MILÓS, -OÁSĂ adj. I. 1. Plin de milă¹ (I I, 3) față de necazurile sau nenorocirile altuia; milostiv (II), compătimitor, înțelegător, îngăduitor, blînd, bun, (învechit) milosîrd (1), milosîrdnic, miluitor (1). Iară inima lor iaste miloasă (sec. XVI). CUV. D. BĂTR. II, 417/1, cf. LB, DRĂGHICI, R. 34/9. Vre un om, milos și darnic. CONACHI, P. 300. Natura, ca o miloasă mumă, a răspîndit asupra-i și un nu știu ce. NEGRUZZI, S. I, 237. Încă n-am văzut, așa femeie să plîngă de toate cele; era miloasă din cale afară. CREANGĂ, A. 24. cf. ODOBESCU, S. I, 165. Io sînt... miloasă. HODOȘ, P. P. 174, cf. ALR i 1559/315, 333, A III 16. Cine-i mai milos pe lume? (Somnul). SBIERA, P. 320. ◊ (În context figurat) Jelui-m-aș spinului, Dară spinul e ghimpos Și de mine nu-i milos. F (1871), 307. ♦ Care exprimă milă¹ (I 1). Căutăturile lor cele blajine și miloase. GORJAN, H. I, 38/20. Ochii ei. . . adînci, miloși. EMINESCU, N. 76. 2. (Învechit și regional) Care stîrneste milă¹ (I 1) sau compătimire; trist, jalnic. O prăviriște miloasă. DOSOFTEI, V. S. octombrie 50^v/26. Păseruica . . . cu miloase glasuri. . . moartea puilor săi cu jale cînta. CANTEMIR, IST. 193, cf. ALR II 4 329/886. ◊ (Adverbial) Și se ruga, milos de blînd. COȘBUC, B. 38. 3. (În concepțiile religioase, despre forțele divine) Care acordă omului bunăvoință și ajutor, plin de har; milostiv (I 2), binevoitor, îndurător, (învechit) milosîrd (2), milosîrdnic, miluitor (2), (învechit, rar) milost. Cf. m i l ă¹ (I 4 ). [Îngeri] era în toată frîmsețe și miloși (sec. xvi). CUV. D. BĂTR. II, 420/2. Elu-i milos cătră neharnici și răi. N. TEST. (1 648), 74^v/33. Bunu-i domnul și milos. DOSOFTEI, PS. 484/11. Daruri larg revărsate asupra-i de miloasa providență (a. 1 869). URICARIUL, XIV, 148. ♦ (Substantivat, m. art.) Epitet dat lui Dumnezeu. Nici vor lăsa milosul tău să vază putrejune (a. 1 651). JAHRESBER. III, 178. I-a ajutat Milosul cel de sus. GORUN, F. 43. II. Care ajută pe cineva cu pomană, care dă cuiva (din milă) bani, obiecte etc.; milostiv, binefăcător, darnic, (învechit) miluitor (3). Cf. m i l ă¹ (II 1). Tot omul trebuie să fie milos cătră săraci (a. 1 685). GCR I, 277/34. – Pl.: miloși, -oase. – Milă¹ + suf. -os.