MIRĂZENIE s. f. (Transilv., Ban.) Fapt, lucru sau obiect ieșit din comun, care produce mirare, care uimește; ciudățenie. Zugrăvesc pre sf[í]ntul Hristofor cu capu de cîne. . . De ar fi (ferească D[u]mnezeu) în natură așa, mirăzănie ar fi. ȚICHINDEAL, F. 352/6, cf. 380/16. În vremurile cele vechi, cînd nu erau încă în lume atîtea lucruri năzdrăvane și mirăzenii ca astăzi. FRÎNCU-CANDREA, M. 266. Se duse vestea în toată lumea despre mirâzeniile (minunile) ce făcuse omul cel sărac. id. ib. 270. Hai să ne sculăm. . . că doarme finul și să vedem ce mirozenie a mai adus și-acum. RETEGANUL, P. I, 76. Cînd colo ce să vezi... o căldare cu galbini. Baba și unchiașul, care nu mai văzuse asemenea mirozenii, gîndeau că-s niște așchiuțe. REV, CRIT. I, 232. Ne-a spus tot mirozenii de pe unde a umblat, PAȘCA, GL. ♦ (Regional) Epitet depreciativ dat unei case urîte (Bonț-Gherla). CHEST. II 49/345. ♦ (Prin Transilv.) Monstru, fantomă, arătare. Cum trece un ceas după miezul nopții, iese mirăzenia de sub pragul bisericii și simte că este cineva în biserică. F (1890), 32. I se arată o mirădănie lungă, lungă, de la cap pînă jos într-o haină lungă. COM. SAT. V, 109. - Pl.: mirăzenii. – Și: mirădánie, mirozénie s. f. – Miraz² + suf. -enie.