BUNIC, bunici, s. m. 1. Tatăl tatălui meu sau al mamei; bun (VIII), bunel, bât. 2. (La pl.) Părinții părinților; p. ext. strămoși. 3. (Reg.) Termen cu care se adresează cineva unui om bătrân. – Bun + suf. -ic.

tată-meu (-tău, -său) s. m. + adj.

tot (-oată), adj. – 1. În număr complet: toate cîntecele (Eminescu). – 2. Întreg, complet: toată lumea (Eminescu). – 3. Fiecare, oricare: pe atunci tot romînul era viteaz și tot viteazul era boier (Alecsandri). – 4. Orice: se poate lua la întrecere cu toate aeroplanele (Bassarabescu). – 5. Întreg, sănătos: nu-i toată, e lunatică (Voiculescu). – 6. (Pron.) Lucrul sau ființa în discuție: toate-s vechi și nouă toate (Eminescu). – Cu toții. – De toate. – Toate ca toate. – Cu toate acestea. – Cu toate că, deși. – Cu tot, inclusiv. – Cu totul, complet. – De tot, cît încape, foarte. – Peste tot, pretutindeni. – 7. (Adv.) Numai, exclusiv: tot oaspeți rari (Coșbuc). – 8. Mereu, continuu: tată-meu mă crede tot în fașe. – Tot mereu, veșnic. – Tot una, la fel. – Tot acela, el însuși. – Tot așa, egal. – 9. Mereu, la fel, în același fel: muierea-i tot muiere (Cocea). – 10. Oricum: tot era s’o dau eu de pomană (Alecsandri). – 11. În fine, pînă la urmă: s’a luptat cu dînșii trei zile și trei nopți și tot i-a biruit (Sbiera). – 12. Încă, și mai: mai încet, tot mai încet (Eminescu). – 13. Cel mult, abia, numai: să tot fie cinci ani de atunci (Vlahuță). – Mr., megl., istr. tot. Lat. tōtus (Pușcariu 1750; REW 8815), cf. it. tutto, fr. tout, cat. tot, sp., port. todo. Cf. atot-. Gen. se exprimă cu prep. a (a tot, a toate, înv. a toți), sau în limba modernă la pl. tuturor (var. pop. tutulor). În comp. cu un num. se reduce la tus-: tustrei, tuspatru etc. Cf. Sanfeld, Syntaxe, 200-9. – Der. totdeauna, adv. (mereu), comp. cu de-a una, sau mai probabil, cu de una cf. mr. totdiună; tot(de)odată, adv. (în același timp; deodată); totuși, adv. (cu toate că), cu suf. -și, cf. același; totime, s. f. (totalitate); netot, s. m. (prost), forma negativă a lui tot, 5; netoată, s. f. (proastă, neghioabă); netoție, s. f. (prostie). Der. neol. (din fr.): total, s. n.; totalitate, s. f.; totalitar, adj.; totalitarism, s. n.; totaliza, vb.; totalizator, s. m.

ISSA (pe numele adevărat Kobayashi Nobuyuki) (1763-1827), poet japonez. Unul dintre marii maeștri ai haiku-ului. Versuri închinate iubirii sau compasiunii pentru toate ființele Universului, caracterizate prin simplitatea exprimării sentimentelor, pasticitatea imaginii, umorul de inspirație populară („Jurnalul morții tatălui meu”, „Primăvara mea”).

RESTIF (RÉTIF) DE LA BRETONNE [retíf de la bretón], Nicolas (1734-1806), scriitor francez. Proză („Țăranul pervertit”, „Domnul Nicolas sau Inima umană dezvăluită”, „Viața tatălui meu”) de observație a moravurilor societății din preajma Revoluției franceze.

tată-meu (-tău, -său) s. m.

NAUM, Gellu (1915-2001, n. București), poet român. Este considerat cel mai reprezentativ suprarealist român și unul dintre cei mai de seamă suprarealiști europeni. Versuri („Athanor”, „Copacul animal”, „Tatăl meu obosit”, „Descrierea turnului”, „Partea cealaltă”, „Malul albastru”, „Fața și suprafața”) și proză („Poetizați, poetizați...”, „Zenobia”) de o mare pregnanță a viziunilor onirice și a atitudinilor nonconformiste. Teatru („Insula...”). Numeroase volume au fost traduse în străinătate. Traduceri din Diderot, Prévost, R. Char, Kafka, Beckett ș.a. Premiul european de poezie, Münster, 1999.

PAGNOL [pañól], Marcel (1895-1974), dramaturg și cineast francez. Comedii satirice („Topaze”) sau romantic-sentimentale (trilogia „Marius”, „Fanny”, „César”); scenarii de film. Proză memorialistică („Gloria tatălui meu. Amintiri din copilărie”, „Castelul mamei mele”). Ca regizor, a impus pe ecran atmosfera, peisajul, accentul meridional din zona Marsiliei („Nevasta brutarului”, „Topaze”, „Frumoasa morăriță”, „Naïs”, „Scrisori din moara mea”).

tată-meu (-tău, -său) (pop.) s. m. + adj. pr.

JALEA, Ion (1887-1983, n. Casimcea, jud. Tulcea), sculptor român. Acad. (1963). Elev al lui Paciurea și Bourdelle. Portrete („Tatăl meu”, „Autoportret”, „Acad. G. Oprescu”), compoziții („Arcaș odihnindu-se”), alegorii („Hercule doborând Centaurul”), monumente („Spiru Haret”, „Mihai Eminescu”, „Decebal”, „Victoria”), reliefuri („Împărat și proletar”), remarcabile prin echilibrul de esență clasică al compoziției, prin expresivitatea și plasticitatea formelor și sobrietatea mijloacelor plastice.

capot n. 1. od. manta boierească: tată-meu își pune capotul cel roșu și încalecă calul GHICA; 2. în special, manta militară: călăreții turci purtând niște capoate de felendreș OD.; 3. un fel de scurteică (cf. capoțel). [Turc. KAPOT (din it. capotto, manta de ploaie)].

comat a. 1. cu coamă; 2. una din cele două diviziuni ale Galiei antice: al meu tată a fost un Bren puternic în Galia comată AL.

șal n. 1. stofă de lână fină: subt un verde cort de șal POP.; 2. șal de încins, de îmbrobodit: coconașul era încins cu un șal roș cu flori NEGR. tată-meu se leagă în grabă cu șalul la cap GHICA; 3. boccea de înfășurat: cocoanele cu șal pe spate GHICA. [Turc. ȘAL].

AFECȚIUNE, afecțiuni, s. f. 1. Dragoste față de cineva, atașament, iubire, căldură. Tată-meu, care avea o mare afecțiune pentru Alexandrescu, îl luase acasă la dînsul, unde a șezut mai mulți ani. GHICA, S. A. 127. 2. Stare bolnăvicioasă a unui organ; boală. Afecțiune cardiacă. – Pronunțat: -ți-u-.

AMICAL, -Ă, amicali, -e, adj. Prietenos. Teamă mi-e că, acordîndu-mi mie o așa amicală și lingușitoare precădere, n-ai nimerit tocmai bine. ODOBESCU, S. III 9. ◊ (Adverbial) Tatăl meu primea amical pe tinichigiul de la Pașcani. SADOVEANU, N. F. 184.

DAFIN, dafini, s. m. Mic arbore din sudul Europei, cu frunze lucioase și aromatice, totdeauna verzi (Laurus nobilis); laur. Simți în nări mireasmă de ulei de dafin. SADOVEANU, Z. C. 140. În drum e o căscioară. Închisă, părăsită. Un dafin o umbrește Sub leasa-i înflorită. MACEDONSKI, O. I 18. Dumbrăvi de dafin cu întunecoase cărări, cu lacuri albastre. EMINESCU, N. 59. Deschide-te, dafin, acum pentru mine, Să m-adăpostesc. BOLINTINEANU, O. 85. ◊ Foi de dafin = frunzele uscate ale arborelui descris mai sus, întrebuințate în bucătărie ca condiment. Mirosul foilor de dafin, acum galbene ca tutunul de Havana, se răspîndi puternic și plăcut. GALACTION, O. I 120. ♦ (La pl. sau, rar, în expr. foi de dafin). Frunzele acestui arbore, cu care se împodobeau în antichitate învingătorii; fig. glorie, biruință, succes. Da, pe tatăl meu, slăvitul, mult iubitu-l-ai, spătare, Și cules-ați împreună dafini mulți. DAVILA, V. V. 151. Mi se pare că întru atîta se cam mărginesc foile de dafin ce am putut culege în cariera mea cinegetică. ODOBESCU, S. III 22. Căci războiul e bici groaznic, care moartea îl iubește, Și ai lui sîngerați dafini națiile îi plătesc. ALEXANDRESCU, P. 134.

DACĂ¹ conj. 1. (Introduce o propoziție condițională) În cazul că..., presupunînd că..., de cumva..., de... Dacă nu fugeam, îmi crăpa țeasta. STANCU, D. 28. Dacă mărturisești, scapi cu mai puțină pedeapsă. SADOVEANU, M. C. 39. Dacă îl întîlnești pe Pirgu... spune-i că am făcut cum am crezut mai bine și că în noaptea asta plec. M. I. CARAGIALE, C. 109. Dacă tu, tată, nu poți să-mi dai [cele făgăduite], apoi sînt nevoit să cutreier toată lumea. ISPIRESCU, L. 2. ◊ Loc. conj. Doar dacă. Îl pot vedea doar dacă o veni mîine. Numai dacă. Lucrurile se fac numai dacă le știm face. SLAVICI, O. I 54. ◊ (Cu elipsa propoziției principale) Dacă aș muri, Șerbane? CAMIL PETRESCU, T. I 241. Dac-a afla tată-meu? ALECSANDRI, T. I 77. 2. (Introduce o propoziție optativă) Numai de... Dacă nu m-ar simți nimeni cînd voi fugi. DELAVRANCEA, la TDRG. 3. (Introduce o propoziție temporală) Cînd, în (sau din) momentul cînd, de îndată ce, după ce. Nu durmi toată noaptea bietul om, iar dacă se făcu ziuă... merse-n pădure. RETEGANUL, P. I 45. ◊ (Adesea cuprinzînd și o nuanță condițională) Dacă va fi trebuință de tine, vei fi chemat. DAVIDOGLU, M. 57. ◊ (Cuprinzînd și o nuanță cauzală) Trăsnea, fiind... mai tare de cap, rabdă el cît rabdă și, dacă vede că-l răzbim cu poștele, se mută la altă gazdă. CREANGĂ, A. 102. Se întoarse la sora sa, care, dacă îl văzu, i se făcu frică. ȘEZ. I 162. 4. (Introduce o propoziție cauzală) Fiindcă, pentru că, deoarece. Dacă nu știa scrie, umbla de la unul la altul. CAMILAR, N. I 254. Dacă eu sînt tînăr și sărac, singur cu muierea, voi trebuie să fiți niște hoți? PREDA, Î. 9. ♦ De vreme ce. De ce nu m-aș legăna Dacă trece vremea mea. EMINESCU, O. I 214. 5. (Introduce o propoziție concesivă) Deși, cu toate că. Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreau, răspunse Lăpușneanul... și dacă voi nu mă iubiți, eu vă iubesc pre voi. NEGRUZZI, S. I 139. ◊ (În corelație cu «tot», «totuși») Sfîntul soare, dacă-i soare, Și tot după tine moare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 15. ◊ (Întărit prin «chiar») În casa unui prietin au am să mă așez chiar dacă nu mă poftește nimeni. SADOVEANU, B. 96. 6. (Introduce o propoziție interogativă indirectă) Că, de... (Propoziția este subiectivă) Și dac-a fost pețită des, E lucru tare cu-nțeles. COȘBUC, P. I 54. ȘI dacă ți-am făgăduit atunci, a fost numai ca să te împac. ISPIRESCU, L. 2. Tot una-i dacă astăzi sau mîne o să mor, Cînd voi să-mi piară urma în mintea tuturor. EMINESCU, O. I 127. ◊ (Propoziția este completivă directă) A îmblat pe la vraci și filozofi... să le ghicească dacă or sp facă copii. ISPIRESCU, L. 1. Mam’mare așază frumușel beretul lui Goe... îl întreabă dacă-l mai doare nasul și-l sărută dulce. CARAGIALE, O. II 163. Doamne, nu știu dacă ai la știință ori ba, dar eu slujesc la poarta raiului de multă vreme. CREANGĂ, P. 313. ◊ (Propoziția este completivă indirectă) După ce-l văzu pe Ionuț trecut la hodină în chilioara lui, stătu gîndindu-se dacă n-ar fi bine să-l afume prin somn cu păr de lup. SADOVEANU, F. J. 62. 7. (Cu valoare adverbială) Cu greu, abia. Ce-i un pol de bani? Dacă mi-oi cumpăra pe ei o mînă de cuie. CAMILAR, N. I 166. ◊ Loc. adv. Abia dacă = cu greu. 8. (În expr.) Las’ dacă... v. lăsa.. Variante: daca (ISPIRESCU, L. 6), deacă (ISPIRESCU, L. 12, ODOBESCU, S. III 10, JARNÍK-BÎRSEANU, D. 277) conj.

ASUPRA prep. (Construit cu genitivul; uneori, mai ales înaintea formelor neaccentuate de dativ ale pronumelui personal cu valoare posesivă, în forma asupră). 1. (Indică un raport local) Peste. Asupra pădurii veghează de sus Cetatea eternelor stele. GOGA, P. 52. Asupră-mi anii grei și-aștern nămeții. VLAHUȚĂ, O. A. 82. Un vis fantastic veni și-și puse asupră-mi negrele sale aripi. NEGRUZZI, S. I 60. ◊ Expr. A avea (un obiect) asupra sa = a purta cu sine. Are documentele asupra sa. A lua (sau a avea) asupra sa sau asupră-și (o sarcină) = a se însărcina (sau a fi însărcinat) cu săvîrșirea unei acțiuni, a-și lua (sau a avea) o răspundere; a răspunde de un obiect încredințat. Aveam asupra mea un depozit, a urmat lucrătorul. SADOVEANU, N. F. 185. Dorea ca, vrînd-nevrînd, să împlinească slujba ce și-o luase asupră-și. ISPIRESCU, L. 17. A prinde (pe cineva) asupra faptului = a surprinde (pe cineva) în momentul cînd săvîrșește o acțiune (de obicei rea); a prinde (pe cineva) în flagrant delict. Nici un hoț nu mărturisește de bunăvoie cînd n-a fost prins asupra faptului. REBREANU, R. I 118. ◊ (Substantivat, în expr.) Cu asupra de măsură sau (învechit, eliptic) cu asupra = mai mult (decît era de așteptat sau decît se cuvenea), cu prisosință, cu vîrf, peste măsură. Comandanții [hitleriști] porunceau oștilor război fără pic de omenie, război cu asupra de măsură mai crud decît al hoardelor. SADOVEANU, M. C. 74. Ginerele se supără mai cu asupra decît toți. ISPIRESCU, L. 258, Fericit mă simt atuncea cu asupra de măsură. EMINESCU, O. I 82. 2. (În fraze în care se exprimă o idee de dominație sau de superioritate, introduce numele persoanei sau al obiectului peste care se întinde puterea, stăpînirea etc.) Nic-a lui Costache... nu mai avea stăpînire asupra mea. CREANGĂ, A. 7. Temperatura avu pururea o deosebită influență asupra fizicului meu. NEGRUZZI, S. I 57. Triumful științei asupra naturii. BĂLCESCU, O. II 10. 3. (În fraze în care se exprimă o cugetare, un gînd, introduce numele persoanei sau al obiectului la care ne referim) Ai voit, amice, să citesc... cartea... și, după cetire, să-mi și dau părerea asupră-i. ODOBESCU, S. III 9. ◊ (În fraze în care se exprimă un sentiment) Pentru; de. Numai dragostea ce am asupra domniei-tale mă poate răscumpăra. SADOVEANU, F. J. 450. Prinse dragoste asupra unei fete. ISPIRESCU, L. 117. Să se îndure asupră-le și să nu-i pună în primejdie. BĂLCESCU, O. II 232. Atît de mult împăratul asupra lui [a pruncului] tremura, Că strășnici tot palatul nu cumva a-l supăra. PANN, P. V. II 5. 4. (În fraze în care se exprimă o idee de năpăstuire, de distrugere, de năpustire etc., introduce numele persoanei sau al obiectului care suportă acțiunea) Numai așa îl putem scăpa de urgia care-i asupra lui. SADOVEANU, N. F. 37. ♦ (Acțiunea pornește din intenții dușmănoase) în contra, împotriva. Ursul... se repezise asupră-i. ODOBESCU, S. III 48. Apucă orice vede Și asupra mea se repede. TEODORESCU, P. P. 274. ♦ (După cuvinte care exprimă un sentiment răuvoitor, mînie, pizmă, ură etc.) Față de... împotriva; pe. Atîta năduh am eu asupra lor, că parcă-mi vine să-ți mai spun o dată istoria. SADOVEANU, O. V 461. Se hotărî să-și răzbune asupra împăratului. ISPIRESCU, L. 31. Destul ai viclenit asupra tatălui meu! EMINESCU, N. 7. Am primit răvașul dumitale... prin care am văzut că.... sînteți foarte supărați asupra mea. KOGĂLNICEANU, S. 117. Aveau o ură fioroasă împotriva nobililor și mai ales asupra familiei Batoreștilor. BĂLCESCU, O. II 225. 5. (Arată direcția unei acțiuni) Spinul repede își ațintește privirile asupra lui Harap-Alb. CREANGĂ, P. 233. 6. (Cu sens temporal) Spre, către, aproape de (o zi sau un moment anumit). Asupra iernii [muntenii] coboară la locuri largi și-și pun turmele la iernat în bălți. SADOVEANU, B. 10. Mă hotărîi să plec călare și fiindcă era asupra iarmarocului de la duminica-mare, rugai pe prietenul meu... să-mi închipuie un cal potrivit pungii mele și țintei ce urmăream. HOGAȘ, M. N. 7. ♦ Expr. A fi asupra unui lucru = a fi tocmai gata să se apuce de ceva. - Formă gramaticală: asupră.

BAIE¹, băi, s. f. I. 1. Cufundare a trupului în apă (în scop igienic, fiind însoțită de spălarea corpului, sau în scop curativ); îmbăiere. V. scăldare. A face baie. Costum de baie. ◊ (Metaforic) La poduri au să iasă dedesubt Bălaurii cu capetele șapte... Dar am să fac în sîngele lor baie. BENIUC, V. 72. ♦ Baie de aburi = expunere a trupului la acțiunea vaporilor de apă sau a aerului umed încălzit. Baie de soare = expunere a trupului (gol) la acțiunea razelor solare. Baie de aer = expunere a trupului (gol) la acțiunea aerului (în aer liber sau în stabilimente amenajate anume pentru aceasta). 2. Cada (sau putina) în care se îmbăiază cineva. Mi-am cumpărat o baie de zinc. 3. Apa în care cineva se îmbăiază. Trecu înainte, poruncind să i se încălzească baia. DUMITRIU, B. F. 91. I se părea numai că-n luciul băii, plină de lăcrîmele ei, vedea ca-n vis chipul mirelui ei iubit. EMINESCU, N. 28. ◊ (Poetic) Ca dintr-o baie de sînge soarele ieșea din mare, înroșind marginea norului sub care se strecura grăbit. CAZABAN, V. 23. În baie te-oi îmbăia, Cu tine că m-oi scălda, în baie de lapte dulce, D-aicea nu te-i mai duce. TEODORESCU, P. P. 89. ◊ Expr. Cald ca în baie = foarte cald. Baie de sînge = vărsare (mare) de sînge, măcel. 4. Stabiliment public amenajat pentru îmbăiat, prevăzut cu instalații de aburi sau aer cald, dușuri etc. Ceva mai sus, dincolo de schitul Lainici, se văd urmele unor băi romane și ale unui drum de piatră, tot de pe vremile acelea. VLAHUȚĂ, O. AL. I 133. ♦ Cameră într-o locuință particulară, prevăzută cu instalația necesară pentru îmbăiat. 6. Recipient de lemn, de metal sau de alt material, în care se pune un lichid (apă, ulei, diferite soluții, metale topite etc.) în vederea unor operații industriale sau chimice; p. ext. lichidul însuși, soluția, metalul topit etc. în care se fac asemenea operații. Baie metalică. Baie de galvanizare. Baie de developare. 7. (Numai la pl.) Nume generic dat localităților în care se găsesc izvoare de ape termale sau minerale cu proprietăți curative; stațiune balneară. Sînt trimis la băi. Băile Herculane. ▭ Însoțisem pe tată-meu la băile de la Balta Albă. ODOBESCU, S. III 21.

