca un ~ de trandafir (ISP.) 3 fig. Bărbat tînăr de tot, sau fată tinerică, de o frumusețe uimitoare: Mărica e un ~ de fată (DLVR.) 4 🐦 Puiu de gîscă sau de rață: se pomeni cu cîțiva ~i de rată măcăind după dînsul (ISP.); toamna se numără ~ii, urma alege; 👉 PAȘTE 5 Fig. Prostuț, nepriceput: fiul craiului. ~ în felul lui la trebi de aieste (CRG.) [ngr. μπουμποδχι].

limită s.f. I 1 cap, capăt, colț, extremă (v. extrem), extremitate, margine, <reg.> pont, <înv.> sconcenie, zare. Trebuie să ajungă la cealaltă limită a orașului. 2 (și limită teritorială) frontieră, graniță, hotar, <livr.> limes, <înv. și pop.> margine, semn de hotar, <reg.> buglă, hraniță, pajură, șar1, <înv.> cap de țară, confinii, cordon, fruntarie, miezuină, țenchi2. Adesea limita unui stat este trecută fraudulos. 3 extremitate, margine, <înv.> sfârșitură, soroc. Se îndreaptă spre limita aleii. 4 linie, margine. A semănat până la limita care desparte pământul său de cel al vecinului. 5 cuprins1, <rar> perimetru, <înv.> ocol. Are voie să se joace numai în limitele curții. 6 (mat.) limen. Limita este o linie despărțitoare. 7 (lingv.) limită silabică = <rar> limita silabei. Limita silabică este locul unde se termină o silabă și începe alta în fluxul vorbirii; (art.; rar) limita silabei v. Limită silabică. 8 (rar) v. Hat1. Hotar. Răzor. II 1 mărginire, restricție. Orice om trebuie să-și impună o anumită limită în modul de a se comporta. 2 (fiziol.) prag. A atins limita de suportabilitate. A ajuns la limita rezistenței fizice. 3 măsură, <fig.> margine. Totul are o limită. Răbdarea unei mame nu are limite. 4 fig. <fig.> frontieră, graniță, hotar, margine, țărm, <fig.; rar> nivel, <fig.; înv.> termen. Nu știe încă unde este limita între adevăr și minciună.

MUTAT2, -Ă adj. (Învechit) Schimbat, de nerecunoscut; schimbător. Foarte nestatornic, amețit și în tot ceasul mutat era, de unde se vede lipsirea minții lui. ȘINCAI, HR. II, 267. Fecioara cea cu dreptul formoasă . . . încă și la bătrânețe această frămsețe nu o dă întru mutată dragoste. ȚICHINDEAL, F. 262/23. - Pl.: mutați, -te. – V. muta.

margine s.f. I 1 cap, capăt, colț, extremă (v. extrem), extremitate, limită, <reg.> pont, <înv.> sconcenie, zare. Trebuie să ajungă în cealaltă margine a orașului. 2 extremitate, limită, <înv.> sfârșitură, soroc. Se îndreaptă spre marginea aleii. 3 limită, linie. A semănat până la marginea care desparte pământul său de cel al vecinului. 4 extremitate, latură, parte. Când se uită la televizor, preferă să stea pe marginea stângă a canapelei. 5 barieră, mahala, periferie. Avea o casă la marginea localității. 6 latură. Pe marginile drumului sunt șanțuri adânci. Pe ambele margini ale Prutului trăiesc români. 7 (geomorf) liman, litoral, mal1, rivieră, țărm, <reg.> luncă, <înv.> pristaniște, râpă, vad, <fran.; înv.> rivaj. Nisipul de pe marginea Mării Negre este fin. Iahtul a fost ancorat nu departe de margine. 8 bordură. În urma accidentului marginea trotuarului a fost stricată. 9 <înv.> usnă, <fig.> buză, gură. Nu te apropia de mărginea prăpastiei! 10 cant, dungă, latură, muchie. Pune cutia de chibrituri pe o margine. 11 bordură, chenar, <fig.> tighel. Baticul are o margine albastră. Marginea farfuriilor este aurie. 12 (tipogr.) bordură, chenar, <înv.> ainfas. Textul tipărit are marginea accentuată. 13 (la fântână) colac, ghizd, <înv. și reg.> stobor, <reg.> chei (v. cheie), gardină, ghiză, lada fântânii (v. ladă), ladă, război2, sofra, strat. Marginea fântânii este din piatră. 14 (la pălărie) bor, <rar> bord, gardină, <pop.> perete, <reg.> obadă, pană, pânză, pervaz, poală, roată1, strânsură, taier, tichie, văcălie, veacă, veșcă, <reg.; glum.> streașină. Poartă pălării cu marginea mare. 15 (milit.) aripă, capăt, coastă, flanc, <înv.> corn, mânecă. Trupa de comando se îndreaptă spre marginea stângă afrontului inamic. 16 (tehn.; la fierăstrău) braț, crac, mână, mâner, pervaz, spetează, <reg.> condac1, cotoi1. Fierăstrăul are două margini simetrice. 17 (înv. și pop.) v. Frontieră. Graniță. Hotar. Limită teritorială. 18 (reg.) v. Carâmb. 19 (reg.) v. Mărginar. 20 (reg.) v. Cimitir. Necropolă. 21 (reg.) v. Lătunoaie (v. lătunoi). 22 (înv.) v. Cupon. II fig. 1 limită, măsură. Totul are o margine. Răbdarea mamei nu are margini. 2 marjă, rezervă. 3 <fig.> frontieră, graniță, hotar, limită, țărm, <fig.; rar> nivel, <fig.; înv.> termen. Nu știe încă unde este marginea între adevăr și minciună.

inch s. (anglicism) Unitate pentru măsurarea lungimilor egală cu 2,54 cm ◊ „A apărut [în Anglia] este drept, sistemul metric, dar yardul sau inchul nu s-au lăsat cu totul învinși [...] Cea mai dârză rezistență o depune însă pintul (unitate pentru măsurarea lichidelor, egală cu 0,57 litri), care n-a făcut încă nici o concesie litrului.” I.B. 7 VI 76 p. 8 [pron. inci] (din engl. inch; DEX-S)

BĂGA, bag, vb. I. (În opoziție cu scoate, uneori în concurență cu pune, adesea sinonim cu vîrî, de care totuși se deosebește prin faptul că acesta din urmă exprimă de obicei o introducere forțată în ceva) I. (Avem a face cu imaginea concretă a introducerii unui lucru sau a intrării cuiva într-un spațiu mărginit) 1. Tranz. (Cu privire la un lucru, mai rar la o ființă; urmat de determinări locale introduse prin prep. «în», «la» sau «sub») A pune, a introduce, a vîrî (într-un spațiu închis sau acoperit). Băgau în forjă o bucată... de oțel și apoi o scoteau cu cleștele, roșie. PAS, L. I 72. Plin de bucurie luă Petru pușculița, o băgă sub șerpar și plecă. RETEGANUL, P. II 62. Moșneagul degrabă îl prinde [purcelul], îl bagă în traistă așa plin de glod... cum era. CREANGĂ, P. 75. ◊ Absol. Omul care-i urît Nici la moară n-are rînd, Dar omul care-i frumos, Cînd ajunge, bagă-n coș. HODOȘ, P. P. 58. ◊ Expr. A băga (ceva) în gură (mai ales în construcții negative) = a îmbuca, a mînca. Șez la masă să mănînc, Bag în gură cu suspin, Pun la inimă venin. ȘEZ. I 107. A(-și) băga (ceva) în cap = a pricepe bine (ceva), a se-pătrunde (de ceva). Iară Mihai adună toate sfaturile lor și le băgă în cap; apoi se puse pe lucru. ISPIRESCU, M. V. 10. Băgat-ai în cap vorbele mele? – Da, stăpîne! CREANGĂ, P. 208. (Absol.) Bagă-n cap și înțelege. TOMA, C. V. 470. A-și băga mințile în cap = a se cuminți, a-și da bine seama de urmările faptelor sale. A băga (cuiva ceva) în cap = a) a face (pe cineva) să priceapă bine (ceva), să se convingă (de ceva). Arendașul se arătă zorit să-i bage... în cap ce trebuia să facă. PAS, L. I 22; b) a face (pe cineva) să creadă (ceva neadevărat). Cine ți-a mai băgat în cap și asta? ▭ Lui Euristeu... îi băgase în cap Iunona că Ercule... are să-l dea jos de pe scaunul împărăției. ISPIRESCU, U. 33. A-și băga nasul în ceva (sau undeva sau în toate) = a se amesteca în ceva (sau undeva sau în toate). A băga (pe cineva) în (sau la) buzunar = a înfunda (pe cineva), a-i închide gura, a-l pune în imposibilitate de a mai replica ceva. A băga (pe cineva) în sîn = a arăta (cuiva) dragoste mare. Nu-ncetezi de a-l ocări... – Ei, ba nu cumva ai vrea să-l bag în sîn și să-l cocolesc. ALECSANDRI, T. 600. Măi bădiță Gherasim, Eu de drag te-aș băga-n sîn. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 7. ◊ (Determinarea locală e focul, apa sau alt lichid) Mîna-n valuri că băga, Mreana-n mînă-o apuca. ALECSANDRI, P. P. 29. (Expr.) A(-și) băga mîna-n foc pentru cineva = a garanta (cu toată convingerea) pentru cinstea cuiva. (Rar) A-și băga mîna în sînge = a face moarte de om. [Altădată] omul... nu-și băga mîna în sînge pentru vreo apărare. CONACHI, P. 296. A-și băga capul în foc = a-și pune viața în primejdie. Dar singur el a tot zorit Să-și bage capu-n foc; S-omoare p-un flăcău la joc. Și-i dus de-atunci fugit. COȘBUC, P. I 229. A băga (pe cineva) la apă v. apă. ◊ (Urmat de determinări locale introduse prin prep. «prin», «printre», «pe (sub)» și arătînd spațiul (îngust sau acoperit) prin care se bagă ceva sau cineva) Bag mîna printre gratii. ♦ (Determinarea locală indică un corp solid) A face să intre (izbind), a vîrî, a împlînta. Îl izbi de pămînt și-l băgă în țărînă pînă-n glezne. EMINESCU, N. ♦ (Cu intervertirea determinărilor) A înfige. A băgat puiul în frigare. 2. Tranz. (Cu privire la oameni sau animale; urmat de determinări locale introduse prin prep. «în» sau «la», «înlăuntrul», «sub» sau de adverbe de loc) A face să intre într-un spațiu închis sau acoperit (uneori înșelînd sau amăgind), a duce, a mîna în... (sau sub... ). Bagă vitele sub (sau în) șură! ▭ L-a băgat într-o odaie foarte curată. CARAGIALE, O. III 63. Nu putea să bage înlăuntrul ogrăzii și dobitoacele. DRĂGHICI, R. 101. Nu ți-e milă și păcat! De la.părinți m-ai luat Și-n răi codri m-ai băgat! ALECSANDRI, P. P. 17. ◊ Expr. A băga pe cineva (de viu) în mormînt (sau în groapă sau în pămînt) = a omorî pe cineva cu zile, a pricinui moartea cuiva; fig. a cauza cuiva supărări mari. David al meu are de gînd să mă bage de vie în mormînt cu apucăturile lui. CREANGĂ, A. 32. (Refl.) Că nimic nu ți-am greșit, Mîndruță, nici c-un cuvînt; Că dacă ți-aș fi greșit, De viu m-aș băga-n pămînt. HODOȘ, P. P. 97. A băga (subînțeles «boii» sau «vitele») la (sau în) plug sau în cîrd cu cineva = a se întovărăși (cu cineva) spre a-și face arătura sau a paște vitele în comun; fig. a se asocia, a-și face de lucru cu cineva. Vei ști că vultureștenii nu s-au mai învoit anu ăsta la arendașul de-aici, din pricină că le-a pus învoieli prea grele și s-au dus la Căldărușa. Tattău i-acum acolo, ară. A băgat la plug cu Petrea Mazîlu. SANDU-ALDEA, D. N. 229. Ține minte, în tot vacul, Și nu-ți băga-n cîrd cu dracul. PANN, P. V. III 25. Pînă nu bagi cu omul în plug, nu-i cunoști năravul (= pînă nu lucrezi sau nu stai (mai multă vreme) împreună cu cineva, nu-i poți cunoaște firea). A băga oile în lapte = a despărți oile de miei, primăvara, și a începe a le mulge, spre a face brînză. (Refl. pas.) Bărbații ies la cîmp, la stînă. Astăzi se înțarcă mieii și oile se bagă în lapte. EMINESCU, N. 142. (Familiar) A băga (pe cineva) sub covată v. covată. (Determinat prin «în (sau la) temniță sau închisoare», «la ocnă», «la răcoare», «la umbră») A închide, a întemnița. În temniți vrut-au să mă bage. BENIUC, V. 103. Haide, nene, că ne bagă în pușcărie! PAS, L. I 42. Mă băgară frumușel la umbră. RETEGANUL, P. V 83. ♦ (Determinat prin «în lanțuri», «în fiare») A lega. A ieșit Bujor în țară, Bate, pradă, nu omoară, Pe ciocoi îi bagă-n fiară. ALECSANDRI, P. P. 156. 3. Refl. (Despre oameni sau animale; urmat de determinări locale introduse prin prep. «în», «sub», «între», «printre», «după» sau de adverbe de loc) A intra, a se vîrî într-un loc (îngust sau acoperit sau într-o mulțime, uneori cu intenția de a se ascunde sau de a dispărea). Plecară pe cale, vrînd să se bage undeva, să doarmă pe noapte. RETEGANUL, P. II 34. Are nărav că, cum intră în casă, mai întîi se bagă după cuptor. RETEGANUL, P. V 41. Fiul craiului... se potrivește spinului și se bagă în fîntînă. CREANGĂ, P. 205. Craiul însă, vrînd să-l ispitească... se îmbracă pe ascuns într-o piele de urs... iese înaintea fecioru-său pe altă cale și se bagă sub un pod. CREANGĂ, P. 185. Rămîi, brazdă, după plug, Că eu de astăzi mă duc Și mă bag în codrii verzi, De astăzi nu mă mai vezi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 285. Printre lume se băga, De mă-sa s-apropia. TEODORESCU, P. P. 525. ◊ Expr. A se băga în ochii cuiva = a se vîrî în cineva cu multă insistență (mai ales spre a-i dovedi ceva, spre a-l convinge despre ceva). Ce gîndești dumneata, moșule? Te joci cu marfa omului?... Nu-ți paie lucru de șagă! Și mă băgăm în ochii moșneagului și făceam un tărăboi, de se strînsese lumea ca la comedie împrejurul nostru. CREANGĂ, A. 57. A Se băga în (sau, mai rar, la) cineva sau în sufletul cuiva = a se vîrî, a se îndesa în cineva; a nu mai slăbi pe cineva. Cînd s-au arătat acea măguiață (= mogîldeață) neagră pe la miezul nopții și se tot băga la dînsul, s-au înfricoșat foarte și au fugit. SBIERA, P. 148. Iaca dulcețile, cucoană!-... Da nu te băga așa în sufletu meu, că doar n-ai să mă-nghiți... stăi colo. ALECSANDRI, T. 923. A se băga sau a intra (pe) sub pielea cuiva = a se insinua, a căuta să cîștige încrederea sau dragostea cuiva. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «pe» sau «prin» și arătînd spațiul deschis prin care intră sau trece cineva) Cînd pe ușă se băga, El ișlicul dezbrăca. BIBICESCU, P. P. 333. ♦ (Regional, urmat de determinări introduse prin prep. «la», «pe la», «pînă la») A se abate. După ce se-nseră, porni cătră casă, dar, fiind întunerec și fiindu-i frică să meargă acasă, se băgă pînă la nașul. RETEGANUL, P. I 70. Și la crîșmă se băga Și vin cerea o oca. BIBICESCU, P. P. 286. II. (Avem a face cu imagini abstracte și cu sensuri figurate) 1. Tranz. (Cu privire la o sumă de bani, un capital) A angaja, a investi (într-o marfă, într-o întreprindere). 2. Tranz. (Mai ales popular, cu privire la o plîngere sau la o cerere) A introduce, a înainta (autorităților competente). Am băgat plîngere la tribunal. Am băgat actele. 3. Tranz. (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. «între» sau «printre», în expr.) A băga zîzanie (sau zîzanii), intrigă (sau intrigi), vrajbă etc.= a provoca discordie, a semăna vrajbă, a face intrigi (între două sau mai multe persoane), a învrăjbi. Iuga [moșierul] a cerut revizorului școlar să-i caute un om cu care să se poată înțelege și care să nu-i mai bage zîzanie între țărani. REBREANU, R. I 96. Celelalte zeițe băgară zîzanie printre toți craii elenilor. ISPIRESCU, U. 10. 4. Refl. (Cu diverse determinări care indică o ocupație, o meserie) A se angaja într-un serviciu. Micluț... se băgase cioban la părinții lui But. DUMITRIU, N. 204. O femeie săracă veni la curtea împărătească să se bage slujnică. ISPIRESCU, L. 184. ◊ Expr. A se băga la stăpîn = a) a se tocmi ca om de serviciu la cineva. (Eliptic) Bine, zise baba,1 eu am lipsă de slugă, să umble la capre; bagă-te la mine. RETEGANUL, P. III 36. Cine se bagă fără tocmeală iese fără socoteală (= cine nu stabilește de la început condițiile unui angajament nu capătă, la sfîrșit, ceea ce i se cuvine). ◊ Tranz. L-a băgat argat. ▭ Alții fuseseră băgați la fierărie, la tîmplărie. PAS, Z. I 254; b) fig. a-și lua angajamente care-l pun (pe cineva) la discreția altuia (fără să-și fi dat seama despre aceasta de la început). Pentru bani luai bătrîn Și mă băgai la stăpîn. PANN, P. V. II 126. ◊ (Expr.) A băga (pe cineva) în pîine v. pîine. ◊ Tranz. (Popular, determinat prin «la oaste» sau «cătană», «în cătănie», «în cătane») A lua (pe cineva) la armată, a înrola. (Refl.) Frunză verde nucă sacă, Nu găsesc bade să-mi placă; Că badea de mi-a fost drag In cătane s-a băgat. HODOȘ, P. P. 215. 5. Refl. (Determinat printr-un conjunctiv) A se prinde, a se angaja (să facă ceva). ♦ (Mai ales în Munt. uneori eliptic) A se amesteca (într-o discuție, într-o chestiune, într-o afacere). Amu, primam zice că el nu se bagă, că să-mi iau hîrtia înapoi. VLAHUȚĂ, la TDRG. ◊ Expr. A se băga în vorbă = a intra în vorbă. Se băga iar în vorbă Știulete Constandin. PAS, L. I 125. 6. Tranz. (Cu privire la persoane; urmat de determinări abstracte introduse prin prep. «în» sau «la») A aduce (pe cineva) într-o situație neplăcută, dificilă. A băga pe cineva în bucluc. A băga în încurcătură. A băga în datorii. ▭ Acuma căuta iară, în tot feliul, să-l bage în alt necaz și mai mare, că nu putea privi cu ochi buni starea cea fericită a băiatului. SBIERA, P. 77. Ea vrea să-l bage în ispită. ISPIRESCU, U. 97. Dragul meu tovarăș, la grea nevoie m-a băgat iar spînul. CREANGĂ, P. 234. ♦ Expr. A băga (pe cineva) la (o) idee = a face (pe cineva) să se teamă de ceva, a-i strecura în suflet teama și îngrijorarea de ceva. A băga (pe cineva) în boală (sau în boale sau în toate boalele) sau a(-i) băga (cuiva) boala în oase= a) a tulbura (pe cineva) sufletește, a-l face să-și piardă cumpătul, a-l impresiona puternic. Cînd [zîna] se uita la cineva, cu ochii ei ceia mari și negri ca murele, îl băga în boale. ISPIRESCU, L. 78. Mîndră, mîndruleana mea... Ochii tăi mă bagă-n boală. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 23; b) a umple (pe cineva) de spaimă, a îngrozi. (Refl., rar) Cum l-au zărit popa, s-au băgat în toate boalele și s-a temut să-i deschidă poarta. SBIERA, P. 11. A băga rufele în boală v. boală. A băga (pe cineva) în răcori (sau în toate răcorile), în sperieți (sau în toți sperieții) în groază (sau în toate grozile morții), în spaimă sau a-i băga (cuiva) frica sau fiori în oase sau a băga spaima în cineva = a umple (pe cineva) de spaimă, de groază, de frică; a speria, a îngrozi, a înfricoșa (pe cineva). Spaimă-n domni băga Chivără Roșie. BENIUC, V. 153. Pe copii îi bagă-n sperieți. PAS, L. I 18. De ce a băgat el în răcori, gîndești, pe toți împărații și pe papa de la Roma? CARAGIALE, O. I 91. Se năpusti asupra ei un lup, cu niște ochi turbați și zgîiți, de băga fiori în oase. ISPIRESCU, L. 17. A băga cuiva (de) vină = a acuza, a învinui, a învinovăți pe cineva. Nimănui vină nu-i bag, Fără prostului de cap. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 180. ◊ Refl. Du-te, Alisandre, nu mai sta, că de ce stați de-aia vă băgați în primejdie. DUMITRIU, B. F. 135. 7. Tranz. (În expr.) A băga în seamă (pe cineva sau ceva) sau (învechit și popular) a băga seamă cuiva (sau de ori la ceva sau cineva) = a observa, a da atenție (cuiva sau unui lucru); a lua în seamă (ceva sau pe cineva); p. ext. a cinsti, a stima. [Zgripsorul] a trecut fîlfîind spre cuibul său fără a mă băga în samă. SADOVEANU, N. F. 47. O învăță tot ce trebuia să știe... ca să nu fie urîtă și nebăgată în seamă de ceilalți fii de împărați. ISPIRESCU, L. 13. Și mai fost-au chemați încă: crai, crăiese și-mpărați, oameni în samă băgați. CREANGĂ, P. 279. De mă-sa s-apropia, Nimeni seamă nu-i băga. TEODORESCU, P. P. 525. De lacrămi n-aș băga seamă, Că le șterg cu-a mea năframă, Dar mi-i milă de obraz, Că rămîne fript și ars. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 101. A băga de seamă sau (rar) a băga seamă că... = a lua seama, a avea grijă (de ceva), a fi atent (la ceva), a remarca, a observa (ceva). Abia tîrziu am băgat de seamă neclintirea plutelor mele. SADOVEANU, N. F. 66. El, supărat, plecă înainte, fără a băga de seamă că barba și părul îi albise. ISPIRESCU, L. 9. Cît pentru străinul brunet, el părea că nu bagă seamă că e lîngă o frumuseță și nu se uita. NEGRUZZI, S. I 37. (Absol.) Bagă de seamă, nu-l scăpa pe jos. DUMITRIU, B. F. 132. Trebuie să băgăm bine de seamă, căci dușmanul are o mie de mijloace... CAMILAR, TEM. 57. (Cum) bag seamă (sau seama) = după cît mi se pare, pare-mi-se, pasămite. Bag seamă, căpitanul a isprăvit repertorul. VLAHUȚĂ, la TDRG. Frunză verde și iar verde, Ce mi-i dor nu se mai vede, Nu se vede, nu s-aude, – Bag seamă n-are de unde; Că s-au tare depărtat Și de mine ș-a uitat. HODOȘ, P. P. 85.

CERCETA, cercetez, vb. I. Tranz. 1. A examina cu atenție; a observa, a controla. Începea goana pe scară, cîte două și trei trepte deodată, cu vreo două opriri la vreo două grilajuri de fier, unde controlorii vă cercetau biletele. PAS, Z. I 188. Un om, c-un ciocan de fier într-o mînă și c-o cheie pentru mutelci în alta, s-apropie de gară, cer cetind cu de-amănuntul închegătura liniei. SP. POPESCU, M. G. 28. Le cercetează [rozele] tremurind Nedumerită, mititica, De ce s-au stins așa curînd?- Nu le făcuse doar nimica. IOSIF, PATR. 43. Fata împăratului, după ce se uită și cercetă mai toate armele, își alese o sabie cam ruginită. ISPIRESCU, L. 21. Dă-l încoace, fătul meu, Ca să-l cercetez și eu, Și să-ți spun adevărat Dac-ai fost tu înșelat. ALECSANDRI, P. P. 137. ◊ Refl. reciproc. Prin spiralele fumului se mai cercetau încă, încercînd flecare să descifreze în trăsăturile celuilalt. C. PETRESCU, A. 281. 2. A face cercetări; a studia, a medita, a consulta. Geologia pătrunde mai adînc în structura scoarței, cercetează cauzele care au produs schimbările ei. GEOLOGIA 6. Romînul... cercetînd originea și limba lui, se văzu că e roman. NEGRUZZI, S. I 202. 3. A căuta. Cercetîndu-l de-amărunțelul, au aflat floarea în tureatca ciubotei. SBIERA, P. 101. Venea încet-încet, De la Dunăre-n Șiret, Vadurile străbătînd, Malurile cercetînd, De-un Vulcan, de-un căpitan, Dușmanul lui Soliman. ALECSANDRI, P. P. 134. 3. A căuta să afli; a se informa, a iscodi. V. cerca (II). Un gînd îndrăzneț își pusă în minte: Singur cu capul să cerceteze Starea taberii turcești. BUDAI-DELEANU, Ț. 244. ◊ Absol. El întrebă cine are o slugă cu un chip așa de neplăcut și toți magnații, după ce cercetară și cîntară, îi răspunseră că un asemenea om nu se află în armie. BĂLCESCU, O. II 258. Pricina însuți o vezi... și încă mai cercetezi? NEGRUZZI, S. I 119. ◊ Intranz. (Uneori construit cu prep. «de» sau «despre») Cerceta el despre acest Gerion și afla că șade într-o țară spre soare-apune. ISPIRESCU, U. 55. Numai prin satul lui n-a cercetat despre fata cea frumoasă. ȘEZ. V 67. 5. A întreba, a chestiona. Cum se poate... să stea omul trei zile la poarta mea, și să nu meargă nimeni să-l cerceteze? ISPIRESCU, L. 44 ♦ (Jur.) A face cercetări, investigații, a ancheta. Procurorul cercetează cazul la fața locului. 6. (Învechit și popular) A vizita. Uncheșul Haralambie... venea la tîrg... ca să mă cerceteze cum își cerceta bărbăcuții de la turma lui de oi. SADOVEANU, N. F. 6. Ia vezi cum te iubesc eu, că tot des te cercetez! PANN, P. V. III 4. ◊ Absol. Rărișor să cercetezi Și mai puțintel să șezi. PANN, P. V. III 4.

