MINUNARE s. f. (Astăzi rar) Faptul de a (s e) m i nu n a; surprindere, uimire. Cf. m i n u n a (3). -Și nu știa cine iaste acesta și cu ce tocmeală atinsese de coșciug, însă cu multă minunare aștepta să vază ce vrea să fie. CORESI, EV. 347, cf. POLIZU, PONTBRIANT, D., DDRF. A dat drumul și la rîșnița feluritelor sale gălăgioase și mult pisăloage minunări. C. PETRESCU, A. R. 12. ♦ L o c. a d v. (Regional) A minunare = de mirare, surprinzător. N-ar fi de altfel de mirare ca tot acest Zaharia Duhu – să aibă o vină mai mare, la care a minunare este că încă nu s-au gîndit. C. PETRESCU, R. DR. 169. - Pl.: minunări. – V. minuna.