BALTAG, baltage și baltaguri, s. n. 1. Topor mic și ușor, cu coadă lungă de lemn, întrebuințat de ciobani și de săteni ca armă. I-au lucit lui sub nas la cîrciumă, capete de coasă, bricege, cosoare și baltage. GALAN, Z. R. Nu uita s-ascuți baltagul; ca să ai mai multă nădejde într-însul. SADOVEANU, B. 105. Sarica, baltagul și gluga și le lepădase într-un colț. SADOVEANU, N. F. 12. ♦ (Arhaizant) Topor cu două tăișuri și cu coadă lungă (întrebuințat odinioară ca armă și ca semn distinctiv al demnității de agă). Pregătiți-vă baltagurile și stați de strajă. SADOVEANU, F. J. 546. 2. Măciucă; ghioagă. Era îmbrăcat cu un mintean de urs lățos și-ncins cu o curea de care sta aninată o ghioagă... cu dinți de fier, adevărat baltag de uriaș. ODOBESCU, S. I 173. Tatăl meu pe-atunce era voinic și tare... Eu astăzi îi țin locul! Eu port armele sale. Baltagul lui cel strașnic Și arcul ostășesc. NEGRUZZI, S. II 72. ♦ (În poezia populară) Armă a haiducilor, probabil un fel de ghioagă adesea ferecată sau țintuită și ținută într-o teacă, pe care o purtau, cînd erau călare, la oblînc. Unde vedeam săracul, Îmi ascundeam baltagul Și-i dam bani de cheltuială Și haine de primineală. ALECSANDRI, P. P. 89. Bistrițo, șiroi de frunte! Ce te făcuși dunăre Și te umflați tulbure. De nu pot trece prin tine Cu baltagul la ciochine? ALECSANDRI, P. P. 255. ♦ Fig. Lovitură de baltag. Veți lua fiecare cîte o sută baltage... pe talpe. NEGRUZZI, S. I 24. – Variantă: (Munt.) baltac (TEODORESCU, P. P. 289) s. n.

BĂIAT, băieți, s. m. 1. (De obicei în opoziție cu fată) Copil de sex bărbătesc. Se uită în toate părțile să vadă dacă băiatul nu și-a mai uitat ceva. VLAHUȚĂ, O. AL. 96. Eu oi sta deoparte cu băieții, iar dumneata să te prinzi în joc lîngă o fată. CREANGĂ, P. 163. Bună vreme, măi băiete! – Mulțămim, voinic străin! – Cum te cheamă, măi copile? – Ca pe tată-meu, Călin. EMINESCU, O. I 84. 2. (Spre deosebire de copil și în opoziție cu bărbat) Persoană de sex bărbătesc ieșită nu de mult din vîrsta copilăriei; p. ext. (om) tînăr; adolescent, flăcău. Vezi, așa te vreau, băiete! Fetelor, săriți și voi! Uite-l, mă, -ntre patru fete! COȘBUC, P. II 66. Eram băiat de vreo treisprezece ani cînd am învățat să dau cu pușca. ODOBESCU, S. III 21. Cînd de-acasă am plecat, Eram tinerel băiat, Tinerel fără mustață, Și acum: barbă stufoasă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 300. ◊ (Sport, numai la pl.) 100 m plat băieți. ◊ (Cu nuanță afectivă, chiar despre persoane mai în vîrstă; adesea la vocativ) Bun băiat! Cînd voi izbi o dată eu cu barda, Această stîncă are să se crape Și va țîșni din ea șuvoi de ape! Băieți, aceasta este arta! BENIUC, V. 7. Aleodor... era băiat viteaz și de treabă și îi legă [corbului rănit] aripa. ISPIRESCU, L. 43. Să știi, Purice, băiete, că nu-i mai fi moșinoi, Ci spre vrednică răsplată, movil-a te face vroi. NEGRUZZI, S. I 129. ◊ (La vocativ sg., raportîndu-se la subiectul vorbitor sau chiar fără a se adresa unei anumite persoane, mai ales după imperative ca «du-te», «tule-o» etc. sau după interjecții ca «tiva» etc.) Apoi lasă-ți, băiete, satul, cu tot farmecul frumu sețelor lui, și pasă de te du în loc străin și așa depărtat, dacă te lasă pîrdalnica de inimă! CREANGĂ, A. 118. Își ia cojocul între umere și biciul în mînă și tiva, băiete! CREANGĂ, P. 114. (Adesea determinat printr-un genitiv) Fiu, fecior (al cuiva). Băiatul domnului notar A spart un geam, BENIUC, V. 37. Merg catanele tot rînd, Merg mumînile (= mamele) gemînd... Și din grai așa grăind: Vai de mine, rău mă tem... C-am un băiat tinerel Ș-oi rămînea fără el. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 304. ♦ (Rar, la pl.) Copii; (fără deosebire de sex). Lelea Sofe începu a urî copiii... Bieții băieți bine vedeau, dar nu grămușdau nici țiț (= nu suflau nici o vorbă), știind bine că numai ei făcură pe tată-său s-o aducă-n casă. RETEGANUL, P. I 43. 4. Tînăr angajat la un stăpîn sau la un patron. Un țăran viind o dată cu treabă la București Și trecînd pe dinaintea bolților bogăserești, Băieții ce stau la ușă și unii pe alți se-ntrec Ca să cheme și să-ndemne pe cîți pe uliță, trec, începură... a-l striga. PANN, P. V. II 55. Băiat (de sau în prăvălie) = tînăr angajat în prăvălia unui patron. Băiat de casă = valet, fecior. Băieți de casă le dau grăbiți ocoale. MACEDONSKI, O. I 24. ♦ (Ieșit din uz) Ospătar. Vinee! răspundeau băieții cu fote verzi, trecînd printre mese cu tăvi și cu clondire. PAS, L. I 43. – Variantă: (Mold.) băiet (SADOVEANU, N. F. 81, ALECSANDRI, T. I 49) s. m.

BIBLIOTECĂ, biblioteci, s. f. 1. Instituție în care se adună și se păstrează, într-o anumită ordine, cărți, reviste, ziare, etc. pentru a fi utilizate de cititori. Biblioteca Academiei Republicii Populare Romîne. ▭ Canalul cel mal important prin care cartea poate să ajungă în masa cititorilor este rețeaua de biblioteci. Ele sînt menite să fie unități active ale revoluției noastre culturale, adevărate focare de răspîndire a culturii socialiste la orașe și sate. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr: 333, 2/4. ♦ Colecție particulară de cărți și periodice. Am citit și eu poezia asta într-o revistă din biblioteca tatei. SADOVEANU, N. F. 120. Am alergat la biblioteca tatălui meu, care era într-o ladă mare purure deschisă, în coridor. NEGRUZZI, S. I 10. 2. Cameră (într-o locuință particulară sau în localul unei instituții) în care se păstrează cărțile; depozit de cărți. ♦ Mobilă cu rafturi (uneori închisă în formă de dulap) în care se păstrează cărțile. O bibliotecă de stejar. 3. (Urmat de determinări arătînd destinația, cuprinsul etc.) Nume sub care editurile tipăresc uneori serii de cărți identice ca aspect și purtînd un număr de ordine, de obicei cu scopul de popularizare. Biblioteca pentru toți. Biblioteca radiofonistului. – Pronunțat: -bli-o-.

FLĂCĂU, flăcăi, s. m. Tînăr neînsurat; fecior, june. A intrat în războiul de front, nu de birouri, dimpreună cu ceilalți unsprezece frați ai lui, în total doisprezece flăcăi. ARGHEZI, P. T. 148. Flăcăii ieșeau din sală cîntînd, cu mintenele pe umeri. BUJOR, S. 38. Flăcăii vin pe luncă Hăulind. COȘBUC, P. I 47. Ia gîciți de cin’ mi-i dor?... De-un flăcău cam negrișor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 32. ◊ Flăcău tomnatic (sau stătut) = bărbat care nu s-a însurat la vreme și a rămas burlac. Era odată un flăcău stătut. CREANGĂ, P. 139. Tatăl meu, văzîndu-se flăcău tomnatic, se însură. NEGRUZZI, S. I. 246.

FRUNTE, frunți, s. f. 1. (La oameni) Partea de sus a feței, între sprîncene și păr, mărginită lateral de tîmple; (la animale) partea dinainte a capului imediat deasupra ochilor. Fruntea aceea înaltă, pe care o cunoscuse cîndva tînără și senină, acum era cărunțită de grijă, deasupra unor ochi care se aspreau necontenit. SADOVEANU, F. J. 354. [Armăsarul] cel din stînga, care are o pată roșcată în frunte, își joacă nervos coama lungă. CAMIL PETRESCU, O. I 474. Iat-o! Plină despre munte Iese luna din brădet Și se-nalță, încet-încet, Gînditoare ca o frunte De poet. COȘBUC, P. I 48. ◊ Fig. Cu fruntea-n țărînă conacele cad. TULBURE, V. R. 38. Cîteodată, în amurgul serii, pe cînd cele din urmă raze apuneau pe fruntea Caucazului străbun, stam în cerdacul casei și vorbeam de viitor. DUNĂREANU, CH. 59. Vîntul pleacă fruntea teiului mirositor. MACEDONSKI, O. I 96. 2. (La oameni, luînd partea drept întreg) Față, chip; cap. Aceleași gînduri negre ni se zugrăvesc pe frunte. DAVILA, V. V. 178. Sub brazi la rădăcină tu fruntea să ți-o pleci. COȘBUC, P. I 134. 3. Fig. (De obicei articulat, adesea urmat de o determinare în genitiv) Tot ce e mai bun, mai ales, mai de seamă la un lucru; ceea ce e de calitate superioară; (cu referire la persoane) cel dintîi, primul (dintre alții), persoană care se distinge, care se relevă numaidecît. Fruntea făinii. ▭ Și la zor și la glumit, Brigadieru-i frunte. FRUNZĂ, S. 26. Antoane, tu ești poate fruntea minerilor, fruntea oamenilor, cum ar spune tată-meu. DAVIDOGLU, M. 26. Fruntea flăcăilor hotărăște la care cîrciumă să se rotunjească hora. STANCU, D. 169. ◊ Loc. adv. În frunte sau (loc. prep.) în fruntea cuiva (sau a ceva) = în față, înainte (față de cineva sau ceva); fig. în locul întîi, de cinste, de conducere. Cine-i în frunte la lucru, acela-i în frunte și la folos. CAMILAR, TEM. 32. Ghiță Lungu ținuse și discurs la așezarea sa în fruntea comunei. SADOVEANU, M. C. 199. Plutonierul, în fruntea celor patru jandarmi, se apropia cu pași rari. REBREANU, R. II 151. Ieșit-a-n cale-ales alai De sfetnici mulți și mult popor, Cu muzici multe-n fruntea lor. COȘBUC, P. I 56. O ceată de ofițeri călări, în fruntea cărora erau trei. NEGRUZZI, S. I 167. ◊ Loc. adj. De frunte = care ocupă locul întîi, care este de primul rang; de mîna întîi. Luna plină-nalță discul ei pe munte, Stoica. stă la masă cu cei mai de frunte. BOLINTINEANU, O. 69. Generalul Mavru, filolog și numismat de frunte, era de mai mulți ani în relațiune cu... Bolliac. GHICA, S. A. 143. Dar tu, Moțoace?... m-ai vîndut și pre mine, vei vinde și pre Tomșa; spune-mi, n-aș fi un nătărău de frunte cînd m-aș încrede în tine? NEGRUZZI, S. I 141. ♦ Lichid obținut la începutul unei distilări fracționate.

CAPOT², capoate, s. n. 1. Îmbrăcăminte femeiască de casă (de obicei lungă pînă la călcîie). V. halat. Văzură copila ieșind din ietac în capot de noapte. NEGRUZZI, S. I 227. 2. (Învechit) Un fel de manta boierească sau militară. [Călăreți turci] purtînd pe dînșii niște capoate... care îmblănite, care cusute cu fir. ODOBESCU, S. I 133. Tată-meu, care pe atunci era hatman, se leagă în grabă cu șalul la cap, își pune capotul cel roșu și încalecă calul. GHICA, S. 320. Unul c-o sabie-ntoarsă, c-un capot roș infirat Și haine inaurite este turcește-mbrăcat. NEGRUZZI, S.I 120. – Variantă: capod (ARDELEANU, D. 15) s. n.

GREU¹ adv. 1. Cu toată greutatea, cu multă greutate. Se lăsară greu pe umerii lui Ivancea. DUMITRIU, N. 63. Ea se lăsase dulce și greu pe al lui braț. EMINESCU, O. I 97. ◊ Expr. A-i cădea (ceva) greu la stomac = a-i produce (ceva) indigestie. A-i cădea (sau a-i veni) greu = a se simți ofensat, jignit (de ceva); a nu-i veni bine, a nu-i plăcea, a nu-i prii. De te-oi prinde cu oca mică, greu are să-ți cadă. CREANGĂ, P. 206. A-i fi greu (de cineva sau ceva) = a) a fi sătul sau a-i fi silă (de cineva sau de ceva). Cîteodată parcă mă iubește, alteori însă mă primește cu atîta răceală, parcă-i e greu de mine. La TDRG. Li era amu și lor greu de a tot fi cumătri. SBIERA, P. 188. Să ne întrecem din trîntă. – Din trîntă? Doar de-ți e greu de viață. CREANGĂ, P. 52; b) a se rușina (de cineva sau de ceva). Ea atunci s-a roșit la obraji, fiindcă-i era greu de mine. SLAVICI, la TDRG. A se lăsa greu v. lăsa. ♦ (Pe lîngă verbele «a apăsa», «a trage la cîntar», «a cîntări») Mult. 2. Cu greutate, cu trudă. A pricepe greu. A vorbi greu. Greu de înțeles. ▭ Iordan Hagi-Iordan răsufla greu prin somn. C. PETRESCU, A. 351. Știu cum se fac de greu trebile acestea. CREANGĂ, P. 172. Banul se cîștigă greu; Dar ușor se cheltuiește. ALECSANDRI, T. I 317. ◊ Expr. A-i fi greu = a simți greutatea, dificultatea unei acțiuni; a-i fi penibil, a se simți rău. La început mi-a fost greu, apoi m-am obișnuit. ▭ Și zi, nu ți-a fost greu?... – Să spunem că mi-a fost greu; însemna să nu fi plecat la școală? DAVIDOGLU, M. 8. Mi-era greu s-o văd pe ea plecînd. CAMIL PETRESCU, U. N. 179. Greu mi-i, dragă, fără tine Și te chem de-atîtea ori, – Nu din zori și pînă-n sară, Cît din sară pînă-n zori. TOPÎRCEANU, S. A. 87. A-i veni greu (să...) = a se jena (să...). Îmi vine greu să-ți spun. Unde-i greu (cuiva) = unde îl doare (pe cineva) mai rău, unde-i face mai rău. Paloșul din sîn scotea... Ș-așa bine mi-l chitea, Că pe Toma mi-l tăia Pe la furca pieptului... Unde-i greu voinicului. ALECSANDRI, P. P. 73. ♦ (Pe lîngă verbul «a trece») Încet, anevoie. Liniștea din maternitate devenise parcă mai adîncă. Noaptea trecea greu. MIHALE, O. 523. Știu bine că ești dusă, dar te aștept mereu, Și clipele-așteptării curg tot mai trist, mai greu. CERNA, P. 13. ♦ (Pe lîngă verbele «a o duce», «a trăi») Cu lipsuri, cu privațiuni. Mama trăia deștul de greu din pensia rămasă de pe urma tatălui meu. CAMIL PETRESCU, U. N. 21. Greu am mai dus-o iarna asta! oftă Toader Strîmbu. REBREANU, R. II 67. Trăiesc în lume greu. ȘEZ. III 19. 3.. (Cu sens de superlativ) Rău, grav, tare. Greu bolnav. ▭ Lanțurile greu mă-ncing, Ochii lăcrămînd se sting. BOLINTINEANU, O. 90. ♦ (Pe lîngă verbele «a ofta», «a suspina») Din adîncul inimii. Dar fratele cel mai mic... De moarte nu se-ngrozea Și din ochi nu lăcrima, Dar deodată greu ofta Și domnului că-i zicea... JARNÍK-BÎRSEANU, D. 500. ♦ (Pe lîngă verbul «a plăti») Scump. Da, i-am văzut pe toți, deslușit: Pe senatorii din sud, plătiți greu, Cu prețul sîngelui meu. DEȘLIU, G. 44.

GREU² s. n. sg. 1. Greutate (II 1), dificultate. Ușor te-nalți, cînd te-ai deprins să birui greul. COȘBUC, P. I 174. ◊ Loc. adv. Cu (mare) greu = cu multă greutate sau dificultate, anevoie. Dă din umere și pornește; mai merge el cît merge, pînă ce cu mare greu găsește drumul. CREANGĂ, P. 47. Din sfera mea venii cu greu Ca să-ți urmez chemarea, Iar cerul este tatăl meu Și muma mea e marea. EMINESCU, O. I 170. Calu-i... cu greu în sînge-noată. ALECSANDRI, P. II 16. Din greu = a) (pe lîngă verbele «a munci», «a lucra») cu multă trudă, cu multă osteneală. Din greu am muncit... cu amar am agonisit. SADOVEANU, O. VII 294. Muncesc din greu, fac tot ce pot. IOSIF, PATR. 33; b) (pe lîngă verbele «a ofta»,«a răsufla», «a dormi») adînc. Moșneagul oftă din greu. DUNĂREANU, CH. 12. Da din greu mai adormisem! CREANGĂ, P. 278. Își întinse picioarele... răsuflînd din greu. EMINESCU, N. 56. La greu = cînd e vorba de o treabă anevoioasă. A se codi la greu. A greu = în silă, cu neplăcere. Ca un copil gonit din joc, Ea tot umbla din loc în loc Și-a greu, ca de poruncă. COȘBUC, P. I 255. ◊ Expr. Acu-i greul = a sosit momentul critic, momentul dificil, decisiv; acu-i acu. Ațineți-vă, fraților, c-acu-i greul. ALECSANDRI, T. 1506. A da de greu = a întîmpina dificultăți într-o acțiune începută. ♦ Situație, împrejurare dificilă; impas. Dragu-meu! zise pajura, la mare greu m-ai băgat. SBIERA, P. 87. Scapă-mă din acest greu! ALECSANDRI, T. I 351. Îi stă-n putere a scoate pe om de la greu. ȘEZ. II 75. 2. Greutate (I 2), povară. Mari cireși cu boabele negre, cu frunza lor verde, Crengile-ndoaie de greul dulcilor, negrelor boabe. EMINESCU, O. IV 179. ◊ Fig. De greul negrei vecinicii, Părinte, mă dezleagă. EMINESCU, O. I 177. Mijlocul mi se frînge De greul păcatelor, De sarcina armelor. ALECSANDRI, P. P. 255. ◊ Expr. A-i fi (cuiva) mai mare greul să... = a simți mare jale, durere să..., a nu se îndura să... ♦ (De obicei pe lîngă verbele «a duce», «a lăsa») Partea cea mai grea (munca, grijile, lipsurile etc.). Tata suferea... că nu e vrednic să ducă singur greul casei. PAS, Z. I 142. Fata babei era slută, leneșă, țîfnoasă și rea la inimă; dar, pentru că era «fata mamei», se alinta cum s-alintă cioara-n laț, lăsînd tot greul pe fata moșneagului. CREANGĂ, P. 283. Ziua-i viscol, noaptea-i rece, Greul vieții au sosit. ALECSANDRI, O. 67. 3. (Învechit) Mulțime, gros. [Mihai Viteazul] merse la orașul Gherghița, unde găsi greul ordiei tătărești. BĂLCESCU, O. II 163. 4. (Popular) Artilerie grea. Pregătesc contraatacul... spuse artileristul cu ochii mari. Acum bate greul. CAMILAR, N. I. 353.