MULȚUMITĂ, (rar) mulțumite, s. f. (Și în forma regională mulțămită) 1. Recunoștință; recompensă, răsplată; cuvinte prin care se exprimă recunoștința. Abia își isprăvise mulțumită, și alți creștini din sat sosiră la el. GALACTION, O. I 255. La gît purta o salbă de galbeni, pe care a dat-o fetei ca mulțămită, pentru că a căutat-o la boală. CREANGĂ, P. 291. Auzit-ai mulțumite, Mulțumite-mbobocite, Bodaproste înflorite. PĂSCULESCU, L. P. 8. ♦ (Cu valoare de prepoziție, urmat de un dativ) Datorită (unei persoane sau unui lucru). Mulțumită domnului, părinții noștri aveau de unde; căci sărăcia nu se oploșise încă la ușa lor. CREANGĂ, A. 103. 2. Mulțumire (2). Oamenii ce iubesc noul vor ceti cu mulțămită, Căci de-i și gol adevărul la-nțelepți tot e plăcut. NEGRUZZI, S. II 290. – Variantă: (regional) mulțămită s. f.

BATÎR adv. și conj. 1. Conj. (Criș., Trans. SV, Trans. N) Deși, cu toate că, măcar că. Și încă totuși ține direptatea și credința sa, batîr am lăsat eu pre el dosadă și ispită. C 1692, 523r. Lacrima batîr mă unse, Pin inimă cît mă punse. CÎNTECE, 2v. Batăr dracu razime-și, Cu noi gardu îngrădească-și, Eu nici pic nu-mi bănuiesc, Numai să beau pînă trăiesc. OG, 387; cf. MOL. 1695, 90r. 2. Adv. (Ban., Criș., Trans. SV, Trans. N) Măcar, barem, cel puțin, chiar. Betĕr. Sanè. AC, 330. Mi-o fost asta-nvățătură Însemnat cu crestătură, Batîr plăcem la făptură. CÎNTECE, 1v; cf. VISKI, apud TEW; PSALTIRE SEC. XVII, apud TEW. ◊ Adv. comp. Batîr cît = oricît. Piatra ce să cheamă adamant batîr cît o are zdrobi cu fierul, tot nu să zdrobeaște. C 1729, 88r. ◊ Loc. conj. Batîr că = deși, cu toate că, măcar că. Batîr că oaminii cei buni au fapte bune și credință bună, încă lasă Dumnăzău ceva zbiciu pre ei. C 1692, 520r. Batîr că sînt supărată Și ghie lume lepădată, În ispită re băgată, Caută să răbd că-s certată. CÎNTECE, 2r; cf. N TEST. (1648); MOL. 1695, 37v; CÎNTECE, 2v. Batîr … să = chiar dacă. Batîr ceastă lume s-ară fi toată draci …, dereptu însă să nu ne teamem. MISC. SEC. XVII, 109v. Etimologie: magh. bátor. Cf. acar. adverb conjuncție

BA adv. Nu; proverb: lupul părul își schimbă, dar năravul ~ 2 În contraziceri: a) Cînd se afirmă ceea ce neagă altul: N’am putut să mă duc. – Ba ai putut, dar n’ai vrut; contrazicerea în cazul acesta se exprimă mai adesea eliptic prin ~ da: N’ai fost unde te-am trimis. – Ba da! b) Cînd se neagă ceea ce afirmă altul: A plecat de mult. – Ba n’a plecat de loc; în cazul acesta, contrazicerea se exprimă mai adesea eliptic prin ~ nu: Ai greșit și de astădată. – Ba nu! c) Rectificînd spusele altuia sau adăugînd ceva la cele spuse de altul: Erau numai șase. – Ba șapte. d) Replicînd ironic cuiva: Nu mai citești nimic de la o vreme încoace. – Ba am să mă fac dobă de carte. e) Cînd se împotrivește cineva: Să nu pleci de acasă. – Ba am să plec 3 După întrebările pozitive care cer neapărat un răspuns negativ: Te-am silit vre-odată să te duci pe la el? – Ba nu m’ai silit niciodată; sau, elipt.: Eu te-am învățat să-i vorbești așa? – Ba nu! După întrebările negative care cer neapărat un răspuns afirmativ, se răspunde cu ba (da)...: Nu ți-am plătit toată datoria? – Ba mi-ai plătit-o; sau, elipt.: Oare nu l-ai găsit acasă? – Ba da! 4 În anumite expresiuni: ~ zău, urmat de o propozițiune afirmativă sau negativă, cînd voim să întărim și mai mult cele ce urmează, cînd voim să se dea mai multă crezare spuselor noastre: Dac’am rămînea astă-noapte acolo sus...? – Ba zău, răspunse călăuzul... ți-ar trece prin minte să faci una ca asta? (GN.); ~ nu, zău... (în propozițiunile interogative), să fie adevărat oare? vorbești serios? ~ nu, zău, nu vrei să rămîi? (D.-ZAMF.); ~ să mai..., camai ~ să..., nici (ca)mai ~ să... (în legătură cu subjonctivul), de loc, nici de cum: a doua zi Nică Oșlobanu ca mai ~ să dee pe la școală (CRG.); ~... și, ~ încă, ~ chiar, mai mult decît atît, afară de aceasta: a pierdut toți banii jucînd, ~ încă a rămas și dator; iron.: ~ aia-i vorbă! sau Mold. ~ că chiar, vorbă să fie! ai nimerit-o și tu! ~ bine că nu! mai e vorbă! auzi întrebare! nici că se poate altfel! 5 Repetat, ba... ba..., cînd... cînd..., uneori... alte-ori...: ~ uneori porumbul se tăciuna, ~ lăcuste, ~ potop, ~ toate relele numai pe capul lui cădeau (ISP.); și tot vorbind așa, ~ una, ~ alta, au ieșit afară din oraș (VLAH.) ; 👉 AZI [blg.].

ZI (pl. zile) sf. 1 Spațiul de timp de cînd răsare soarele pînă apune (în opoziție cu „noaptea”): și zise Dumnezeu: fie făpturi luminoase în tăria ceriului, și desparță dzua și noaptea (PAL.); Ziua scade, noaptea crește Și frunzișul mi-l rărește (EMIN.); zilele de vară sînt mai lungi decît cele de iarnă; a ținut veselia trei zile și trei nopți și mai ține și astăzi, dacă nu cumva s’a fi sfîrșit (CRG.); ~ și noapte nu înceta tunurile Turcului cum și a Neamțului din cetate (MUST.); a face noaptea ~ și ziua noapte 👉 NOAPTE1; toată ziua, cît ține ziua, de dimineață pînă seara; 👉 TOT1 I. 2; în toate zilele; în fie-care ~; nu era ~ de la Dumnezeu, nu trecea o zi: nu era zi de la Dumnezeu fără d’a înregistra evenimente de acelea care emoționau (I.-GH.); (haină) de toate zilele, care se poartă în fiecare zi; cît toate zilele (de mare), foarte mare: biata femeie făcu niște ochi mari cît toate zilele (DLVR.); minciună cît toate zilele de mare (PANN) 2 Acest spațiu de timp cu privire la starea atmosferei, la temperatură: ~ senină, noroasă, ploioasă, frumoasă, urîtă, caldă, rece 3 Spațiul de timp cît ține ziua și noaptea și în care interval pămîntul își îndeplinește rotațiunea în jurul său: anul are 365 de zile; unele luni au cîte 31 de zile; cheile acestea sînt de la palatele noastre care sînt atît de multe, cîte zile-s într’un an (RET.); un an de zile, un an deplin, încheiat, întreg, zi cu zi, fără întrerupere: drumeața, pornind, a mers iar un an de zile tot prin locuri sălbatice și necunoscute (CRG.); ani de zile, ani mulți: au trecut ani de zile pe cari i-am trăit căutîndu-mi prin Moldova de treburi (SLV.) 4 💫 Zi solară, spațiul de timp între două treceri consecutive ale soarelui la meridian, variabilă în cursul anului; zi astronomică, zi solară mijlocie, măsurată cu începere de la amiazi; zi civilă, zi solară mijlocie, măsurată de la miezul nopții; ~ siderală 👉 SIDERAL 5 Însoțit de un adjectiv calificativ: zile amare, negre, fripte, traiu nesuferit, plin de necazuri, viață amară; (P): a strînge bani albi pentru zile negre 👉 BAN17; ~ albă, bună, zi fericită, liniștită: copiii... nu mai aveau ~ albă, căci ea se ținea mereu de cîra lor (ISP.); pl. tot zile albe duc (DLVR.); De cînd maica m’a făcut, Zile bune n’am avut (IK.-BRS.); 👉 DIMINEAȚĂ I.; bună ziua! formulă de salutare, întrebuințată de cel ce vine într’un loc sau se întîlnește cu cineva; ziua bună! formulă de salutare la plecare; a-și lua ziua bună, a-și lua rămas bun: își luară ziua bună unul de la altul cu lacrimile în ochi și se despărțiră (ISP.); ~ mare, zi însemnată, memorabilă: niște zile mari ca aceste le așteaptă și ei cu mare bucurie tot anul (CRG.) 6 Însoțit de un alt determinativ care precizează mai de aproape situația, destinația sau însemnătatea zilei; ziua de astăzi, a) azi, ziua în care ne aflăm, ziua de față; b) timpul de față, vremea în care trăim: într’această ~ de astăzi, fiind supărați și usteniți de truda postului, aflăm sfînta și cinstita cruce la mijlocul sfîntului post (VARL.); au rămas izbînda la Turci, luînd Țarigradul... de-l stăpînesc Turcii pînă în zioa de astăzi (GR.-UR.); n’am să uit ziua de ieri; F: a căuta ziua de ieri 👉 IERI; cine știe ce ne mai aduce ziua de mîine; nu mai ajungeți să vedeți ziua de mine (CRG.); ziua de apoi 👉 APOI I. 3; – ~ de tîrg; ~ de judecată; ~ de lucru; ~ de sărbătoare; – ~ de post; ~ de sec; ~ de dulce; în spec. la designarea unor zile din calendar sau de sărbătoare: ziua de 24 Ianuarie e o zi însemnată în istoria noastră; zilele Babei 👉 BABĂ8; l-au îmbrăcat cu căftan de domnie în ziua de Crăciun (MUST.); dacă ninge ori e moleșiniță în ziua de sf. Vasile, va fi îmbelșugat tot anul (GOR.); cum va fi în ziua de Florii, așa va fi în ziua de Paști (GOR.); 👉 CRUCE5, LUP2, URS2; – zi aniversară: a-și serba ziua nașterii, nunții; ziua numelui, mai adesea, fără atribut, ziua: m’a felicitat de ziua mea 7 În legătură cu un numeral: Căci Dumnezeu poruncește șase zile să muncești Ș’a șaptea zi, Dumineca, din lucru să contenești (PANN); în spec. pentru a indica o dată: Constantin Beizadea... au intrat în Iași în anul 7248, Septemvrie în două zile, într’o Duminecă (NEC.); zi ’ntîiu, †zi întîiu, ‡zi deutîiu, prima zi a lunii: la zi ’ntîiu de Aprilie este un fel de datorie, pentru cine ține la tradițiuni, să mință și să mistifice (CAR.); Constantin-Vodă... purces-au în zi întîiu a lui August și au mers la Țarigrad cu cinste (NEC.); apărînd cetatea de năvala Turcului din 5 zile a lui Iulie pînă în zi întîiu a lui Septemvrie (MUST.); în zi dentîiu al zece luniei iviră-se vîrhurele munților (PAL.) 8 După prepoziții. Zi cu zi, o zi după alta, în fie-care zi: văzînd-o ~ cu ~, a ajuns s’o placă... și a cerut-o în căsătorie (CAR.); Turcul, dibaciu, putea ști... ~ cu ~ starea în care se aflau negocierile dintre trimisul rus și ministrul Porții (I.-GH.); ‡cu ~ cu noapte, zi și noapte: zis-au Domnul Tătarilor... să stee cu ~ cu noapte cu ai săi slujitori să iee mănăstirea (LET.); (lucrător) cu ziua, plătit pentru fie-care zi de lucru, pentru zilele în care lucrează; cu zilele, trec multe zile la mijloc: începu a săgeta la căprioare și... de multe ori nu venea cu zilele p’acasă (ISP.); nu vine pe la noi cu zilele (PAMF.); – ‡de ~ de noapte, zi și noapte: un patriarh... venise cu Grigorie-Vodă aice în Iași și au stătut de ~ de noapte cu rugăminte (NEC.); – din ~ în zi, cu timpul, din ce în ce mai mult: așa și cinstea, den ~ în zi micșurîndu-i-se, de inimă rea puțin de n’au murit (GR.-UR.); din ~ în ~ ieșeau tot mai învederat la iveală deosebirile de temperament dintre noi (SLV.); – într’ o ~, într’una din zile, într’o bună zi, odată, la un moment dat; i-am tras într’ o ~ o bleandă, pentru că nu-mi da pace să prind muște (CRG.); într’una din zile... toți zeii... fură poftiți la nunta unui zeu mai mic (ISP.); – la ~, la curent: fără dînsul, lucrările cancelariei n’ar fi putut fi la ~ (BR.-VN.); – pe ~, pentru o zi; în cursul unei zile: e plătit cu două sute de lei pe ~; au pus Domn pre un om prost, anume Antoni, și-i da nafaca pe ~ cîte zece costande (MUST.); fac drumul acesta de patru ori pe ~; pe ~ ce merge, cu cît trec zilele, cu cît trece vremea, din ce în ce: pe ~ ce merge se face mai voinic; – peste ~, în timpul zilei 9 Sumă ce se plătește pentru o zi (de lucru, ca leafă, ca dobîndă, etc.): îmi datorește încă 15 zile 10 Drumul cît se poate face într’o zi cu picioarele: răcni leul, nenișorule, de se cutremurară toate prejmetele... și de se auzi cale de nu știu cîte zile (ISP.) 11 Dată: scrisoarea e fără ~ 12 Termen, soroc: a fixa o ~; îți dau banii, dar să mi-i plătești la ~ 13 Moda zilei, moda de acum, moda curentă; oamenii zilei, oamenii de care se ocupă, de care vorbește, pe care-i cinstește lumea în timpul de față; ordinea zilei 👉 ORDINE8 14 A ținea zile, a-și impune anumite zile de post: Măicuță... Să ții zile pentru mine, Ca să fiu în sat cu tine (IK.-BRS.) 15 A vedea ziua (după fr. voir le jour), a se naște: iacă epoca în care Ioan Cîmpineanu a văzut ziua (I.-GH.) 16 Lumina zilei (după fr. le jour): Pe bănci de lemn, în scunda tavernă mohorîtă, Unde pătrunde ziua printre ferești murdare (EMIN.) 17 pl. Viață: merg eu să cerc a face pace cu el, că, de ne spune la înălțatul împărat, e vai și amar de zilele noastre (RET.); cine dă acul cu ața într’însul își dă zilele (GOR.); cît de frumoasă e lumea, și ce bine e să-ți trâești zilele în mijlocul ei! (SLV.); el nu-și primejduește zilele, pînă cînd nu vede cîtuși de puțină nădejde de izbîndă (ODOB.); acești oameni, mulțămiți că și-au scăpat zilele, se deprinseseră cu ideea că n’o să mai găsească în urmă decît cenușă (NEGR.); a avea zile, a-i fi scris să mai trăească, a nu-i fi dat să moară: leatopisețul întreg să aștepți de la noi, de vom avea zile (M.-COST.); am avut zile și am scăpat (GN.); n’am omorît eu pe tata și pe mama, ci au murit că n’au avut zile (PANN); a-și ținea zilele, a-și întreține viața, a se hrăni: munca lui d’abia aducea cu ce bruma să-și ție zilele (ISP.); numai cu aceste alunele și bubuiețe și-a ținut ea zilele (SB.); a-și urî zilele, a nu mai vrea să trăească, a i se urî cu viața, a se sătura de viață: multă minte îți mai trebue, zise un străjeriu bătrîn; se vede că ți-ai urît zilele! (CRG.); – Ⓟ n’ar mai ajunge cu zile! întrebuințat ca blestem: mai anțărț mi-au venit, n’ar mai ajunge cu zile, niște tîlhari de Lipoveni (GRIG.); a muri cu zile, a muri din vina celor ce l-au îngrijit la boală, a muri înainte de vreme; a scăpa cu zile, a scăpa cu viață: de bună samă că dacă s’a duce acolo, nu scapă cu zile (VAS.); ‡a se ținea cu zile, a socoti că va mai trăi: toți se spăimîntară, că-i duc să-i omoare, și nici unul nu se mai ținea cu zile, ce toți aștepta din ceas în ceas ce urgie le-ar veni asupră (MUST.); a i se urî cu zilele, a se sătura de viață, a nu mai vrea să trăească: lasă-ne în pace, dacă nu ți s’a urît cu zilele (VLAH.); ‡cu zilele amînă 👉 AMÎNĂ1 18 pl. Vremuri: Duca-Vodă... slujind și în zilele altor Domni la curte, l-au boierit (MUST.); le au spart de atunce cuibul lor de la praguri, unde le era lăcașul lor din zile bătîtne (N.-COST.) 19 pl. Ani: Iară noi? noi epigonii? Simțiri reci, bârfe sdrobite. Mici de zile, mari de patimi... (EMIN.); și fură zilele lu Adam deacă născu Sit 8 sute de ani (PAL.), moșul, încărcat de zile cum era, ...îmi arătă drumul pe unde să ies acasă (ISP.) 20 ZIUĂ, timpul cît luminează soarele: și despărți Domnedzeu lumina de la întunerec, și chemă lumina dzio și întunerecul noapte (PAL.); a se face, a se lumina de ziuă, a începe să se lumineze, a se ivi zorile: nu se luminase bine de ziuă și împăratul era în grădină ca să vază merele cele aurite (ISP.); cum se făcu ziuă, culese cîteva mere, le puse pe o tipsie de aur și le duse de le înfățișă tatălui său (ISP.); 👉 ORB l. 1; a se crăpa de ziuă 👉 CRĂPA3; a se omizi de ziuă 👉 OMIZI; în faptul zilei 👉 FAPT2 I. 6; zori de ziuă 👉 ZORI31; despre ziuă, spre ziuă, aproape de a se lumina de zi; șezi aici pînă despre ziuă, că am să vin atunci tot eu să te ieu (CRG.); despre ziuă cînd somnul e mai dulce auzi un fîlfîit ca un stol de păsări că se apropia (ISP.): fata Împăratului... s’a sculat peste noapte, cam spre ziuă, cînd somnul este mai dulce (ISP.); pînă în ziuă, a) pînă a se lumina de zi; era încă mult pînă în ziuă, cînd ajunseră la curtea împăratului (RET.); b) dis-de-dimineață: cînd au ieșit din Botoșeni, pînă în ziuă, fiind negură, s’au rătăcit un cămăraș a lui (MUST.); pînă la ziuă, pînă a se lumina de zi: a dormit tun pînă la ziuă, parcă ar fi făcut un ziafet (CAR.); au dat în trîmbiță și în dobe sămn oștilor sale, cînd era trei ceasuri pînă la ziuă (MUST.); e ziua albă, s’a luminat bine de zi: era ziua albă, cînd ajunse la ei, dar ei dormeau încă, că vara-s nopțile scurte (RET.); e ziua mare, e în plină zi, e lumină de-a binele: și cum n’aveau să vadă, dacă era ziua mare și vreme de primăvară (VAS.) 21 De ună zi(le) 👉 DEUNĂZI. II. ZIUA adv. În timpul zilei: petrece cu porțile și cu ușile deschise ziua și noaptea fără zăvoare la uși și la ferestre (I.-GH.); ziua ca ziua, mă mai iau cu caprele, dar noaptea toate stihiile năpădesc pe mine (ALECS.); ziua mare, ziua nămiaza mare, ❍ziua miază mare, ‡ziua amiazăzi mare, în toiul zilei, în plină zi: începuse ziua mare pe uliță a prăda (LET.); da bine, boierule, în cuprinsul dumitale se poate ca ziua nămiaza mare să ne calce hoții (ISP.); mă furișez din casă și mă duc, ziua miaza mare, la moș Vasile (CRG.); o trimetea cu careta domnească... ziua amiazăzi mare pe uliță, Ia feredeu (NEC.) [lat. dīes].

VINDE, vând, vb. III. Tranz. 1. A ceda unui cumpărător dreptul de proprietate asupra unui bun, în schimbul unei sume de bani. ◊ Expr. A vinde pielea ursului din pădure (sau peștele din baltă) = a promite un lucru pe care nu-l ai; a face planuri în legătură cu un lucru pe care nu-l posezi încă, care este nesigur. A-și vinde (și) pielea sau cămașa (de pe sine) = a vinde sau a ceda, din pricina unei nevoi mari, tot ce posedă. A-și vinde scump viața (sau pielea) = a se apăra cu îndârjire, cauzând pierderi mari dușmanului (înainte de a muri sau de a fi prins). Cum (sau așa) am cumpărat-o, așa o vând = o spun așa cum am auzit-o (fără să-mi iau răspunderea autenticității). (Refl. pas.) Cum (sau cu cât) se vinde? = ce preț are? cu cât de plătește? ♦ A scoate un bun la licitație (pentru neplata datoriilor). ♦ A oferi spre vânzare; a face comerț. ♦ Refl. pas. (Despre mărfuri) A găsi cumpărători, a avea căutare. ♦ Fig. A face compromisuri morale în schimbul unor avantaje materiale. ♦ Tranz. și refl. Fig. A (se) prostitua. 2. A trăda sau a denunța, a pârî (pentru bani sau pentru un interes material). [Prez. ind. și: (reg.) vânz] – Lat. vendere.

refren, secțiune muzicală cu funcție tematică ce constituie punctul de plecare și de încheiere a unei forme* bazate pe principiul alternanței (înțelegem prin punct de plecare ideea sau nucleul care generează muzica și implicit forma respectivă, nu neapărat prima secțiune a unei lucrări muzicale). Desigur, definiția nu cuprinde toate aspectele problemei dat fiind faptul că r. a apărut în foarte multe ipostaze, unele dovedindu-se excepții de la regulă. Astfel r. este atestat încă din cele mai vechi timpuri, martor rămânând folclorul* ancestral, în care aspectul îi este de formulă (1). Prezent în cântecele tuturor popoarelor, se pare că s-a născut din cântarea alternativă, responsorială* între un solist* și cor* (care susținea o replică, un scurt comentariu etc.). Alte teorii susțin originea lui din cântecul de joc* ceea ce ar reclama o desprindere a ideii de r. de textul cântat. În fine, există și teorii care încearcă explicația originii din alte surse, cum ar fi cântecul de muncă, executat în grup (mișcarea ce trebuie efectuată simultan de toți lucrătorii), sau apariția r. dintr-un imbold poetic de bază în jurul căruia „se improvizează” și la care se revine în mod obligatoriu. Această ultimă concepție este prezentă, după unii teoreticieni, încă din antic. Cultivarea r. revelă un procedeu de adâncire a expresivității, a unei anumite idei, stări sau efect artistic (a se vedea imnurile (1) din literatura vechilor greci, precum și condacul* biz.). ♦ Muzica medievală europ. preia concepția din antic. punând totodată, din ce în ce mai mult, accentul pe formă. Astfel r., pe lângă funcția ideatico-expresivă, constituie și un pretext în construcția formală. Cultivarea r., în special în genurile de dans* (cum ar fi forma de rondeau*), dar și în cele vocale a dat naștere unor forme muzicale din ce în ce mai complexe. Găsim r. la începuturile epocii medievale în muzica trubadurilor* de la care ne-au rămas rondo-urile ca forme strofice cu r. (rondeau, rondellus, rotundellus, cantilena, cantilena rotunda). O formă apropiată de principiul succesiunii dintre cuplet* și r., care va deveni forma clasică de bază a rondo*-ului, era, într-o perioadă mai târzie, alternanța dintre comentariul instr., ce purta denumirea de ritornel [v. ritornelă (2)] și părțile vocale. În cazul pieselor de dans, principiul repetiției genera două modalități fundamentale de dispunere a părților: alternanța și repriza*. Relația muzică-text devine tot mai puternică. Succesiunea între cuplet și r. se reduce la început la schema: solo-cor (carol*, estampida*, lai* etc.). În unele dansuri fenomenul de repriză era uneori confundat cu ideea de r. [ballata – v. baladă (I, 1, 2), vireleai*, rondeau etc.]. Forma acestor dansuri era legată implicit de ceea ce oferea textul. ♦ Barocul* aduce o limpezire în sensul utilizării principiului alternanței, în care r. joacă rolul principal. Prototipul este rondoul* parizian al lui Fr. Couperin „cel Mare” (Le Grand). De asemenea, lucrările pentru clavecin* ale lui Louis Couperin continuă același principiu deși formele utilizate nu poartă denumirea de rondeau ci de cioconă*, passacaglie* sau courante*. R. lui L. Couperin păstrează, în majoritatea aparițiilor, caracterul de dans, periodicitate și simetria*. Dezvoltările și comentariile variaționale ale cupletelor conduc, în schimb, la legătura dintre formele cu r. și principiul variației (1). Se conturează astfel ideea de variațiuni (2) în jurul r. care rămâne cu funcție tematică de bază. Se cristalizează totodată una din caracteristicile spiritului vremii: monotematismul* (promovat și de J.B. Lully, J. Ph. Rameau etc.). De ex., rondoul monotematic baroc cu patru episoade (A B A C A D A E A) rămâne un pilon principal în dezvoltările ulterioare pe care J.S. Bach, G. Fr. Händel și alții, apoi clasicii sau romanticii, iar în sec. nostru neoclasicii le vor ridica pe adevărate culmi. Importantă, în tot acest periplu al r., de la forma primară a simplei alternanțe până la cele mai complexe construcții romantice și neoromantice de tipul rondo-sonată (de exemplu: ABAC/dezv./ABA) care reclamă îmbinarea de forme, rămâne funcția primordială pe care o joacă r., indiferent de contextul apariției. ♦ (în folc. rom.) Fragment poetic și melodic, care amplifică forma unor genuri. După Brăiloiu sunt mai multe categorii de r.: pseudo- r. (care nu are loc fix în melodie și înlocuiește unul sau mai multe rânduri melodice); r. propriu-zis, regulat (cu loc fix în melodie, având o structură binară și o dimensiune egală sau inegală cu versul) și neregulat (dimensiune identică sau diferită de aceea a versului, loc fix, dar structură diferită de structura versului – grupe binare și ternare* sau numai ternare). R. se întâlnește aproape în toate genurile: mai rar în balade (IV) și în doine* (cu excepția unor tipuri din Transilvania nordică). Textul r. diferă după gen (în unele genuri este asociat cu textul poemului, în altele este independent). Melodia r. este diferită de restul piesei, înrudită cu vreun rând melodic sau chiar identică. În unele genuri are funcție de invocație (în unele colinde*, bocete*, cântece de seceră, de nuntă), în alte constructiv-estetică: de amplificare, a perioadei* muzicale, de contrast, de adâncire a conținutului muzical, sau de cadențare (impune un alt raport cadențial sau revenirea la sistemul cadențial tradițional). Un loc aparte îl au r. versificate (sau strofice) care se deosebesc de celelalte r. prin: dimensiune (ajung până la 32 silabe), loc final, structură identică cu a versului sau diferă (conținutul poetic se modifică de la o strofă melodică la alta, după sensul acestora). Bogăția și diversitatea r. reprezintă geniul creator al poporului și atitudinea intens activă a interpreților. Unele r. sunt acceptate de colectivitate și devin permanente, altele, dimpotrivă sunt refuzate și rămân numai în repertoriul câtorva interpreți, ceea ce se observă îndeosebi în cântecul liric [v. cântec (I) propriu-zis], cel mai apropiat de viața zilnică și cel mai maleabil.

