MĂRINIMIE s. f. 1. (Învechit) Forță morală ; bărbăție, curaj. Ați cules deodată o nouă mărire, arâtînd la toată lumea cu cîtă mărinimie să poartă armiia rusască. AR (1 829), 146¹/5. Au însuflețit pe oștenii lui cu bărbăție, cu neîmfricoșare și cu mar-inimie. ASACHI, I. 28/12, cf. POLIZU. Însă din mulțime iată au părut Căpitani de frunte, plini de vitejie, De amorul țării și mărinimie. BOLINTINEANU, O. 68, cf. BARCIANU, ALEXI, W. Mărinimia nici o frică de primejdie are. ZANNE, P. VIII, 379. 2. Bunăvoință, înțelegere ; bunătate, generozitate. Mărinimia este o înălțime de simțiri. GOLESCU, E. 238/2. Din nemărginita sa mărinimie. . . au iertat pe numitele guvernuri. CR (1 830), 348²/14, cf. 1221/30, MARCOVICI, D. 9/15, 16/5, NEGRUZZI, S. I, 141, PONTBRIANT, D. Dar cine te cunoaște cu-a ta mărinimie, Se pleacă în uimire și se robește ție. ALECSANDRI, T. II, 206, cf. COSTINESCU, LM. Dintre toate animalele. . . lupul este aproape unicul căruia nu-i este cunoscută mărinimia. CONTEMPORANUL, III, 699, cf. MACEDONSKI, O. I, 248. Pentru ce la curte slobodă și-acum să fie Oare, încă se mai cade către ea mărinimie? DAVILA, V. V. 166. Pe legea mea, că împins numai de mărinimie primesc să împart patul cu tine. V. ROM. martie 1954, 136, cf. ib. septembrie 1 954, 130. Mărinimia iartă cele mai mari greșeli, zanne, p. viii, 379. Cu mărinimia dobîndești ceea ce nu gîndești. id. ib. ■fy- (Ironic) Și fiindcă toți se ilustrează cu atîta mărinimie unii pe alții, publicul cu bun simț a sfîrșit prin a nu crede pe nici unul. MAIORESCU, CR. I, 210. - Și: (învechit) marinimie (scris și mar-inimie) s. f. – Mare¹ + inimă + suf. -ie, după lat. magnanimitas, fr. magnanimité.