CATIHET, catiheți, s. m. Cel care preda altădată copiilor catehismul și tot ceea ce ține de religie; profesor de religie. Tatăl meu ținea școala de catiheți, un fel de școală în care se învăța cîntările bisericești și ceva azbuche. HOGAȘ, DR. II 150. Trebuia să ducă dascălii poclon catihetului de la fabrica de popi din Folticeni. CREANGĂ, A. 81.

CHEMA, chem, vb. I. I. Tranz. 1. A spune cuiva să se apropie, a invita pe cineva (adesea rostindu-i numele sau întrebuințînd o interjecție, un gest etc.) să vină aproape (sau într-un loc anumit). Frate-meu o cheamă pe mama. STANCU, D. 313. Duduca Leona... a chemat cu dragoste prefăcută pe Colțun. SADOVEANU, N. F. 35 Într-o zi, capra cheamă iezii de pe-afară și le zice... CREANGĂ, P. 19. Mă chemi, drăguță? Iată-mă-s. ALECSANDRI, T. 263. Și strigă seara pe lună: Hai, mîndră, la apă bună! Și mă cheamă dimineața: Hai, mîndro, de-ți spală fața! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 49. ◊ Fig. Sînt suflet blestemat. Întîmplările mă cheamă unde miroase a sînge și a praf de pușcă. SADOVEANU, O. I 422. ◊ (Complinit prin «pe nume») Pleacă gura la ureche-i, blînd pe nume el o cheamă. EMINESCU, O. I 84. Atunci Ileana Simziana... le chemă pe nume. ISPIRESCU, L. 28. ◊ Refl. reciproc. (Poetic) Paseri mărunte, stropite cu felurite colori, se chemau de pe vîrfuri de nuielușe mlădioase. SADOVEANU, O. III 355. ◊ Intranz. O păsărică cu pieptul cărămiziu chemă de cîteva ori pe o ramură, cu viers subțire – apoi se mistui în desișul de alun. SADOVEANU, O. IV 486. 2. (Adesea urmat de determinări introduse prin prep. «la») A pofti să participe la o acțiune, Ia un eveniment etc.; a solicita, a apela la..., a ruga. Ipate se trezește într-o zi cu socru-său, că vine și-l cheamă la nunta unui frate al femeii sale. CREANGĂ, P. 169. Tatăl meu... chemă pre nașu-meu Păcală, mă încredința lui și apoi muri. NEGRUZZI, S. I 247. ♦ A striga. Curînd aveți să mă plîngeți; în van aveți să mă chemați; de unde m-oi duce, nu mă mai întorc. SADOVEANU, N. F. 7. ♦ A îndemna, a mobiliza la o acțiune comună. În cinstea zilei de 1 Mai colectivul nostru de muncă a chemat la întrecere celelalte colective. ▭ Partidul cheamă pe muncitori, tehnicieni și ingineri să se preocupe necontenit de ridicarea productivității muncii și de reducerea prețului de cost. GHEORGHIU-DEJ, Î. DEM. 20. Vă chem să luptăm. Vă chem s-alipiți glasul de-al meu. Vă chem să măriți puterea de-asalt a forțelor păcii. BANUȘ, B. 110. ♦ (Poetic) A evoca. Prindeau toți a vorbi de trecutul prăpădit în negura de sînge, chemau umbrele vitejilor, și în pacea luncilor, în rumeneala flăcărilor, se închegau și luau zbor legendele străbunilor. SADOVEANU, O. I 129. 3. A ordona, a impune cuiva să se prezinte într-un anumit loc, în fața unei autorități (pentru a îndeplini o obligație). ◊ Expr. A chema în judecată = a cita în justiție. A chema la ordine = a cere să se respecte disciplina și liniștea. A chema sub arme (sau sub drapel) = a) a încorpora (un contingent); b) a mobiliza armata. 4. Fig. A scoate, a aduce. Adori Frumosul?... Nu-l căta prin nori: Învață tu de-l cheamă la lumină. TOMA, C. V. 174. II. 1. Tranz. unipers. A se numi, a avea numele... O cheamă Agripina pe nevastă-mea. STANCU, D. 257. Să știi că mă cheamă Făt-Frumos. CREANGĂ, P. 88. De-acum înainte să știi că te cheamă Harap-Alb, aista ți-i numele. CREANGĂ, P. 207. Cum te cheamă, măi copile? – Ca pe tatăl meu, Călin. EMINESCU, O. I 84. Minciună... Nu mă cheamă nici Pîrlea, nici Lăcustă... mă cheamă Pepelea. ALECSANDRI, T. 397. ◊ Refl. pas. Ce fel de vorbă-i asta, tată... la d-ta urșii se cheamă găini? CREANGĂ, P. 188. La noi, ea se cheamă... cum se va fi chemînd?... Știu desigur că în județele de munte ale Moldovei... poartă numele de ierunci. ODOBESCU, S. III 33. ◊ Refl. însă eu am bani și minte, Căci mă chem jupîn Arvinte. ALECSANDRI, T. 317. Eu mă chem acum Leonte Dianeu, sau Leonachi Dianeu. BUDAI-DELEANU, Ț. 66. 2. Refl. impers. (Familiar) A însemna, a se zice, a se socoti, a se înțelege, a considera. Ca să nu se cheme că a murit la pușcăria lor, călăii l-au trimis [pe C. Frimu] la spital. PAS, Z. IV 115. Ho, mă! ce vă este? zise Zaharia, sărind ca un vultur între dînșii. Casă de oameni de treabă se cheamă asta? CREANGĂ, A. 113. ◊ Expr. Se cheamă că... = e vorba că..., vrea să zică, doar. Apoi să-mi dați tohoarcă, opinci și căciulă, că de-acu se cheamă că vine iarna. SADOVEANU, B. 24.

CHISNOVAT, -Ă, chisnovați, -te, adj. (Mold.; despre oameni) Poznaș, glumeț, bun de glume, mehenghi, hîtru; (despre manifestări ale omului) șăgalnic, comic. C-apoi drept ți-oi spune, domnule, că chisnovat om mai ești. HOGAȘ, M. N. 153. Tatăl meu... se însura cu jupîneasa Mărica, minunată femeie, grasă și frumoasă... zicînd adese niște vorbe chisnovate. NEGRUZZI, S. I 246. – Variantă: chiznovăt, -ă adj.

CÎNT, cînturi, s. n. 1. Cîntare, cîntec (1). Și se pierde cîntul, pierde Pe cale de codru verde, Și prin cetinele ude Doar răsunetul s-aude. DEȘLIU, M. 47. Dar lîngă leagăn cîntul Mamei de-obicei e trist. COȘBUC, P. I 265. ◊ (Poetic) Și nici un cînt nu-și tremură plînsu-n frunziș, Ci-n taină-un freamăt stîns parcă suspină. PĂUN-PINCIO, P. 57. ♦ Ciripit de păsări. Cîntul privighetorii picură lin! C. PETRESCU, S. 42. 2. Poezie (însoțită uneori de melodie); cîntec (2). Al meu e cîntul ce-n pustie Neputincioasa jale-și plînge. GOGA, P. 11. Ce trist răsună cînturile mele în liniștea adîncă din pădure! IOSIF, P. 47. S-a dus amorul, un amic Supus amîndurora, Deci cînturilor mele zic Adio tuturora. EMINESCU, O. I 184. 3. Parte, diviziune a unei poeme epice. V. rapsodie. Sara am cetit tatălui meu tot cîntul întîi din moartea lui Avei. NEGRUZZI, S. I 11.

ILUSTRAȚIE, ilustrații, s. f. Imagine, desen, gravură care împodobește sau explică un text. Eram copil crud cînd răsfoiam, căutînd ilustrații, broșurile revistei celei vechi de pe biroul tatălui meu. SADOVEANU, E. 162.

CORIDOR, coridoare, s. n. Loc de trecere îngust (și lung) care leagă încăperile unei clădiri sau în care dau odăile aceluiași apartament sau ale aceluiași etaj. Își cunoștea prea bine drumul prin coridorul mic, îngust. REBREANU, R. I 226. Și-n vreme cînd amurgul dă umbre peste soare, Copila întîlnește la colț de coridoare Pe pag. COȘBUC, P. II 200. Biblioteca tatălui meu... era într-o ladă mare, purure deschisă în coridor. NEGRUZZI, S. I 10.

LADĂ, lăzi, s. f. Cutie mare de scînduri sau de metal, uneori cu capac, în care se țin sau se transportă diferite lucruri. Un zid vertical... cu ferestrele înguste... Jos lada cu gunoi. C. PETRESCU, C. V. 215. A tot băgat mîinile Kir Ianulea în lada cu bani. CARAGIALE, P. 84. Începură a scoate din lada babei valuri de pînză. CREANGĂ, P. 14. Am alergat la biblioteca tatălui meu care era într-o ladă mare, purure deschisă, în coridor. NEGRUZZI, S. I 10. ◊ Ladă brașovenească (sau de Brașov) = ladă împodobită cu înflorituri pe din afară, uneori și pe dinăuntru. În capătul laiței, subt perne și poclăzi, sta o ladă mare brașovenească înflorită cu roș. SADOVEANU, B. 48. O ladă de Brașov, cu zugrăveli albastre, roșii sau verzi. HOGAȘ, M. N. 138. Ladă de campanie = ladă în care își țin militarii bagajul, în timpul exercițiilor făcute în afara garnizoanei și în timpul războiului. ◊ Expr. Atîta tot și lada-n pod v. atîta².

LIMBĂ, limbi, s. f. I. Organ musculos mobil care se află în gură, fiind principalul organ de percepere a gustului și servind și la mestecarea și înghițirea alimentelor; pentru om este și organul principal de vorbire și de rostire a sunetelor. În frunte alergau solemn, cu limba scoasă, opt ori zece dulăi. GALAN, B. I 239. Îi scoate limba afară, i-o străpunge cu acul și i-o presară cu sare. CREANGĂ, P. 13. Focul pîlpăie mereu, Roș ca limba unui zmeu. ALECSANDRI, P. A. 94. Limba boului e lungă, dar nu poate să vorbească, se spune despre cineva care știe multe, dar e silit să tacă. ◊ Expr. A-și înghiți limba = a) a mînca cu poftă mare; b) a se abține, în ultimul moment, de a spune ceva nepotrivit. A alerga sau a umbla după ceva (sau după cineva) cu limba scoasă = a căuta cu orice preț să obții ceva (sau a încerca să găsești pe cineva, de care ai mare nevoie). Cîți sînt cu averi mari, cari aleargă după pensie cu limba scoasă. ALECSANDRI, T. I 385. A asuda sub limbă v. asuda. A scoate (sau a-i ieși) limba de-un cot = a fi foarte ostenit, a cădea de oboseală. Am să te strîng în brațe, pînă ți-o ieși sufletul. – Și eu pe tine, pînă ți-o ieși limba de-un cot. ALECSANDRI, T. I 445. A avea limba încărcată = a avea limba albă, ca urmare a unei indigestii. ◊ (La oameni, același organ, privit ca principal organ al vorbirii) Suflete, adă-ți aminte, Limbă tu, caută cuvinte Și spune Pe meștere strune Cum s-a-ntîmplat. BENIUC, V. 120. Mulțime nenumărată de gîngănii și jigănii... despre a cărora lăcomie, viclenie și răutate nu-i cu putință să povestească limba omenească! CREANGĂ, P. 94. Ce-i mai dulce și totodată mai amar pe lume? (Limba). SBIERA, P. 320. Limba taie mai mult decît sabia. (Expr.) Gură am, limbă n-am = multe aș putea spune, dar sînt silit să tac. A fi (sau a avea) limbă lată = a vorbi urît. A avea limbă de aur = a avea darul de a vorbi frumos. A fi cu limba (fagur) de miere = a fi dulce la vorbă, a vorbi frumos, elocvent. A avea limba lungă sau a fi lung de limbă (sau limbă lungă) = a vorbi mult, a nu păstra o taină, a fi indiscret, flecar. A avea mîncărime de (sau vierme la) limbă = a fi limbut, indiscret. A fi slobod la limbă (sau limbă slobodă) = a spune multe, a spune și ce nu trebuie. A-și scurta limba = a vorbi mai puțin. A scurta (a tăia sau a lega) limba cuiva = a opri (pe cineva) să vorbească. Cum văz eu, a zis califul, dumneata ai dori să le mai scurtezi limba acelor bîrfitori? CARAGIALE, P. 128. A i se lega (cuiva) limba v. lega. A i se dezlega (cuiva) limba v. dezlega. A prinde (la) limbă = a căpăta curaj, a începe să vorbească. Polcovnicul Ioniță băuse în sănătatea însurățeilor un pahar de vin roșu de dealul Răzvadului și prinsese la limbă. GHICA, S. A. 14. A i se lua (sau a-i pieri, a i se încurca, a i se îngroșa cuiva) limba sau a nu avea limbă (de grăit) = a nu avea curajul să vorbească, a nu (mai) avea siguranța vorbirii (din cauza unei emoții). A-și pune frîu la limbă sau a-și ține (sau băga) limba (în gură) = a se feri de a vorbi ceea ce nu trebuie, a tăcea. (A avea) limbă ascuțită sau rea, de șarpe = (a fi) om răutăcios, malițios. Am limbă rea. Le cam potrivesc [poreclele]. STANCU, D. 27. A înțepa cu limba = a fi ironic, a batjocori. A trage pe cineva de limbă = a-l face, a-l ispiti să vorbească, a-l descoase. Ai fi vrut să intri în vorbă cu niscai băieți... să-i tragi de limbă. PAS, Z. I 292. A fi cu două limbi sau a avea mai multe limbi = a fi mincinos, fățarnic, prefăcut. A-și mușca limba = a se căi că a vorbit ceea ce nu se cuvenea. A-i sta (sau a-i umbla, a-i veni) pe limbă = a-și aminti vag un cuvînt, un nume etc., a fi aproape gata să ți-l poți aminti și să-l poți rosti. I se bate limba-n gură = vorbește repede și rău. Nu i-a tors (mamă-sa) pe limbă = vorbește cu ușurință și fără menajamente, spune ceea ce gîndește. Dar părintele Duhu nu i-a tors mă-sa pe limbă. CREANGĂ, A. 137. ◊ (Același organ al unor animale, servind ca aliment) Limbă de porc afumată. ▭ Refuză și limbi și cașcaval. ALEXANDRESCU, M. 314. II. 1. Principalul mijloc de comunicare între membrii unei colectivități, alcătuit din sistemul gramatical și lexical. Structura gramaticală a limbii și fondul ei principal de cuvinte alcătuiesc temelia limbii, esența specificului ei. STALIN, PROBL. LINGV. 23. Apărută în procesul muncii, asigurînd comunicarea între oameni, limba a avut un rol hotărîtor în apariția și dezvoltarea conștiinței omenești. CONTEMPORANUL, S. II, 1954, nr. 387, 6/2. Fiecare limbă își are legile sale proprii interne de dezvoltare. ROSETTI, S. L. 15. Limba, numirea într-un fel a unui obiect, ce unul îl vede așa, altul altfel, îi unește [pe oameni] în înțelegere. EMINESCU, N. 32. Uitasem că sîntem romîni și că avem și noi o limbă. NEGRUZZI, S. I 3. ◊ Fig. Și clopotele-n limba lor Plîngeau cu glas tînguitor. COȘBUC, P. I 153. Se văzu încongiurat de o mulțime de paseri... țipînd pre limba lor. ISPIRESCU, L. 75. Vînătorii știu cum că «toată pasărea pe lume după limba ei piere». ODOBESCU, S. III 10. ◊ Limbă vie v. viu. Limbă moartă v. mort. Limbă veche v. vechi. Limbă națională v. național. Limbă maternă v. matern. Limbă vorbită v. vorbit. Limbă scrisă v. scris. Limbă literară v. literar. Limbă internațională sau universală v. internațional. Limbă analitică v. analitic. Limbă sintetică v. sintetic. ♦ Fel de exprimare propriu unei persoane, în special unui scriitor. Ascultau minunați o limbă cu înflorituri și cu tîlcuri necunoscute pentru dînșii. SADOVEANU, O. VI 135. Văd poeți ce-au scris o limbă ca un fagure de miere. EMINESCU, O. I 31. ♦ Totalitatea altor mijloace și procedee (decît sunetele articulate) folosite spre a comunica semenilor gîndurile și simțirile. Limba surdo-muților. ▭ Vreu a fi cîntată în limba armoniei. ALECSANDRI, P. II 113. 2. Vorbă, cuvînt; grai, glas. Merg cu tine... Îmi ești drag, ai un suflet ciudat și o limbă dulce. SADOVEANU, O. VII 23. Limba dulce mult aduce. ◊ Expr. Cu limbă de moarte = ca ultimă dorință, exprimată pe patul morții. Cu limbă de moarte însă-i las cuvînt după inima mea: să-mi înjuge boii la car și să-i dăruiască lui Fulger. MIRONESCU, S. A. 86. Bietu răposatu tată-meu mi-a lăsat cu limbă de moarte că, de-a fi să-mi vînd casa vrodată, să-mi păstrez în stăpînire cuiu ist mare din părete. ALECSANDRI, T. I 320. Tată-su cu limbă de moarte îl oprise de-a merge acolo. ȘEZ. VII 50. A lega pe cineva cu limbă de moarte = a obliga pe cineva (prin jurămînt) să îndeplinească o ultimă dorință, exprimată înainte de moarte. L-a legat pe Dima cu limbă de moarte să n-aibă liniște pînă nu i-o duce vestea morții tocmai în sat. GALAN, Z. R. 41. (Neobișnuit) A lua limbă = a lua cuvîntul, a începe să vorbească. Cel mai de frunte dintre sfătuitori luă limbă... aducînd vorba cam așa. DELAVRANCEA, S. 83. 3. (Învechit și arhaizant; mai ales în legătură cu verbele «a da», «a lua», «a prinde») Informație (asupra intențiilor tactice ale dușmanului), relație, veste, știre. O bandă din cavaleria noastră să meargă să supere ariergarda dușmanului... să avem și limbă de mișcările lui. BĂLCESCU, O. II 113. ◊ Expr. A prinde limbă = a culege informații, a spiona, a iscodi. Le-a dat nemților mare dezghin; pe unii i-a tăiat; ș-a prins și limbă. SADOVEANU, Z. C. 83. Am cercat să m-apropii de lagărul leșesc ca să prind limbă și să aflu ceva. ALECSANDRI, T. II 21. 4. (Învechit și arhaizant) Comunitate de oameni care vorbesc aceeași limbă (II 1); popor, neam, națiune. Împărăția slăvitului stăpîn al nostru, biruitorul tuturor limbilor, sultan și padișah Mehmet. SADOVEANU, Z. C. 89. Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vro limbă, Ce cu-a turmelor pășune a ei patrie ș-o schimbă, La pămînt dormea ținîndu-și căpătîi mîna cea dreaptă. EMINESCU, O. I 142. III. Nume dat unor obiecte, instrumente etc. care seamănă formal sau funcțional cu limba (I). 1. Bară mobilă de metal îngroșată la un capăt și agățată în fundul clopotului, care, prin mișcare, lovește în pereții acestuia, făcîndu-l să sune. Este și-un șchiop, care se leagănă în cele două cîrje ca o limbă de clopot. C. PETRESCU, R. DR. 192. Arama strigă cînd se zbate măiastra clopotului limbă, Eu simt strigarea ei aprinsă și-n vorbe sufletul o schimbă. GOGA, C. P. 130. Limbi [de clopot] bronzate graiul ritmic îl propagă împrejur. MACEDONSKI, O. I 154. 2. Fiecare din arătătoarele ceasornicului. ♦ Pendulul unui orologiu. Limba de alamă se legăna în cutia de lemn prețios. DUMITRIU, N. 65. Un ceasornic vechi de lemn, prins în perete, își plimbă limba dintr-o parte într-alta. STANCU, U.R.S.S. 40. 3. Unealtă de metal, de os etc. care ajută la încălțarea pantofilor. 4. Bucată de piele lungă și îngustă, care acoperă deschizătura încălțămintei, în locul unde se încheie cu șiretul. 5. Lama de metal a unui cuțit, a unui briceag etc. I-am dăruit un briceag cu mai multe limbi. GALACTION, O. I 67. Șterse limba briceagului... cu degetele. C. PETRESCU, C. V. 139. Ținînd cu stînga de călcîiul coasei, trăgea gresia cu dreapta pe limba tăietoare. SANDU-ALDEA, U. P. 158. 6. Partea ascuțită a capătului unei bîrne care se îmbucă în ulucul amnarului sau al usciorului, pentru a realiza îmbinarea celor două piese. ♦ (Determinat prin «de foc» sau «de flăcări») Flacără de formă alungită. Vîntul ușor și umed pornise mai tărișor și pleca într-o parte limbile focului. SADOVEANU, O. I 18. Din mii de coșuri... Se-nalță limbi de flăcări. VLAHUȚĂ, O. A. 90. Prin limbile de flăcări, ce-n valuri se frămînt, Răcnete, vuiet de-arme pătrund marea cea caldă. EMINESCU, O. I 62. În limbi de flăcări focul se-nalță. BELDICEANU, P. 60. ♦ (Determinat prin «de lumină») Fîșie de lumină care străbate întunericul. Subt limba de lumină, ajutat de slujitor, desprinse căptușelile. SADOVEANU, Z. C. 308. ♦ (Neobișnuit) Șuviță. Din bocancii ofițerului curgeau, prin crăpăturile de la vîrfuri, două limbi vinete de apă. CAMILAR, N. I 31. 7. Fîșie lungă și îngustă de pămînt, de pădure etc. V. curea. Străbătură o limbă de pădure și începură a urca și coborî. SADOVEANU, O. I 520. Limba de pămînt între aceste două gîrle a fost odinioară domeniul Iuga. REBREANU, R. I 71. Pe-o limbă de pămînt joasă, îngustă, între fluviu și baltă, se înșirau casele aliniate la rînd. BART, E. 126. 8. Deschizătură, gură lăsată la cotețul (2) de pescuit. Repegior, a îndemnat Vasile Rusu pescarul; și după ce dezlegăm luntrea, priponim limbile. SADOVEANU, N. P. 127. 9. Compuse: limba-apei = (Bot.) broscariță (1); limba-boului = plantă erbacee, acoperită cu peri aspri, țepoși, cu flori albastre, care crește prin pășuni, pe marginea semănăturilor și a drumurilor (Anchusa italica); limba-cucului = ferigă mică cu o singură frunză lobată, care crește prin pășuni și poieni (Botrychium lunaria); limba-mielului (sau mielușelului) = plantă erbacee, acoperită cu peri aspri, cu flori frumoase albastre sau albe (Borrago officinalis); limba-oii = plantă erbacee, cu flori purpurii, care crește prin locuri umede și mlăștinoase (Crisium canum); limba-peștelui = plantă erbacee cu frunzele verzi-albăstrui, cu flori violete, care crește prin fînețe spinoase și umede (Statice Limonium); limba-șarpelui = ferigă mică care crește prin locuri umede, prin tufișuri și păduri (Ophioglossum vulgatum).. – Pl. și: (învechit) limbe (EMINESCU, O. I 140, ALECSANDRI, T. I 147, GOLESCU, Î. 20).