VINDE, vând, vb. III. Tranz. 1. A ceda unui cumpărător dreptul de proprietate asupra unui bun, în schimbul unei sume de bani. ◊ Expr. A vinde pielea ursului din pădure (sau peștele din haltă) = a promite un lucru pe care nu-l ai; a face planuri în legătură cu un lucru pe care nu-l posezi încă, care este nesigur. A-și vinde (și) pielea sau cămașa (de pe sine) = a vinde sau a ceda, din cauza unei nevoi mari, tot ce posedă. A-și vinde scump viața (sau pielea) = a se apăra cu îndârjire, cauzând pierderi mari dușmanului (înainte de a muri sau de a fi prins). Cum (sau așa) am cumpărat-o, așa o vând = o spun așa cum am auzit-o (fără să-mi iau răspunderea autenticității). (Refl. pas.) Cum (sau cu cât) se vinde? = ce preț are? cu cât se plătește? ♦ A scoate un bun la licitație (pentru neplata datoriilor). ♦ A oferi spre vânzare; a face comerț. ♦ Refl. pas. (Despre mărfuri) A găsi cumpărători, a avea căutare. ♦ Fig. A face compromisuri morale în schimbul unor avantaje materiale. ♦ Tranz. și refl. Fig. A (se) prostitua. 2. A trăda sau a denunța, a pârî (pentru bani sau pentru un interes material). [Prez. ind. și: (reg.) vânz] – Lat. vendere.

HARAM, (1) haramuri, s. n. (Mai ales în Mold.) 1. Termen depreciativ pentru un animal (rău, prost); mîrțoagă, gloabă. Poate ai vite stricătoare, că livada ta cu păpușoi e plină de niște haramuri. SBIERA, P. 269. În oaste am fost numai de zbucium: hăis haram, cea haram! CREANGĂ, P. 320. Haramu-i cu nărav, Pe toți mereu trîntește. ALECSANDRI, T. II 97. ◊ (Cu sens colectiv) Nu mai duce după tine atîta haram de cîne. RETEGANUL, P. III 40. 2. Pradă, jaf. Conacul propriu-zis încă n-a fost atins, dar încolo e haram și oamenii cară fără sfială cu sacii și cu tîrnele porumb, fasole, grîu, ce se găsește. REBREANU, R. II 149. ◊ De haram = a) (loc. adj. și adv.) (lăsat) la voia întîmplării, fără stăpîn, bun de jefuit, de prădat. Poftiți ca la dumneavoastră, că averea mea-i de haram. DAVIDOGLU, O. 67. El a rămas acasă, ce-o fi să fie, căci nu s-a îndurat să-și lase averea de haram. REBREANU, P. S. 135; b) (loc. adv.) de pomană, degeaba; pe nedrept, prin jaf. Vreai să dau de haram și ce bruma am putut să sui în car? GALACTION, O. I 279. Răzășia mea care mi-ai mîncat-o de haram cu cărți minciunoase, cu plastografii. ALECSANDRI, T. 1585. ◊ Expr. Haramul haram se face sau (de) haram vine, (de) haram se duce = lucrul cîștigat pe nedrept se pierde precum s-a dobîndit. Banii cîți cu nedreptate cîștigați carii i-am pus, După cum haram veniră, astfel și haram s-au dus. PANN, P. V. II 80. 3. (În expr.) A mînca haram = a vorbi fără rost, a spune vorbe de clacă. Măi tartorule, nu mînca haram și spune drept, tu ești Gerilă? CREANGĂ, P. 240. Nu ți-ai primit toată leafa?... – Mănînci haram, Ioane... N-am luat nici o leafă. ALECSANDRI, T. 1546. Haram că... = păcat că; degeaba... Haram că-i însurat! Văd că mănîncă tot ca un burlac. La TDRG. (În opoziție cu halal de...) Haram de... = vai de... Acum, că s-a înecat ăl mare, o să-i dea ăstuia mic cămașa înecatului, să-i poarte noroc. Haram de așa noroc. STANCU, D. 204. Haram de capul vostru; de n-aș fi eu aici, ați păți voi și mai rău decît așa. CREANGĂ, P. 310. Haram De-al tău suflet, motănime, nepostind postul cel mare. EMINESCU, N. 44.

MÎNDRI, mîndresc, vb. IV. Refl. 1. A fi mîndru; a se lăuda cu.., a se făli. De cînd eram încă mic, Doina știu și doina zic, Căci romînul, cît trăiește, Tot cu doina se mîndrește. NEGRUZZI, S. II 26. Toate armele și instrumentele de piatră aflate prin țări din vechime locuite și cu care se mîndresc muzeele Europei, la noi se găsesc în toate părțile. BOLLIAC, O. 292. Îi da postav albăstrel, Ca să se mîndrească-n el! ALECSANDRI, P. P. 176. 2. A se îngîmfa, a se fuduli; a fi plin de orgoliu. N-am fost eu încă destul de bun că te-am așteptat atîta vreme, și tu acuma te mîndrești și nici nu-mi răspunzi? SBIERA, P. 3. Ca păunul se mîndrește Și tot cu laude trăiește. PANN, P. V. I 162.

ROD, roade, s. n. 1. (Și în forma roadă; la sg. adesea cu sens colectiv) Nume generic dat produselor vegetale cultivate (în special fructului lor). V. bucate, recoltă. După zile și săptămini de muncă, vor urca la ei în podul bordeiului saci cu grîu, secară, tot felul de rod – totul cîștigat cu cele trei coase. CAMILAR, N. II 385. Într-o zi văzu că pomul înmugurește, înflorește, se scutură florile și roadele se arată. ISPIRESCU, L. 72. Multe flori sînt, dar puține Rod în lume o să poarte. EMINESCU, O. I 226. Omul neînvățat e ca un copac neîngrijit, care nici o roadă nu aduce. NEGRUZZI, S. I 8. ◊ (În contexte figurate) Deci trebuie să sameni și dumneata ca și alții, așteptînd roada cu răbdare. SADOVEANU, D. P. 19. Critici, voi, cu flori deșerte, Care roade n-ați adus – E ușor a scrie versuri Cînd nimic nu ai de spus. EMINESCU, O. I 227. ◊ Loc. adj. (Despre pomi) Cu rod = roditor, fructifer. Casele s-au încunjurat de umbrele pomilor cu rod. C. PETRESCU, S. 179. ◊ Compuse: rodul-pămîntului = plantă erbacee veninoasă, cu frunze mari, late și lucioase și după a cărei dezvoltare florală poporul apreciază recolta anului (Arum maculatum); piciorul-vițelului. Piciorul-vițelului ori rodul-pămîntului crește în locuri umede și umbrite, prin păduri. ȘEZ. XV 105; rod-de-zahăr = rodozahar. Într-o zi... îmi găsi pricină de la te mieri ce, de la un rod-de-zahăr care se zăhărise. GANE, N. II 164. 2. Fig. Efect (al unei acțiuni, al unei munci), urmare, produs, rezultat. Am un întreg proiect care ar da roade frumoase. C. PETRESCU, C. V. 110. Ei, mamă, să-mi încerc și eu norocul, că cercarea bună roade rele n-are. DELAVRANCEA, S. 22. ♦ Folos, avantaj. Al sudorilor streine rod, ei nu-l vor mai culege; Va fi mare tot romînul, țării lui folositor. ALEXANDRESCU, M. 23. 3. Prunc, copil, vlăstar, odraslă. Din dragostea mea cu împărăteasa n-a ieșit încă fecior. Ce să fac, o filozofilor... ca să am roadă? SADOVEANU, D. P. 9. Îi părea rău ca să-și părăsească soția și să se ducă în lume după cîștig, măcar că ea nu-l îmbucurase nici cu un rod. SBIERA, P. 225. Complimentele mele lui Burduf și nuntă veselă cu roadă. ALECSANDRI, S. 307. – Pl. și: (învechit și popular) roduri (NEGRUZZI, S. I 9, TEODORESCU, P. P. 173, ALECSANDRI, P. P. 246). – Variantă: roadă s. f..

TĂMBĂLĂU s. n. Zgomot, gălăgie, zarvă mare; p. ext. petrecere zgomotoasă (cu muzică și dans). Ar dormi ei dacă ar fi liniște deplină. Dar nu e, fiindcă dincolo nu s-a potolit tămbălăul. Încă se aud cîntece și rîsete. PAS, Z. III 251. Fusese tămbălău mare: masă, muzică, joc. BUJOR, S. 56. Se adunară la curtea împăratului toți împărații și domnii din împrejurimi cu împărătesele și doamnele și se făcu un tămbălău de se duse pomina. POPESCU, B. II 8. Steaguri, muzici, chiote, tămbălău, lucru mare, și lume, lume... de-ți venea amețeală, nu altceva. CARAGIALE, O. I 90.

VIE, vii, s. f. 1. Teren sădit cu viță; plantație de viță. Casa bătrînească cu toată pojijia ei, o vie cu livadă frumoasă, vite și multe păseri alcătuiau gospodăria babei. CREANGĂ, P. 3. Cîntă cucu-n deal la vie, Inima ca să-mi învie. BELDICEANU, P. 95. Nu mi-au venit încă buțile cu vin de la viile din jos. NEGRUZZI, S. I 82. 2. (Adesea în compusul: viță de vie) Viță (I 1). Vița de vie tot învie, Iară vița de boz, tot răgoz. CREANGĂ, P. 210. Să trăiască moș Noe, cel care-o discoperit via! ALECSANDRI, T. 843. Bine-a zis frunza de vie Că dragostea nu-i moșie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 219.

neînceput, ~ă a [At: BUDAI-DELEANU, LEX. / V: (pop) nen~ / Pl: ~uți, ~e / E: ne- + început] 1 Care nu este încă început. 2 Care nu este încă folosit. 3 (Mtp; îs) Apă ~ă Apă căreia i se atribuie puteri miraculoase, scoasă în zorii zilei dintr-o fântână sau dintr-un izvor, înaintea tuturor celor care folosesc fântâna sau izvorul.

Gheorghe
Gheórghe este unul dintre cele mai răspîndite și frecvente prenume masculine, nu numai la români, ci și la celelalte popoare ale continentului. Stabilirea originii și semnificației acestui nume favorit, precizarea direcțiilor, căilor și etapelor istorice de răspîndire la diferite popoare, cunoașterea modificărilor și deci a formelor sub care circulă în diverse limbi, înțelegerea exactă a cauzelor și condițiilor răspîndirii și frecvenței lui Gheorghe îl vor ajuta pe cititor nu numai să-și satisfacă curiozitatea cu privire la numele în discuție ci chiar să-și formeze o imagine de ansamblu asupra onomasticii noastre vechi și moderne (poziția în cadrul contextului mai larg european, capacitatea de preluare și adaptare dar și extraordinara forță de creație a limbii noastre, îmbinarea tradiționalului cu modernul etc.). Ca multe alte prenume folosite astăzi, Gheorghe își are originea în Grecia. Atestat încă la Platon, numele pers. gr. Geórgios [Gheórghios], cu siguranță mult folosit în epoca greco-romană, devine frecvent în perioada bizantină. Semnificația lui era cunoscută de greci întrucît numele personal este strîns legat de gr. georgós „lucrător al pămîntului, agricultor, țăran”. Cuvîntul are la bază o formă neatestată *ga-vorgos, compus din gá (în dialectul atic gé) „pămînt” și (v)érgon „muncă, lucru”. Cele două cuvinte vechi grecești au ecouri și în română: gé- apare într-o lungă serie de compuse, binecunoscute fiind numele unor științe: geometrie, geografie, geologie sau termeni diverși (geofag, geofite, geoid, georamă, georgic „privitor la muncile cîmpului” – de aici numele cunoscutului poem virgilian Georgicele), iar érgon în cîteva neologisme recente (erg „unitate de măsură a lucrului mecanic”, ergometrie, ergometru, ergonomie, „disciplină care studiază condițiile și metodele de muncă” etc.). Georgios, nume personal a cărui apariție se leagă de creșterea rolului agriculturii în economia vechilor greci, este sinonim cu lat. Agricola sau rom. Țăranu (procesul prin care „țăran” devine nume de familie poate ajuta la înțelegerea apariției gr. Georgios) și este înrudit cu un alt nume pers. frecvent → Dumitru. Un alt motiv al răspîndirii gr. Géorgios este legat de apariția noii religii. Dar popularitatea de care s-a bucurat numele de-a lungul timpului nu se poate explica numai prin existența cultului unui martir cu acest nume, ci, mai ales, prin persistența vechilor credințe, obiceiuri, ritualuri, practici din epoca păgînă. Folclorul românesc, foarte bogat, al obiceiurilor și producțiile literare legate de acesta dezvăluie în cultul martirului sărbătorit de biserică doar cîteva elemente creștine, dar un mare număr de vechi rituri păgîne, cu surprinzătoare paralelisme în folclorul multor popoare. Multe dintre aceste elemente își au originea și corespondentul, nu rareori perfect, în vechi obiceiuri ale dacilor și romanilor, probînd și în acest fel continuitatea noastră neîntreruptă pe aceste pămînturi. Sărbătoarea de care se leagă numele Gheorghe este considerată la noi începutul primăverii; reînceperea unui nou ciclu de viață al naturii și al omului a fost întotdeauna, pe toate meleagurile, prilejul unor ceremonii deosebite (nu trebuie uitat că între cele mai vechi divinități se numără zeii care mor și renasc, simboluri clare ale ciclurilor vegetației). Pentru popoarele în a căror economie predomina creșterea animalelor, începutul primăverii coincidea cu un eveniment de maximă importanță în viața colectivității, începutul păstoritului. O deosebită valoare aveau în această zi practicile legate de îndepărtarea strigoaicelor, zgripțuroaicelor, spirite nevăzute care puteau provoca multe rele turmelor; împodobirea casei, a gardului, a porților și chiar a vitelor cu ramuri verzi (după cum mărturisește Ovidiu în Faste, obiceiul era cunoscut și practicat de romani la 21 aprilie, în cadrul sărbătorii Parilia, cînd se comemora și „ziua de naștere a Romei”); primul păscut noaptea se făcea sub pază severă, îndepărtarea spiritelor rele prin producerea unor zgomote puternice, prin țipete sau cîntece, împrourarea sau stropirea cu apă (vechi obicei legat de cunoscutele ritualuri de purificare și practicat de romani la aceeași dată), afumatul vitelor (romanii foloseau fumul de pucioasă aprinsă), focul viu și trecerea animalelor prin el (practica de la noi corespunde perfect cu cea a romanilor). Alături de aceste credințe și obiceiuri privitoare la animale și păstorit, de sărbătoarea martirului Gheorghe sînt legate și cîteva obiceiuri privitoare la om: scăldatul într-o apă curgătoare pînă la răsăritul soarelui, spălatul cu rouă, culegerea ierburilor de leac, urzicarea etc. Ținerea cu strictețe a tuturor acestor vechi obiceiuri care se practicau la începutul primăverii, valoarea și semnificația lor sînt de natură să ne lămurească popularitatea de care s-a bucurat Gheorghe la români și la multe alte popoare. Și, într-adevăr, numele în discuție avea o mare frecvență mai ales în mediile păstorești din Pind, Balcani și Carpați. Mai tîrziu, cînd a devenit extrem de frecvent în mediul rural, Gheorghe a ajuns să aibă valoarea unui termen generic cu sensul de „țăran”, cei care l-au folosit cu această semnificație neștiind că, la origine, gr. Geórgios însemna chiar „țăran”. O modificare semantică asemănătoare a suferit și un vechi hipocoristic al lui Gheorghe, Gogo sau Gogu. Popularitatea lui Gheorghe este probată și de faptul că numele popular al lunii aprilie este, în unele dialecte slovene, Iurevșciac, în magh. Szent Györgyhava, în estonă Iürikuu, iar la huțuli luna mai este numită „na Iuria” (toate fiind forme ale numelui Gheorghe). Să urmărim acum direcțiile de râspîndire ale gr. Géorgios în Europa. În inscripțiile latine din sec. 3 – 4 e.n. apare forma scrisă veche greacă Georgius, care stă la baza formelor actuale din limbile romanice apusene și germanice (pronunțiile deosebite se explică prin modificările unor sunete, proprii acestor limbi). Ceva mai tîrziu numele grecesc a intrat și în limbile slave, de astă dată pe două căi distincte: pe cale orală a pătruns pronunția grecească destul de mult modificată încă din primele secole ale erei noastre (g înainte de -e- și -i- a suferit o slăbire, astfel că Georgios a ajuns să fie pronunțat aproximativ Iórios, cu var. Iúrios); pe cale cultă, adică prin intermediul cărților de cult, a fost folosită o copie modificată în partea finală a formei scrise grecești. Astfel se explică, în unele limbi slave, existența a două grupuri de forme, unele avînd la bază pe Iurii (atestat în limbile slave de răsărit la sfîrșitul sec. 10; în limbile slave de sud, după cît se pare, nu a fost cunoscut), iar altele pe Gheorghii (această formă cultă intrată în uz a suferit serioase modificări fonetice care au generat nume de multe ori greu de sesizat de nespecialiști ca făcînd parte din familia lui Gheorghe). În limbile slave de sud, cea mai veche atestare o are forma adjectivală Giurgev (1198-1199), la 1222 apare forma Georgie, la 1254, ca nume, apare Giuragi, la 1293, Georgii și Ghergo, la 1322 este atestat Giurgi și tot din sec. 14 apare Gheorghii. Majoritatea formelor cunoscute în onomastica popoarelor slave există și la români, lucru perfect explicabil dacă ținem seama de contactul destul de timpuriu între populațiile slave și cele romanizate de pe teritoriul vechii Dacii și la sud de Dacia. Plecînd de la existența unor modificări asemănătoare cu evoluția fonetică a cuvintelor păstrate din latină, unii cercetători consideră că numele Sîngeorz, Sîngeorgiu etc. reprezintă forma latină balcanică Sanctus Georgius. Documentele noastre atestă prezența diferitelor forme ale numelui Gheorghe încă de la începutul sec. 15: Zorza (1400), Gherghina (1415), Ghergi (1417), Gherghița (toponim, 1453), Gheorghe (1465), Iuga (1475), Ganea (1475) și toponimul Gănești (1480), Jurj și Jurja (în documentele moldovene din timpul lui Ștefan cel Mare aproape 30 de persoane cu acest nume), Giurge, Giurcă, Ghiura (1489) etc. După cum ușor se poate bănui familia lui Gheorghe este una dintre cele mai bogate în forme, hipocoristice și derivate din onomastica noastră; lucrul este normal dacă ne gîndim numai la faptul că un nume suferă mai multe modificări (printre altele, impuse de nevoia de diferențiere) cu cît este mai frecvent: din acest punct de vedere, Gheorghe se situează pe locul 3-4 (după → Ion, Nicolae, Vasile) chiar în epoca contemporană, cînd ne-am fi așteptat la o scădere a frecvenței lui. Alături de formele create în română (hipocoristice, derivate cu un mare număr de sufixe), există împrumuturi numeroase din limbile popoarelor vecine: pe primul loc, prin număr și frecvență, se situează formele slave (bulgărești și sîrbo-croate în zonele sudice ale țării, ucrainene în nord și est), urmează apoi influențele neogrecești (Moldova și Țara Românească), maghiare și germane (în Transilvania) și, începînd încă din secolul trecut, dar manifestîndu-se puternic în sec. 20, influența apuseană. Ne vom opri asupra acesteia din urmă întrucît este una dintre caracteristicile majore ale onomasticii noastre moderne și poate fi mult mai bine urmărită în cazul în care acționează asupra unui nume cu tradiție la români. Modernizarea onomasticii noastre începe încă din prima jumătate a secolului trecut printr-o operație de latinizare a vechilor nume: Gheorghe devine Georgiu, după modelul latinescului Georgius. Urmează apoi introducerea unor nume latine din istoria și mitologia romană (nu s-a observat pînă acum că aproape toate aceste nume romane fuseseră reluate, mai ales în Italia, de unde s-au răspîndit și în alte țări, încă din epoca Renașterii; există deci posibilitatea ca măcar o parte dintre numele romane intrate în onomastica românească să fi fost luate din onomastica modernă apuseană și mai ales din cea italiană). În prima jumătate a sec. 19 încep să pătrundă la noi, în număr din ce în ce mai mare, forme din apus (mai ales franceze, italiene, dar și spaniole, germane, englezești). Aceste forme noi, de tipul George (și derivatele sale), intră în concurență cu formele vechi, fenomen care poate fi bine observat și în zilele noastre. În mediile orășenești sînt preferate noile forme, pe cîtă vreme în mediul rural se remarcă coexistența formelor vechi și noi ale aceluiași nume. Nu trebuie trecut cu vederea nici faptul că în anumite regiuni unde Gheorghe nu avea pînă acum corespondent feminin este folosit numele Georgeta (în general acesta este foarte apreciat și frecvent chiar în mediul rural). După aceste scurte considerații asupra componenței grupei de nume care au la bază pe Gheorghe, vom prezenta o parte dintre acestea, selectînd pe cele mai frecvente dar și pe cele mai deosebite (menționăm că mare parte din numele de mai jos circulă astăzi ca nume de familie sau au devenit nume de locuri). I. Gheorghe (Gheorghie, Gheorghieș, Ghiorghian, Gheorghina, Gheorghișor, Gheorghiță, Gheorghițan, Ghiță – hipoc. foarte frecvent – Gheorgan, Gane(a), Gheorghică, Ghica etc.). II. Gherghe, (Ghierghie, Ghergheș, Gherga, Ghergu(l), Gherguș, Gherghin, Gherghina, inițial, folosit și pentru masculin, Gherghinica, Gherghița etc.). III. Gorghie (Gorghe(a), Gorghi, Gorghieș, Gorghiță etc.). IV. Gog (Goga, nume frecvent la aromâni, Gogan, Gogancea, Gogănici, Gogea, Gogotă, Gogu – frecvent astăzi, Goguță, Guță). V. Ghiura, Ghiureș. VI. Giura (Giurea, Giurău, Gioroiu, Giuran, Giurcă, Giurcan). VII. Iorga (Iorgea, Iorgache, Iurgachi, Iorgan, Iorgu). VIII. lordache – provenit din Iorgache, Iorda. IX. Iuca (Iucaș, Iucașan, Iocușan, Iucșa). X. Giurgiu (Giorgiu, Giurgea, Giurgică, Giurgilă, Giurgin, Giurgița, Giurgiucă, Giurjea). XI. Jurj (Jurg, Jurga, Jurgea, Jurja, Jurje). XII. Jura (Jurea, Jurel). XIII. Iurg, Iurga, Iurgachi. XIV. Iura (Iuraș, Iurașcu, Iurie și Iurii – frecvente, Urie, Iureș, Iurca, Iurincu). XV. Iuga (Iugan, Iugaș). XVI. Gociu, Gorea, Goța, Goțea, Goțu, Gota, Gotea (aceste nume cu tema Go- ar putea avea și altă origine). XVII. Gheța, Ghețe(a). XVIII. Zorz (Zorza, Zorzila). XIX. George (Georgel, Georgela, Georgeta, Georgică, Georgina, Gina, Gică, Gela, Gelu, Jorj, Geo). ☐ Alb. Gjergi, Gergj, Gjka, engl. George, fr. George(s), Georgel, Georget, Georgette, Joire, Jori etc., it. Giórgio, Giorgina, Giorgia, Gina, Giorgetta etc., germ. Georg, Georgius, Jörg, Georgia, Georgine, sp. Jorge [horhe], magh. György (Dudó, Györi, Györök, Gyura, Györe, Györk), fem. Györgyi, Georgina, rus. Gheorghii (hipoc. Egór, Gora, Gorea, Jora, Ghera, Gherea, Gheșa, Goga, Goșa etc.), Gheorgina, Iurii (foarte frecvent), scr. Giúragi (formă curentă, alături de cele mai sus citate), bg. Ghiorghi, Gheorghina, Gherga, Ghera, Jora, Jura, Jurja, Iorgo, Goga etc. ☐ La popularizarea numelor în discuție, o contribuție ce nu trebuie neglijată a adus-o faptul că a fost purtat de o serie întreagă de ilustre personalități ale istoriei și culturii românești și universale dintre care amintim: Gheorghe Șincai, Gheorghe Lazăr, Gheorghe Magheru, Gheorghe Marinescu, fondatorul școlii românești de neurologie, Gheorghe Țițeica, matematician de renume, Gheorghe Spacu, chimist, scriitorii și artiștii Gheorghe Asachi, Gheorghe Barițiu, Gheorghe Tattarescu, George Sion, George Stephănescu, Gheorghe Dima, George Coșbuc, Gheorghe Petrașcu, George Enescu, George Bacovia, George Topîrceanu, George Georgescu, George Călinescu, Gheorghe Anghel etc. Dintre străini sînt foarte cunoscuți la noi Gheorghe Castriota sau Skanderbeg, erou al poporului albanez în lupta contra jugului otoman, George Washington, Georges Jacques Danton, Georges Cuvier, Georg Wilhelm Friedrich Hegel, Georg Simon Ohm etc. sau scriitorii, pictorii și compozitorii: Giorgio Barbarelli da Castelfranco sau Giorgione, Giorgio Vasari, Georg Friedrich Händel, George Gordon Byron, George Sand, Georg Büchner, Georges Bizet, George Bernard Shaw, Georges Seurat, Herbert George Wells, Georges Braque, Georges Duhamel, Georg Trakl, Ghiorghios Seferis etc. În toponimie binecunoscute sînt Sfîntu Gheorghe (oraș și unul dintre cele trei brațe ale Dunării), Giurgiu, Gheorghieni, Sîngeorgiu de Pădure, Sîngeorz-Băi.

NEGRĂIT, -Ă adj. 1. Care nu poate fi spus, exprimat, descris (atît e de mare, de intens, de frumos, de bun etc.), nespus (2), inexprimabil, indescriptibil; p. ext. extraordinar, excepțional, nemaipomenit. Bucurați-vă cu bucurie negrăită și slăvită. cod. vor. 140/24. Îmbrăcat cu lumină neatinsă și cu slavă negrăită. varlaam, c. 377. Au scris vedeniia cea plină de taine negrăite (a. 1775). gcr ii, 106/19. Veselia cea negrăită. mineiul (1776), 6r2/20. Acea slavă și lumină a negrăitelor bunătăți. varlaam-ioasaf, 32r/13, cf. lb. Nu înceta de a arăta către mine negrăita ta bunătate. marcovici, d. 5/14, cf. 162/9. Atîtea minuni negrăite. gorjan, h. i, 150/20, cf. 3/35, iv, 155/13, polizu, pontbriant, d., lm. E de o frumuseță negrăită drumul acesta pină sus la Polatiștea. vlahuță, o. a. II, 133, cf. DDRF, RARCIANU, ALEXI, W. În clipa durerii negrăite Voi pune-n mintea voastră lumina ce nu piere. petică, o. 192, cf. 77. O frumusețe albastră, negrăită, se lăsa din stele pe pămînt. galaction, o. 66, cf. 321. Primăvara asta timpurie, după semnele ei, îi umplea inima de niște doruri negrăite. v. rom. noiembrie 1953, 162. ◊ (Adverbial; urmat de determinări introduse prin prep. „de”, exprimă ideea de superlativ absolut) O, lasă-mi capul meu pe sîn, Iubito, să se culce, Sub raza ochiului senin Și negrăit de dulce. eminescu, o. i, 179, cf. vlahuță, p. 47, coșbuc, p. i, 264. Eram copil și-n mintea mea poveștile erau însuflețite de o viață negrăit de dulce. petică, o. 277, cf. șăineanu, d. u. Niciodată o zăpadă n-a fost atît de albă. Atît de negrăit de albă. Părea albastrâ-verzuie. tribuna, 1961, nr. 216, 5/1. 2. (Învechit, rar; despre copiii mici) Care nu poate (încă) vorbi. Prunc negrăit. mineiul (1776), 53r1/35. ◊ (În credințe populare) Apă negrăită = apă adusă de la izvor sau de la fîntînă de către cineva care în tot timpul acestei acțiuni nu vorbește; (regional) apă mută. Se descîntă cu o creangă de busuioc cu apă neîncepută și negrăită. i. cr. ii, 186. 3. (Învechit, rar; despre oameni) Care nu se înțelege, nu ajunge la un consens cu altul. Și urii credea grăitelor de Pavelu, iară alții nu credea. Negrăiți (fără să se înțeleagă b 1938) era urulu cătră alaltu, duseră-se. cod. vor. 104/11. 4. (Învechit, rar) De care nu se ține socoteală, care nu se ia în considerație. Zilele ceale mai denainte negrăite (nu se mai pun la număr b 1938) vor fi pentru că s-au pîngărit capul rugii lui. biblia (1688), 982/32. – pl.: negrăiți, -te. – pref. ne- + grăit.

NEUMBLAT, -Ă adj. Negativ al lui umblat. 1. (Despre drumuri, locuri etc.) Pe care nimeni nu a umblat încă, nestrăbătut (1), necălcat (1); care este foarte puțin circulat, frecventat, pe care se umblă foarte puțin; p. ext. care nu este populat; pustiu. În pămîntu pustiniiu și netrecut (neîmbiat h d). psalt. 118. Veseleaște-te, pustie neîmbiată, varlaam, c. 185. Le-au mai dăruit dincolo de munți o țeară neumblată din Comania. șincai, hr. i, 257/30. Într-un loc neumblat ducîndu-să, împreună cu hiarele s-au sălășluit (a. 1809). gcr ii, 203/14. Merse, și merse cale lungă neumblată pînă ce dete de o altă colibă. ispirescu, i. 358. Pornea de dimineață în pădure... pe potecile cele mai neumblate. c. petrescu, î. ii, 242. Ca loc de adăpost stabil își alege păduri mari, dese și neumblate, stoica, vîn. 95. Drumu-i neumblat. beniuc, v. 47. În dreapta, un drum, cel mai părăginit și mai neumblat dintre toate, galan, b. i, 51. Pe cărare neumblată, Pe rouă nescuturată. marian, v. 129. ♦ (Regional; despre terenuri) Care nu este cultivat (Brașov). cf. alr i 915/180. 2. (Rar) Care nu este încă folosit, întrebuințat, uzat; nou. Îi trebuia o sculă mai nouă, neumblată, Ca să doboare codrul întreg și dintr-o dată. arghezi, c. o. 135. Oală neumblată. com. marian. ♦ Fig. Curat, imaculat, pur. Bucură-te ușa Domnului cea neumblată. mineiul (1776), 205vi/28. – pl.: neumblați, -te. – Și: (învechit) neîmblat, -ă adj. – pref. ne- + umblat.