GEN s. n. (< lat. genus): categorie gramaticală flexionară bazată pe distincția naturală dintre ființele de sex masculin și ființele de sex feminin din cadrul însuflețitelor (animatelor), dintre însuflețite (animate) și neînsuflețite (inanimate). Impus inițial de realitatea obiectivă, de genul natural al animatelor (care face distincție între cele două sexe) la substantivele ce denumeau această categorie, el și-a pierdut parțial, cu timpul, legătura cu noțiunile de sex, de animat și de inanimat, extinzându-se prin analogie și prin tradiție la numele inanimatelor, iar prin acord la cuvintele care se acomodau după substantiv (la articole, la adjective, la unele numerale și la participiile verbelor) sau care înlocuiau substantivul (la pronume). ◊ ~ natural: g. existent în realitatea obiectivă, bazat pe distincția dintre cele două sexe în lumea însuflețitelor (ființe masculi și ființe femele, ființe bărbați și ființe femei). ◊ ~ gramatical: g. exprimat lingvistic prin intermediul substantivului cu ajutorul desinenței sau al articolului. Limba română posedă trei g. gramaticale: masculin, feminin și neutru. a) g. masculin caracterizează substantivele nume de oameni sau de animale de sex bărbătesc precum și substantivele nume de arbori, de plante, de flori, de fructe, de orașe, de munți, de luni, de vânturi, de litere, de note muzicale, de monede, unele nume de cifre și unele nume de lucruri care, prin analogie sau prin tradiție, au fost socotite tot masculine. Aceste substantive se numără un – doi sau au contextul diagnostic acest – acești: fiu, român, Nicolae, Roibu, Pitești, Pietrosul, corcoduș, trandafir, pepene, aprilie, zefir, ce, do, ban, trei, scripete, sac etc.; b) g. feminin caracterizează substantivele nume de oameni sau de animale de sex femeiesc precum și substantivele nume de arbori, de plante, de fructe, de flori, de orașe, de munți, de țări, de continente, de insule, de abstracte nominale sau verbale (nume de sentimente, de atitudini, de stări psihice, de acțiuni), de zile, de părți ale zilei, de anotimpuri, de vânturi, de monede, de cifre sau de lucruri care, prin analogie sau prin tradiție, au fost asimilate la cele feminine. Aceste substantive se numără o – două sau au contextul diagnostic această – aceste: fiică, româncă, Nicoleta, Roiba, răchită, ferigă, garoafă, Craiova, Mândra, Italia, Africa, Sardinia, dragoste, îndrăzneală, îndoială, petrecere, joi, seară, iarnă, briză, liră, sută, casă etc.; c) g. neutru caracterizează substantivele nume de obiecte inanimate, fără sex (majoritatea numelor de lucruri), unele substantive cu sens colectiv, unele substantive generice (care denumesc specii), unele substantive nume de materii, unele nume de țări, de fructe, de părți ale zilei, de simțuri, de acțiuni (abstracte verbale), de însușiri, de sporturi și de jocuri, de vânturi și de cifre, asimilate la cele neutre prin analogie și asociații. Aceste substantive se numără un – două sau au contextul diagnostic acest – aceste: creion, motor, batalion, popor, macrou, mamifer, fosfor, zinc, Iran, măr, jir, amurg, prânz, gust, văz, arat, semănat, curaj, fotbal, șah, uragan, milion etc. Existența g. neutru în limba română este o caracteristică a acesteia în comparație cu celelalte limbi romanice, care nu-l au, dar și un aspect controversat al gramaticii limbii noastre, deoarece există lingviști care sau îl neagă, sau văd în el un ambigen (termen impropriu, părăsit de cercetările moderne), datorită asemănărilor formale cu celelalte două g. (la singular cu masculinele, iar la plural cu femininele). Din cele trei g. gramaticale ale limbii române, cercetătorii au dedus două arhigenuri: un arhigen de tipul A, admis numai de contextul acest (parte comună a masculinului și a neutrului) și reprezentat prin nume de inanimate din categoria singulare tantum, ca de exemplu aur, lapte, mărar, mei, piper, sânge, unt etc. și un arhigen de tipul B, admis numai de contextul aceste (parte comună a femininului și a neutrului) și reprezentat prin nume de inanimate din categoria plurale tantum, ca de exemplu icre, moaște, tărâțe, zori etc. ◊ ~ animat: g. care caracterizează substantivele masculine și substantivele feminine ce denumesc numai însuflețite (adică două subgenuri, masculinul și femininul), ca de exemplu prieten, școlar, călător; colegă, elevă, turistă etc. Tot la g. animat sunt sau ar trebui incluse și substantivele neutre ce denumesc însuflețite: batalion, popor, macrou, mamifer etc. ◊ ~ inanimat: g. care caracterizează substantivele neutre ce denumesc numai neînsuflețite (adică subgenul neutru), ca de exemplu bec, scaun, fier, plumb, zer etc. Tot aici sunt sau ar trebui incluse și substantivele masculine și feminine care denumesc neînsuflețite: ban, perete, scripete, sac, liră, masă, tabacheră, carte etc. ◊ ~ comun: g. caracteristic anumitor substantive, nume de persoane, folosite atât pentru desemnarea masculinului, cât și pentru desemnarea femininului, ca de exemplu complice, nătăfleață, gură-cască, încurcă-lume, Adi, Didi, Gabi, Vali etc. ◊ ~ personal: g. caracteristic limbii poloneze, care evidențiază persoana în opoziție cu celelalte însuflețite și cu neînsuflețitele. În limba română, există elemente ale unui g. personal neconstituit, situate în interiorul g. masculin și feminin, cu mărci manifestate mai ales la singular, în cazul numelor de persoane cunoscute, individualizate (acestea sunt precedate de articolul hotărât proclitic lui, de prepoziția pe sau de articolul invariabil alde; au formă specifică de V. sau de G.-D.; păstrează diftongii -ea- și -oa- la G.-D. sau la g. cuvintelor de bază de la care derivă; formează o unitate semantico-gramaticală cu adjectivele pronominale posesive care li se adaugă direct, fără intermediari; se articulează după prepoziție, chiar fără determinări etc.): lui Nicu, lui Jeni, lui Cristinel, lui tata, văd pe Ion, ajut pe mama, alde Viorel, alde Liliana, alde Simionescu, alde mama; Floareo (față de: floare), Lupule (față de: lupe), Podarule (față de: podare), Puicăi sau Puichii (față de: puicii), Olgăi sau Olghii (față de: vergii), mămucăi sau mămuchii (față de: stâncii); Leanei (față de: serii), Floarei (față de: florii), Vlădoiu (< Vlad) – în raport cu băboi (< babă), Irinel (< Irina) – în raport cu rândunel (< rândunea); frate-meu, tată-meu, bunică-mea, soră-mea – în raport cu câinele meu, colegul meu, servieta mea, colega mea; vorbesc despre mama, am luat pentru tata - în raport cu vorbesc despre stâncă, am luat pentru colegă.

MEU, MEA, mei, mele, adj. și pron. pos. (Precedat de art. «al», «a», «ai», «ale» cînd e pronume, cînd stă ca adjectiv înaintea substantivului, cînd se află pe lîngă un substantiv nearticulat sau este separat de substantiv printr-un alt cuvînt) 1. (Indică posesiunea) Care aparține vorbitorului, de care vorbitorul este legat printr-o relație de proprietate: a) adjectiv. Căluțul meu nu-i dintre cei voinici și bine hrăniți. SADOVEANU, Z. C. 20. Mi-e teamă că are să mă întrebe ce caut eu între ei, în hainele mele. SAHIA, N. 17. Alta nu-i de făcut, decît să înșomoltăcim (= învelim) motanul ista al meu cu niște petece. CREANGĂ, P. 174; b) pronume. Ei au totuși hainele lor; eu pe-ale mele nu le am. SADOVEANU, Z. C. 31. Să știu eu atunci – de-oi ajunge cu sănătate – ce-i al tău și ce-i al meu. CREANGĂ, P. 152. 2. (Indică dependența, legătura de filiație, înrudire, prietenie, vecinătate etc.) a) Adjectiv. E un bun prietin al meu, cu care am petrecut ani frumoși. SADOVEANU, Z. C. 14. Tatăl meu era arendașul trupului de moșie Dideștii. GALACTION, O. I 7. Mă topesc d-a-n picioarele de dorul părinților mei. ISPIRESCU, L. 8. ◊ (Cu valoare afectivă, însoțind un vocativ) Mergi cu bine, fătul meu. CREANGĂ, P. 185. (Franțuzism, însoțind vocativul «doamnă» sau «domnule») Tînguiește-mă, doamna mea, și nu mă osîndi. NEGRUZZI, S. I 47. ◊ (Enclitic, numai la sg., pe lîngă un nume de rudenie sau un nume indicînd orice raporturi sociale, substantivul și pronumele uneori fiind invariabile) Își luase pruncii în brațe și se întorsese la bunică-mea. STANCU, D. 16. Ia, acum cred eu frăține-meu. CREANGĂ, P. 188. Eu, lele, de dorul tău Nu poci sluji domnu-meu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 18. ◊ (Cu flexiunea trecută asupra adjectivului) La masă, povestesc noră-mei fapta mea caritabilă. C. PETRESCU, Î. II 185. b) Pronume. Și cîtu-i satu mereu, Nu-i bădiță ca al meu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 29. ◊ (Precedat de prep. «de» sau «dintre», partitiv) A lucrat la d-ta un prieten de-al meu, Sachelarie. C. PETRESCU, Î. I 284. Că-s două surori d-a mele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 193. ♦ (La m. pl.) Familia de care ține vorbitorul, rudele, prietenii, partizanii persoanei care vorbește. Are să iasă și mama și ai mei și vor întreba: ce-o fi lucrat de mîna lui Bozan din toate astea? SAHIA, N. 30. Ai mei pierduți sînt, pașă, toți. COȘBUC, P. I 109. Acolo nu mai mi-e frică: sînt între ai mei! CARAGIALE, O. I 97. ◊ (La m. sg.) Soțul persoanei care vorbește. Mie mi-a spus al meu [bărbat] că nu l-a mai văzut. DELAVRANCEA, la TDRG. 3. Care ține de cel ce vorbește; care îi este propriu, caracteristic: a) adjectiv. Frumoasă cît eu nici nu pot O mai frumoasă să-mi socot Cu mintea mea. COȘBUC, P. I 57. Ca în cămara ta să vin, Să te privesc de-aproape, Am coborît cu-al meu senin Și m-am născut din ape. EMINESCU, O. I 170. Cu-a mea inimă amară Sufletu-mi s-au învrăjbit! ALECSANDRI, P. A. 38; b) pronume. Omul ăsta își joacă viața. – Nu și-o joacă pe a lui, Fănică, o joacă pe a mea. CARAGIALE, O. I 131. Dorul tău, bade, ș-al meu De și-ar face-un pod mereu, Pod mereu pîn' la Brașeu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 140. ♦ (La f. pl.) Treburile (preocupările, obiceiurile, părerile, cusururile) persoanei care vorbește. Oi fi avînd și eu ale mele, dar nu sînt cum credeți. D. ZAMFIRESCU, la TDRG. ◊ Expr. A rămîne (sau a fi) pe-a mea = a rămîne (sau a fi) așa cum vreau eu, așa cum zic eu. 4. (Indică subiectul, autorul unei acțiuni) Greșeala mea se agravează, vorbi beizade Alecu încruntînd sprînceana. SADOVEANU, Z. C. 20. 5. (Indică obiectul direct sau indirect al unei acțiuni) De-ar iubi bădița zece, De dorul meu tot nu-i trece. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 154. Nime grija mea n-o are. id. ib. 450. 6. Care constituie obiectul unei preocupări a vorbitorului, de care acesta se ocupă în acel moment. Dar omul meu a isprăvit de scris. CARAGIALE, O. II 300. Dacă strămoșii tăi cu tine semăna, Negreșit era proști cîți lor se închina, Răspunse tigrul meu. ALEXANDRESCU, M. 324.

MÎNCARE, (2) mîncări, s. f. 1. Acțiunea de a mînca. Îl așezau între ele tot timpul mîncării și-i țineau de urît cu vorba, BASSARABESCU, V. 4. Tatăl meu era nepot viteazului Sfarmă-Piatră, care avea obicei cînd se punea la masă să înghită mai întîi șepte, opt bolovani ca să-i facă poftă de mîncare. NEGRUZZI, S. I 246. Nu avea poftă de mîncare, căci de frică îi trecusă foamea, dorind mai mult ca să se odihnească. DRĂGHICI, R. 40. ◊ Expr. A-i trece (cuiva) pofta de mîncare v. trece. A(-i) tăia (cuiva) pofta de mîncare v. tăia. De-ale (sau, regional, de-a) mîncării = hrană. Nevestele și fetele găteau de-ale mîncării. BUJOR, S. 132. Voi lucrați, că eu mă duc să pregătesc ceva de-a mîncării. CREANGĂ, P. 9. 2. (Concretizat) Ceea ce se mănîncă, ceea ce (se) servește pentru alimentare; hrană, aliment. Pe-o măsuță cu trei picioare aburea mîncarea. SADOVEANU, O. VII 65. Mîncarea e bună și vinul și mai bun. CARAGIALE, P. 45. Flăcăul pune mîncarea în traistă, înjugă boii la car. CREANGĂ, P. 142. Să intrăm în sat cu soare, C-am o mîndră ca ș-o floare Ce ne-așteaptă cu mîncare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 24. ◊ Expr. A strica mîncarea degeaba = a trăi degeaba, fără să fie de vreun folos. Din trei feciori, cîți are tata, nici unul să nu fie bun de nemica?! Apoi drept să vă spun că atunci degeaba mai stricați mîncarea, dragii mei. CREANGĂ, P. 188. ♦ (Mai ales la pl.) Fel de alimente, hrană. De mult n-am mai mîncat mîncări moldovenești. SADOVEANU, M. 180. După borșul polonez, veneau mîncări grecești. NEGRUZZI, S. I 151. ♦ Expr. Asta-i altă mîncare (de pește) = asta e cu totul altceva. Fig. (Familiar, depreciativ) Soi, fel. Ia spune-mi, te rog, ce mîncare-i cucoana Marieta, musafirul d-tale de la Iași?... – Ce mîncare să fie? Ia, o babă nebună și nimic mai mult. HOGAȘ, H. 88. – Pl. și: (2) mîncăruri (CAMIL PETRESCU, O. I 187).