AVEA A avea (a)plecare (sau plecăciune) = A avea înclinație spre...: Familia Corbenilor era una din cele mai însemnate sub domnia acestui prinț, și soția marelui logofăt Corbeanu [...] avea acea aplecare la faceri de bine (GR. ALEXANDRESCU) A avea (ceva) la îndemână = A avea (ceva) în imediata sa apropiere. A se putea folosi ușor (de ceva): …a avea la îndemână cupeaua unui tren, roatele unei trăsuri sau picioarele unui cal înseamnă a merge șezând și a vedea numai ceea ce ți se dă, nu însă și tot ce ai voi. (CALISTRAT HOGAȘ) A avea (ceva) pe mână = A dispune de...: Avea pe mână toate facilitățile posibile și tot nu era mulțumit. Așa fiind, acestora nu li se poate da niciun suflet de creștin pe mână. (G. TOPÂRCEANU) A avea (de) gând sau a-i fi (cuiva) gândul să... = A avea intenția, a voi să...: Prin martie, Cănuță își vesti părinții că are de gând să se-nsoare. (I. A. BASSARABESCU) Făt-Frumos îi spuse ce avea de gând să facă. (P. ISPIRESCU) A avea (h)arțag = A fi certăreț: Că vor zice toți: „Să nu mergem să stăm să dvorim la cel domn, că deaca să îmbată, el își piiarde mintea și are arțag, ci ne va înfrunta și încă de nu ne va și piiarde”. (NEAGOE BASARAB) Femeia nu se lăsă; avea harțag; nu înțelegea de ce le trebuia crâșmă, când stăteau liniștiți în cerdacul bojdeucei și nu duceau lipsă de nimic. (EUGEN LOVINESCU) Omul avea arțag cu toată lumea. A avea (sau a prinde) orbul-găinilor = A nu vedea lucrurile clare, evidente: Ian ascultă, Iorgușorule, nu cumva ai prins orbul găinilor? (VASILE ALECSANDRI) PEPELEA: Ce să-i găsesc, că-i ai pe nas. ARVINTE: Oare?... Se vede că de mult ce-am strănutat... PEPELEA: Ai prins orbu găinilor... (IDEM) A avea (sau a simți) fluturi la (sau în) stomac (arg.) = A fi îndrăgostit: Chiar dacă nu o spun − probabil și pentru că ar părea ciudat după doar câteva întâlniri, bărbații se îndrăgostesc și ei și au „fluturi în stomac”, la fel ca femeile. (http://www.ele.ro/) A avea (sau a-și face treabă) cu cineva = a) A avea de rezolvat ceva cu cineva; a se ocupa de cineva: Du-te până acolo că are treabă cu tine! (MARIN PREDA) b) (reg.) A avea relații de dragoste cu cineva: Rușine mi-e și de iarbă, / Cu cine mi-am făcut treabă. (POP.) A avea (un) vis = A visa: Vis frumos avut-am noaptea. (MIHAI EMINESCU) A avea a face cu... = a) (d. persoane) A avea de lucru, de furcă (cu cineva); a trebui să suporte consecințele: Ai înșelat o femeie, dar ai a face acuma cu un bărbat. (I. L. CARAGIALE) b) (Despre lucruri) A avea legătură cu ceva: Ziarul radical vine însă cu vecinica minciună în gură: reprezentanții națiunii vor războiul. Spună mai bine dreptul și verde: reprezentanții orașelor, ș-atunci vom ști cu cine avem a face. (MIHAI EMINESCU) Acele învățături înalte n-au a face cu o bună și frumoasă educațiune. (I. L. CARAGIALE) A avea ac de cojocul cuiva = A ști cu ce arme să învingi pe cineva. A ști să înveți minte pe cineva: Într-un rând, crede cânele că i-a găsit ac de cojoc: să nu-i mai dea mâncare. (POP.) A avea academie (sau acioală, capital, cearșaf, jurnal, listă, patalama, salbă) (arg.) = A avea multe condamnări penale, a avea un cazier bogat: Nu bine a intrat în inchisoare și a început să se laude că el are academie multă... A avea aplecare spre… = A avea înclinație spre… Cu divizibilitatea actuală țăranul se simte legat de sforicica lui de pământ și nu are nici cea mai mică aplecare de a lua pământ de la stat. (MIHAI EMINESCU) Avea aplecare spre științele exacte. A avea bășini sau muci în cap (arg.) = a) A avea idei ciudate, extravagante: Cea mai fițoasă femeie din lume!! Are atâtea bășini în cap încât… te uimește, pe bune… (http://xmix.ro/) b) A fi extrem de încrezut. A avea belciug (arg.; d. femei) = A fi serioasă, a-și păstra bunul nume: Spre deosebire de celelalte din grupul lor, tipa avea belciug și era chiar frumoasă. A avea beteșug (d. oameni) = A fi infirm: […] deși era voinic [Pălăgieșu], spătos și doar la mers avea puțin beteșug, călcând prea în afară și aruncând picioarele din genunchi în jos, ca un cal împărătesc la paradă. (LIVIU REBREANU) A avea o jenă (arg.; irn.) = A invoca un pretext imaginar pentru a se eschiva de la îndeplinirea unei sarcini: La începutul mandatului, premierul nu avea nicio jenă să îmi scrie să-l rezolv pe Patriciu. (https://www.google.ro/) A avea bube-n cap (arg.) = A avea antecedente penale. A avea un trecut dubios: Jean Avramescu, care se știa, cum zicea Caterina, „cu bube-n cap”, se cumințise ca un vițeluș abia fătat, avea și el habar de proverbul cu ulciorul. (PAVEL PEREȘ) A avea bucurie = A se bucura: Știai că poți avea bucurie în ciuda stărilor personale și a circumstanțelor prin care treci? (https://www.google.ro/) A avea bunătate = A fi bun: Am auzit că ați avea bunătate a traduce câteva din poveștile scrise de mine. (ION CREANGĂ) Mama avea bunătate și ne oferea tot ceea ce era mai bun pe lume. A avea cale (înv.) = A se pregăti să parcurgă un drum lung: Nu credea să aibă cale atât de lungă. A avea cale (pe undeva) = A avea drum (pe undeva): La cine mi-e mie drag, / N-am cale, și tot îmi fac. (POP.) A avea cap (sau minte) = A fi deștept: − Îți mai dau o dată, acum cumpără-ți măcar și ștreang pe ei, că nu-mi pasă, că de trei ori te-am dăruit, încât de aveai cap... puteai să te faci ca un grof. (I. POP-RETEGANUL) Iar pricina era: / Că-n zeul cel deșert un jertfitor intra / Și, de avea el minte, / Apoi oracolul rostea cerești cuvinte. (ALECU DONICI) A avea capăt (sau cap) = A se sfârși, a se termina: Toată boala are leac, / Da urâtu' n-are cap. (POP.) A avea căderea să… = A avea calitatea de a…: […] el [Ion I. C. Brătianu] nu mai avea căderea de a fi reprezentantul României în fața acelora care hotărau chestiunea pe un asemenea teren.(GH. BUZATU) Numai el are căderea de a decide. A avea căutare (d. o marfă) = A fi cerut de clienți: Nu e nevoie de o capacitate de previziune prea mare pentru a ști ce fel de dispozitive nu vor mai avea căutare în anul 2020, în condițiile în care industria IT se află într-o dezvoltare continuă. (http://www.tion.ro/) A avea ceva (de împărțit) cu cineva = A antipatiza pe cineva: Totul a culminat în luna februarie, când elevul-problemă a aruncat cu un scaun într-un coleg cu care avea ceva de împărțit [...] (http://www.obiectivbr.ro/) A avea ceva cu cineva = a) A dori, a pretinde, a vrea ceva de la cineva: Eu nu știu ce are cu mine. (I. POP- RETEGANUL) Ce ai, domnule, cu mine? b) A avea motive (nemărturisite) pentru a căuta nod în papură, a persecuta, a paște (pe cineva): Să știi că are ceva cu tine! A avea ceva în gând (sau în cuget, în minte) = a) A avea o anumită intenție: […] nici n-au avut în minte ca să ne înșale pre noi. (d. ȚICHINDEAL) − Or rămâi schilod, or păcălesc pe dracu și mă îmbogățesc. Că vezi că avea el în gând ce avea. (POP.) b) A fi preocupat (de cineva sau de ceva): Faptul cert este că mita s-a dat, s-a luat și și-a făcut efectul toxic aducând în sistemul de sănătate persoane care nu vor avea în minte decât calea prin care să-și recupereze cât mai repede și îndoit suma dată drept mită. (http://www.gds.ro/) A avea ceva pe suflet (sau pe conștiință) = A suferi mustrări de conștiință pentru ceva: Parcă avea ochii deschiși și se uita la mine cu frică. […] Am așezat Sfintele Daruri și am întrebat-o dacă avea ceva pe suflet ca să se spovedească. (www.sfaturiortodoxe.ro/) Nu-i aveți pe conștiință pe bebelușii care au murit la Giulești? (http://www.monitorulcj.ro/) A avea ciudă (sau, înv. mânie) (pe cineva) = A urî pe cineva: Explicație halucinantă pentru incendierea pisicilor în cimitir: „Avea ciudă pe ele și a vrut să le omoare.” (http://adevarul.ro/) Cucule, pasăre mândră,/ Du-te-n pădure și cântă. / Pe cine-i avea mânie, / Blastămă-l, străin să fie. (POP.) A avea clonțar la ghebă (arg.; d. o casă) = A avea câine de pază: Greu de intrat înăuntru… Nu vezi că are clonțar la ghebă! A avea curaj (sau îndrăzneală) = A fi curajos: Astăzi, când sper că s-a prescris vina mea contra monarhiei, am curajul s-o spun cu mândrie. (I. L. CARAGIALE) A avea dar (sau talent) = A fi talentat: Modestia este decorul talentelor tinere. O primadonă plătită foarte scump, chiar dacă ar avea talent, ar însemna că nu e modestă […] (I. L. CARAGIALE) Are dar, ca și sora lui, pentru muzică. A avea darul să... = A fi înzestrat cu puterea de a...: Am văzut în viața mea atâtea sprâncene îmbinate și totuși nici unele din ele n-au avut darul de a-mi strânge ființa atât de puternic în arcul lor fermecat, după cum găsiră cu cale s-o facă, într-o clipă, sprâncenele jupânesei Zamfira. (CALISTRAT HOGAȘ) Avea darul de a citi gândurile în ochii oamenilor și radia, cu surâsul ei pur, numai bunătate și simpatie. (JEAN BART) A avea datină (înv. și pop.) = A avea obiceiul: Ospătăria aceea era a unui om foarte mare de statură… care avea datină să cumpere pre oamenii ce i se aducea de vândut. (POP.) A avea de fală = A se mândri cu ceva: Ismail pașa îl avea de mare fală [Catargiu Iani] și-l ținea liber în conacul său, ca un trofeu, ca un lanț subțire de piciorul său. (ION GHICA) A avea de furcă cu cineva = A avea dificultăți. A avea mult de luptat împotriva cuiva: − Ehe, negustoreasă, nu glumă! Zise bătrânul Iuga. Vom avea de furcă cu tine! (LIVIU REBREANU) A avea de gând să... = A intenționa să...: Atunci Făt-Frumos îi spuse ce avea de gând să facă și calul îi zise […] (P. ISPIRESCU) A avea de grijă = A fi atent la ceva: […] acum să ai grije, că maica-ta mearge la o nuntă! (I. BARAC) A avea de plătit o poliță cuiva (arg.) = A urmări să se răzbune pe cineva: − Pe Marțian de ce l-ai asasinat? Cu ce te incomoda? Marcel Istodor râse din gât: − A plătit o poliță mai veche. (RODICA OJOG-BRAȘOVEANU) Și mai halucinant este însă zvonul conform căruia unul din apropiații lui Zsolt […] l-ar fi dat pe mâna presei, după ce Zsolt i-ar fi plătit o poliță destul de serioasă […]. (http://www.ziarulring.ro/) A avea de știre = A ști: Unde avându Ștefan vodă știre și prinzându limbă, marți noaptea, dichemvrie 15, au aprinsu târgul asupra lor, cându ei era fără de nicio grijă. (GR. URECHE) A avea de-a face cu... = A avea ceva comun cu... A intra în relații cu...: Avem de-a face cu aceeași tentativă de fraudă morală masivă, tentativă de deghizare politică a unei forțe politice cu aspirație totalitară. (http://www.mediafax.ro) A avea dor = A-i fi dor: De trei nopți aceeași cale / Bate călătorul. / Cine n-are dor pe vale / Nu-mi cunoaște dorul. (G. TOPÂRCEANU) A avea dreptate = A fi îndreptățit: Fata avea dreptate de nu vrea să-l asculte. / Cine-a făcut o crimă poate face mai multe. (GR. ALEXANDRESCU) A avea dureri de cap = a) A-l durea capul: Nu poți ști exact dacă vei avea sau nu dureri de cap în timpul sarcinii și nici dacă acestea se vor rări sau, dimpotrivă, îndesi pe parcursul acestei perioade. (www.attct.ro/) b) A fi îngrijorat pentru ceva: A procedat legal și de data aceasta, ca să nu aibă dureri de cap mai târziu. A avea farurile ciupite (Gmț.; d. o persoană în stare de ebrietate) = A vedea ca prin ceață: Se pare că iar ai farurile ciupite... A avea fericirea să… (sau de a…) = A avea onoarea, plăcerea să… (sau de a…): Pe d. Brănișteanu nu avem fericirea să-l cunoaștem. (I. L. CARAGIALE) A avea ființă (pe lume) = A se naște; a exista, a ființa: Atunci lumea cea gândită pentru noi avea ființă, / Și, din contra, cea aievea ne părea cu neputință. (MIHAI EMINESCU) […] de unde să-l iei, dacă n-are ființă pe lume? (ION CREANGĂ) A avea folos (sau câștig ori, înv. dobândă) = A profita: Când s-a face mai mărișor, are să înceapă a-i mirosi a catrință, și cu astă rânduială n-am să am folos de el niciodată. (ION CREANGĂ) A avea friguri = a) A suferi de malarie: Mâinile mi-erau reci, gura amară și uscată ca de friguri. (AL. VLAHUȚĂ) Sunt toți bolnavi, și el și femeia și copilul frigurile de baltă. (I. L. CARAGIALE) Nici tu junghi, nici tu friguri, nici o altă boală nu s-a lipit de noi. (ION CREANGĂ) b) A fi foarte nerăbdător și emoționat:Înainte de a trage biletul de examen, tremura ca varga de parcă ar fi avut friguri. A avea gărgăuni în cap = A fi înfumurat, a avea pretenții nejustificate; a avea idei extravagante: Ne-am făcut închipuire / C-o să dăm de supărare, / Omul, oricum îi din fire, / Gărgăuni în cap tot are. (VASILE ALECSANDRI) A avea grijă = a) A fi neliniștit pentru ceva: Tatăl copilului avea grijă să nu i se întâmple iar vreun necaz. b) A nu uita să...:Titu avusese grijă să oprească masa cea mai bună în bufet. (LIVIU REBREANU) A avea gură (mare) = A fi certăreț: Soacra nu trebuie să fie cu gura mare. (ION CREANGĂ) A avea gură rea = A prevesti evenimente rele care se împlinesc: Să nu mai spui nimic, că mereu ai gură rea! A avea inimă = a) A fi curajos: Dacă nici el nu avea inimă, cine altul din capitală, din țară, din lume, avea? (CONSTANTIN STOICIU) b) A fi milos: Se zbătea femeia, căci om era și avea inimă de părinte. (IOAN SLAVICI) Păcală se învoi pentru că avea inimă miloasă. Luă vaca și plecă. (POP.) A avea iubire = A iubi: Chiar dacă aș muta niște munți, prin credința mea, dacă nu am și iubire la credință, dacă credința mea nu e lucrătoare în iubire, dacă la credința mea nu se adaugă iubirea, credința mea n-are nicio valoare. (http://www.crestinortodox.ro/) A avea în cinste = A cinsti: Ciocnesc un pahar cu cazacii, a căror sabie și galoane roșii le au în mai mare cinste. (ALECU RUSSO) A avea în pântece (d. femei; înv.) = A fi însărcinată: Dar vai celor care vor avea în pântece și celor care vor alăpta în acele zile. (BIBLIA) Drama neștiută a Gabrielei Cristea. „Am suportat lucruri foarte grele pentru a avea un suflet în pântece” (http://www.romaniatv.net) A avea la (sau în) degetul (cel) mic = A domina clar; a cunoaște foarte bine: Uscățiv, așa cum este, gârbovit și de nimic, / Universul fără margini e în degetul lui mic. (MIHAI EMINESCU) A avea la nazar (pe cineva) (înv.) = A proteja (pe cineva), a fi binevoitor (cu cineva): Ministrul mă are la nazar. (VASILE ALECSANDRI) A avea milă (de...) = a) (Înv.) A avea parte de...: Tu l-ai măritu-l pe-mpăratul, s-aibă milă de izbândă. (DOSOFTEI) b) A fi milos, a se îndura:Privi-te-voiu cu ochii în lacrime fierbinți... / O marmură, aibi milă de-a mele rugăminți! (MIHAI EMINESCU) A avea nas = a) A avea miros fin: Distinge orice miros, așa că bucătăresele i-au spus că are nas. b) A fi (prea) îndrăzneț: Când se găsea cafea pe toate drumurile, putea s-o cumpere oricine, acum o dibuia numai cine avea nas. (CRISTIAN TEODORESCU) Doamna Friț, îi trecu prin cap, iar în clipa următoare alungă gândul: n-ar mai avea nas să-i ceară, îi e datoare două milioane... (RADU ALDULESCU) El a cam început să aibă nas și se amestecă în toate. A avea năcăfale = A avea neajunsuri, pretenții: − Nu-i rău, măi Ștefane, să știe și băiatul tău oleacă de carte, nu numaidecât pentru popie, cum chitește Smaranda, că și popia are multe năcăfale, e greu de purtat. (ION CREANGĂ) A avea nădejde = A nădăjdui: Pot să am nădejde în voi? (ION CREANGĂ) A avea nărav = a) (d. cai) A fi nărăvaș: − Are vrun nărav iapa ta, mă țigane? − N-are, zău, nene geambaș, nici un nărav, mînca-ți-aș iaca ce. (P. ISPIRESCU) b) (d. oameni) A avea un viciu: [...] al cincilea [păcat] iaste sămânarea de vrajbă între fraț și între priiateni, care păcat l-au aflat singur satana; și cine are acel nărav iaste asemenea diavolului. (ANTIM IVIREANUL) Năravul pe care-l are este tutunul. A avea nevoie (sau, înv. lipsă, trebuință) de... = A-i fi necesar ceva: Timid la început, când abia ridicase capul din cărți și avea nevoie de tot ajutorul diavolului […] întreprinzătorul profesor sfârșește cu imperialism de stil mare. (PAUL ZARIFOPOL) A avea noroc (sau șansă) = A fi favorizat de întâmplări: Eu firea nu mi-o prefac / D-oi avea noroc să-i plac. (ALECU VĂCĂRESCU) A avea o (sau de) vorbă cu cineva = A trebui să discute cu cineva: Aveam o vorbă cu tine, dar ești greu de găsit. A avea o ceartă = A se certa: Se vede că a avut vreo ceartă cu soră- sa. (P. ISPIRESCU) A avea obicei (sau deprindere) = A obișnui să...: Acest boier avea obicei, când spunea câte ceva, de-și da drumul gurei, astfel încât nici el nu-și mai putea da seama de ceea ce spunea. (P. ISPIRESCU) [...] a scrie este a avea deprinderea de a grupa elementele psihice în jurul ideii sau tendinței dominante (tema, subiectul), deprindere pe care n-o are necărturarul. (G. IBRĂILEANU) A avea ocazia (sau înv. prilejul) = A i se da posibilitatea: Mulți ani trecură la mijloc de când acești frați nu mai avură prilej a se întâlni amândoi. (ION CREANGĂ) A avea ochi = a) A vedea bine: Copilul avea ochi, spre deosebire de mama sa care purta ochelari. b) A distinge esențialul: El este inteligent; are ochi și găsește cele mai bune soluții. A avea oftică (pe cineva) = A avea resentimente (față de cineva): Dar dacă Mimi avea oftică pe el, sărea după aceea primul și striga: „Căderea ursului din lună!” (M. CĂRTĂRESCU) A avea parte (de ceva) = A fi predestinat să...: Ocolii țările toate / Și de bine n-avui parte, / Că de mic am pribegit / Tot în străini am trăit. (MIHAI EMINESCU) A avea pâră (cu cineva) (Jur.; înv.) = A fi în proces cu cineva: Înțelegându Iancul vodă că l-au mazilit împăratul și domniia o au dat-o iarăși lui Pătru vodă Șchiopul [...] gândi că de va merge la turci, va avea pâră multă și mai apoi să nu care cumva să și piară. (GR. URECHE) A avea pe capul său = A avea o responsabilitate (nedorită): De mâine vei avea pe capul tău și întocmirea referatelor, chiar dacă nu intră în atribuțiile tale. A avea pe cineva de aproape = A avea simpatie sau dragoste pentru cineva: Mi s-a părut că aceste cuvinte redau foarte clar importanța de a avea măcar un suflet aproape de noi, care să tresalte, la unison cu al nostru [...] (http://www.ileanaandrei.ro/) A avea pe cineva drag = A iubi pe cineva: Ei, acum ghicește singur / De te am eu drag ori nu? (G. COȘBUC) El o avea foarte dragă, ca ochii din cap. (I. G. SBIERA) A avea pe cineva la (sau în) inima sa = A iubi pe cineva: În momentele de cumpănă ale vieții simțim nevoia de a avea pe cineva în inima noastră și pe care să ne putem baza. A avea pe dracul = a) A avea un rău inexplicabil. b) A nu avea nimic: – Ce tot te lauzi? Nu te cred... Ai pe dracul... c) A fi foarte rău: „Îl avea pe Dracu' în el”. Un bărbat gol pușcă a mușcat de față un adolescent și a atacat mai mulți oameni, pe stradă. (spynews.ro/) A avea pe vino-ncoace = A fi atractiv: […] perișorul supțire și stufos îi cădea pe umeri, în unde, fața-i are pe vino-ncoace. (P. ISPIRESCU) A avea peri răi (îvp.) = A avea o boală de ochi provocată de genele prea lungi, care irită globul ocular: Precum vremea închisă zămislește visuri spăimântoase, așa poate că voi fi având și eu peri răi, și te înșeală părerile. (P. ISPIRESCU) A avea pitici pe creier (arg.) = A fi nervos, nesatisfăcut, ofticat; a avea draci: Am avut o perioadă grea. Am suferit din dragoste sau din nedragoste. Am pitici pe creier, mi-am făcut eu singur rău. (http://www.wowbiz.ro/) A avea putere = A fi puternic: Voința de putere este egală cu a avea destin; a avea destin înseamnă a avea putere. (GEO VASILE) Nu știi dacă vei avea putere să alegi când să mori. Dar ai puterea să alegi când să trăiești […] (http://www.cabral.ro/) Creierul este special construit pentru a avea putere și a ne ajuta în situații dificile. (www.citatepedia.ro/) A avea răutate = A fi rău: „Jurnal numai pentru mine” conține tot pe data de 29 X ultima însemnare: „Numai de n-aș păcătui. Și de n-aș avea răutate. Acum n-am.” (ION IANOȘI) Duhul Sfânt ne va ajuta atâta timp cât nu vom avea răutate pe nimeni. (ortodox.md/) A avea scăpare = A scăpa: Nu mai ai scăpare din mâna mea! (P. ISPIRESCU) A avea semne (sau presimțiri) = A presimți ceva: Chiar și cei ce au accidente mortale au presimțiri, dar nu le iau în seamă. (http://www.lovendal.ro/) A avea seu la rărunchi (sau a avea cheag) = A fi bogat: Nu cumva ai trebuință de slugă, voinice? Cum te văd, sameni a avea seu la rărunchi. (ION CREANGĂ) A avea socoteală (sau înv. rânduială) = A se desfășura potrivit unei ordini și rațiuni: Deci oricarea între fapte în lucruri are socoteală, aceiași și a sfârșitului socoteală [..] (DIMITRIE CANTEMIR) A avea teamă (sau groază) = A se înspăimânta: Vreme trece, vreme vine, / Toate-s vechi și nouă toate; / Ce e rău și ce e bine / Tu te- ntreabă și socoate; / Nu spera și nu ai teamă, / Ce e val ca valul trece. (MIHAI EMINESCU) A avea trebuință = A-i trebui: Nu am trebuință să mai descriu mulțămirea ce ne-a pricinuit acest concert original la miezul nopții. (VASILE ALECSANDRI) A avea ținere-de-minte (sau memorie) = A putea să-și amintească multe lucruri: S-a împământenit ideea greșită că „a avea o memorie de elefant” e de bine. Cei care o utilizează ca laudă cred că expresia înseamnă „a avea o ținere de minte foarte bună”, ceea ce nu este adevărat. (http://www.avocatnet.ro/) Avea spirit de observație și ținere de minte. A avea un cârlig la cineva (pop.) = A avea o taină, un secret: Ion are el un cârlig pe undeva, de vine întotdeauna târziu acasă. (POP.) A avea un of = A fi necăjit: Nu din dragoste față de SUA sau din ură față de Moscova, avea el un of la inimă cu „foștii” (deși erau de-ai lui) și a vrut să le-arate că nu mai mor caii când vor câinii roșii (hrăniți rusește). (http://www.nasul.tv/) A avea voie (sau permisiunea) să... = A-i fi permis să...: Soția mea avea voie să stea cu mine tot timpul cât nu eram închis în iatac. (IOAN SLAVICI) […] luam baia într-un colț al țărmului mai departe, numit „Paradis”, unde eram numai între bărbați și aveam permisiunea de a ne scălda fără costum. (NICOLAE GANE) Dacă aș avea voie să revăd lucrarea, ar fi nemaipomenit. A avea vreme (sau timp) = A dispune de timp pentru a face ceva. A fi liber, a dispune de timp pentru a se ocupa de cineva: Avem vreme să aducem alte răsaduri, am murmurat eu. (MIHAIL SADOVEANU) Împăratul nici n-avea vreme să se minuneze. (P. ISPIRESCU) A avea (pe cineva) în de bine (înv.) = A privi (pe cineva) cu ochi buni: Mihai... chemă la sine pe Grigore Mako, fratele lui George, ostaș curajos și acesta, dar mai dulce la caracter decât frate-său și pe care-l avea în de bine, fiindu-i foarte credincios. (NICOLAE BĂLCESCU) A avea... ani = A fi în vârstă de... ani: Peste câteva zile ar avea 79 de ani. A (nu) (mai) avea gură (sau obraz, tupeu) să… = A (nu) (mai) avea curajul, îndrăzneala să…, a nu mai cuteza să…: Ai băut cât șăpte și mai ai obraz să te jăluieșt! (VASILE ALECSANDRI) A (nu) (mai) avea zile bune (cu cineva) = A (nu) (mai) trăi în pace (cu cineva): Cu amar și cu necaz / Ies rujile din obraz! / De-aș mai avea zile bune / Rujile iară s- ar pune. (I. POP-RETEGANUL) Deși ne-ar plăcea, nu putem avea numai zile bune pe parcursul unui an. (www.publika.md/) A (nu) avea (mare sau desăvârșită) cunoștință (de ceva) = A (nu) ști, a (nu) fi (bine) informat (de sau despre cineva sau ceva), a (nu) cunoaște (bine): Aveau smeii cunoștință de vitejia lui. (P. ISPIRESCU) A (nu) avea (sau a (nu) da) greș (sau greșeală) = A (nu) greși: Steaua te și poate ajuta, dar dacă dai greș la Steaua, nu știu dacă mai poți ajunge fotbalistul pe care îl visează unii. (www.evz.ro/) A (nu) avea (un sau niciun) înțeles (sau sens) = A (nu) avea noimă; a (nu) avea logică: Cuvântu-mi pentru tine nu avea înțeles, / Cuvântul tău pe mine mă înciuda adânc. (MIHAI EMINESCU) A (nu) avea cap (și Dumnezeu sau și chip) să… (sau de a…) = A (nu) fi în stare să …, a (nu) putea să…: Rea bucată-i dragostea; / Cine prinde-a o gusta, / N-are cap de-a o lăsa. (POP.) A (nu) avea loc de întors sau de manevră (arg.) = A (nu) avea condiții favorabile pentru desfășurarea unei activități: Nimic nu mai putea face, că nu avea loc de întors din cauza celor curioși. A (nu) avea milă = A (nu) stârni mila cuiva; a (nu) simți milă pentru cineva: De-ți va da Domnul Dumnezeu putere și tărie, să nu cruți, să n-aibi milă, că nici de tine nimeni nu va avea milă, când te vor vedea înfrânt și ticăit. (AL. ODOBESCU) Femeia avea milă de toți nevoiașii și-i ajuta cu ce putea. A (nu) avea obraz = A (nu) avea bun simț: Noroc că unul a uitat, iar celălalt n-are obraz, astfel că acum sunt prieteni la cataramă […] (http://www.monitorulcj.ro/) A (nu) avea odihnă = A fi mereu activ; a fi neliniștit: Ocolii țările toate / Și de bine n-avui parte, / Că de mic am pribegit / Tot în străini am trăit / Și odihnă n-am avut... (MIHAI EMINESCU) A (nu) avea pe cineva la stomac = A (nu) putea suporta pe cineva: Ea n-a avut-o niciodată la stomac pe vecina de peste drum și nu-și putea explica de ce. A (nu) avea rost să... = A (nu) fi potrivit să…: Antrenorul Răzvan Lucescu a declarat, luni, în conferința de presă în care a fost prezentat oficial, că nu avea rost să semneze cu FC Rapid un contract pe următorii zece ani având în vedere că este posibil să nu fie o colaborare fericită. (http://www.mediafax.ro) A (nu) avea somn = A (nu) putea dormi: Mai ales la patru el totdeauna mânca bine, serile adormea curând, avea somn bun, ba peste câtva timp a început să mănânce bine și la masă. (IOAN SLAVICI) N-a avut somn toată noaptea. A (nu) avea treabă = A (nu) fi ocupat: − Dacă n-am treabă, ce să fac în târg? − Treabă, ne-treabă, du-te de te mai întâlnește cu bărbați, poate să dai de vreo treabă […] (I. L. CARAGIALE) Mereu are treabă și nu-l găsesc acasă decât duminica. A (nu) avea zile (sau zilișoare) = A (nu) mai trăi; a (nu) se mai bucura de viață: Este cu putință însă, dacă voi mai avea zile, să vă întrețin despre dânsul în chip îndelungat, când voi publica, dacă îl voi publica, un vraf de amintiri […] (RADU ROSETTI) − N-oi mai veni, Ivane, câte zilișoare-oi avea eu, zicea Ucigă-l-crucea, cuprins de usturime, și se tot ducea împușcat. (ION CREANGĂ) A nu (mai) avea ce face = A nu (mai) putea…: Își mușca fata acum degețelele mămucuței și ale tătucuței de ciudă și de rușine, dar n-avea ce face. (ION CREANGĂ) A nu (mai) avea ce zice = A nu (mai) ști. A rămâne fără replică: După toată discuția chiar nu mai aveam ce zice, pentru că totul era confuz. A nu (mai) avea margini = a) A fi foarte întins, peste măsură de mare: Cât vedeai cu ochii, câmpia parcă nu mai avea margini. b) A întrece orice măsură: Supărarea acum nu avea margini. (I. POP-RETEGANUL) A nu avea (sau a nu ști) cum (să…) = A nu avea posibilitatea, mijloacele (să…), a-i fi imposibil (să…): Pentru atâta încredere, nu am cum să-ți mulțumesc. (AL. ODOBESCU) A nu avea când = A nu mai avea timpul necesar să...: Nu mai avea când să rezolve și ultima cerință și a predat lucrarea. A nu avea chip să... = A nu reuși să...: Azi n-ai chip, în toată voia, în privirea-i să te pierzi. (MIHAI EMINESCU) A nu avea nici cenușă în vatră (sau în casă) sau a nu-i arde nici focul în vatră = A nu avea absolut nimic, a fi sărac lipit pământului: Nu-i casa lor, în care stau, și-n casă nici cenușă n-au. (G. COȘBUC) A nu avea nici în clin, nici în mânecă (cu cineva) = A nu cunoaște pe cineva. A nu avea nicio legătură cu...: […] tata mi-a dat în grijă, când am pornit de-acasă, ca să mă feresc de omul roș, iară mai ales de cel spân, cât oi putea; să n-am de a face cu dânșii nici în clin, nici în mânecă. (ION CREANGĂ) Mai știa iară că de omul dracului, să dai și să scapi. Să n-ai nici în clin, nici în mânecă cu dânsul. (P. ISPIRESCU) TRAHANACHE: Zic: ce are a face Cațavencu cu mine și eu cu Cațavencu, nici în clin, nici în mâneci, ba chiar putem zice, dacă considerăm după prințipuri, dinpotrivă. (I. L. CARAGIALE) A nu avea niciun chichirez = A nu avea nicio logică; a nu avea niciun haz: De vreme ce toată lumea râde, grăi Ghervasie cu îndrăzneală, se cheamă că toată lumea știe cum a fost, așa că n-ar avea niciun chichirez s-o mai spun, mai ales că e și destul de veche. (VALERIU ANANIA) Încă un eșec îi va fi fatal lui Ungureanu. Iar platforma nu va mai avea, nici ea, niciun chichirez. (http://www.gandul.info) A nu avea niciun sfânt = A fi necredincios: N-au nimic sfânt în ei; n-au decât o credință și un zeu: avuția materiala și banul! De-asta spun că ceea ce a făcut Netanayahu ieri întrece orice măsură. (http://www.ziare.com/) A nu avea ochi decât pentru... = A fi îndrăgostit de...: El nu avea ochi și suflet decât pentru pădurile, dealurile și câmpiile în care trăise în larg în copilărie. (NICOLAE GANE) A nu avea pentru ce (sau de ce) = A nu avea niciun motiv: Nu avea de ce să nu vină; a fost anunțată la vreme de data aceasta. A nu avea unde = A nu exista spațiu disponibil: Se plânge în fiecare zi că nu mai are unde să lucreze, că este prea multă lume și nu se poate concentra. A se avea bine (sau rău) (cu cineva) = A fi în relații bune (sau rele) (cu cineva); a (nu) se înțelege (cu cineva); a fi prieten (sau a se dușmăni) (cu cineva): Vezi că-și căta de munculița lui, își plătea dajdia, [Neagoe] se avea bine cu toți din sat [...] (P. ISPIRESCU) Frați, frați erau ei, dar unul cu altul nu se avea bine. (POP.) A se avea bine (sau rău) cu cineva = A fi în raporturi de prietenie (sau de dușmănie); a trăi în armonie, a se înțelege (sau a fi în relații dușmănoase, a fi certat): Se avea bine, ca frații. (P. ISPIRESCU) Cu nimenea-n lume nu se aveau bine. (ANTON PANN) Vezi că-și căta de munculița lui, își plătea dajdia, se avea bine cu toți din sat, și cum făcea el, ce dregea el, se chivernisea omul [...] (P. ISPIRESCU) A se avea dragi = A se iubi: Fata și flăcăul se aveau dragi de mici. Crescuseră, oarecum, în vecinătate. (AL. MITRU) A se avea rău (cu cineva) = A se certa; a fi dușmani: De când s-au mutat, cei doi vecini se aveau rău. Atâta bine (sau folos ori câștig) să am! = Formulă prin care se garantează adevărul celor exprimate: − Atâta bine să am, dacă nu mă crezi! Ce-am avut și ce-am pierdut = a) N-am ce pierde: Dumnealor, că sunt mai tineri și, vorba aia, ce-am avut și ce-am pierdut! dumnealor o să-și puie, doamne ferește! viața în primejdie: (I. L. CARAGIALE) b) Sărac am fost, sărac am rămas. c) Puțin îmi pasă: Așa am interpretat eu, acum poate exista o altă interpretare a regizorului, adică 0- 0, pe ideea „ce-am avut și ce-am pierdut”, la un nivel mult mai profund. (http://www.mediafax.ro/) N-ai decât! = a) Ești liber să...: Zi și noapte stam la drum / Și cântam pentru oricine... / Ai cântat? Îmi pare bine! / N-ai decât să joci acum! (CINCINAT PAVELESCU) b) Încearcă numai, dacă îndrăznești. c) Nu-mi pasă: Faci cum crezi, n-ai decât să mergi singur! N-are a face = Nu se potrivește, nu are nimic comun cu...: N-are a face dacă sunt cretini au ba, nu sunt români și eu cred că nu e normal ca România să fie condusă de alogeni […] (http://activenews.ro) N-are cine să... = Nu există cineva care să...: „La cum ne-am pregătit în acest cantonament, am crescut de la meci la meci, nu are cine să ne pună probleme în România.”, a spus Lucian Filip. (http://www.digisport.ro/) N-are cum (Impersonal) = Nu este posibil. Nu există modalitatea de a...: În felul ăsta, Johannis nu are cum să câștige aceste alegeri, dar Ponta le poate pierde… (http://www.gazetadambovitei.ro/) N-are decât să... și... = E suficient să... pentru a...: Dacă domnul Boc se simte atras de un alt partid, nu are decât să-și dea demisia din PDL și să se înscrie într-un alt partid și nu are decât să susțină pe cine vrea! (http://www.mediafax.ro/) N-are nimic! = Nu are nicio importanță; nu s-a întâmplat niciun rău: Mă gândeam: s-a supărat Miai pe mine, dar n-are nimic, acuma are să mă cheme să-i tai și porcul lui și gata, are să-i treacă supărarea. (MARIN PREDA) Nici acasă n-am de coasă = Nu mă grăbesc; nu am nicio treabă: – Mă!... că mare minune-i asta!... dar nici acasă n-am de coasă... ia să mai odihnesc oleaca aste bătrânețe! (ION CREANGĂ)

IAZMĂ, iezme, s. f. (În superstiții; adesea folosit în literatură) Arătare foarte urîtă și rea, produs al fanteziei. V. stafie, strigoi, nălucă. Îngrozită a scăpat cuțitul Sîngeros și a tulit-o iazma Lumii vechi, turbată de mînie. BENIUC, V. 41. Călări pe beznă, ca prin basme, Zăresc un șir grozav de iazme, Ce sînt a iadurilor oaste. MACEDONSKI, O. I 121. ◊ Fig. Iazma neîncrederii o urmărea pretutindeni. ODOBESCU, S. I 171. ♦ Fig. Persoană cu o înfățișare respingătoare (din cauza slăbiciunii, a urîțeniei etc.). Dar stăi că vine încă unul... E cel mai oribil dintre toți! E iazmă spăimîntătoare. GALACTION, O. I 244. Sta ghemuită ca o momîie în fundul patului... Și să fi dat mult să nu o vezi... o iazmă. M. I. CARAGIALE, C. 128.

TĂINUI, tăinuiesc și tăinui, vb. IV. 1. Tranz. A păstra o taină în legătură cu ceva sau cu cineva, a nu da pe față, a face să nu se știe, să nu se afle; a ascunde. Avendrea tăinuie furturile. STANCU, D. 294. Își tăinuise unul altuia șiretenia de-acasă. CARAGIALE, O. III 105. Ea a rămas credincioasă bărbatului său Dar încă tot tăinuindu-și numele. NEGRUZZI, S. III 415. ◊ Fig. Salcîmii cu miros dulce tăinuiau cărările. EMINESCU, N. 71. ♦ (Subiectul este un lucru) A ascunde. Beciul privighitorului Pîrvu din Tîrgu-Neamțului putea să tăinuiască la nevoie o domniță. CREANGĂ, O. A. 74. O faptă cît de frumoasă, ca o floare cu otravă, Tăinuiește cîteodată pieirea cea mai grozavă. HASDEU, R. V. 57. ◊ Refl. Cerul vînăt, cu soare zgîrcit care se ivea la răstimpuri și se tăinuia pe după o trîmbă de nori alburii. PAS, L. I 8. În această odaie închisă cu cheia pentru ca copiii să nu intre, Eminovici se tăinuia cîteodată spre a-și face socotelile ori a frunzări prin cronici. CĂLINESCU, E. 50. Acum ei s-au tăinuit Și din față ne-au pierit. ALECSANDRI, P. I 102. (Fig.) Descoperă-i [vieții] linia și accentul care se tăinuiesc altor priviri. PAS, Z. I 10. 2. Intranz. A sta de vorbă, a sta la sfat, a discuta (în intimitate). Mătușa Uțupăr tăinuie cu mama. STANCU, D. 13. Așa învingeau adesea cele mai mari nemulțumiri: rîzînd împreună, tăinuind ceasuri întregi. BASSARABESCU, V. 13. Nevestele stau mai la o parte, tăinuind de ale lor. VLAHUȚĂ, O. AL. I 160. – Variantă: tăini (PAMFILE, CR. 15) vb. IV.

SOMN2, (rar) somnuri, s. n. 1. Stare fiziologică de repaus a ființelor, necesară redresării forțelor și caracterizată prin încetarea totală sau parțială a funcționării conștiinței; stare a celui care doarme. Somnul singur îl mai mîngîia. ANGHEL, PR. 45. Era tîrziu și somnul începuse a-mi atîrna greu pleoapele peste ochi. HOGAȘ, DR. 255. Somn, a gîndului odihnă, O, acopere ființa-mi cu-a ta mută armonie. EMINESCU, O. I 49. ◊ (Urmat de determinări atributive) Somnul de plumb mă prăbuși ca într-un întuneric. SADOVEANU, O. VI 214. N-am venit, Că somn greu m-a-nțepenit. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 237. ◊ (Personificat) Vino, soamne, de-l adoarme și tu, pește, de îl crește. DELAVRANCEA, O. II 152. ◊ Fig. După somnul adînc al pămîntului și al codrilor, iată că se arată iar colț de verdeață. SADOVEANU, O. VII 364. Un șuier lung, speriat... trezește somnul codrilor. VLAHUȚĂ, O. AL. II 33. ◊ (În expresii care marchează începutul, durata, intensitatea acțiunii; uneori la dativ) Se întinse din nou somnului. CAMILAR, N. I 16. Ochii i se închideau, somnul îl dobora. GALACTION, O. I 41. La inginer, lumina stăruia încă. Nu-l prindea somnul. C. PETRESCU, R. DR. 250. Moș Ion o așeză încetișor pe pat și o acoperi. Un somn adînc o cuprinse. BUJOR, S. 49. Tîrziu de tot îl fură somnul. VLAHUȚĂ, O. A. 122. Culcă-te să tragi un pui de somn. SLAVICI, O. I 219. Dacă ești așa de fricoasă, apoi sui în căruță și te-așterne pe somn, că noaptea-i numa un ceas: acuș se face ziuă! CREANGĂ, O. A. 125. (Glumeț, în forma de pl. soamne) Ar fi poftit mai degrabă să fie undeva singuri, să-i tragă niște soamne. SADOVEANU, O. L. 238. ◊ Loc. adv. În (sau prin) somn = în timpul somnului, fiind adormit, dormind. Ciobanul, lîngă turmă, culcat cu ochii-n sus, În somn, spre-o altă lume purtat a fi se lasă. MACEDONSKI, O. I 116. Și prin satul adormit Doar vrun cîine-n somn mai latră Răgușit. COȘBUC, P. I 48. Prin somn tu vei simți trecînd fiori Prin trupul tău. id. ib. 313. Toate prăvăliile cu obloanele lăsate ca pleoapele în somn. CARAGIALE, O. II 356. Iar ea vorbind cu el în somn, Oftînd din greu suspină. EMINESCU, O. I 168. ◊ Expr. A dormi somnul iepurelui = a dormi ușor, iepurește, v. iepurește. Somn ușor, formulă (însoțind de obicei un salut la despărțire) prin care se urează cuiva somn liniștit. La revedere... Somn ușor! BASSARABESCU, V. 9. ♦ Somn de iarnă (sau hibernal) = starea de amorțire în care petrec iarna unele animale. Stîrnise dușmănia unei albine care, mînioasă cum sînt ele în preajma somnului de iarnă, s-a repezit la Ghighi. REBREANU, I. 128. ◊ Fig. Și-a pus pămîntul blană albă și-și doarme somnul hibernal. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 34. Somnul plantelor = aplecarea frunzelor sau închiderea florilor în timpul nopții. ♦ Fig. Stare de inerție; toropeală, amorțire. Poporul cel mare al nostru... a dormit un somn jalnic în întunericul satelor. SADOVEANU, O. VI 455. Voi ce stați în adormire, voi ce stați în nemișcare, N-auziți prin somnul vostru acel glas triumfător Ce se-nalță pîn-la ceruri din a lumii deșteptare, Ca o lungă salutare Cătr-un falnic viitor? ALECSANDRI, P. A. 81. ♦ Nevoia de a dormi; senzație provocată de această nevoie. Oamenii umblau în jurul focului parcă n-ar mai fi avut nici somn, nici case. REBREANU, R. II 205. ◊ (În construcții cu verbele «a fi», «a face») și cu pron. pers. în dativ) Sînt trudit și mi-i somn. SADOVEANU, N. F. 133. Cînd colea, pe la apusul soarelui, vine Serilă și zice că-i e somn. RETEGANUL, P. III 67. I s-au făcut somn strașnic, cît nu se mai putea ține. SBIERA, P. 58. Negru-i, doamne, pămîntu, Da-i mai negru urîtu; Din om te face neom, C-ai dormi și nu ți-i somn. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 212. 2. Fig. (De obicei determinat prin «veșnic», «de veci», «al morții» etc.) Stare a ființei care a încetat din viață; moarte. Dar somnul cel veșnic este greu. MACEDONSKI, O. I 51. Să-mi fie somnul lin Și codrul aproape. EMINESCU, O. I 219. ◊ Expr. A dormi somnul cel de veci v. dormi. – Pl. și: (glumeț) soamne. - Formă gramaticală: vocativ (rar) soamne.