ÎNCHIDE, închid, vb. III. (În opoziție cu deschide) 1. Tranz. A mișca (din balamale) o ușă, o fereastră, un capac etc., astfel încît să acopere o deschizătură corespunzătoare. După ce Trandafira închise fereastra, oftînd, Tăun trase perdeaua. CAMILAR, TEM. 226. Vitoria intră și închise ușa după dînsa. SADOVEANU, B. 38. Dracii tronc! închid poarta după Ivan. CREANGĂ, P. 311. ◊ Refl. pas. Pentru ce nu s-a închis cîinele cînd știați că vine vama? BART, S. M. 101. Ulițele adorm, obloanele se închid. EMINESCU, N. 51. ♦ A încuia (cu cheia, cu zăvorul); a zăvorî. ◊ Expr. A închide cu cheia (sau cu lacătul) = a încuia. Deschide ușa... – Nu pot, că m-o închis moșu-meu cu cheia. ALECSANDRI, T. I 316. ♦ (Cu privire la spații sau încăperi) A acoperi, a astupa deschizătura. Închide geamantanul. Închide dulapul. Închide odaia. ▭ Ici era tarapanaua, scundă, închisă cu porți de fier, în care se tăiau banii cu chipul domnului. SADOVEANU, O. I 509. ◊ Refl. pas. Unde ne ducem cînd mormîntul asupra-ne s-a-nchis? MACEDONSKI, O. I 48. 2. Tranz. (Cu determinări variate, sensul reieșind din acestea) A închide umbrela = a strînge (apăsînd pe mecanism) marginile umbrelei, adunîndu-le laolaltă. A închide cartea (sau caietul) = a împreuna toate foile unei cărți (sau ale unui caiet) într-un singur tot. A închide paranteza = a pune, în scris, partea a doua a semnului parantezei, la locul cuvenit; fig. a termina o digresiune introdusă în cursul unei vorbiri sau al unei scrieri. A închide gura = a apropia buzele și fălcile una de alta. (Expr.) A închide cuiva gura = a face pe cineva să tacă, a pune capăt obiecțiilor sau protestelor cuiva. A închide ochii = a) a coborî pleoapele acoperind globii ochilor. Închise ochii și se gîndi la conacele toate... cu magazii. DUMITRIU, N. 15. Ochii tăi pe jumătate de-i închizi... Fericit mă simt atuncea cu asupra de măsură. EMINESCU, O. I 82. Simțind picioarele-mi slăbind, am închis ochii. NEGRUZZI, S. I 54; b) a se preface că nu observă, a trece cu vederea, a admite compromisuri. Va fi obligată a închide ochii asupra multor condiții din tratatul de la San Stefano. ALECSANDRI, S. 103; c) (mai ales în construcții negative) a dormi. Toată noaptea, plin de grijă, n-a închis ochii. BASSARABESCU, V. 45. Culcă-te, frumoasă doamnă, n-ai închis ochii toată noaptea. DELAVRANCEA, A. 124. Zori de ziuă se revarsă Și ochii încă n-am închis. CONACHI, P. 106; d) a muri. În cîteva zile a închis ochii tăcut, fără murmur, fără un cuvînt. MIRONESCU, S. A. 121. Pînă n-o închide ochii șoimanul, să nu vorbim decît boierilor cu meteahnă. DELAVRANCEA, A. 55. După ce o-nchide el ochii, firește, dumneata ai să fii mai mare între clironomi. CARAGIALE, O. III 38. A închide (cuiva) ochii = a fi lîngă cineva în ceasul morții, a-i da (cuiva) ultimele îngrijiri. (Refl.) A i se închide (cuiva) ochii = a-i fi (cuiva) tare somn, a cădea de somn. ♦ Refl. (Despre răni) A se cicatriza. Ursul se uită și văzînd osul zmeului, puse gura și supse rana... pînă ce se închise și se vindecă. ISPIRESCU, L. 345. 3. Tranz. (Cu privire la instituții, întreprinderi, localuri) A întrerupe activitatea (periodic, potrivit orariului stabilit); p. ext. a înceta activitatea, a desființa. Eram tot mai mult amenințați să închidem uzina. CAMIL PETRESCU, U. N. 57. ◊ Refl. pas. Îndată ce magazinele au început să se închidă, Leib a fost chemat înăuntru. SAHIA, N. 103. (Cu altă construcție) Sîntem în 1935... Dascălii vor părăsi catedrele. N-au mai primit simbrie de mult. Știe cineva cîte fabrici și-au închis porțile? SAHIA, N. 63. 4. Tranz. A încheia o activitate, a-i pune capăt. A închis ședința. ◊ Refl. pas. Vine un moment al anului cînd dodată vînătoarea se închide. ODOBESCU, S. III 37. ♦ (Cu privire la mecanisme, aparate, circuite etc.) A opri funcționarea. A închis lumina. ♦ (Cu privire la circuite electrice) A stabili legătura între părțile unui circuit, pentru a permite trecerea curentului electric. 5. Tranz. (Cu privire la ființe) A așeza într-un spațiu închis, a izola de lume, a răpi (cuiva) libertatea. [Dionis] a rîs de furie și-a-nchis în turn pe critic. COȘBUC, P. I 85. Cînd ar ști tatăl meu că mă duc la bal... m-ar închide la monăstire. ALECSANDRI, T. I 85. ♦ Refl. A se retrage, a se izola. Octav... părăsise viața acestei lumi și se închisese în mănăstire. GALACTION, O. I 224. S-a închis într-o grădină. EMINESCU, N. 27. Coconul Andronache s-a închis în cabinetul său. NEGRUZZI, S. I 79. [Dobitoace] ce să închid în cojile lor. GOLESCU, Î. 49. ◊ Fig. Nu mă pot închide în trecut Ca omida în gogoașa de mătasă. BENIUC, V. 25. Se închisese într-o tăcere îndărătnică. SADOVEANU, P. M. 17. Se închidea în sine, se izola în durerea ei și evita să fie văzută de lume. BART, E. 305. ♦ Fig. A cuprinde, a conține. Iată și repetițiile acestea chibzuite, proprii poeziei populare, închizînd în ele o muzicalitate deosebită. CONTEMPORANUL, S. II, 1950, nr. 179, 7/6. Toate scrisorile închideau în ele durerea. SADOVEANU, O. I 310. 6. Tranz. (Cu privire la locuri, terenuri, curți) A îngrădi, a împrejmui (spre a delimita sau spre a opri accesul). O roată mare de mesteceni făcea un zid alb, care închidea ierbării mirositoare, înalte pînă-n brîu. SADOVEANU, O. I 314. ♦ (Cu privire la căi de comunicație) A pune un obstacol (care oprește trecerea); a bara. Cîteva luni pe an, gheața închide și drumul larg al Dunării. BART, E. 309. Mă, cel cu trăsura... fă înainte... Ce-ai închis șoseaua? ALECSANDRI, T. 399. ◊ (Poetic) Oameni răi... Îmi tot închid cărarea. COȘBUC, P. I 118. ♦ Refl. A se înfunda. Deodată vezi înaintea trenului că drumul se închide, un munte năruit astupă valea de-a curmezișul. VLAHUȚĂ, O. AL. II 33. Mergînd el tot înainte prin codri întunecoși, de la un loc se închide calea. CREANGĂ, O. A. 228. 7. Refl. (Despre cer, p. ext. despre vreme) A se întuneca, a se înnora. ♦ (Despre obiecte colorate) A căpăta o nuanță mai întunecată. – Prez. ind. și: închiz (CARAGIALE, O. III 59).

ÎNSOȚI, însoțesc, vb. IV. 1. Tranz. A întovărăși pe cineva (într-o plimbare, într-o călătorie); a acompania. S-a sculat domnul Toma și s-a arătat gata s-o însoțească pe femeia lui Lipan în lungul satului. SADOVEANU, B. 205. Nimeni nu l-a însoțit în... călătorie. EMINESCU, N. 60. Însoțisem pe tată-meu la băile de la Balta Albă. ODOBESCU, S. III 21. Orișiunde eu voi merge, Vecinic ea mă însoțește. ALECSANDRI, P. II 57. ◊ Fig. Un viscol puternic mă însoțise, la ora patru dimineața, pînă la aeroport. STANCU, U.R.S.S. 80. Norocul să te însoțească în calea vieții. ALECSANDRI, T. I 403. ♦ (Neobișnuit) A acompania pe cineva la pian. Pune-te la pian și mă însoțește. BOLINTINEANU, O. 463. ♦ Refl. A te asocia cu cineva, a-ți face prieten pe cineva. Spune-mi cu cine te însoțești, ca să-ți spun cine ești. ♦ A escorta. Două sute de ostași pe care-i orînduise împăratul ca să-l însoțească. ISPIRESCU, L. 4. 2. Tranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu» sau «de») A adăuga, a alătura ceva (spre completare sau spre lămurire). Caută să-și păstreze demnitatea apăsînd vorbele și însoțindu-le cu gesturi energice. REBREANU, I. 13. Cine te-a pus să înșiri de aceste nume în Introducțiunea ta, însoțindu-le cu o grindină de citațiuni latine? ODOBESCU, S. III 62. 3. Refl. (Uneori reciproc; popular) A se căsători. Unde-or să se așeze și aceștia, cînd or crește mari și s-or însoți și s-or puiezi și mai mulți? SADOVEANU, P. M. 199. Nu după multă vreme se și însoți cu fata. ISPIRESCU, L. 8. Haide, mîndro, să fugim, Amîndoi să ne-nsoțim, Unde-s munții rourați. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 58. ♦ (Despre animale) A se împerechea.

ÎNSURA, însor, vb. I. Refl. (Despre un bărbat) A lua în căsătorie o femeie; a se căsători. Se însurase cu o fată frumoasă și harnică. VLAHUȚĂ, O. A. 411. Făt-Frumos nu făcuse nuntă cînd s-a însurat. CREANGĂ, P. 102. Tatăl meu, văzîndu-se flăcău tomnatic, se însură cu jupîneasa Mărica. NEGRUZZI, S. I 246. Fă-mi cămașă de fuior, Că mi-i gîndu să mă-nsor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 365. ◊ Fig. Văd, gîndul tău se-nsoară Cu-a mea dorință. ALECSANDRI, T. II 88. ◊ Tranz. Să-l port cu vorbe că l-oi însura cu Măndica. ALECSANDRI, T. I 318. Matei Basarab... îl făcu postelnic mare și îl însură cu Ilinca. BĂLCESCU, O. I 98. ◊ (Glumeț) Gînsacul, dorit de gîște, țipa cît îi lua gura... Lască te-nsor eu și pe tine acuși, măi buclucașule! CREANGĂ, P. 43.

OBORÎ, obor, vb. IV. Tranz. (Învechit și arhaizant) A doborî, a culca (cu o lovitură) la pămînt, a ucide; fig. a scoate prin uneltiri dintr-un post, dintr-o demnitate. Pe tatăl meu... îl oborîseră cu buzduganele vorniceii Sucevii. SADOVEANU, N. P. 33. N-apucă să sfîrșească, căci buzduganul armașului, lovindu-l drept în frunte, îl oborî la pămînt. NEGRUZZI, S. I 152. Ei știu foarte bine, că de nu mă vor oborî ei, eu îi voi oborî. KOGĂLNICEANU, S. 187.

NAȘ, -Ă, nași,-e,s. m. și f. (În practica bisericii creștine) 1. Persoană care ține pruncul în brațe, asistă ca martor în timpul săvîrșirii ritualului botezului și care devine astfel rudă (mai îndepărtată) a familiei respective. Nașul era antreprenor și el. Îi plăcea să boteze și să cunune. Dădea finilor numele lui, al nașei și-al copiilor lor. PAS, Z. I 174. Ar fi voit și el, de! să-și boteze copilul cu vrun naș mai de doamne-ajută. ISPIRESCU, L. 207. Tatăl meu... chemă pre nașu-meu Păcală, mă încredință lui. NEGRUZZI, S. I 247. ◊ Expr. A fi nașul cuiva = a-i veni cuiva de hac, a învăța pe cineva minte; a fi popa cuiva. A-și găsi nașul = a da de cineva care nu poate fi ușor înșelat, biruit sau amăgit, care îți ține piept. 2. Nun(ă).

NEPOT, nepoți, s. m. 1. Fiul fiului sau al fiicei în raport cu bunicii. Nu poate veni să-și ia nepoții, fiind ocupat la Vieroș. SADOVEANU, A. L. 24. Bunicul meu David... a zis... am să iau nepotul cu mine. CREANGĂ, A. 18. ♦ (Uneori determinat prin «de frate», «de soră», «de văr» sau «de vară») Fiul fratelui sau al surorii ori fiul vărului sau al verișoarei. Fără copii, dar cu un numeros contigent de nepoți și nepoate. C. PETRESCU, C. V. 177. Nici Împăratul Verde nu cunoștea nepoții săi, nici craiul nepoatele sale. CREANGĂ, P. 183. 2. Descendent, urmaș. În fiecare văd un nepot de-al lui Horia, de-al lui Iancu. BENIUC, V. 27. Eu, nepotul lui Păcală, Care-n orice timp și loc Rîd de proști, rîd de Tîndală Și de dracul îmi bat joc. ALECSANDRI, T. I 316. Tatăl meu era nepot viteazului Sfarmă-Piatră. NEGRUZZI, S. I 246. 3. (Popular, mai ales la vocativ) Cuvînt cu care o persoană în vîrstă se adresează unui tînăr sau unui copil. Moș Oprea, baciul, un om bătrîn și înțelept, s-a bucurat de vederea mea... – Nepoate Năstase, s-au schimbat vremile. GALACTION, O. I 64. În ce te bizui, de te îndărjești așa, nepoate? CREANGĂ, A. 57. Am să mă fac, nepoate, din cîrjă buzdugan! ALECSANDRI, P. III 204.

ORIGINAL, -Ă, originali, -e, adj. 1. (Despre acte și documente, despre opere artistice și literare) Care constituie întîiul exemplar și a servit sau poate servi pentru copii sau reproduceri; care a fost produs pentru prima oară într-o anumită formă. V. autentic. Manuscris original. ▭ Acest număr corespunde cu același număr al hirtiei originale. GHICA, A. 21. ◊ (Substantivat, n.) Copie conformă cu originalul. ▭ S-a bătut: originalul pe alb și trei copii pe trei foițe de trei culori diferite. BARANGA, I. 204. Păstrez originalele tuturor actelor ce voi publica aici. GHICA, A. 6. ◊ Loc. adj. și adv. În original = în forma primitivă, necopiat; în limba în care a fost scris, netradus. Eminescu citea în original pe clasicii antici, VLAHUȚĂ, O. A. 239. Îți trimit chiar scrisoarea în original. GHICA, A. 155. ♦ Care are o valoare autentică, reală, indiscutabilă, care nu poate fi pus la îndoială în privința autenticității. Eu sînt născut la Iași, la 6 septembrie 1817, după cum rezultă din însemnarea originală scrisă de tatăl meu. KOGĂLNICEANU, S. A. 189. 2. (Despre idei, teorii, concepții, realizări artistice sau științifice) Care e propriu unei persoane sau unui autor; personal, neimitat după altceva; nou. Să cercetăm acum acele vederi critice care sînt individuale, originale. GHEREA, ST. CR. II 262. Ideea acestui june părîndu-mi originală și nimerită, o împărtășesc d-tale. NEGRUZZI, S. I 199. Alecsandri începu a ne arăta frumoasele lui opuri. «Iorgu de la Sadagura» fu întîia sa piesă originală. id. ib. 344. ♦ (Despre artiști, scriitori, oameni de știință) Care creează ceva nou, personal, fără a imita servil un model. Cînd un poet simte adine dragostea și o poate întrupa în forme desăvîrșite poetice, atunci el va fi original. GHEREA, ST. CR. I 148. 3. Care iese din comun, neobișnuit; ciudat, bizar, excentric, extravagant. Are un fel al lui original de a fi. SADOVEANU, O. VIII 198. Grierii și broatecii din iarbă făceau o muzică originală. NEGRUZZI, S. I 100. ◊ (Substantivat) Pe cît mi se pare mie, deocamdată, domnul Arsene era un original. HOGAȘ, M. N. 233.

OSÎNDI, osîndesc, vb. IV. 1. Tranz. A condamna, a pedepsi (printr-o sentință judecătorească), a pronunța sentință de condamnare (împotriva cuiva). Se va căi cît va trăi el, pentru că a osîndit pe un om drept. ISPIRESCU, L. 367. Ieremia, nesocotind și legile războiului... și legile omenirii, osîndi pe toți prinșii la moarte. BĂLCESCU, O. I 344. ♦ (Glumeț) Cine a fost osîndit a studia limba elenă știe cită bătaie de cap a suferit. ALECSANDRI, S. 54. ◊ Refl. Singur eu m-am osîndit! DAVILA, V. V. 44. ◊ Refl. pas. S-a osîndit acela ce a furat un ou. BOLINTINEANU, O. 148. ◊ Fig. A judeca, a condamna. Tînguiește-mă, doamna mea, și nu mă osîndi. NEGRUZZI, S. 47. Vom fi osîndiți, nu după greutatea luptei și a vremii de atuncea, ci după patima partizilor. RUSSO, S. 34. ◊ Absol. Ești un copil și lesne crezător!... și osîndești, fără a te gîndi îndestul. BOLINTINEANU, O. 340. 2. Tranz. A sili, a constrînge; a obliga. Sînt osîndiți să se mărginească la lucruri mărunte. ANGHEL, PR. 170. Cei tari... conspiră Contra celor ce dînșii la lucru-i osîndiră Și le subjugă munca vieții lor întregi. EMINESCU, O. I 56. Mă văd deodată osindită a zice adio la mulțămirile ce-mi făgăduia! ALECSANDRI, T. I 279. 3. Refl. (Regional) A se chinui. N-am ascultat sfaturile tatălui meu, de aceea sînt silit a mă osîndi pînă voi avea zile. RETEGANUL, P. V 80.