MATÚR1, -Ă adj. Ajuns la deplină dezvoltare (fizică și intelectuală). Bărbat matur. HELIADE, D. J. 35/11, cf. STAMATI, D., COSTINESCU. Sosește apoi o vîrstă cînd omul, matur la corp, la inimă și la minte, se concentră în sine, devenind el însuși o mică lume. HASDEU, I. C. I, VII. Aleodor, după ce se urcă în scaunul tătîne-său, deși copilandru, puse țara la cale ca și un om matur. ISPIRESCU, L. 42. Se simțea om matur, bărbat, care trebuia să-și făurească viitorul. AGÎRBICEANU A. 45. În viața reală, putea s-o cheme Veta pe tînăra cetitoare a Dramelor Parisului, și Zița pe nevasta matură a lui Jupîn Dumitrache. IBRĂILEANU, S. L. 74. O păpușă de mărimea unui om matur era înfățișată de domnul baron. SADOVEANU, O. XI, 644. Vorbea rar și domol, ca un om matur. CAMIL PETRESCU, O. I, 150. Păru deodată mai înaltă și mai matură. V. BOM. septembrie 1955, 111. (Despre ținută, judecată, acțiuni) De om ajuns la deplină dezvoltare; p. ext. serios, chibzuit, cumpătat. O ură matură asupra necinstei. VÎRNAV, F. M. II, 36v/ll. O judecată matură (coaptă). FIS. 124/4. O ușoară mustață și bărbia despicată. . . îi dădeau un aer matur care făcea din uniforma școlară un adevărat veștmînt militar. CĂLINESCU, E. O. I, 58. ◊ (Adverbial) Junele ce judică mai matur. . . își schimbă cu totul și aplecările și aspirațiile. HELiADE, O. II, 66. Cînd vei vrea să le însori, deschide ochii matur. PANN, ap. CADE. ♦ Care dovedește maturitate de gîndire, care a fost bine judecat, îndelung chibzuit. Niște. . . literați. . . cer conferințe mature despre limbă. RUSSO, S. 67, cf. MAIORESCU, CR. III, 173. După mature consfătuiri, am căzut în sfîrșit de acord cu. . . anticarul. KLOPȘTOCK, F. 306. După mature frâmîntări ajunsese la concluzia că. . . prezența lui n-o să fie remarcată. T. POPOVICI, S. 315. ♦ F i g. Care posedă o bogată experiență și un număr mare de cunoștințe; dezvoltat, evoluat. Societatea socialistă se perfecționează neîncetat, devine tot mai matură. SCÎNTEIA, 1960, nr. 5 009. ♦ F i g. Ajuns într-un stadiu definitiv. Acest profesor. . . a aflat cu cale să. . . deie publicitáții [observațiile] măcar că ele nu erau încă mature spre aceasta, avînd trebuință de mai multe întregiri. SBIERA, F. S. 232. – Accentuat (prin confuzie cu matur3) și: matur. – Pl.: maturi, -e. – Din lat. maturus, it. maturo.

MĂRINIMIE s. f. 1. (Învechit) Forță morală ; bărbăție, curaj. Ați cules deodată o nouă mărire, arâtînd la toată lumea cu cîtă mărinimie să poartă armiia rusască. AR (1 829), 1461/5. Au însuflețit pe oștenii lui cu bărbăție, cu neîmfricoșare și cu mar-inimie. ASACHI, I. 28/12, cf. POLIZU. Însă din mulțime iată au părut Căpitani de frunte, plini de vitejie, De amorul țării și mărinimie. BOLINTINEANU, O. 68, cf. BARCIANU, ALEXI, W. Mărinimia nici o frică de primejdie are. ZANNE, P. VIII, 379. 2. Bunăvoință, înțelegere ; bunătate, generozitate. Mărinimia este o înălțime de simțiri. GOLESCU, E. 238/2. Din nemărginita sa mărinimie. . . au iertat pe numitele guvernuri. CR (1 830), 3482/14, cf. 1221/30, MARCOVICI, D. 9/15, 16/5, NEGRUZZI, S. I, 141, PONTBRIANT, D. Dar cine te cunoaște cu-a ta mărinimie, Se pleacă în uimire și se robește ție. ALECSANDRI, T. II, 206, cf. COSTINESCU, LM. Dintre toate animalele. . . lupul este aproape unicul căruia nu-i este cunoscută mărinimia. CONTEMPORANUL, III, 699, cf. MACEDONSKI, O. I, 248. Pentru ce la curte slobodă și-acum să fie Oare, încă se mai cade către ea mărinimie? DAVILA, V. V. 166. Pe legea mea, că împins numai de mărinimie primesc să împart patul cu tine. V. ROM. martie 1954, 136, cf. ib. septembrie 1 954, 130. Mărinimia iartă cele mai mari greșeli, zanne, p. viii, 379. Cu mărinimia dobîndești ceea ce nu gîndești. id. ib. ■fy- (Ironic) Și fiindcă toți se ilustrează cu atîta mărinimie unii pe alții, publicul cu bun simț a sfîrșit prin a nu crede pe nici unul. MAIORESCU, CR. I, 210. - Și: (învechit) marinimie (scris și mar-inimie) s. f. – Mare1 + inimă + suf. -ie, după lat. magnanimitas, fr. magnanimité.

atonalism. Raportat la etimonul său: atonalitate (respectiv atonal), ca antinomie a tonalității (1) (tonalului), a. își dezvăluie, în baza sa tehnic circumscrisă, conținutul imediat. Este clar, deci, că a. are numai această existență antinomică și – în sens diacronic – una de negație față de o realitate care îl condiționează și îi este totodată preexistentă. Atonal – a., noțiuni care, aparent, ar fi putut fi excluse, în virtutea acestor considerente acuzat speculative, din vocabularul muzicienilor (partizanii academismului și, deci, ai „tonalismului” îl consideră, de altfel, ca pe un indiciu de degenerescență, ca pe o abatere de la legile firești ale fenomenului sonor), își vădesc însă pe deplin legitimitatea în realitatea însăși, în dinamica devenirii muzicii sec. 20. A. înregistrează, în chiar această realitate muzicală imediată, o luare de atitudine din partea creatorului, față de sistemul muzical al tonalității, ca dat anterior, cu legile sale de coeziune internă, cu acea intra-raportare și ierarhizare a funcțiilor* față de centrul tonicii* și, în același timp, cu acea inter-raportare a acestor entități, care sunt tonalitățile (2), în așa fel încât întreg spațiul muzical, diatonic* și mai apoi cromatic*, este „acoperit” prin această ordine tonală. Deoarece armonia (III, 1) a fost domeniul predilect și cel mai impropriu, artizanal vorbind, în care compozitorul a „ascultat” de legile tonalității (făcându-le totodată să se supună strategiei muzicale într-o compoziție sau alta), a. a început să se manifeste tocmai pe acest tărâm, al armoniei. Lărgirea continuă a sferei armoniei la romantici, prin continua cromatizare a melodiei și a structurii acordice, modulațiile* la tonalități (2) îndepărtate, polivalența unor acorduri (ce aparțineau virtual mai multor tonalități), disonanțele* nerezolvate au dus deja tonalitatea (1) spre limitele sale, chiar dacă în principiu și pe porțiuni restrânse „sentimentul tonal” mai acționa încă. În mod unanim este considerată ca reprezentând un punct culminant al acestui proces opera Tristan și Isolda de Wagner, care, din chiar primele două acorduri* ale Preludiului ei, ilustrează, aproape printr-un „concentrat” structural, toată această stare a armoniei romantice, „criza acesteia”, cum o definise Ernst Kurth. Romantismul târziu, ce cuprinde în parte și primele două sau chiar trei decenii ale sec. 20, avea să se bazeze pe același sistem armonic, ducând mai departe disoluția sistemului tonal, în sensul în care l-a transmis tradiția de două sec. a muzicii occidentale. A., propriu, parțial, creației unor Reger, Pfitzner, Skriabin, Richard Strauss și – în fazele de început ale activității componistice – unor Schönberg și Berg, relevă clar acum opoziția principală față de tonal și tonalitate: slăbirea coeziunii interne a datelor tonalității – chiar independența acestora – intra și inter-raportarea liberă a funcțiilor*, un cromatism* hipertrofiat – chiar dacă încă nu total – o absolutizare, dusă, paradoxal, până la negare a dimensiunii armoniei (și dizolvarea în aceasta a oricăror elemente ce mai denotau independența intonațională și ritmică a melodiei). Toate acestea au condus la un fel de complicare barocă a discursului și, mai ales, a scriiturii, care a conferit operelor apărute în această perioadă un caracter elaborat și, oarecum, ermetic. Faptul nu a împiedicat apariția unor opere remarcabile bazate pe a., cum sunt, pentru a ne referi doar la două lucrări – Pierrot lunaire de Schönberg și Salome, op. 54, de R. Strauss, în care densitatea și expresivitatea tematică, sugestivitatea procedeelor (chiar a celor extramuzicale – de declamație* de exemplu) sau orchestrația* au pus accentul pe conținutul adânc psihologic. A. se aseamănă, astfel, mai ales prin propunerile sale constructive, cu precubismul lui Cézanne, căci întreagă această stare de „suspensie” în care se aflau elementele muzicale avea să cedeze – ca și în cazul cubismului – unei alte stări, ce va „coagula” aceste elemente, le va da o nouă coeziune, în virtutea unor noi principii de ordine, proprii sistemelor imediat următoare: dodecafonia* și serialismul*.

EU1 pron. pers. 1 sg. 1. (Ține locul numelui persoanei care vorbește, cu funcțiune de subiect, adesea marcînd insistența asupra subiectului) N-a omorît-o, strigă păstorașul, că nu l-am lăsat eu. SADOVEANU, V. F. 27. Mai știu eu ce-aș vrea s-ascult! COȘBUC, P. I 49. Tată, nu te înfricoșa, că eu sînt. CREANGĂ, P. 79. Eu mistuiam pămîntul, Eu răzvrăteam imperii. EMINESCU, O. I 88. Te-oi duce eu, Sinziană, eu care venisem să ucid zmeul. ALECSANDRI, T. I 435. ◊ (Marchează o opoziție) Citesc eu în loc să citești tu. ▭ Ai voit, amice... să citesc eu, în manuscript, cartea... ce tu ai compus. ODOBESCU, S. III 9. ◊ (Urmează după predicat, cu valoare afectivă de întărire) Las’ că ți-oi da eu ție! ▭ Toate ca toatele, dar cînd am auzit eu de tata, pe loc mi s-a muiat gura. CREANGĂ, A. 58. Stam eu și mă chiteam în capul meu că șerpe cu pene nu poate să fie. id. ib. 53. ◊ (În formulele de introducere din actele oficiale, urmat de o apoziție) Eu, X, declar... ◊ (Regional, în poezia populară, folosit în locul acuzativului) Că-i păcat de dumnezeu Să pice voinic ca eu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 103. 2. (La dativ, în forma mie, îmi, mi, -mi, mi-) Poveștile isprăvilor lui încă nu mi le-a spus. SADOVEANU, V. F. 17. Mie Mi-a fost luni întregi mînie Că tu nu te-ai priceput. COȘBUC, P. I 51. Mi te dă cu totul mie. EMINESCU, O. I 209. Mă miram ce-mi place mie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 41. ◊ 4 (Cu funcțiune atributivă indicînd posesia) Îmi simt inima ca un mic cheag. CAMIL PETRESCU, U. N. 339. «Ce-mi face Radu?» el întreabă. COȘBUC, P. I 100. Îmi recitesc pagina din urmă. VLAHUȚĂ, O. A. 488. ◊ (Cu valoare de dativ al interesului) Îmi alcătuisem un trai cu totul artistic. ALECSANDRI, O. P. 16. ◊ (Intră în compunerea verbelor la diateza reflexivă, construită cu pronumele-obiect în cazul dativ) Mi-aș putea aduce aminte de una din acele întîmplări, cu dihănii cum n-au mai fost altele. SADOVEANU, V. F. 19. Sărut mîna mătușii, luîndu-mi ziua bună, ca un băiet de treabă. CREANGĂ, A. 48. ♦ (Cu valoare de dativ etic) Așa... slugă vicleană ce-mi ești? CREANGĂ, P. 233. Aici mi-ai fost? id. ib. 24. Ei se sfătuiră... Ca să mi-l omoare. ALECSANDRI, P. P. 1. ◊ (Uneori întărit prin pers. 2) Ce credeți că mi-ți văzu, boieri d-voastră? ISPIRESCU, L. 191. Mi-au lunecat ciubotele și am căzut în Ozana cît mi ți-i băietUL! CREANGĂ, A. 23. O dată mi ți-o și înșfacă de cozi, o trîntește la pămînt și o ține bine. id. P. 177. 3. (La acuzativ, în forma mine, mă, -mă, m-) Oamenii mă-nvinuiesc Că sînt tînăr și iubesc. COȘBUC, P. I 76. Acum însă m-ai mîncat tu. ISPIRESCU, L. 5. ◊ (Precedat de prepoziții, în forma mine) Pe mine nu mă mai ajungi tu aici, în vîrf. SADOVEANU, V. F. 27. Auzi tu! Să se prindă ea Cu mine! COȘBUC, P. I 126. Ca mîne, poimîne mi se împlinesc anii și rămîi făr’ de mine. CREANGĂ, P. 161. ◊ (În glumă, în expr.) Eu și cu mine = eu în persoană, chiar eu. Ce văd?... Cuconu Grigori Bîrzoi!... [Bîrzoi:] Eu și cu mine, cucoană dragă! ALECSANDRI, T. I 164. ◊ (Intră în compunerea verbelor la diateza reflexivă construită cu pronumele-obiect în cazul acuzativ) Mă strînsesem ghem și vorbeam eu singur în gînd cu mine și cu dînsul. SADOVEANU, V. F. 27. Mă dau jos, caut o lespede potrivită, mă sui cu dînsa iar în tei. CREANGĂ, A. 54. Mă trezii într-un pustiu fără margini. ALECSANDRI, O. P. 15. 4. (Urmat de unul, una, la diferite cazuri, exprimă ideea de izolare) Eu unul nu știu, declară colonelul categoric. BRĂESCU, V. A. 32. Mie unuia nu-mi trebuie. CREANGĂ, P. 186. – Pronunțat: ieu. - Forme gramaticale: dat. mie, mi, îmi, -mi, mi-; acuz. mine, mă, -mă, m-. – Variantă: (popular) io (TEODORESCU, P. P. 270) pron. pers.

DESĂVÎRȘIT, -Ă, desăvirșiți, -te, adj. 1. Ajuns la perfecțiune; perfect. Caragiale a fost un artist desăvîrșit, care a muncit îndelung la perfecționarea limbii și stilului scrierilor sale. LUPTA DE CLASĂ, 1952, nr. 1, 86. Drumul Oltului prin lume e... un lung poem simfonic, căruia mereu i se adaugă noi melodii și teme reluate de tot mai multe și desăvîrșite instrumente. BOGZA, C. O. 125. ◊ (Adverbial) Nu pot fi toate desăvîrșit de bune. Ș-acest trandafir își are spinii lui. SADOVEANU, Z. C. 241. 2. (Despre fapte, stări, procese etc.) Deplin, complet, absolut. Era o singurătate desăvîrșită; nu se vedeau încă fumuri de sate, și, în fînațurile fără hotar, trebuiau să iasă sara la pășune zimbrii și cerbii, nesupărați de desimea oamenilor. SADOVEANU, O. VII 57. Istratie slobozi un glas de bas profund, în desăvîrșită nepotrivire cu ființa lui firavă. id. Z. C. 9. Metamorfoza reciprocă va fi desăvîrșită. EMINESCU, N. 62. ◊ (Adverbial) E desăvîrșit orb. NEGRUZZI, S. I 41.

PÎRLI, pîrlesc, vb. IV. Tranz. 1. A arde ceva la suprafață cu ajutorul flăcării (mai rar al jăraticului) sau cu ajutorul unui corp de metal foarte încins. V. pîrjoli. A pîrli rufele la călcat. ▭ Cînd tăia tata porcul și-l pîrlea și-l opărea și-l învălea iute cu paie, de-l înădușea, ca să se poată rade mai frumos, eu încălecam pe porc deasupra paielor și făceam un chef de mii de lei. CREANGĂ, A. 41. Eschil însoți uriașele sale trilogii tragice cu cîte o dramă satirică, unde înfățișa sau pe Prometeu, aducînd într-o trestie focul cerului de care își pîrleau degetele satirii, sau pe Circea prefăcînd în rîmători pe nenorociții tovarăși ai lui Odiseu. ODOBESCU, S. I 34. Te-am mînat apoi, pe loc, Cu hîrbul să-mi aduci foc; Hîrbul mi l-ai bucățit, Sprîncenile ți-ai pîrlit. ALECSANDRI, P. P. 351. Nu te juca cu focul, că te pîrlește (= nu căuta primejdia). ◊ Refl. Unul din ogari a dat cu coada prin foc, s-a pîrlit nițel și d-aia miroase greu. ISPIRESCU, L. 384. Cumătră, mă pîrlesc, ard, mor, nu mă lăsa! CREANGĂ, P. 33. ◊ Expr. (Rar) A o pîrli la (sau de) fugă = a o rupe la fugă, a o tunde la fugă; a o lua la sănătoasa. Noi, atunci, am pîrlit-o la fugă. Iar el, zvîrr! cu o scurtătură în urma noastră. CREANGĂ, O. A. 54. 2. (Subiectul este soarele) A înnegri, a bronza. Eram pîrlit de soare ca un harap. SADOVEANU, O. VIII 27. Desculț și cu pieptul gol, pîrlit de soarele primăverii, era un diavol ca oricare altul din sat. C. PETRESCU, R. DR. 14. În Iași, oamenii nu se scoală înainte de răsăritul soarelui, ba încă dorm pînă la prînzișor. Soarele nu-i pîrlește. NEGRUZZI, S. I 297. 3. (Cu privire la vegetație, p. ext. la pămînt) A ofili, a veșteji, a usca. Copacul voiește Să tot odrăslească, (Să înfrunzească), Dar nu contenește Bruma să-l pîrlească. PANN, P. V. II 42. ◊ Refl. Vremea vremuiește, floarea se pîrlește. Așa-i lumea, bat-o s-o bată! ALECSANDRI, T. I 339. Pe unde umblă urîtul, Se pîrlește pămîntul; Pe unde umblă dragostea, Înverzește pajiștea. BIBICESCU, P. P. 197. 4. Fig. A păcăli, a înșela. V. arde (III 1). Vivat spanchia de Bîrzoaie!... Lumea-ntreagă să pîrlească. ALECSANDRI, T. 76. ◊ Refl. Calul le răspunse: o! o! cine se pripește se pîrlește. ISPIRESCU, L. 195.

ZARIȘTE, zariști, s. f. Zare, orizont. Din deal de fintmă se dezvelește din codru un tăpșan verde, de pe care privirile scapă în zariștea largă. VLAHUȚĂ, O. AL. I 157. ◊ Fig. [Nepotul] împlinea... în învățătură ceea ce rîvnise Zaharia cu un pătrar de veac în urmă. De acolo numai putea să se deschidă încă o dată o zariște luminoasă și caldă. C. PETRESCU, R. DR. 245. A înțeles că, peste tot în viață, îi iese în cale o sabie de foc și că nu-i dat lui să ajungă la nici o zariște și la nici un liman. POPA, V. 309.

ACTIV, -Ă A avea ceva la activul său = A fi autorul unei acțiuni importante sau grave: – Nu mă interesează ce are la activ, mai știu și eu ce are la activ, să-mi dai și mie dosarul lui […] (DINU SĂRARU) Actorul, chiar dacă nu are la activul său o experiență bogată, trebuie să se simtă mereu ca la primul rol, să aibă starea de spirit a unui ucenic. (http://www.revistavip.net) A avea multe la activ = A fi săvârșit multe fapte nepermise, ilegale (criticabile, reprobabile): Dar Irod mai avea multe alte crime la activ. Și-a asasinat cumnații, soacra și a omorât toți copiii care se înrudeau cu asmoneii. (ARINA AVRAM) Polițiștii germani spun că Elisabeta are peste 200 de furturi la activ. (http://www.antena3.ro) Doi tineri au fost arestați de magistrații bihoreni, având la activ mai multe furturi. (http://bihoreanul.gandul.info) A-i pune cuiva ceva la activ = A pune o acțiune (gravă) pe seama cuiva: I-a pus multe nelegiuri la activ. A lua parte activă la o acțiune = A lucra efectiv, dându-și tot concursul: Credeam că nu ne vom mai întâlni, dar întâmplările au făcut că foarte curând am fost silit să iau parte activă în favoarea acestui om […] (ZAMFIR ARBORE) Încă de pe vremea când era elev al școlii de ucenici din cadrul acestor ateliere, el a luat parte activă la acțiunile antirevizioniste care au avut loc în perioada respectivă la Cluj. (http://www.fericiticeiprigoniti.net)

NĂVĂLI vb. IV. 1. Intranz. A se repezi la cineva, asupra cuiva sau undeva cu intenții agresive, criminale etc.; (învechit și popular) a năbuși (1). v. tăbărî. Ca niște lei sălbatici au năvălit asupră-i și, multe rane făcîndu-i, l-au omorîtu. ureche, l. 149. O vipere ieșind den căldură năvăli spre mîna lui. n. test. (1648), 172r/12. Năvălind ca niște fe[a]ră În cuțite îl luară (a. 1777). gcr ii, 116/33. Un pește mare năvăli să-l mînînce (a. 1784). id. ib. 134/14. Ieșind un lup turbat și năvălind asupra unui cioban anume Filip, l-au mușcat. cr (1836), 561/47. De-i vedea și-i vedea că s-a trezit și năvălește la tine, ...fugi încoace spre mine. creangă, p. 215. Și nici o fiară n-a năvălit asupra lui. delavrancea, o. ii, 129. Fasciștii germani năvăliseră peste casa lui Ceaikovski de la Klin și, la plecare, o lăsaseră pradă focului. stancu, u.r.s.s. 90. Se sculase și năvălea spre el cu pumnii ridicați. preda, Î. 66. Din fundul grădinii lui Trafulică năvăliră încă trei inși cu măciuci. id. d. 212. La perdea-n miezul nopții Nemerit-au haiducei, Nemerit-au, năvălit-au, Paloșele zinghenit-au. alecsandri, p. p. 58. ◊ Tranz. (Învechit și popular) Pădzeaște-te că fiiu-tău Leont te dibuiaște să te piardză ca să-ți ia împărățiia, și te va năvăli acmu la vînat. moxa, 390/22. Biata lui nevastă pe loc o sfecli, Gîndind că cu pumnii o va năvăli. pann, p. v. ii, 150/30. Nu știu, maică, ciobanii Rătăcit-au cîrlanii, Ori drumul au rătăcit, Ori haiduci i-au năvălit? alecsandri, p. p. 59. ♦ (Mil.) A se repezi asupra dușmanului, asupra unui loc deținut de acesta etc. (într-o luptă, într-un război). v. ataca, asalta. De va năvăli întăi călărimea la voi, trebui... să vă agiutăm vouă. herodot (1645), 489/12. Și s-au bătut mainte de apusul soarelui pănă ce au înnoptat, perindu de îmbe părțile, pănă au năvălit și gloatile de pedestri. ureche, l. 80. Velicico năvălea în război sîngur cu sulița a mînă. neculce, l. 94. Boiarii și căpitanii, pre capete, năvăliră asupra turcilor, de-i tăia. anon. cantac., cm i, 125. Siliți fiind de împăratul că-i va omorî de nu-i va sparge pre nemți, poruncindu-le a să bate și a năvăli pînă la moarte. r. greceanu, cm ii, 77. Au năvălit asupra Siinii, nădejduind cum că... va răpi deodată cetate cu însuș zidurile (a. 1773). gcr ii, 92/7. Turcii... năvăliră și intrară în cetate. văcărescul, ist. 258. Să trezește Din grea spaimă și sulița-ș rădică, Și năvale pe vrăjmaș voinicește. budai-deleanu, t. v. 129. Năvălesc după ei turcii cu iuțeală. beldiman, e. 52/11. Viteazul... năvăli asupra ordiei... cu românașii săi. ispirescu, m. v. 15, cf. 51. Ștefane! viteazul meu!... De giur-împregiurul tău Năvălesc dușmani mereu! alecsandri, p. p. 172. Paloșu-n mînă luau Și-n tătari ei năvăleau. pop., ap. gcr ii, 301, cf. cătană, p. b. i, 60. ◊ Tranz. (Învechit și popular) Priam... a văzut prăbușirea cetății și porțile casei Rupte, și-adînc în palat prin odăi năvălindu-l dușmanii. coșbuc, ae. 41. Magdul că se încrunta, Voinicește se lupta, Iar dușmanii-l năvălea Și de moarte mi-l rănea. alecsandri, p. p. 377. ♦ (Mil.) A pătrunde (pe neașteptate) pe un teritoriu străin, cu scopul de a-l cotropi; a invada, a cotropi. Socotia cum de tot au nebunit, cu atîta puține vasă, și năvălesc! herodot (1645), 431. Turcii... năvălesc în Europa și amenință a o cuceri. bălcescu, m. v. 8. Cu ce vifor de urgie Năvăliră-n Românie! alecsandri, p. ii, 18. I-a venit răspuns Că dușmanii țării, Cît nisipul mării, Năvălesc grămadă, Pustiesc și pradă. iosif, v. 122. ◊ Expr. (Ce,) au năvălit turcii? v. turc. ◊ refl. (Învechit, rar) Împărăția turcească asupra noastră se năvălește (cca 1770). arhiva r. i, 47/22. ◊ Tranz. (Rar) Noi, în tinerețele noastre, dam război dușmanului, cînd ne năvălea glia. camilar, n. i, 104. 2. Intranz. (Despre ființe) A se repezi, a se năpusti (2) undeva, spre ceva, a fugi în grabă la cineva, a da buzna, (regional) a nooti; a tăbărî. Iosif năvăli pre fața tătîni-său plîngînd și sărutînd pre el. palia (1582), ap. gcr i, 37/8. Saraciul, sluga lui Dumitrașco Vodă, au năvălit degrabă la beciul suptu scara despre doamna. neculce, l. 204. Turmele înfricoșate năvălesc de vale. beldiman, n. p. i, 124/2, cf. id. e. 1/22. Palas... năvălind de pe Olimp se duse Și la Itaca se opri-n cetate. murnu, o. 4. Florile din luncă mi s-au plîns c-a năvălit Printre ele, ca furtuna, roibul tău... Ce roib cumplit! eftimiu, î. 103. Iar ca învălmășeala să fie și mai deplină, în cumplita această viermuire a glotimii... mai năvăleau... și telegarii butcilor. c. petrescu, a. r. 9. Din vecini năvăliră cîțiva oameni, băgîndu-se între ei. t. popovici, se. 123. În pimniță cum intra La butie năvălea, Bea Tudor dă să-mbăta. șez. iii, 213. ◊ (Prin lărgirea sensului; despre elemente, fenomene ale naturii etc.) Au năvălit ca un nour luminat de soare o nespusă mulțime de omăt. ar (1839), 471/27, cf. 671/5. Apa năvălea-n clocot. f (1900), 556. Roate de frunze moarte năvăleau la fereastră. sadoveanu, o. i, 74. Asupra lumii năvăli o ploaie cumplită. id. ib. vi, 338. Miliarde de stropi de apă năvălesc. bogza, c. o. 231. ◊ Fig. Zise, și l-aceste vorbe Năvală nenorocirea. heliade, o. i, 84. Ce valuri înfocate de visuri sfîșîitoare au năvălit asupra simțirilor mele. marcovici, c. 7/8, cf. 20/10. Războiul, foametea, ciuma... năvălesc una după alta... asupra ticăloasei omeniri. id. ib. 21/14, cf. id. d. 9/1, 120/20, 160/19. Vezi paharele cum pline tot la gură năvălesc. beldiceanu, p. 128. Moș Gheorghe nu poate prinde clipa în care năvălește aprinsul luminilor. sp. popescu, m. g. 88. E o lume ce n-ai văzut-o încă: Viața năvălește cu furia dintîi. cerna, p. 61. Peste cîmpie năvăli un văl de aur. gîrleanu, l. 29. ◊ refl. (Într-un descîntec) Ho! vacă roșă... Nu te asupri; Nu te nărăvi, Nu te năvăli, Nu te năpăsti Copiii nu-mi sărăci. marian, na. 46. ◊ Tranz. fig. Este cam indiscret din parte-mi a vă năvăli astfel cu poezii. alecsandri, s. 43. Dacă m-ai năvălit cu întrebările, cînd era să-ți spui? caragiale, o. ii, 246. E cu neputință de explicat și de analizat ce se petrece în capul meu, chinuit de așteptare... năvălit acum deodată de această mireasmă ucigașe. galaction, o. 58. I se umflară nările și o năvăliră aduceri aminte. sadoveanu, o. vii, 331. ♦ (De obicei cu determinări locale care indică un spațiu închis sau considerat ca atare) A intra sau a ieși în grabă (și pe neașteptate, în neorînduială ori în mare cantitate); a da buzna. Desperat, Petrache Mănescu dă brînci ușii și năvălește înăuntru. caragiale, o. iii, 149. Se auzi glasul aspru al gardianului căpităniei și caporalul năvăli grăbit pe ușă. dunăreanu, ch. 94. Se deschide de părete ușa odăii din dreapta prin care năvălește o droaie de copii. brătescu-voinești, î. 18. O ceată de vreo patruzeci de țărani năvăli pe poartă cu mare gălăgie. rebreanu, r. ii, 129. De pretutindeni năvăliră în curte argații... răcnind cu toții: tătarii. galaction, o. 52. Către patru după amiază, năvăli în odaie un gradat. camil petrescu, u. n. 248, cf. 415. „Nu merge așa!” izbucni el disperat, năvălind pe ușă afară. brăescu, m. b. 32. Paznicii de la Murgeni năvăliră în sat călări, alungați parcă de cineva din urmă. sadoveanu, o. v, 696. Năvălim în odaie să-l vedem. stancu, d. 225, cf. id. r. a. iii, 236. Năvăli pe cerdac neguros, de parcă-l aștepta vreo încăierare. galan, b. ii, 162. Stan năvăli în cabină și le spuse pe nerăsuflate că a venit cineva de la raion. preda, d. 53. Turcii-n casă năvălea, Bună dimineața da, Iar popa le mulțumea. Jarnik-Bîrseanu, d. 492. ◊ (Prin lărgirea sensului; despre elemente, fenomene ale naturii etc.; adesea fig. sau în contexte figurate) Undile ce clocotea au început a năvăli în corabie. drăghici, r. 33/13. Cînd deschise fereastra, un zgomot de trăsuri depărtate năvăli în odaie. VLAHUȚĂ, o. a. iii, 72. Popa Tonea a suit scara cerdacului, în care năvăliseră ramurile... unui cais de neam. galaction, o. 188. Noaptea luminoasă Ca o undă de parfum Năvălește-n casă. topîrceanu, p. o. 99. Soarele năvăli pe geam. brăescu, a. 99. Prin fereastra deschisă năvălește aer curat. sahia, n. 26. Era început de primăvară, prin mart, și pe ferestrele deschise năvălea lumină nouă. sadoveanu, e. 110. În compartiment a năvălit o avalanșă de nisip. ralea, s. t. i, 252. Aerul de seară de februarie, tare, năvăli în compartiment. v. rom. aprilie 1955, 110. ◊ Fig. Ceva greu, un dor, o jale, un amar pe care nu-l simțise niciodată îi năvălise în inimă. mironescu, s. a. 44. Acuma, iată, în viața ei închisă, acoperită ca de un nour, năvălise un val de soare. sadoveanu, o. ii, 190. Adevărul năvălea în ciuda tăcerilor în odaia bolnavei. călinescu, s. 692. Vorbele năvăliră aspre, fără voia lui. v. rom. februarie 1955, 178. ♦ (Rar; urmat de un verb la infinitiv care îi întregește sensul) A sta gata să izbucnească (cu putere); a amenința să... Marea din matca sa iase, Preste lumea vinovată năvălind a se lăți. negruzzi, s. ii, 5. Vine dorul, stau nebun, Stau nebun, năvăl a plînge, De dorul care mă prinde. hodoș, c. 74. 3. Intranz. A veni în grabă și în mare număr undeva, la cineva; a se îngrămădi, a se îmbulzi, a se înghesui, (regional) a (se) nălogi. Și așa năvăliia și să îndesa, cît călca pre măriia sa, unii pentru să să vendece de boale, alții pentru să audză învățătura lui. varlaam, c. 258. Văzînd Isus că năvălește mulțimea, certă pe duhul cel necurat. n. test. (1648), 53r/4. Toți provințialii de ambe sexe năvălesc la dînsul. negruzzi, s. i, 239. Vara năvălesc mulțime de bolnavi la cură. id. ib. 317. Lumea, cîtă fusese și cîtă nu fusese la biserică, năvălise în crîșmă. hogaș, dr. i, 41. Toate surorile și verele mele au năvălit săptămîna asta peste mine de pretutindeni. id. ib. 167. Cînd spectacolul a luat sfîrșit..., publicul a năvălit în față, să fie mai aproape de actori. stancu, u.r.s.s. 75. Satul a năvălit pe malul gîrlei. id. d. 208. Iată mîrzăcițele Și cu tătărițele Că la hanul năvălesc Și cu toate-așa-i grăiesc. alecsandri, p. p. 78. Începu a năvăli norodu de nu mai încăpea pe la ferești și-mprejurul casei privind. șez. i, 207. ♦ (Despre sînge) A se strînge cantitate mare (într-un organ sau într-o parte a corpului). Sîngele îi năvăli în față și inima-i bufnea cu grabă în coșul pieptului. sadoveanu, o. v, 603, cf. vii, 337. În zguduirea sufletească în care vibra, simțea cum îi năvălește sîngele la inimă. bart, e. 22. Sîngele năvăli în obrajii tînărului. Indignarea se amesteca și cu temerea. călinescu, e. o. i, 56. Simți cum sîngele îi năvălește în cap. stancu, r. a. iii, 79. Sîngele îi năvăli în tîmple. v. rom. aprilie 1955, 194. Sîngele-i năvăli în inimă, ameți puțin și se clătină. vornic, p. 54. Se vedea că lui Pascu îi năvălise sîngele în obraji. preda, d. 35. Tot sîngele îi năvăli în cap. t. popovici, se. 56. 4. Intranz. (Învechit; cu determinări introduse prin prep. „la”) A recurge (la cineva) pentru protecție, ajutor etc.; a alerga. Năvăliia la dînsul și la țară și domnii cei streini, să-i ducă la domnie și cu agiutoriul lor era cu nădejde că vor izbîndi. ureche, l. 89. La aceasta au năvălit Paleologul, împăratul grecilor, plîngîndu-se de necinstea și nedreptatea ce i-a făcut Baiazid. văcărescul, ist. 253, cf. 273. La tine noi năvălim, Voind să ne dezrobim. i. văcărescul, p. 70/29. ◊ Fig. Grecii... năvăliră la singură scăparea, carea este supunerea și închinăciunea. văcărescul, ist. 258, cf. 266. 5. Tranz. Fig. (Rar) A năpădi (2), a umple. M-a năvălit barba. camilar, n. ii, 399, cf. 230. – prez. ind.: năvălesc și (regional) năvăl; pers. 3 și: (regional) năvale și năvală, năvăle (com. din limba-alba iulia). – Din slavonul НАВАЛГАТН.