PIERDE, pierd, vb. III. 1. Tranz. (În opoziți cu g ă s i) A nu mai avea ceva ce-ți aparținea, care era al tău sau de care răspundeai. Domnul cel chefliu pierduse de mult cheia sau poate o aruncase dinadins într-un fund de sertar, C. PETRESCU, C. V. 43. Cînd ai pierdut biletul, Zoe? CARAGIALE, O. I 113. Nu mai găsește ce a pierdut. ȘEZ. II 74. ◊ Expr. A pierde teren = a părăsi un teren de luptă, a da înapoi, a se retrage. (Fig.) Cuvintele pot cîștiga sau pierde teren din cauză că derivatele lor se întăresc sau slăbesc. GRAUR, F. L. 120. A pierde pămîntul de sub picioare = a pluti în gol; fig. a ameți. Două chingi laie trecute pe sub burtă și într-o clipă, fără să prindă de veste, vaca cea îndărătnică pierdu pămîntul de sub picioare. BART, S. M. 293. 2. Tranz. A fi lipsit de o parte a corpului (în urma unui accident, a unei boli). Înțeleg să-l căinați pe ăl care și-a pierdut un picior. de nu poate merge, – sau vreo mină, de nu poate omu lucra. CAMIL PETRESCU, T. II 44. Cei care și-au pierdut brațele, picioarele. SAHIA, N. 22. Din colibă ieși un flăcău, ciung de-o mînă, ce și-o pierduse la mașina boierească. BUJOR, S. 53. ◊ (Despre lucruri neînsuflețite) Codru-i mare, Frunză n-are; O avut Și o-a pierdut De tropotul cailor, De sunetul armelor. De jalea voinicilor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 286. ♦ (Cu privire la facultăți fizice sau intelectuale, calități, sentimente etc.) A nu mai poseda, a nu mai fi stăpîn pe..., a rămîne lipsit de... Își pierdu gîndurile, cu ochii ațintiți la focurile acelea. DUMITRIU, N. 74. Copiii de la un cîrd de vreme își pierduseră veselia. DELAVRANCEA, H. T. 155. Biata babă era umflată cît o bute... simțirea însă nu și-o pierduse de tot. CREANGĂ, P. 15. Căci amîndoi vom fi cuminți, Vom fi voioși și teferi, Vei pierde dorul de părinți Și visul de luceferi. EMINESCU, O. I 176. ◊ Expr. A-și pierde mintea (sau mințile) v. minte. A-și pierde firea sau (refl.) a se pierde cu firea v. fire. A-și pierde cumpătul v. cumpăt. A-și pierde capul v. cap¹. A-și pierde vremea (sau timpul) = a-și irosi timpul în zadar; a nu se ocupa cu nimic; a lenevi. A-și pierde viața = a muri (într-o luptă, într-un accident etc.). Potlogarii, de care gemea orașul... pîndeau pe nesocotitul pedestru care zăbovise a se întoarce acasă, și adeseaori el pierdea împreună cu punga și viața. NEGRUZZI, S. I 16. (Învechit, dovedind o credință mistică) A-și pierde sufletul = a intra în păcat, a se ticăloși; p. ext. a muri. Cel ce se amestecă în multe de ale lumii este prea cu neputință anu-și pierde sufletul. GORJAN, H. IV 202. ♦ A renunța la o apucătură, o pornire. Ia ascultă, mă... nici p-aici nu ți-ai pierdut năravul? VISSARION, B. 116. Dacă vă închipuiți că tînărul... și-a mai pierdut din aerele sale de erou, vă înșelați amar. VLAHUȚĂ, O. AL. II 27. ◊ (Cu privire la timp) A petrece fără folos, fără rost; a întrebuința altfel decît ar trebui. Cum văd, ai pierdut trei săptămîni degeaba. C. PETRESCU, C. V. 66. În tinerețe, doctorul își pierduse cîțiva ani în Belgia. Cu ce trăise? Ce făcuse acolo? BART, E. 120. Pierzi noaptea cu cetitul. TOPÎRCEANU, B. 57. Frunză verde din livezi, Uită-te, bade, și vezi, Pentru cine vreme-ți pierzi? ANT. LIT. POP. I 117. 3. Intranz. (Popular) A avorta, a lepăda (I 2). 4. Tranz. (În unele construcții) A pierde drumul (calea, poteca) = a se rătăci. Se pomeni că pierde poteca f» nu mai știe unde merge. ISPIRESCU, L. 255. Noaptea-i mică, stele-s multe, Ș-oi pierde calea prin munte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 141. A pierde ocazia = a lăsa să-ți scape o ocazie, a nu profita de o împrejurare favorabilă. El pierde cea mai bună ocaziune de a se instrui. ODOBESCU, S. III 11. A pierde trenul, tramvaiul etc. = a sosi prea tîrziu, după plecarea vehiculului în care voiai să te urci. V. scăpa. Mă ierți, tinere!... Foarte interesant ceea ce spui. Dar pierd tramvaiul. C. PETRESCU, Î. II 180. Froso, hai mai iute că pierdem trenul. BASSARABESCU, V. 45. 5. Tranz. (În opoziție cu c î ș t i g a) A suferi o pagubă materială sau o înfrîngere morală; a păgubi într-o afacere; a fi învins în întreceri, în lupte. Ai pierdut mulți bani. DUMITRIU, N. 128. Mihai pierduse lupta. El umblă rătăcit, Și omul și natura acum l-au părăsit. BOLINTINEANU, O. 63. ◊ Absol. Pierduse iar și se întunecă la față. DUMITRIU, N. 114. Mi se pare că ai pierdut la primele curse? CAMIL PETRESCU, U. N. 172. ◊ (Cu privire la o situație, un bun, un drept) Băiatului... îi era să nu-și piardă slujba. ISPIRESCU, L. 234. Se înturna acum.. să-și ia scaunul, pre care nu l-ar fi pierdut, de n-ar fi fost vîndut de boieri. NEGRUZZI, S. I 137. Ce-am pierdut n-oi mai găsi! C-am pierdut un mare bine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 151. ◊ Expr. A-și pierde pîinea v. pîine. Ce-am avut și ce-am pierdut v. avea. 4. (Despre obiecte) A suferi o diminuare a valorii, a calității, a aspectului. Actul și-a pierdut valabilitatea. Mobila și-a pierdut luciul. 6. Tranz. A nu se mai bucura de prezența unei persoane iubite, a fi părăsit de cineva drag. Bădiță cu peana verde, Mult mi-e teamă că te-oi pierde, Că te-am mai pierdut o dată, Te-am pierdut și te-am aflat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 52. ♦ A fi lipsit, prin moarte, de o ființă dragă. După trei ani avu durerea de a-și pierde soția. VLAHUȚĂ, O. AL. II 45. Se-mbracă în negru așa... de cînd a pierdut pe răposatul Nicula. CARAGIALE, O. II 195. Un singur copil am azlut și l-am pierdut! ALECSANDRI, T. II 27. La 11 ani... am pierdut pre tatăl meu. NEGRUZZI, S. I 57. 7. Tranz. (Învechit) A provoca moartea cuiva, a ucide. Tu, cel mai lacom dintre regi, Ai umilit popoare-ntregi. Tu pierzi bărbații tăi cei buni Să faci femeilor cununi! COȘBUC, P. I 92. Spînul, voind să piardă acum pe Harap-Alb cu orice preț, zise împăratului... CREANGĂ, P. 211. Lăpușneanul... a vrut să m-otrăvească... Și el a să mă piardă, de nu l-oi pierde eu. ALECSANDRI, T. II 95. 8. Refl. A ieși din cîmpul vizual al cuiva, a dispărea, a nu mai fi văzut (din cauza depărtării, a întunericului). Nourii albi... rătăceau sus-sus, în nemărginire, pînă ce se pierdeau în albastru. SADOVEANU, O. VI 180. Eu i-am văzut cum se pierdură singuri, Pe drumuri fermecate. CERNA, P. 37. O pasăre plutește cu aripi ostenite, Pe cînd a ei pereche nainte tot s-a dus C-un pîlc întreg de păsări, pierzîndu-se-n apus. EMINESCU, O. I 114. ♦ Tranz. A nu mai vedea pe cineva care se depărtează sau dispare. Cunoscu pe Totîrnac. După ce-l pierdu în umbră, auzi un șuier încetinel. SADOVEANU, O. I 53. ◊ (întărit prin «din ochi» sau «din vedere») în fund, departe, întorcea o dată capul. Pe urmă o pierdeam din ochi. SADOVEANU, O. VIII 9. Cînd i-a pierdut din ochi, voi Să se ridice. COȘBUC, P. I 231. Ei, ei! măi Zaharia, zic eu... de-acum și munții i-am pierdut din vedere. CREANGĂ, A. 125. ◊ Expr.A pierde pe cineva din ochi = a iubi foarte mult pe cineva. Surorile îl pierdeau din ochi Orfan, prisosul de iubire, pe care firea și anii îl îngrămădiseră în ființa lor, se revărsa acum cu duioșie asupra singurului băiat din familie. BASSARABESCU, V. 4. Te pleci și mă dezmierzi: De drag, o dragă mamă, mă afli și mă pierzi Din ochi. COȘBUC, P. I 259. Iubeau... pe fată de-o pierdeau din ochi. CARAGIALE, O. III 103. A pierde pe cineva (sau ceva) din vedere = a nu se mai interesa de o problemă, a da uitării; a nu mai ști de rostul cuiva. A pierde urma (sau urmele) unei persoane (sau a unui lucru) v. u r m ă. A-și pierde urma (sau urmele) v. u r m ă. ◊ (Despre sunete) A deveni din ce în ce mai slab (pînă cînd nu se mai aude de loc). Murmur lung de streșini, risipite șoapte Cresc de pretutindeni și se pierd în noapte. TOPÎRCEANU, B. 77. Rareori cîte un țipăt venea de cine știe unde, se pierdea într-o îngînare slabă. DUNĂREANU, CH. 115. ♦ A nu mai avea trecere, a nu se mai ocupa nimeni de...; a dispărea. Știința necromanției și acea a astrologiei s-au pierdut. EMINESCU, N. 33. 9. Refl. (Despre persoane) A se rătăci. N-am zis că s-a pierde biata copilă prin pădure? RETEGANUL, P. V 23. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «de») Tată-so... se pierdu de copii. RETEGANUL, P. 45. ◊ Fig. Fetele se pierd în visuri plăcute. EMINESCU, N. 138. ◊ (Despre ochi, despre privire) De pe o terasă înflorită, Privirea mea s-ar pierde în cale. MACEDONSKI, O. I 67. Făt-Frumos vede că șirul munților dă într-o mare verde și întinsă pînă unde ochiul se pierde în albastrul cerului. EMINESCU, N. 13. 10. Refl. A se orienta greșit, a-și irosi eforturile zadarnic. Ne pierdem în amănunte fără nici o semnificație. BARANGA, I. 206. ♦ A se zăpăci, a se emoționa, a nu mai ști de sine. Înviorată o clipă, ea se pierdu într-un murmur de mulțumiri. BART, E. 350. ◊ (Poetic) Sufletu-mi se pierde După chipul tău frumos. EMINESCU, O. I 209. ♦ A i se sfîrși cuiva puterile, a muri. Se pierde cu totul sub ochii mei. Capul îi lunecă alăturea cu perna, ca un obiect. SAHIA, II. 118. Căuta a-și mîngîia fata care vedea că se. pierde. ISPIRESCU, L. 52. – Prez. ind. și: pierz (ISPIRESCU, L. 12).

RUȘINE s. f. 1. Sentiment penibil de jenă, provocat de un eșec sau de o greșeală. Aș trebui să mă ascund în fundul pămîntului de rușine și să nu mă mai arăt printre ei. SBIERA, P. 180. Își mușca fata acum degețelele... de ciudă și de rușine, dar n-avea ce face. CREANGĂ, P. 294. ◊ Expr. A-i fi (rar, a avea) sau a muri (a-i plesni cuiva obrazul) de rușine, se zice cînd cineva se simte foarte rușinat, cînd încearcă un sentiment de jenă. Vasile nu îndrăznea nici să mai crîcnească. Îi era rușine să strige ajutor la vecini. BUJOR, S. 93. Și mai că-mi venea să-l cîrpesc, dar mi-era rușine de lume. CARAGIALE, O. I 45. Îmi plesnește obrazul de rușine, cînd gîndesc cum am să mă înfățoșez înaintea femeii celeia, cu vorbe de-acestea. CREANGĂ, P. 172. N-ai (n-are etc.) rușine sau nu-ți (nu-i etc.) e rușine (obrazului), se spune (uneori interogativ-retoric) în chip de dojană unui obraznic sau unui nesimțitor. Nu mai aveți nici rușine, nici bună-cuviință. REBREANU, R. I 145. Nu ți-e rușine obrazului!... te tîrguiești pentru o cartofă. ALECSANDRI, T. 750. 2. Rezervă, modestie (impusă de respect, de decență, de pudoare). Văzîndu-ne... spălați curat și pieptănați, cu rușinea zugrăvită în față și cu frica lui dumnezeu în inimă, arunca o privire părintească spre noi. CREANGĂ, A. 75. ◊ Loc. adj. și adv. Fără rușine = fără jenă, cu obrăznicie, în mod nerușinat. Se legau de nevestele oamenilor, fără rușine, și mulți bărbați cu frica în oase nu ziceau nici pis. CAMIL PETRESCU, O. II 49. Așa sînteți, măi, fără rușine și fără obraz. REBREANU, R. II 82. ♦ Timiditate, sfiiciune. Creangă mărturisea a fi fost un băiat rușinos și fricos și de umbra lui. Dar totdeodată, rușinea fiind un semn al temperamentului nervos, era în stare de împotrivire și mînie. CĂLINESCU, I. C. 40. 3. Ocară, batjocură, ofensă. Rușinea ce i-o făcuse Vasile Baciu i se așezase pe inimă. REBREANU, I. 35. Dacă văzu, tăcu din gură și înghiți rușinea ce-i făcură frații înaintea tatălui său. ISPIRESCU, L. 36. ◊ Expr. A fi (a rămîne, a se da, a se face sau a da pe cineva, a face pe cineva) de rușine sau a face cuiva rușine = a (se) face de rîs, a ajunge (sau a pune pe cineva) într-o situație penibilă. Băiatul nu l-a făcut de rușine. REBREANU, R. I 95. Să-mi aleg de bărbat pe unul care să facă tatălui meu, împăratu, rușine în lume? ISPIRESCU, L. 173. Prea făcurăți neamul nostru de rușine și ocară. EMINESCU, O. I 151. 4. Motiv de a se simți rușinat; fapt, situație umilitoare, necinste, dezonoare, umilință. Mai ști păcatul, poate să-ți iasă înainte vrun iepure, ceva... și popîc! m-oi trezi cu tine acasă, ca și cu frate-tău, ș-apoi atunci rușinea ta n-a fi proastă. CREANGĂ, P. 187. [Hasan-pașa] merse de-și ascunse rușinea într-un crîng spinos, de unde de-abia a doua zi îndrăzni să iasă la ai săi. BĂLCESCU, O. I 201. Aoleo și vai de mine, Aș juca și nu știu bine; M-aș lăsa și iar nu-mi vine, Că mi-e frică de rușine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 419. ◊ Expr. A păți (o sau vreo) rușine = a ajunge de ocară sau de batjocură. Să nu dai ochi cu mine Că-i păți, zău, o rușine. ALECSANDRI, T. I 191. Drag mi-i jocul romînesc, Dar nu știu cum să-l pornesc; Și de nu l-oi porni bine, Lesne voi păți rușine! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 359. (E) rușine sau (e) mai mare rușinea = (e) nepotrivit, necorespunzător, umilitor, rușinos. Ar fi mai mare rușinea să lipsesc eu, cînd știți doar bine ce-am pățit eu... REBREANU, R. II 112. O ține într-una că-i mai mare rușinea să pleci tu de-acasă, să-ți pierzi vremea pe ulițile Bucureștilor și să te faci de rîsul negustorilor. SP. POPESCU, M. G. 53. Băiat de nouă ani și nici măcar să citească nu știe?... Asta-i rușine. VLAHUȚĂ, O. A. 428. E rușine să nu știi limba ta. NEGRUZZI, S. I 4. A fi rușinea cuiva = a fi om de nimic, netrebnic, ticălos, de ale cărui fapte cineva se rușinează. Ah! el e rușinea și nenorocirea maicei sale! NEGRUZZI, S. I 28. A da cinstea pe rușine v. cinste.

TATĂ, tați, s. m. 1. Bărbat care are copii; nume pe care i-l dau copiii cînd i se adresează sau cînd vorbesc despre el; taică, părinte. Așteptăm pe tata. Vine din război. SAHIA, N. 48. Făt-Frumos... zise: tată, a venit vremea să-mi dai ce mi-ai făgăduit. ISPIRESCU, L. 2. Fiul a făcut altfel de cum făcuse tatăl. CARAGIALE, P. 120. Zburătoru-ți este tată și pe el Călin îl cheamă. EMINESCU, O. I 84. M-ai făcut, maică, fecior Să fiu tatei d-ajutor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 301. Unde dă tata, crește carnea (= părintele își pedepsește copiii pentru binele lor). ◊ (La sg., familiar și popular, nearticulat, urmat de adjectivul posesiv) Prevestit de tată-so de la Țarigrad... a fugit la Brașov. GHICA, S. 17. Sinziana va face tot ce voi vrea eu, pentru ca să scape pe tată-său. ALECSANDRI, T. I 424. (Rar, la gen.-dat.) S-a dus cel din urmă suflet prietenesc ce-mi mai rămăsese de pe urma tată-meu. GANE, N. III 42. Aș vrea să pot deschide al tată-meu mormînt. MACEDONSKI, O. I 269. (În forma prescurtată tat-, tatu- sau ta-) De departe zări și pe cei doi frați cu tat-său, mergînd pe jos, obosiți de zăduf și de cale lungă. VISSARION, B. 22. Fiul craiului... se înfățișează înaintea tatu-său. CREANGĂ, P. 192. Pînă ta’său ajungea, Ea-mpinsă și oranița, Sări și ta’său în ea. PĂSCULESCU, L. P. 246. ◊ Tată de familie = bărbat care are soție și copii; cap de familie. Tata-mare sau tata-moșu = bunic. De cîte ori trecea pe lîngă o copilă, el îi spunea un cuvînt de tată-mare întristat. ARGHEZI, P. T. 117. Tată vitreg = al doilea soț al unei femei în raport cu copiii ei dintr-o căsătorie anterioară. (În opoziție cu tată vitreg) Tată bun = tată adevărat. ◊ Loc. adv. Din tată în fiu = transmis de-a lungul generațiilor prin descendență directă. Moșia Ilovenilor, moștenită din tată în fiu. C. PETRESCU, R. DR. 202. ◊ Expr. Bucățică ruptă tată-său sau tată-său în picioare, se spune cînd fiul sau fiica seamănă leit cu tatăl. Bucățică ruptă tată-său în picioare, ba încă și mai și. CREANGĂ, P. 250. Calcă pe urmele lui tată-său, se spune despre cel care seamănă cu tatăl său în apucături și obiceiuri (mai ales rele). A scăpa de dracul și a da peste tată-său = a căuta pe dracul și a găsi pe tată-său, v. drac (1). A trimite (pe cineva) de la dracul la tată-său v. drac (1). Se leapădă și de tată-său sau vinde și pe tată-său, se spune despre un om lipsit de scrupule. Să fie de sufletul tatii, exclamație de consolare pe care o spune un zgîrcit cînd suferă o pagubă sau cînd este silit să facă un dar. Aproape de Boiște vine satul Blebea, care mai mult de jumătate, după ce-și scapă căciula pe baltă, zice: «să fie de sufletul tatei!». CREANGĂ, A. 72. Măi tată = exclamație de uimire sau de satisfacție. Scripcarii cîntă, și unde, măi tată, mi se prind de mînă la joc, de pare că-s draci de pe comoară. ȘEZ. III 183. 2. (În vorbirea afectivă, mai ales la genitiv cu funcțiune de atribut pe lîngă «dragul», «puiul» etc.) Nume pe care și-l dă însuși părintele vorbind cu copiii lui. Taci, dragul tatei, zicea împăratul. ISPIRESCU, L. 2. Din trei feciori, cîți are tata, nici unul să nu fie bun de nemica?! Apoi, drept să vă spun, că atunci degeaba mai stricați mîncarea, dragii mei. CREANGĂ, P. 188. ◊ (Prin personificare, cînd cineva vorbește cu animalele sale) Hi!!! zmăoaicele tatei, îndemnați înainte. CREANGĂ, P. 119. ♦ (La vocativ) Termen cu care cineva se adresează copilului lui, adesea și unei persoane străine, pentru a marca un raport de familiaritate și de afecțiune. Ce-i Nicachi, tată? Ce s-a întîmplat? C. PETRESCU, R. DR. 251. Iorgule, tată, tu n-ai luat cafeaua. DELAVRANCEA, la TDRG. Ședeți, tată, aicea lîngă foc. ȘEZ. I 161. 3. (Uneori determinat prin «socru») Nume dat de ginere sau de noră socrului. Ipate... zice socru-său: – Tată, eu n-oi putea merge. CREANGĂ, P. 169. 4. Nume dat unui bărbat (mai în vîrstă) în semn de respect sau de afecțiune. Mulgem astă-seară, tată-baciule? GALACTION, O. I 66. Mulțumim, tată-moșule, mulțumim. ISPIRESCU, L. 336. ♦ (Adesea pe lîngă un nume de persoană) Nume dat unei persoane considerate ca strămoș, ca fondator al unei dinastii, al unui neam etc. Eu țiu cu tata Traian și nu aprob zisele poetului. ODOBESCU, S. III 25. 5. (În credința creștină) Dumnezeu. ◊ Tatăl nostru = numele unei rugăciuni creștinești. ◊ Expr. A trage (una) în numele tatălui v. nume (1). (Mai ales în construcție cu verbul «a ști») Ca tatăl nostru = foarte bine, putînd fi spus pe de rost fără greșeală. Rolurile au să se împartă chiar de pe acum, pentru ca să fie știute ca tatăl nostru. ALECSANDRI, S. 114. 6. Fig. Creator, făuritor. Dar deodat-un punct se mișcă... cel întîi și singur. Iată-l Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl... Punctu-acela de mișcare, mult mai slab ca boaba spumii, E stăpînul fără margini peste marginile lumii. EMINESCU, O. I 132. 7. Fig. (De obicei ironic) Cel care întrupează cele mai înalte calități, este deasupra altora, îi covîrșește pe toți. Înălțimea-sa este tata flămînzilor și al însetaților. CREANGĂ, P. 258. – Forme gramaticale: nom. art. sg. tata (gen.-dat. tatii și tatei) și tatăl.