ROMÂN, -Ă (lat. romanus) s. m. și f., adj. I. S. m. și f. 1. (La m. pl.) Popor care s-a constituit ca nasțiune pe terit. României. De religie creștină, în mare majoritate ortodocși. Mai trăiesc în Republica Moldova, S.U.A., Canada, Serbia-Muntenegru, Ungaria, Bulgaria, Ucraina, Grecia ș.a. Urmaș direct al populației daco-romane din spațiul cuprins între m-ții Carpați, Dunăre și Balcani, străvechea vatră a geto-, daco-moesilor și carpilor, poporul român s-a format de-a lungul unui proces îndelungat și complex (sec. 1-9), similar cu al celorlalte popoare romanice care făcuseră parte din larga arie a romanității. Cercetările arheologice și numismatice, dovezile de ordin lingvistic și istorico-literare demonstrează că în procesul formării poporului român se disting două perioade: prima, a romanizării (sec. 1-7), pe parcursul căreia a luat naștere un popor romanic (protoromânii) și a doua (sec. 7-9), ac eea a păstrării active a acestei romanizări. În decursul acestei perioade s-a produs asimilarea populațiilor migratoare (huni, avari, gepizi, slavi) de către populația romanică autohtonă creștină, formată din agricultori și crescători de vite, ca urmare a superiorității ei demografice și culturale. Romanizarea acestor terit. a început înainte de transformarea Daciei în provincie romană, o dată cu romanizarea Pen. Balcanice (sec. 2-1 î. Hr.) și crearea romanității orientale, ale cărei limite sudice treceau la N de Skopje, lacul Ohrid, la V de Serdica (azi Sofia), la V de versantul nordic la m-ților Balcani, până la Marea Neagră. La S de aceste limite se întindeau terit. de limbă și cultură greacă. Contactele economice permanente dintre S și N Dunării, precum și neîncetatele deplasări ale populației care au precedat ocuparea Daciei de către romani au creat condiții favorabile romanizării geto-dacilor, locuitorii reg. carpato-balcano-dunărene. Astfel, romanizarea la N Dunării a cunoscut o primă etapă, de pătrundere economică și culturală, pașnică, geto-dacii dovedindu-se accesibili acesteia, cu condiția respectării independenței lor politice. După cucerirea Daciei de către romani (106 d. Hr.), autohtonii n-au fost exterminați de către cuceritori, ci, așa cum o dovedesc izvoarele istorice, mărturiile lingvistice, epigrafice, cât și descoperirile arheologice, au continuat să trăiască pe vechile lor terit. atât în Dacia, cât și în Moesia, în condițiile unei colonizări masive cu elemente de civilizație romană. Mai mult, la granițele de NV, N, și SE ale Daciei romane, pe terit. Moldovei și Munteniei, la răsărit de Olt, locuiau mase compacte de populație geto-dacă liberă (carpii, dacii liberi) care, romanizați și ei, vor împrospăta numărul și forța daco-romanilor în momentul retragerii stăpânirii romane la S de Dunăre. Astfel, cea de a doua etapă a romanizării directe corespunde în limitele sale cronologice cu stăpânirea romană în Dacia (106-271/275), iar la S Dunării cu perioada cuprinsă între sec. 2 î. Hr. până la începutul sec. 7 d. Hr. La romanizarea intensă a noii provincii Dacia și-au adus contribuția mai mulți factori: urbanizarea (ridicarea și înflorirea a 12 orașe, pe ale căror terit. rurale adiacente modul de viață roman se propagă și printre autohtoni), așezările rurale romane (pe pământul cărora lucrau și autohtonii), armata (prin numeroase unități și tabere cu așezări civile, răspândite pe întreg terit. provinciei sau prin veterani colonizați), căsătoriile mixte și adoptarea limbii latine. Desigur că romanizarea, așa cum o arată descoperirile arheologice și epigrafice, a fost mai intensă și mai rapidă în reg. urbanizată și în zonele taberelor militare. Reg. rurale, periferice și cele de munte, în special, unde populația geto-dacă era mai compactă, au rămas mai îndelung la periferia procesului de romanizare. Romanizarea acestora s-a desăvârșit ulterior, alături de daco-romani. Daco-romanii au suferit pierderi demografice ca urmare a retragerii (271/275) administrației romane la S de Dunăre și a mutării centrului de greutate a romanității carpato-dunubiene la S de Dunăre, prin crearea aici a două noi provincii Dacia Ripensis și Dacia Mediterranea. Grupurile rămase la N de fluviu au fost însă alimentate continuu de provinciile romane existente încă în posesiunea Imperiului (Panonia, Moesia Secunda și Scythia Minor), contribuind la menținerea romanității lor. Astfel de elemente de continuitate daco-romană se constată după 271/275 atât în mediul urban (Ulpia Traiana, Apulum, Napoca, Dierna etc.) unde se observă un aflux de monedă romană și o activitate meșteșugărească de caracter roman, cât și în cel rural, devenit precumpănitor în condițiile decăderii progresive a orașelor. Populația daco-romană trăind în marea ei majoritate la sate (fossatum), practicând o agricultură extensivă, organizată în comunități sătești mobile ce se strămutau în locuri ferite din calea migratorilor, a ieșit învingătoare din confruntarea cu neamurile migratoare (goți, vizigoți, huni, gepizi, avari), cultura ei materială integrându-se în marea arie a culturii romano-bizantine. Aceeași mobilitate caracterizează și grupurile de păstori care, cu toate mișcările de caracter sezonier, rămâneau legați de așezările permanente ale agricultorilor sedentari, ceea ce explică terminologia precumpănitor latină a păstoritului și a agriculturii, pomiculturii și viticulturii. Sec. 4 a însemnat nu numai restaurarea autorității romane asupra Olteniei și Munteniei sub Constantin cel Mare și consolidarea romanizării la Dunărea de Jos, ci și recunoașterea de către romani a religiei creștine, ca religie de stat. Curând creștinismul (nearian și latin) s-a răspândit și în fost provincie Dacia, aceasta nefiind niciodată creștinată la o dată oficială, cum vor fi mai târziu toate țările din jur, ci a fost în același timp cu romanizarea, ca o manifestare de caracter popular. Continuitatea daco-romană în sec. 4-6 (perioada hunică și până la venirea slavilor) este documentată arheologic prin cultura Bratei, ale cărei urme au fost identificate atât în fosta provincie Dacia, cât și în terit. din afara ei. Este o cultură românească, de caracter rural, cu forme de viață sedentară. În perioada care acoperă sec. 6-7 pe terit. de azi ia naștere și se dezvoltă cultura materială Ipotești-Ciurel-Cândești, dezvoltarea acesteia coincizând cu momentul pătrunderii și așezării slavilor în cuprinsul fostei Dacii. Analiza conținutului acestei culturi a scos în evidență coexistența elementelor daco-romane și romano-bizantine cu cele de origine slavă. Din datele oferite de izvoarele scrise, la care se adaugă și cele arheologice și numismatice, rezultă că așezarea slavilor în zona extracarpatică a țării a avut loc în a doua jumătate a sec. 6. În Transilvania, aceștia au pătruns și s-au așezat ceva mai târziu, după începutul sec. 7, aspectul cultural Bezid-Sălașuri, Cipău, Sf. Gheorghe relevând conviețuirea și asimilarea slavilor de către autohtoni. A doua perioadă a procesului de formare a poporului român (sec. 7-9) este și etapa desăvârșirii constituirii sale. Ea este marcată de prăbușirea sistemului de apărare bizantin la Dunărea de Jos (602) și trecerea în masă a triburilor slavi la S de Dunăre. Așezarea slavilor în Pen. Balcanică a făcut ca Dacia nord-dunăreană să devină centrul de greutate al romanității orientale. La S de Dunăre slavii au copleșit numericește pe autohtoni. Elementele mobile, păstorii, s-au retras în reg. muntoase, greu accesibile, unde s-au putut păstra câteva grupuri cunoscute mai târziu sub denumirea de aromâni (macedo-români), meglenoromâni, istroromâni, iar în izvoarele bizantine sub aceea de vlahi. Pe terit. vechii Dacii, populația autohtonă, sporită numericește în urma dislocărilor de populație romanică din S Dunării produse de către slavi, dispunând de o organizare social-politică cu o mai mare putere de adaptabilitate împrejurărilor istorice, a reușit, în conviețuirea sa cu slavii, să-i asimileze. Prezența populației românești, bine constituită din punct de vedere etnic, lingvistic și social-politic, va fi menționată în izvoarele bizantine (în sec. 9-11), slave și maghiare sub numele de vlahi sau valahi. Tot începând cu sec. 9 se fac și primele mențiuni despre constituirea celor dintâi formațiuni românești, voievodate, conduse de voievozi. În unele cronici maghiare referitoare la perioada de început a pătrunderii ungurilor la E de Tisa (începutul sec. 10) se atestă existența unor astfel de formațiuni împreună cu numele conducătorilor lor. Astfel, în Crișana exista voievodatul lui Menumorut, pe Mureșul inferior cel al lui Glad, iar în podișul Transilvaniei, în tre porțile Meseșului și izvoarele Someșului, cel condus de Gelu. Pe plan arheologic, acestei perioade îi corespunde cultura Dridu, dezvoltată pe toată aria romanității răsăritene din componența daco-romană a culturii Ipotești-Ciurel-Cândești. Dezvoltarea sa maximă s-a petrecut în condițiile nou create la Dunărea de Jos, ca urmare a renașterii autorității Imp. Bizantin (sec. 10-14), proces de o deosebită însemnătate pentru istoria politică, social-economică a poporului român, manifestat prin impulsuri noi date dezvoltării economice a comerțului, prin reurbanizarea așezărilor de pe cursul inferior al Dunării și prin cristalizarea primelor formațiuni social-politice care vor sta la baza statelor medievale medievale românești de sine stătătoare. 2. (Pop.) Om, bărbat. II. Adj. Care aparține României sau românilor (I, 1), referitor la România sau la români; românesc. ♦ (Substantivat, f.) Limbă romanică vorbită de români, care s-a format pe terit. de azi al României, precum și de-a lungul malului drept al Dunării, de Jos, între Dunăre și Balcani, până la Marea Neagră. Limba română continuă cu o evoluție proprie, de aproape două milen., „latina dunăreană”, adică latina populară vorbită pe acest terit. de colonii romani și de populația romanizată în primele sec. după Hristos. Elementele moștenite din substratul autohton dac (c. 80 de cuvinte), influențele ulterioare, mai ales ale limbii slave – exercitate îndeosebi, din sec. 7 când limba română își formase deja trăsăturile definitorii – păstrarea unor particularități fonetice gramaticale și lexicale ale latinei populare îi conferă românei acele trăsături specifice ce o individualizează între celelalte limbi romanice, fără să-i altereze însă originea și caracterul fundamental romanic, reîntărit, din sec. 18, prin împrumuturile din latină și alte limbi romanice (în special din franceză și italiană). Sistemul fonetic al limbii române, latin în esență, se îmbogățește cu câteva foneme noi. Probabil, sub influență slavă, vocalismul înregistrează apariția vocalelor mediale închise î (â), ă, a unor diftongi și triftongi (precum diftongarea, în limba română populară a lui e- în ie), iar consonantismul, a semioclusivelor č, ğ, ș, a constrictivelor palatale ș, j și a velarei scurte h. O caracteristică a limbii române față de latină și față de celelalte limbi romanice este dezvoltarea sistemului de alternanțe fonetice, vocalice și consonantice, și a funcției acestora de morfeme în flexiuni și în formarea cuvintelor. Structura gramaticală, esențial și definitoriu latină, are câteva caracteristici care o diferențiază de celelalte limbi romanice. Româna păstrează cele trei declinări latine populare, față de cele cinci ale latinei arhaice și clasice, cele trei genuri (masculin, feminin și neutru – ultimul ca o realitate vie a limbii), formele latine de genitiv-dativ pentru femininele declinărilor I și III, formele latine de vocativ singular masculin și feminin, adjectivul și gradele lui de comparație, articolul și declinarea lui, pronumele de toate categoriile, cu întreaga lui flexiune. Se mențin, de asemenea, cele patru conjugări latine, verbele auxiliare, diateza reflexivă. Numeralul românesc de la unu la zece este cel latin. De la unsprezece la o sută se formează cu elemente latine, dar după modelul slav. Sută este slav, dar mie este latin. Ordinea cuvintelor în frază este cea din latina populară și din celelalte limbi romanice, adică: subiect, predicat, complement. Dezvoltarea analizei, dispariția concordanței timpurilor, proporția scăzută a subordonatelor, simplificarea folosirii timpurilor, ca și a cazurilor cerute în anumite prepoziții și verbe, consolidarea conjunctivului în detrimentul infinitivului, sunt trăsături caracteristice românei, urmând tendințe proprii latinei populare. Alte inovații de structură, precum formarea numeralului de la zece în sus, encliza sau postpunerea articolului, identitatea formelor de genitiv-dativ la toate cele trei genuri, singular și plural, formarea viitorului cu auxiliarul a vrea sau unele expresii idiomatice vădesc influența limbii slave sau a limbilor balcanice. Vocabularul, predominant latin, cuprinde elemente moștenite din latină ce desemnează noțiuni de bază, acțiuni omenești de primă importanță. Limba română are patru dialecte: dacoromân, care a reușit să se ridice până la nivelul unei limbi literare – identificat cu limba română -, aromân, meglenoromân și istroromân, care au cunoscut o evoluție proprie, specifică unor condiții de izolare, în zone enclavizate. Tradiția scrisului în românește trebuie coborâtă în a doua jumătate a sec. 15. Primul text scris în românește și datat cu precizie este Scrisoarea lui Neacșu (1521). Primele tipărituri în românește datează din sec. 16 și se datorează activității diaconului Coresi din Brașov. Ele vădesc trăsături ale primelor traduceri maramureșene (rotacizante) și mai ales particularități ale graiului din nordul Munteniei și sud-estul Transilvaniei, constituind caracteristicile de bază ale limbii române literare. Grafia cu caractere chirilice (inițial 43, reduse la 33 și apoi la 27) este înlocuită mai întâi cu un alfabet mixt, iar în 1860 este introdusă oficial scrierea cu caractere latine. Având un loc bine stabilit în aria romanității, limba română are o importanță deosebită pentru studiile de romanistică, ea fiind singura care reprezentantă a ariei sud-estice a latinei în ansamblul limbilor romanice. Artă r. = primele ei manifestări se înregistrează încă în Paleoliticul superior fiind reprezentate din unelte din silex cioplite cu anume eleganță, cum sunt cele găsite la Iosăfel (jud. Arad), Ceahlău (jud. Neamț), Mitoc (jud. Botoșani). De asemenea, în peșterile de la Ohaba – Ponor (jud. Hunedoara) și Râșnov (jud. Brașov), au fost descoperite podoabe făcute din dinți de animale și din scoici marine – aduse, evident, de la mari depărtări. Cea mai spectaculoasă manifestare artistică în Paleoliticul din România a fost, însă, descoperită relativ recent în peștera Cuciulat (jud. Sălaj): mai multe desene gravate și două imagini pictate cu lut roșu pe peretele peșterii – un cal și o felină; datate în jurul anilor 10.000 î. Hr., ele sunt în mod clar înrudite cu picturile rupestre din V Europei (Altamira, Teruel, Lascaux, Font de Gaume etc.). În Neolitic, are loc o evoluție permanentă a tehnicii, care face posibilă o plastică a formelor și a coloritului din ce în ce mai expresivă. Plăcerea ornamentului se reflectă în decorațiile obiectelor – inclusiv a uneltelor de întrebuințare obișnuită – și deopotrivă, în diversitatea podoabelor. Dezvoltarea artei țesutului e dovedită nu numai de numărul mare al greutăților pentru războiul de țesut găsite de arheologi, ci și de aspectul textil pe care îl capătă ornamentica multor vase din primele perioade ale Neoliticului. La începutul milen. al 5-lea, mai ales în N actualului terit. al țării s-a produs o modificare semnificativă în arta ceramicii: decorul e alcătuit din linii paralele – drepte sau curbe – întrerupte din loc în loc de puncte obținute prin împungere. Compoziția ornamentală va evolua în sensul diversificării și reinterpretării permanente a acestui model care, către mijlocul milen. următor, în cultura numită Boian, va deveni atât de complicat încât nu va putea fi explicat dacă nu se acceptă existența unor ateliere de olari. Semnificativă este constatarea că unele caracteristici ale ceramicii acelor timpuri se vor regăsi în vasele realizate, până foarte târziu, de meșterii populari de la Oboga sau Hurez. Capitolul cel mai interesant al culturii Hamangia e constituit, fără îndoială, de figurinele antropomorfe ce aparțin categoriei idolilor feminini ce semnifică, de cele mai multe ori, cultul fecundității. Spre deosebire de acești idoli, ce vădesc o concepție geometrizantă, schematizantă. două statuete descoperite în necropola de la Cernavodă aduc plastica unică a culturii Hamangia în rândul excepțiilor de la viziunea specifică întregii arte neolitice: statueta așa-numitului Gânditor și cea reprezentând un personaj feminin șezând, amândouă accentuând unele detalii anatomice, într-o stilistică puțin obișnuită în culturile europene contemporane cu cea de la Hamangia. Dar cele mai valoroase realizări ale ceramicii neolitice sunt considerate piesele executate de meșterii culturii Cucuteni, răspândită în Moldova, E Transilvaniei și N Munteniei (cultura poartă numele unui sat din jud. Iași). Epoca bronzului – care a urmat Neoliticului – începe în jurul anului 1800 î. Hr. și se încheie spre anul 1100, când are loc trecerea către Epoca fierului. În acest interval de 700 de ani, metalurgia bronzului se răspândește pe un terit. foarte larg (corespunzând aproape cu cel actual al țării). Uneltele tradiționale – topoare de piatră, vârfuri de săgeți confecționate din silex – nu au fost abandonate, bronzul fiind folosit la confecționarea unor vase rituale, a unor arme de elită și podoabe (culturile Tei și Gârla Mare). Dincolo de marea diversitate a formelor vaselor, sunt câteva tipuri dominante, caracteristice pentru întreaga cultură a Bronzului în România; ceașca cu toartă înaltă sau cu două toarte, vasele urnă, vasele de ofrandă. Statuetele constituie o prezență artistică modestă; singura excepție e reprezentată de figurile feminine de la Gârla Mare – Cârna (jud. Dolj); personajele sunt înveșmântate în haine bogate, cu centuri și coliere, cu pandantive, probabil din bronz. Obsesia fecundității fusese depășită. În sec. 12 î. Hr. în spațiul carpato-danubian au ajuns primele elemente ale tehnologiei fierului, cu această inaugurându-se o nouă epocă cu două perioade: Hallstatt (1100-450 î. Hr.) și La Tène (c. 450 î. Hr. – sec. 1 î. Hr.). Prima, împărțită la rândul ei în mai multe subperioade, se caracterizează la început printr-un proces tipic de tranziție: abia prezente, obiectele de fier nu le concurează pe cele de bronz care, dimpotrivă, sunt produse în cantități foarte mari, fapt dovedit de descoperirea unor depozite – de pildă, cel de la Drajna de Jos (jud. Prahova), alcătuit din 240 de obiecte de bronz, între care 199 de seceri, arme, piese de harnașament și pentru unelte și podoabe. În perioada mijlocie a Hallstatt-ului (c. 800-c. 500 î. Hr.) pare să fi avut loc un proces de unificare a triburilor tracice, ceea ce ar explica spectaculoasa răspândire a tipului de ceramică cunoscut sub denumirea de Basarabi (după satul cu acest nume din jud. Dolj). Atât tehnica de producere a ceramicii, cât și repertoriul decorativ sunt cele caracteristice vaselor din Epoca bronzului, dar formele au o mai mare eleganță. Mai ales în perioada La Tène s-au stabilit multe legături cu lumea culturilor scitică, celtică și greco-romană. În sec. 5-4 î. Hr. se afirmă ceea ce s-a numit o „artă populară” purtând semnele stilului traco-getic (piese de aur și de argint, amplu decorate, de felul celor găsite la Agighiol, Coțofenești, Poroina), iar în sec. 3-1 î. Hr. înflorește o artă a argintului, reprezentată de cupe și podoabe (Bălănești, Sâncrăieni, Herăstrău), ornate cu imagini zoo – și antropomorfe, dar și cu stilizări geometrice tradiționale. În arhitectura Epocii fierului sunt ilustrate deopotrivă trăsăturile distincte ale civilizației grecești – temple ionice și dorice (Histria), teatre și construcții funerare (Callatis) – și caracterul construcțiilor autohtone – cetățile și sanctuarele din m-ții Orăștiei (Costești, Blidaru, Grădiștea Muncelului). Mai târziu – sec. 2-4 d. Hr. – se dezvoltă arhitectura monumentală de origine romană imperială – poduri (Drobeta, Sucidava), clădiri publice (Ulpia Traiana Sarmizegetusa), terme (la Histria) -, iar în sec. 4-6, bazilici creștine (Tomis, Sucidava, Histria, Tropaeum Traiani, Dinogetia, Troesmis). Sculptura monumentală și decorativă urmează două direcții principale: una care pornește din viziunea elenistică (Porolissum, Tomis) și o alta care dezvoltă tradiția – stele funerare (înfățișând de obicei ospățul funerar și cavalerul trac), sarcofage, capitele, statui. În sec. 5-12, cele mai de seamă creații plastice sunt somptuoase vase și podoabe de metal prețios, vădit influențate de arta greco-romană și de cea germanică (Pietroasa, Apahida, Someșeni, Șimleu Silvaniei), dar și de cea sud-dunăreană și orientală (Sânnicolau Mare). Tot acum pătrund și influențele arhitecturii militare și religioase bizantino-balcanice (Garvăn, Niculițel, Păcuiu lui Soare), precum și cele ale stilurilor preromanic și romanic (Alba Iulia). Sec. 13-14 sunt o perioadă de intensă activitate artistică: se afirmă stilul romanic (Alba Iulia, Cisnădioara), goticul (Cîrța) și, la sud de munți, bizantinul (bisericile de la Drobeta, Sf. Nicolae de la Curtea de Argeș, Vodița, Cozia, Cotmeana), stil care pătrunde până în N Moldovei, la Siret. Cele două direcții artistice se întâlnesc în arhitectura și pictura unora din Transilvania (Streisângiorgiu, Strei, Sântamaria-Orlea, Gurasada, Densuș), în orfevrărie și sculptura în piatră (Argeș, Tismana). Biserica catedrală, edificii publice și particulare (la Sibiu, Cluj, Sebeș, Sighișoara, Brașov), castele (Hunedoara, Bran), construite în stil gotic, care a impus și pictura murală catolică (Mălâncrav, Mugeni, Ghelința) sau pictura de altar (cea ai cărei autori sunt artiști din familia Stoss sau Toma din Cluj), biserici fortificate ale sașilor (Saschiz, Vorumloc, Buzd), sau ctitorii ale cnejilor români (Râbița, Criscior, Râu de Mori) constituie, probabil, formele artistice cele mai vrednice a fi menționate în Transilvania sec. 15. Înfloritoare în aceeași epocă (mai ales în vremea lui Ștefan cel Mare) arta și arhitectura moldovenească realizează – cum s-a spus – o sinteză originală a structurilor occidentale și a celor bizantine. Se creează „bolta moldovenească”, conferind construcțiilor o înfățișare zveltă: fațadele sunt clădite armonios din cărămidă, piatră și ceramică smălțuită (bisericile din Hârlău, Bălinești, Borzești, Piatra Neamț, cele ale mănăstirilor Putna, Voroneț, Neamț). Tradiția bizantină se deslușește lesne în pictura murală, elegantă și sobră, de la Voroneț, Bălinești sau Pătrăuți, în arta manuscriselor (a unor caligrafi și miniaturiști ca Teodor Mărișescu, Gavriil Uric, Spiridon Ieromonah), în sculptura în piatră sau în subtila broderie liturgică. În sec. 16 (mai cu seamă în epoca lui Petru Rareș), se continuă sinteza perioadei precedente, adăugându-i-se, în arhitectura religioasă și în pictura murală, un echilibru al formelor dinamice. Acum apare acel fenomen care a provocat îndelungi discuții privind originea lui: pictura exterioară ce îmbracă întreaga biserică într-un strai colorat de mare rafinament (Humor, Sucevița, Moldovița, Arbore, Voroneț). Dragoș Coman, zugravul Arbore, Toma din Suceava – la Humor, artiștii de la Voroneț desfășurau pe zidurile pictate de ei un adevărat program înnoitor (pe care cercetătorii îl presupun a fi fost gândit de un politician cărturar din preajma Tronului), în care se pot citi simbolurile unei aspirații de libertate națională. Viziunea novatoare e prezentă și în sec. 17, într-o concepție decorativă a sculpturii de pe zidurile exterioare ale bisericii (Trei Ierarhi din din Iași sau Dragomirna), ca și pictura manuscriselor (atelierul mitropolitului Anastasie Crimca) sau somptuoasele broderii ale Movileștilor și ale familiei lui Vasile Lupu. Semnificativă e prelungirea viziunii renascentiste (evidentă și în arta unor țări occidentale) în arhitectura și pictura bisericii Golia din Iași. Stilurile Renașterii se impuseseră în Transilvania încă din sec. 16 (arhitectura unor biserici din Bistrița și din Alba Iulia, a castelelor de la Deva, Lăzarea, Medieșu Aurit, Iernut). Barocul își află deplina afirmare în sec. 18, în arhitectura civilă și militară a unor clădiri din Alba Iulia, Cluj, Timișoara, Oradea, Gornești. În Țara Românească, elegantele clădiri ridicate în vremea lui Radu cel Mare, și a lui Neagoe Basarab (bisericile mănăstirilor Dealu și Curtea de Argeș) dau măsura unei înțelegeri proprii a sensurilor sintezei Renaștere-Baroc, care fusese enunțată în aceeași perioadă în Moldova. Pictura, însă, păstrează mai clar canonul compozițional și stilizările bizantine (Tismana, Curtea de Argeș, Stănești, Snagov). Stilul acestui veac va fi continuat de arta cuprinsă între 1600 și 1800, cânt ctitoriile lui Matei Basarab, Constantin Brâncoveanu, ale familiilor Cantacuzino și Mavrocordat vor porni aproape întotdeauna de la sugestiile Bisericii Domnești de la Târgoviște, ridicată de Radu cel Mare. La răspântia dintre sec. 17 și 18, s-a realizat acea viziune stilistică de mare vigoare expresivă căreia i se spune „stilul brâncovenesc”. În afara unor clădiri civile (Herăști, Măgureni, Potlogi, Mogoșoaia), ce pun în lumină un rafinat simț al măreției și al echilibrului, bisericile vremii (Colțea, Antim, Fundenii Doamnei, Văcărești, Stavropoleos), împodobite cu dantelării sculptate în piatră, aduc mărturia unui program complex de artă care a fost elaborat în acea epocă. Demnă de reținut e prezența unor meșteri argintari (Sebastian Hann, Georg May II) veniți în Transilvania ca să lucreze pentru comanditari bogați din Țara Românească. Pictura abordează adesea o tratare narativă, nu o dată plină de pitoresc. Cel mai de seamă zugrav al vremii, Pârvu Pârvescu (zis „Mutu”), e autorul unor portrete ce dovedesc însușirile lui de a surprinde trăsăturile individuale ale personajelor. Către sfârșitul sec. 18, pictura laică se desparte de cea religioasă, proces la care contribuie decisiv dezvoltarea picturii de șevalet; cum era și firesc, genul dominant era portretul, ceea ce dezvăluie orgoliile celor bogați, care vroiau să-și țină chipul în odăile casei, așa cum știau că făceau și oamenii de seamă din alte țări. Artiștii locali poartă încă semnele evidente ale desprinderii cu tradiția: compozițiile sunt tridimensionale, volumele nu sunt modelate prin culoare, personajele au, de multe ori, o înfățișare hieratică. Cercetări recente au avansat ipoteza – întru totul posibilă – că pictorii erau, de fapt, buni cunoscători ai meșteșugului lor, dar răspunzători de acest convenționalism al viziunii picturale erau comanditarii, ce nu se puteau elibera de prejudecăți. Mulți pictori care studiaseră străinătate au venit în sec. 19 în Principatele Române; ei erau, în general, bine școliți în atelierele Occidentului și au constituit, un o dată, un model artistic pentru confrații (sau ucenicii) lor de aici. Pe lângă artiștii originari din Țările Române – I. Balomir, Nicolae Polcovnicul, E. Altini (acesta, cu studii la Viena) – istoria artei din acele vremuri reține numele lui M. Töpler, C. Wallenstein (sau Valștain, fondatorul, la Școala Sf. Sava, al primei colecții de artă din România), L. Stawski, G. Schiavoni, N. Livaditti, I.A. Schoefft, A. Chladek (profesorul lui N. Grigorescu) și ale altor buni meseriași, care și-au câștigat repede aici clienți și discipoli. Apariția unor compoziții alegorice cu conținut patriotic stă sub semnul mișcării de idei ce a precedat Revoluția de la 1848. Artiștii vremii s-au angajat uneori direct (I. Negulici, B. Iscovescu, C.D. Rosenthal, C. Petrescu, G. Năstăsescu) în acțiunile revoluționare; alteori, au desprins din atmosfera acelei vremi un elan romantic pe care, însă, nu au știut să-l tălmăcească decât prin intermediul unei tehnici convențional academiste; așa cum sunt compozițiile istorice ale lui C. Lecca, peisajele sau portretele de haiduci ale lui M. Popp. Un fapt cu consecințe profunde în istoria culturală a Principatelor Române – și, în primul rând, se înțelege, în aceea a artei de aici – e fondarea, în vremea domniei lui Cuza Vodă, a școlilor de artă de la Iași și București. Profesorii – Gh. Tattarescu și, mai ales, Th. Aman – aveau să exercite o profundă influență asupra viziunii artistice din România. Valoarea universală a picturii românești s-a afirmat în cea de-a doua jumătate a sec. 19, prin creația celor doi fondatori de școală – N. Grigorescu și I. Andreescu. Pictura plină de poezie a celui dintâi a fost un argument hotărâtor în afirmarea influentului curent sămănătorist și ca rămâne o întruchipare emblematică, pentru întreaga generație, a spiritului național; celălalt va reprezenta un lirism mai sobru, mai concentrat, o înțelegere mai profundă a naturii. Fapt vrednic de reținut, amândoi s-au format și în contact cu Școala de la Barbizon, relația cu arta Occidentului având să fie de acum încolo decisivă pentru realizarea unei sinteze plastice specific românești. Sculptorii acestei perioade sunt clasicizanții I. Georgescu și K.Storck, romanticul Șt. Ionescu-Valbudea. Arhitectura de la răspântia sec. 19 și 20 e predominant de factură neoclasică, dar se pot consemna și tendințe neogotice, neorenascentiste și, semnificativ, de orientare „Jugendstil” (numit la noi „Arta 1900”); personalitatea proeminentă în arhitectură e I. Mincu, autor al unei viziuni „neoromânești”, de amplă rezonanță în epocă. O sinteză complexă realizează, la începutul sec. 20, Șt. Luchian, în pictura căruia se exprimă, în chip foarte personal, ecourile sensibilității poetice a artei populare, asociate cu cele ale artei vechilor zugravi și cu concluziile unei descifrări proprii ale direcțiilor moderne. Lecția lui Grigorescu în pictura de mare concentrare a lui G. Petrașcu, cea a marilor creatori ai frescei medievale și renascentiste – la Th. Pallady – conturează un univers al formelor și al cromaticii de profundă rezonanță specifică. Și atunci când adeziunea la mișcări occidentale – de pildă, la impresionism în cazul lui J. Al. Steriadi, câteodată în cel al lui N. Dărăscu sau, mai târziu, al lui L. Grigorescu – e explicită, caracterul specific se păstrează nealterat. Uneori subiectul – la C. Ressu, Șt. Dumitrescu, Fr. Șirato, D. Ghiață, I. Theodorescu-Sion, I. Iser, Rodica Maniu, de pildă – dezvăluie adeziunea la programul „specificului național”. Chiar și reprezentanți proeminenți ai avangardei artistice – Mattis-Teutch, V. Brauner, M. Iancu, M.H. Maxy, L. Vorel – se simt atrași de teme și de tipuri ale realității românești, pe care le tratează într-un stil înnoitor, în conformitate cu principiile artistice ale nonconformismului din Occident. Exemplul cel mai ilustru este, fără îndoială, cel al lui C. Brâncuși, întemeietor al sculpturii moderne, care a dezvoltat adesea semnificațiile miturilor și legendelor populare românești într-un limbaj propriu ce a dat artei universale un sens estetic profund. Contemporan cu el, D. Paciurea a ridicat arta modelajului la un nivel ce i-a îngăduit să dea glas înțelesurilor tragice ale epocii. În ansamblul ei, arta românească a perioadei interbelice s-a afirmat ca una dintre cele mai viguroase expresii ale simțului acut al echilibrului formei și culorii. După instaurarea dictaturii comuniste, au urmat ani în care oficialitatea și-a subordonat și arta plastică, așa cum își subordonase toate formele culturii.

RENGHI, renghiuri, s. n. (Numai în expr.) A juca renghiul (sau un renghi) (cuiva) = a păcăli (pe cineva), a face (cuiva) o farsă, a-i juca o festă. Încă de pe cînd era copil i-a jucat renghiuri. BRĂTESCU-VOINEȘTI, Î. 79. El nu lua aminte la șoaptele lor, nu se uita la tertipurile și la renghiurile ce-i tot juca. ISPIRESCU, L. 337. Băiatul îi răspunse că zîna, înfuriată de renghiul ce i s-a jucat, a pus mîna pe toate caprele. POPESCU, B. IV 61.

REVENEALĂ, reveneli, s. f. 1. Umezeală, jilăveală din pămînt, din atmosferă. Cîteva stele ard... încă, în aer e o reveneală caldă. CAMIL PETRESCU, O. I 298. În oasele mele se încuiba tot mai jilav frigul și reveneala toamnei. I. BOTEZ, ȘC. 70. Ploile și reveneala pămîntului nu strică nimic din fîn. PAMFILE, A. R. 163. 2. Răcoare, răcoreală, adiere ușoară de vînt. (Fig.) Banii – cînd e zăduf – ți-aduc reveneală... cînd ți-e frig, îți țin de cald. DELAVRANCEA, O. II 297. ♦ Emanație, miros. Țuica te amețea cu reveneala ei de prune. CAMIL PETRESCU, O. I 328. – Variantă: răvineală (SADOVEANU, O. I 27) s. f.

TÎNĂR1, -Ă, tineri, -e, adj. I. (În opoziție cu bătrîn) 1. (Despre oameni) Care se află între copilărie și maturitate, care nu e înaintat în vîrstă, care nu e matur; (despre animale) care de-abia a ajuns la maturitate. Deasupra sta, înfofolită în cojoace, ca Dochia, o femeie încă tînără, cu privirea, energică. SADOVEANU, P. M. 234. Noi toți sîntem așa de tineri Că am putea să-ți fim nepoți... Dar cînd ne zici bătrîna doină, Ești cel mai tînăr dintre toți! IOSIF, V. 48. Îi plăcea moșneagului să aibă tot iepe tinere și curățele. CREANGĂ, P. 106. Braț la braț pășesc alături... le sta bine laolaltă, Ea frumoasă și el tînăr, el înalt și ea înaltă. EMINESCU, O. I 154. ◊ Loc. adj. și adv. De tînăr = din fragedă vîrstă, de timpuriu. Dar ce vrei să mori de tînăr? DELAVRANCEA, O. II 233. Însuratul de tînăr niciodată nu strică. ȘEZ. I 218. ♦ Care aparține sau este caracteristic unui om (sau unui animal) neajuns încă la maturitate. Ochii negri le erau tineri. DUMITRIU, N. 23. Deasupra revistei – o frunte tînără curată, cam prea înaltă din pricina cheliei timpurii. GALAN, B. I 5. Trei ani nu schimbaseră nimic din obrazul tînăr. C. PETRESCU, C. V. 244. Zgomot de tinere guri răsare deodată din crînguri. COȘBUC, P. II 63. 2. (Despre plante) Care a fost plantat sau a răsărit de puțină vreme (în raport cu timpul cît urmează să trăiască). Trecu apoi în livadă, ca să mai vadă pomii cei tineri. SADOVEANU, O. VII 123. Ascunzîndu-se printre fagii tineri ai Pădurii Domnești. REBREANU, I. 9. În parc sînt astăzi încă tineri teii, – Li-e frunza ca mînuța de copil. D. BOTEZ, F. S. 41. ♦ Care este format din plante fără multă vechime. Peste vechi morminte ruinate Tînăra pădure crește. BENIUC, A. R. 54. A văzut păduri mereu tinere, fiindcă uscăturile au fost scoase treptat. C. PETRESCU, A. 396. ♦ Care aparține sau este caracteristic unei plante răsărită de curînd. Frunzele tinere luceau în soare; nici șoapte, nici înfiorări nu treceau. SADOVEANU, O. V 682. II. (În opoziție cu vechi) Nou, recent. Pe tine, an tînăr, te văz cu mulțămire. ALEXANDRESCU, M. 4. ◊ Fig. Purure vîndut de femeile care îmi jurau un tînăr și vecinic amor. NEGRUZZI, S. I 47. – Variantă: (Transilv.) tinăr, -ă adj.

VIA2, viez, vb. I. Intranz. 1. (Astăzi rar; despre ființe) A avea viață, a fi viu, a exista, a trăi, a viețui. Foamea îi dete în știre că el viază încă. ISPIRESCU, L. 147. Inima ei, ce se hrănea de dragoste, nu putea via fără amor. NEGRUZZI, S. I 25 Gînganie fără suflare, Umblă făr-astîmpărare; N-are duh, nici nu viază, Toată lumea îndreptează (Ceasornicul). GOROVEI, C. 68. 2. (Despre sentimente, gesturi, atitudini) A trăi (în continuare), a continua să existe; a dăinui. Sînt alte lumi de care nu-mi dau samă, Viază-n noi, trăiesc în altă parte? Ah, nu-s iluzii, nu-s păreri deșarte! E doina ta cea dulce, dulce mamă! IOSIF, P. 42. În poporul romînesc de rînd viază un simțimînt al datorințelor sale către țeară. ODOBESCU, S. III 559. [Lăpușneanu] ca să tragă inimile norodului, în care via încă pomenirea lui Rareș, se însura și luă... pre fiica lui. NEGRUZZI, S. I 144.

vâsc, (văsc), s.m. – (bot.) Plantă parazită ce crește pe ramurile unor copaci (brad, stejar, plop, etc.), cu frunze totdeauna verzi și cu fructul în formă de bobițe albe (Viscum album L.): „Da’ eu încă i-am tremăs / Pă o crenguță de vâsc / Că nemnic nu-mi bănuiesc” (Țiplea, 1906: 425). ♦ (med. pop.) Efecte homeopatice. ♦ (mag.) Remediu de rupere a vrăjilor; ajută la descoperirea comorilor, deschide toate lacătele, iar băutura preparată din vâsc îl poate face pe om invizibil (v. studiul Creanga de aur, de James Frazer). ♦ (onom.) Vasc, Vascu, Vascul, Văsc, Vîsc, nume de familie (174 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). – Lat. viscum „vâsc” (Șăineanu, Scriban, DEX, MDA).