TOVĂRĂȘIE, tovărășii, s. f. 1. Relația, legătura dintre tovarăși (1), apropiere, însoțire bazată pe raporturi tovărășești. Legară amîndoi tovărășie și pe bine, și pe rău. ISPIRESCU, L. 370. Cine-a mai dori să facă tovărășie cu tine, aibă-și parte și poarte-ți portul, că pe noi știu că ne-ai amețit. CREANGĂ, P. 252. ♦ Grup de tovarăși; companie, societate. Era într-o mare tovărășie de domni și doamne. CAMIL PETRESCU, U. N. 163. De cîte ori, în mijlocul arborilor muți și neclintiți nu ne-am simțit ca în tovărășia unor vechi și buni prieteni guralivi! HOGAȘ, M. N. 91. A ședea fără treabă într-o cetate, în tovărășia unui bătrîn comandant plin de reumatismuri. NEGRUZZI, S. I 39. ◊ Expr. A ține cuiva tovărășie = a sta pe lîngă cineva pentru a nu-l lăsa singur, pentru a-l distra; a ține cuiva de urît. Jupîneasa Dochia de obicei îi ținea tovărășie. SADOVEANU, la TDRG. Am venit eu însumi la tine-n pușcărie Trimis de Lăpușneanul să-ți țin tovărășie. ALECSANDRI, T. II 124. A merge tovărășie = a merge împreună. De-aici pînă la Călugăreni om merge tovărășie. SADOVEANU, B. 97. ♦ Tovarăș, camarad. Au socotit... să îmblînzească vreun dobitoc spre a-l ave drept tovărășie. DRĂGHICI, R. 87. I să mai dă o hîrtie tipărită, întru care să coprinde pravila cum trebuie să viețuiască, în cîtă vreme să află... cu acea tovărășie. GOLESCU, Î. 103. 2. Asociere și participare la o întreprindere (de obicei comercială); întovărășire, asociație. Ar trebui ceva de făcut să putem scăpa de cîțiva mîncăi; căci tovărășia nu ni se părea dreaptă. CREANGĂ, A. 101. Tatăl meu mi-a spus că tatăl măriei-tale, de la tovărășia ce au avut între ei, i-a rămas dator cu o căldare de galbeni. ȘEZ. IV 5.

PRINDE, prind, vb. III. I. 1. Tranz. A lua, a apuca (ceva) cu mîna, cu ajutorul unui instrument etc. Prinde cu cleștele bucata roșie de fier. SADOVEANU, O. I 391. Iar tinerele-i plete de peste umeri cad Pe piept, și ea le prinde mănunchi în alba-i mînă. COȘBUC, P. I 52. ◊ Fig. Ici în vale, colea-n vale Sună-un glas duios cu jale, Glas frumos de fată-mare, Bujor prinde-o sărutare. ALECSANDRI, P. P. 156. ◊ (Cu determinări introduse prin prep. «de» și arătînd partea de care se apucă) M-a prins de braț și m-a cuprins Să mă sărute-n drum. COȘBUC, P. I 94. (Intranz.) Cheamă pe zînă și-i zice: «prinde c-o mînă de această parte de crăpătură și cu cealaltă mînă de ceea parte». SBIERA, P. 36. ◊ Expr. A prinde foc cu gura = a face tot posibilul pentru a izbuti. Eu, de-am avut un singur ban, L-am împărțit cu tine; Și tu cu gura foc prindeai Să-mi dai ajutorare. COȘBUC, P. I 77. (Parcă) a prins pe dumnezeu de (un) picior, se zice cînd cineva are o bucurie mare, neașteptată. Să fi văzut bucuria bătrînului, gîndeai că a prins pe dumnezeu de picior, așa era de voios. RETEGANUL, P. V 11. I s-a părea c-a prins pe dumnezeu de-un picior cînd te-a vedea acasă. CREANGĂ, O. A. 125. (Rar) A-l prinde pe cineva sau (intranz.) a-i prinde cuiva mîna (la ceva) = a se pricepe la ceva, a fi îndemînatic. După ce... mai crescu băiatul și începuse să-i prinză mîna la mai multe lucruri, nevoia îl învăță să facă brînză, jintiță, unt. POPESCU, B. IV 41. Acesta este un om din felul acelora de care se zice: îl prinde mîna la toate. BOLINTINEANU, O. 337. (Refl.) A se prinde (cu cineva) de piept V. piept. ♦ (Cu complementul «loc», p. ext. «slujbă», «dregătorie») A ocupa, a reuși să apuci. Toți alergau gîfîind întrecîndu-se pentru a prinde cîte un loc mai bun de unde să vadă acostarea vaporului. BART, E. 75. Au venit alții mai înainte și au prins toate locurile bune ale diligenței. La TDRG. Pe urs l-au fost ales nazîr peste priseci, Deși s-ar fi putut un alt oricare fie Să prindă o așa cam grea dregătorie. DONICI, F. 60. ♦ (Mai ales despre animale) A apuca cu gura, cu dinții, cu ghearele; a înhăța. Îndată săriră cînii, unul o prinse de grumazi, altul de picioare și altul de mîni. RETEGANUL, P. XV 58. Racu îl prinde de degete și îl strînge cît ce poate. ȘEZ. I 280. ◊ Intranz. Prinse cu dinții de piele s-o mai întindă. Cum prinse, cum nu prinse, destul că-i scăpă pielea dintre dinți. RETEGANUL, P. I 58. ♦ A fixa imobilizînd. Îngheață zdravăn și apa din băltoagă și prinde coada ursului ca într-un clește. CREANGĂ, O. A. 296. 2. Tranz. Fig. A percepe; a cuprinde (cu ochii, cu urechea, cu mintea). Încerca, în vîrfurile picioarelor, să privească peste umărul oamenilor și să prindă o vorbă, să înțeleagă. DUMITRIU, N. 9. Din creasta dealului, mai departe, cît poți prinde cu privirile, cîmpuri, nesfîrșite cîmpuri. STANCU, D. 20. De sus, din postul său de observație... prindea orice mișcare. BART, E. 54. ◊ Absol. Între timp, enervat... am căutat să prind cu urechea. CAMIL PETRESCU, U. N. 108. ◊ (Complementul instrumental devine subiect) În curînd urechile îi prinseră zgomote de pași ușori. MIHALE, O. 505. Ochii lui, cerniți de truda vîrstei, umezi de aduceri-aminte și căinți, prinseră mișcarea grăbită și furișată în același timp. SADOVEANU, O. VIII 237. Cîmpii frumoase, împrejurate de munți verzi, se întindeau mai mult decît putea prinde ochiul. RUSSO, O. 24. ◊ (Intranz., în expr.) A prinde de veste = a băga de seamă (din timp); a-și da seama. N-am prins de veste cînd s-a topit vara și cînd au coborît cele dintîi vînturi reci, purtînd peste miriști întîii nori de toamnă. C. PETRESCU, S. 119. Dușmănit vei fi de toate, făr-a prinde chiar de veste; N-avem oști, dară iubirea de moșie e un zid Care nu se-nfiorează de-a ta spaimă, Baiazid. EMINESCU, O. I 147. Unii însă... prinseră mai dinainte de veste și fugiră în Ardeal, căutînd acolo scăparea vieții lor. ODOBESCU, S. I 425. ◊ (Regional) A-i prinde (cuiva) de veste (sau de știre) = a observa pe cineva, a-și da seama de prezența cuiva, de gîndurile sau sentimentele cuiva. Abia le prinzi de veste Cînd vin. BOLLIAC, O. 89. Mîndra mea s-a măritat Inima mi-e friptă, arsă! Maica de veste mi-a prins, Și din gură-așa mi-a zis: – Dragul meu, nu fi așa, Că mai sînt fete ca ea! BIBICESCU, P. P. 17. 3. Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» sau «în») A se apuca de... (pentru a se sprijini); a se agăța, a se atîrna, a se anina. Atunci am întins mîinile și m-am prins de cineva. SAHIA, N. 78. Văzînd biata copiliță malul, s-au prins de niște crengi ce spînzura în apă, și au ieșit la uscat. SBIERA, P. 297. Peste capul blond al fetei zboară florile ș-o plouă... Ea se prinde de grumazu-i cu mînuțele-amîndouă. EMINESCU, O. I 154. (Tranz.) Cu mîinile prinse în balustradă, cu genunchii îndoiți, îmi țiu echilibrul. BART, S. M. 16. ◊ Expr. (Rar) A se prinde cu mîinile de vatră = a începe să se chivernisească, a se înstări. N-avea cine să-i îngrijească de casă și de vitișoare cum trebuie. Numai dă! ce să facă bietul om? Cum era să se întindă mai mult, că de-abia acum se prinsese și el cu mînele de vatră. CREANGĂ, P. 140. 4. Refl. A se lua de mînă cu alții pentru a face o horă, pentru a dansa; a-și face loc între dansatori, luîndu-se de mînă cu ei; p. ext. a intra pentru prima dată în horă, a începe să umble la horă. Cînd o fată sau un băiat s-au prins în horă, capătă îngăduință de a se duce singuri la bîlci. STANCU, D. 394. Trei pași la stînga linișor Și alți trei pași la dreapta lor; Se prind de mîni și se desprind, Se-adună cerc și iar se-ntind Și bat pămîntul tropotind În tact ușor. COȘBUC, P. I 57. Fetele se prind roată, iar în mijlocul horei, vornicelul și cu gazda frămîntă pămîntul. SEVASTOS, N. 77. Dacă te prinzi în horă trebuie să joci (= dacă te apuci de o treabă, trebuie s-o duci pînă la capăt). 5. Tranz. A cuprinde pe cineva cu mîinile, cu brațele. V. îmbrățișa. Îl prinsei în brațe și strigai: – Ioane, frate Ioane! nu mă cunoști? SADOVEANU, O. I 420. S-apropie de fată, o prinde pe furiș, S-apleacă, o sărută și piere prin tufiș. COȘBUC, P. I 52. El s-așază lîngă dînsa și o prinde de mijloc, Ea șoptește vorbe arse de al buzelor ei foc. EMINESCU, O. I 80. ◊ Refl. reciproc. Și ieșind pe ușă iute, ei s-au prins de subsuoară. Braț de braț pășesc alături... le stă bine laolaltă. EMINESCU, O. I 154. Flăcăii, deodată, Se-ncleaștă de aproape, cu brațele cruciș... se prind de mijloc, în sus, pe rînd. BELDICEANU, P. 63. II. Tranz. 1. A ajunge din urmă (și a pune mîna) pe cineva sau ceva care se mișcă, aleargă; a captura (un fugar, un răufăcător, un inamic). Nu traseră deci, și de prins nu putură să-l prindă. CAMIL PETRESCU, O. II 133. Și grabnic eunucii șe-nșiră, urmărind Ca șerpii prin tufișuri pe Musa-Nin și-l prind. COȘBUC, P. I 53. Era să mă prindă și să mă ucidă leșii. ALECSANDRI, T. II 21. ◊ (Poetic) Se joacă lacul Herăstrău Ca un copil cu-a lui oglindă Și-ncearcă soarele să-l prindă în vii culori de curcubeu. D. BOTEZ, F. S. 45. ◊ (Urmat de determinări arătînd modul capturării) Pasămite împăratul umbla să prindă pe hoț prin viclenie. ISPIRESCU, L. 376. Pe bădița Vasile îl prinsese la oaste cu arcanul, îl cetluiau acum zdravăn și-l puneau în cătuși să-l trimeată la Piatra. CREANGĂ, A. 8. Mult a trebuit pînă l-am prins în laț pe acest călugăr evlavios. EMINESCU, N. 56. (Refl. pas.) Prin streji și prin carauli S-au prins trei oameni străini. TEODORESCU, P. P. 102. (Refl.) Se va prinde singură, aici, la noapte, chiar în cursa ce-mi întinde. DAVILA, V. V. 150. ◊ Expr. A prinde (pe cineva) ca din oală v. oală. (Rar) A se juca de-a prinde-mă = a se juca de-a prinselea, v. prins¹. Fantastica simfonie, mînată cînd încoace cînd încolo de lunecarea nestatornică a unor valuri de vînt, se juca parcă de-a prinde-mă cu zăpăcitul meu auz. HOGAȘ, M. N. 87. ♦ A înhăța, a capta, a apuca. Prinde mîța șoareci. SADOVEANU, O. I 331. În ziua cea dintîi au prins toată ziua la pește și n-au putut da de mreană. SBIERA, P. 119. Dacă se întîmplă să nu nimerească paserile cu săgeata, ele tot nu scăpau de dînsul; ți le prindea cu mîna din zbor. CREANGĂ, P. 245. Cine gonește doi iepuri nu prinde nici unul (= cine vrea să facă două lucruri deodată nu isprăvește pe nici unul; cine urmărește să cîștige două lucruri deodată le pierde pe amîndouă). Pisica cu clopoței nu prinde șoareci (= cine se laudă cu ce are de gînd să facă nu reușește nimic). 2. A surprinde (pe cineva) asupra unei fapte săvîrșite pe ascuns; a descoperi că cineva a săvîrșit o faptă nepermisă; a afla, a da de gol. Spînul răpede își ațintește privirile asupra lui Harap-Alb și nu știu cum îl prinde zîmbind. CREANGĂ, P. 233. Și de s-ar putea pe dînsa cineva ca să o prindă, Cînd cu ochii mari, sălbateci, se privește în oglindă. EMINESCU, O. I 80. ◊ (Cu precizarea faptei săvîrșite) Doamne, de i-aș prinde cu vro coțcărie. ALECSANDRI, T. I 159. ◊ Expr. A prinde (pe cineva) cu minciuna = a descoperi că cineva a mințit. Spuneți ce-ați zis, tot din fir în păr... și, de vă prind cu minciuna, e vai și amar de voi. RETEGANUL, P. II 25. A prinde (pe cineva) cu mîța-n sac (sau cu ocaua mică) v. mîță, oca. ♦ A încurca (pe cineva) cu vorba, a face ca cineva să se încurce în răspunsuri. Văzînd boierul că au rămas acuma pe jos [în discuția cu fata] și-au bătut mult timp capul, cu ce-ar putea-o prinde? SBIERA, P. 222. 3. A ajunge la timp pentru a găsi pe cineva care tocmai trebuie să plece; a da (pe neașteptate) de cineva, a întîlni pe cineva. A plecat la București... încercați... poate-l mai prindeți în curte. GALAN, B. I 25. De vreo lună nu-l mai prinde nimeni acasă. SADOVEANU, N. F. 139. Cît era ziua de mare gura lui nu se mai oprea. Unde prindea oamenii, acolo îi ținea la sfaturi. SLAVICI, N. I 59. ◊ Expr. A nu-l prinde pe cineva vremea în loc = a fi ocupat tot timpul, a nu sta în loc nici o clipă. Cum să taci, cînd tot într-una, nu te prinde vremea-n loc, N-ai nici cînd închide ochii. CONTEMPORANUL, I 405. ♦ A sosi la timp pentru a găsi un vehicul care este gata de plecare. Pînă la prînz avem încă timp să prindem trenul, peste noapte să ajungem la Iași. C. PETRESCU, S. 189. ♦ A se sprijini. Murgul sforăia și se lupta voinicește, apele veneau mînioase... Dar Murguț ieșea din vîrtej; prinsese cu copita fund tare și acum pășea pufnind spre mal. SADOVEANU, O. I 32. ◊ Fig. Pe jilțu-mi lîngă masă, avînd condeiu-n mînă... scriu o strofă dulce pe care o prind din zbor. ALECSANDRI, P. A. 109. ◊ Expr. A prinde momentul (sau ocazia, prilejul) = a profita de ocazie, a nu scăpa prilejul favorabil. (Rar) A-și prinde vreme = a-și face, a-și găsi vreme. După plecarea lui Lică, ea îl trase pe Ghiță la o parte și-i grăi: – Am o vorbă cu tine: nu acum, dar cînd îți prinzi vreme. SLAVICI, O. I 142. ♦ A da peste cineva, a ajunge pe cineva. Ne prinde ploaia, Niță! vorbi iarăși unul dintre cei doi. PAS, L. I 51. Iac-așa mîncăm noi, domnule, cum apucăm și unde ne prinde vremea. C. PETRESCU, C. V. 139. 4. Fig. (Despre stări fizice sau sufletești) A cuprinde (pe neașteptate); a copleși. Începuse să-l prindă un pic de bănuială că scrisoarea n-o fi adevărată. STĂNOIU, C. I. 130. Și deodat-așa din drum M-a prins jalea nu știu cum! Voie rea să nu vă facă: Mi-a venit, dar o să-mi treacă! COȘBUC, P. I 131. Vîntul jalnic bate-n geamuri Cu o mînă tremurîndă, Iară tu la gura sobei Stai ca somnul să te prindă. EMINESCU, O. I 76. ◊ (Poetic) Buruienile prinse de spaimă Se adună, se chircesc și mor. BENIUC, V. 81. ◊ (Despre boli) Cucoana d-sale pretinde să-i fac eu vizită mai întîi... de-oi ști că o prinde gălbenarea de ciudă... nu m-oi duce! ALECSANDRI, T. 856. ◊ Expr. (Rar) Ce te-a prins ! = ce ți s-a întîmplat? ce ți-a venit? ce te-a găsit? Nebune sînt? Ori ce le-a prins De stau așa pe-afară? COȘBUC, P. I 256. ◊ (În locuțiuni verbale) A prinde tovărășie = a se întovărăși. Tatăl meu a avut o bostănărie, și la acea bostănărie prinsese tovărășie și tatăl măriei-tale. ȘEZ. IV 4. (Rar) A prinde prieteșug = a se împrieteni cu cineva. Era atunci în Transilvania, lîngă prințul Bathori, un nunciu al papei... Acesta prinsese cu cancelarul Iojica un mare prieteșug și astfel aflase toate planurile sale. BĂLCESCU, O. II 184. ♦ A absorbi. Cînd te prinde munca, tot timpul ți-e gîndul la ea. V. ROM. decembrie 1950, 161. Înainte, își mai căuta unul un frate; văduva, locul unde a fost îngropat bărbatul. Pe urmă s-au liniștit cu toții. Pe om îl prinde viața îndată. C. PETRESCU, Î. II 207. III. Tranz. (De obicei urmat de determinări arătînd locul, instrumentul etc.) A fixa legînd, agățînd, aninînd. Am împins o ușă care era prinsă în clampă numai, am intrat. SADOVEANU, O. I 362. Și dimineața vin neveste Cu șorțul prins în cingătoare. GOGA, P. 16. El mătasa o torcea Lungă funie-o făcea Și de gratii o prindea. ALECSANDRI, P. P. 142. ◊ Expr. A prinde (sau a lega) gura pînzei v. pînză. A nu-l (mai) prinde pe cineva locul (mai rar starea) = a nu avea astîmpăr, a nu-și afla locul, a nu putea sta locului (ca urmare a unei tulburări sufletești). Pe feciorul cel mai mic nu-l mai prindea starea, nu putea de jalea mamei și de dorul frate-său și a soru-sei. RETEGANUL, P. V 26. Din grajd pe loc a scos Un alt cal mai năzdrăvan Cum îi place lui Troian, Negru ca corbul, Iute ca focul, De nu-l prinde locul. ALECSANDRI, P. P. 388. ♦ A fixa un obiect într-un dispozitiv al unei mașini-unelte pentru a fi prelucrat. ♦ A învălui. Al doilea val o prinse [lotca] de-a latul, o ridică la cîțiva metri înălțime, o apucă în creastă. DUMITRIU, P. F. 28. ♦ Refl. A se agăța (de sau în ceva). Scoase din buzunarul stîng al mantalei cutia de tinichea, cu tutun. I se prinse capacul de colțul buzunarului însă o smuci cu toată furia. SAHIA, N. 77. Voi să fugă ca celelalte; dar rochia i se prinse de un mărăcine și o ținu în loc. BOLINTINEANU, O. 331. ♦ Intranz. (Învechit și popular) A se înfige (în ceva). Cătănile merg plîngînd, Pe părinți rău blăstămînd, De ce ei i-au făcut Așa nalți și subțirei Să prindă plumbul în ei. HODOȘ, P. P. 226. ♦ A îmbina între ele (însăilînd sau cosînd) părți ale unui obiect de îmbrăcăminte. Prinde gulerul la cămașă. ♦ Fig. A înregistra (și a reda prin mijloace artistice) aspecte din lumea înconjurătoare. În crud exil, pribeag prin țări străine, Visai atunci o vastă trilogie Pe care-am prins-o-n șiruri de terține. TOPÎRCEANU, B. 89. Arta nu va putea reproduce schimbarea expresiunii feței la un om, nu va putea prinde pe pînză decît o singură expresiune a feței. GHEREA, ST. CR. II 51. 2. Tranz. (Cu privire la animale de tracțiune) A pune în ham sau la jug; a înhăma, a înjuga. Boii-i vei prinde-n, jug... și-i mîna boii-ncet. RETEGANUL, P. IV 26. Atunci fiul craiului mînios îi mai trage [calului] un frîu... apoi îl prinde în căpăstru. CREANGĂ, P. 195. Boișorii și-i prindea Și s-apuca d-a ara. BIBICESCU, P. P. 311. 3. Tranz. (Învechit și popular, urmat de un al doilea complement) A atrage la sine (ca prieten, ca rudă), a angaja (ca dregător, ca slujbaș). Unul zice-i agă, cellalt spătar; De i-aș prinde gineri, i-aș lua în dar! ALECSANDRI, T. I 121. Voinice hușean, Tînăr moldovean, Pas’ măre, de-l scoate, Din gură de șarpe, Din răcori de moarte, Că te-o prinde frate. TEODORESCU, P. P. 448. Să cînți, cuce, cînd m-oi duce, Să te prind frate de cruce. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 301. ◊ Refl. Susano, știi una?... – Îmi vine să mă prind argat la voi. ALECSANDRI, T. I 263. A doua zi ei s-au prins jitari la oamenii din acel sat. ȘEZ. I 261. ♦ Refl. A se lega sau a se asocia cu cineva. Acum să merg să văd ce face biata mamă, apoi să caut pe Floarea-nfloritul, să mă prind cu el frate de cruce. RETEGANUL, P. V 34. Ce frumos era în crînguri Cînd cu ea m-am prins tovarăș. EMINESCU, O. I 122. ◊ (Neobișnuit, construit cu dativul) Nu te prinde lor tovarăș. EMINESCU, O. I 196. (Expr.) A se prinde chezaș (pentru cineva) = a garanta pentru cineva (ca chezaș). ◊ Refl. reciproc. În mai multe zile făcu fetița așa, adecă dăduse mîncarea și băutura la roaba din pivnița zmeului, pînă-n urmă se prinseră prietene bune. RETEGANUL, P. I 35. Văd că și-n tine este putere, măcar că ești așa de mic! Hai dară să ne prindem fîrtați și vină cu mine la ceialalți zmei. SBIERA, P. 178. Apoi, mări cît trăia, Frați de cruce se prindea Și-mpreună voinicea Pe balauri de stirpea. ALECSANDRI, P. P. 12. 4. Refl. A se angaja la ceva, a se lega (cu cuvîntul), a-și da cuvîntul; a promite. Să vie aici... să arate dacă nu s-ar prinde el să dea învățătura cea deplină măriei-sale Ferid. SADOVEANU, P. P. 17. Tata era om cuprins... încît el se prinse să-mi facă uniforma cu cheltuiala lui. GANE, N. II 191. Am treabă la împăratul; feciorul meu se prinde că i-a face podul. CREANGĂ, P. 80. ♦ A face prinsoare, a pune rămășag. Mă prind că asemenea timiditate o înțelegeți. DELAVRANCEA, H. T. 54. Veți fi citit prin cărți ori prin gazete zicîndu-se mărul discordiei. Eu mă prind că nici nu visați ce bîzdîganie mai este și aia. ISPIRESCU, U. 2. M-aș prinde cu tine p-o vadră de vin că, să-l vezi acum, nu l-ai mai cunoaște. FILIMON, la TDRG. ♦ A se lua cu cineva la întrecere, a rivaliza. Vezi, măi drace! Nu ți-am spus eu să nu te prinzi tu cu mine la șuierat! SBIERA, P. 261. ◊ Tranz. A accepta, a primi; a se învoi. Făt-Frumos prinse voios a se lupta cu zmeul. ISPIRESCU, L. 195. (Refl.) Nu te prinzi a-mi vinde vreun ou și mie? Ți-aș plăti. La TDRG. Boieriul, neînțelegînd sfaturile și crezîndu-le fleacuri, nu se prinse, ba încă să și cam mînie. ȘEZ. VI 150. ◊ Expr. A-și prinde mintea (cu cineva) = a lua în serios spusele cuiva, a acorda prea multă atenție vorbelor cuiva; a-și pune mintea cu cineva. El e om bărbat N-o să-și prindă doară mintea c-o femeie. COȘBUC, P. I 247. IV. 1. Refl. A se lipi de ceva, a adera la ceva și a rămîne în strînsă atingere. Se prind scînteile în iască. STANCU, D. 255. Ți se prindea pleoapă de pleoapă... de ger ce se pornise. DELAVRANCEA, H. T. 251. Păreții erau negri de șiroaie de ploaie ce curgeau prin pod și un mucegai verde se prinsese de var. EMINESCU, N. 38. ◊ Fig. Ea îl privea cu un surîs, El tremura-n oglindă, Căci o urma adînc în vis, De suflet să se prindă. EMINESCU, O. I 168. ◊ Expr. A nu se prinde lucrul de cineva, se spune cînd cineva nu are imbold la lucru. Toată ziua am fost indispus. Nu se prindea lucrul de mine. C. PETRESCU, Î. II 185. ♦ A i se opri cuiva privirea pe ceva. Se uită la unul, se uită la altul, se uită la toți caii din grajduri, și de nici unul nu i se prindeau ochii. ISPIRESCU, L. 15. ♦ A se împreuna, a se suda. Atuncea au luat voinicul pe moșneag... i-au pus ochii la locul lor și i-a uns întîi cu apă moartă și s-au prins. SBIERA, P. 40. Răpede pune capul lui Harap-Alb la loc... toarnă apă moartă să steie sîngele și să se prindă pielea. CREANGĂ, P. 278. ♦ A se declanșa. Pulberea n-a prins. 2. Refl. (Despre mîncare, somn etc.) A folosi, a prii; p. ext. a cuprinde (pofta de... ). Nu se prindea somnul de mine. C. PETRESCU, S. 117. Ipate acum nici de treabă nu-și mai căuta, nici mîncarea nu se prindea de dînsul, nici somnul nu-l fura, era cum e mai rău. CREANGĂ, P. 166. Mai de multe ori ea încă la masă dacă ședea Se scula mai mult flămîndă, de dînsa nu să prindea. PANN, P. V. III 38. (Tranz., în expr.) A-și prinde pofta (sau foamea, setea etc.) = a-și satisface (parțial) pofta (foamea etc.). Și cînd ajunge la cuptiori, frumoase plăcinte erau într-însul! Dar cînd s-apropie să ieie dintr-însele și să-și prindă pofta, focul o arde și nu poate lua. CREANGĂ, P. 293. Ia dă-mi și mie niște ouă ca să-mi prind pofta măcar. id. ib. 63. A(-și) prinde o nevoie (sau nevoile) cu ceva = a face față unei împrejurări (avînd cele trebuitoare), a-și satisface o trebuință. Pensia... nu-i mare lucru, dar tot își prinde o nevoie cu dînsa. C. PETRESCU, Î. II 161. (Rar) A prinde cuiva o nevoie = a ajuta cuiva să iasă dintr-o încurcătură, să facă față unei situații. Dragii mei! Vedeți că noi am trăit bine pîn-acuma și v-am prins și eu cînd și cînd cîte o nevoie. SBIERA, P. 116. (Intranz.) A-i prinde cuiva bine v. bine¹. 3. Tranz. (Despre îmbrăcămintea cuiva, fig. despre gesturi, atitudini) A-i ședea cuiva bine, a i se potrivi. Te prinde redingota bine. Sînt mîndre ghetele de lac: Zîmbești încrezător în tine. TOPÎRCEANU, B. 67. Tot ce-ar zice i se cade, tot ce face-i șade bine Și o prinde orice lucru, căci așa se și cuvine. EMINESCU, O. I 159. Le prinde cămașa cu altițe de minune, și-s frumușele coz! ALECSANDRI, T. 656. ◊ (Poetic) Stele rare din tărie cad ca picuri de argint Și seninul cer albastru mîndru lacrimele-l prind. EMINESCU, O. I 82. V. 1. Tranz. (Urmat de verbe la infinitiv sau la conjunctiv) A începe. În sobă focul prinse a dudui vesel și Casandra se învîrtea de colo pînă colo, rînduind oalele. DUNĂREANU, CH. 111. Un vînt ușor și somnoros adie Și-n codru prinde frunza să se miște. IOSIF, P. 30. Copiliță, liță, fa, Mai dat-ai gura cuiva? Ea prinse a se giura. ALECSANDRI, P. P. 313. ◊ Expr. (Regional) A-și prinde treabă cu cineva = a intra în legătură cu cineva cu care n-ai vrea să ai de-a face. Venea ca un nebun spre rîu... L-aș fi strigat, Dar m-am temut că-i apucat Și-mi prind cu necuratul treabă. COȘBUC, P. 1242. (Refl.) A se prinde (cu cineva) la vorbă = a) a intra în vorbă cu cineva, a sta de vorbă. O să creșteți, o să-nvățați și-o să vă fie mai ușor vouă, îți spunea mama cînd te prindeai cu ea la vorbă. PAS, Z. I 142. Într-o pădure mare s-au întîlnit odată doi oameni, unul mergea cătră răsărit și celălalt cătră asfințit; se prinseră la vorbă. RETEGANUL, P. IV 21. După ce și-au dat ei bună calea și și-au mulțămit unul altuia, s-au prins amîndoi la vorbă. SBIERA, P. 22; b) a se înțelege (unul cu altul), a cădea de acord să... Aseară, la Ștefan-vodă, S-au prins boierii la vorbă Să facă d-o vînătoare, Vînătoare de plimbare. TEODORESCU, P. P. 505. 2. Refl. (Popular) A se apuca de ceva, a se angaja într-o acțiune, a porni la lucru. Se muncea Simina să-și aduc-aminte Cînd s-a prins la ceartă, pentru ce și cum? COȘBUC, P. I 246. Văzîndu-se încărcată cu lucruri cari întrecea puterile ei, nu știa de ce să se prindă biata nenorocită. SBIERA, P. 313. Care din voi se prinde, în zi de sărbătoare, La trîntă voinicească cu mine, măi flăcăi? BELDICEANU, P. 62. ♦ (Cu determinarea vagă) A-și pune mintea cu cineva, a se măsura cu... Stă-n drum de vorbă cu vecine Și bate-n pumni: «Să mor îmi vine, Auzi tu! Să se prindă ea Cu mine!». COȘBUC, P. I 126. Ce aveam să fac? Le-am răbdat, că doară n-o să mă prind cu el. RETEGANUL, P. II 57. VI. Tranz. 1. (Învechit și popular) A obține, a ajunge în posesia unui lucru, a se alege cu ceva; a primi, a căpăta, a dobîndi. Cam ce să prindeți voi pe pește? DELAVRANCEA, O. II 264. Îi pămînt mult și bun... numai pe perje prind sume mari de bani. ALECSANDRI, T. 256. Unul avînd o moșie... Se apucă și o vinde, Prinde pe dînsa ce prinde, Și își cumpără îndată O sanie minunată. PANN, P. V. II 70. ♦ Fig. A-și însuși cunoștințe, a învăța (de la altul), a căpăta deprinderi. Cunosc eu un cîntec l-am prins de la tăicuțu. DAVIDOGLU, M. 59. Care cum putea să prindă învățătura. STANCU, D. 228. Știam... că și eu trebuie să mă fac odată ca Huțu și pentru aceea îi prindeam apucăturile. SLAVICI, O. I 72. ◊ Refl. Mitru stă și stă gîndind, De el multe nu se prind. COȘBUC, P. I 80. 2. A căpăta o înfățișare, o calitate nouă, un aspect nou. Ar fi vrut... să se așeze jos nițeluș, pînă mai prinde puteri. STANCU, D. 16. De vreți în poloboace să nu prindă vinul floare, Faceți cum făceau străbunii, la arminden beți pelin. BELDICEANU, P. 54. Toate mulțămirile îmi vin deodată... Parcă am prins aripi ca să zbor la București. ALECSANDRI, T. I 277. Piatra care se rostogolește nu prinde mușchi v. piatră. ◊ Expr. A prinde carne (sau seu) = a deveni mai gras, a se îngrășa. Le-a rămas un copil, Iancu, uscat, slăbănog... nu prinde carne pe el. STANCU, D. 17. Ce mă necăjește mai rău de vreo două săptămîni încoace e o jigodie de purcel... că nu prinde seu pe el de loc. STĂNOIU, C. I. 116. Coana Frăsinica, deși se sculase după boală, nu prindea nici dram de carne pe ea. SANDU-ALDEA, U. P. 175. Cînd prinde mămăliga coajă, se spune despre cineva care începe să-și dea aere față de alții cînd a ajuns la o situație înaltă, să se fudulească, să fie obraznic. Dacă este... să fim mai mari peste alții, ar trebui să avem milă de dînșii că și ei sărmanii sînt oameni. Hei! dragele mele vere... Să te ferească dumnezeu, cînd prinde mămăliga coajă. CREANGĂ, P. 209. A prinde minte (sau, intranz., a prinde la minte) = a cîștiga experiență, a deveni mai înțelept, a se face om de treabă. Dănilă mai prinsese acum la minte. CREANGĂ, P. 50. I-am dat numai vreo 30 de lovituri de frînghie ca să prindă la minte. CONTEMPORANUL, VI_I 103. Frunză verde foi de linte, Măi bărbate-am prins la minte. ȘEZ. I 13. (Intranz.) A prinde la inimă (sau, tranz., a-și prinde inimă, rar, inima) = a căpăta curaj, a se îmbărbăta. A intrat în cîrciumă... să-și prinză inima cu un ciocan de rachiu. CARAGIALE, O. III 43. Harap-Alb mai prinzînd oleacă la inimă, încalecă și se lasă în voia calului, unde a vrea el să-l ducă. CREANGĂ, P. 212. Auzind de asalt, soldații au început a chiui ș-a bea dintr-o ploscă, ca să prindă la inimă. ALECSANDRI, T. II 22. A prinde (la) viață = a căpăta putere, tărie; a se înviora. Mi-o apucă-n brață De prinde la viață, Mi-o strînge la pept Ș-o leagănă-ncet. ALECSANDRI, P. P. 15. ◊ Fig. Cîinele a prins și el dușmănie de moarte împotriva omului. POPA, V. 345. Bietul părinte Ghermănuță!... Atîta dragoste prinsese el pentru mine într-un timp așa de scurt! HOGAȘ, M. N. 155. Văzînd aceasta, țiganca prinse frică și mai tare. SBIERA, P. 111. ♦ Intranz. (Neobișnuit) A se dezvolta, a crește. După ce au prins ei și în trup și în putere, s-au îmbrăcat... și, trecînd apa, au mers la o casă. SBIERA, P. 113. VII. Refl. și intranz. 1. (Despre plante) A dezvolta rădăcini, a-și înfige rădăcinile în pămînt, a începe să se hrănească prin rădăcini (după o transplantare); (despre altoaie) a se dovedi viu, a da mugur. Colțul ierbii brumate a prins. DRAGOMIR, P. 5. O humă sură și jilavă pe care nu se prinde... nici troscot, nici ciulini. ODOBESCU, la TDRG. Trei garoafe-n poartă-am pus. Cîte trele mi s-au prins, Mi s-au prins și-a-mbobocit. ȘEZ. V 13. ◊ (Tranz., în expr.) A prinde rădăcini (sau rădăcină) = a căpăta rădăcini; fig. a se fixa (într-un loc), a căpăta stabilitate, p. ext. forță, putere, autoritate. Nu este mai mare mulțumire pentru omul ce dorește binele altora decît aceea cînd vede că este ascultat de cătră alții și că vorbele lui prind rădăcini. SLAVICI, O. I 57. Eu n-am nici casă, nu am nici masă, Nici cît o plantă nu am noroc. Sparanga însăși crește sub leasă, Eu rădăcină nu prind de loc. ALECSANDRI, T. I 370. Treizeci de ani căra Ion apă cu gura... și uda tăciunele, care în urmă prinse rădăcini, crescu, înflori și făcu poame. ȘEZ. V 36. 2. Fig. (Despre manifestări ale omului, vorbe, atitudini, uneltiri) A găsi crezare, a fi luat drept bun, valabil. Vrei să mă încerci cu amăgelile voastre vechi Nu mai prind! C. PETRESCU, A. R. 21. Omul meu s-a găsit că știe franțuzește mai bine decît mine și, din momentul acela, am fost o lună nedespărțiți. Stratagema mea a prins. CARAGIALE, S. N. 172. Spînul văzînd că i s-au prins minciunile de bune, cheamă la sine pe Harap-Alb. CREANGĂ, P. 208. ◊ Unipers. Nu umbla cu mofturi că nu se prinde. VLAHUȚĂ, la TDRG. VIII. Refl. (Despre lapte) A se închega (adunîndu-se deasupra smîntîna și dedesubt laptele acru). Cînd punea mama laptele la prins, eu... de pe a doua zi și începeam a linchi groșciorul de pe deasupra oalelor. CREANGĂ, A. 44. ◊ Expr. A prinde cheag = a începe să se înstărească, să se chivernisească. Dacă nu curge – pică. Pînă ce prinzi cheag. Astăzi cu gazetăria se cîștigă bune parale. C. PETRESCU, C. V. 125. (Cu o construcție neobișnuită) Curțile noastre le îngrădirăm, casele se șițuiră... și cheagul se prinse, veselia se împrăștie. DELAVRANCEA, S. 227. – Forme gramaticale: perf. s. prinsei, part. prins. – Prez. ind. și: prinz (DELAVRANCEA, O. II 131).

PROCURATOR, procuratori, s. m. 1. Magistrat roman, administrator al unei provincii imperiale, însărcinat cu strîngerea dărilor și repartizarea cheltuielilor. ♦ Înalt demnitar în unele țări medievale. Tatăl meu ura pe procuratorul Badoer, și l-a otrăvit la un ospăț. NEGRUZZI, S. III 466. 2. (Rar) Cel care procură cuiva ceva. Oamenii erau pentru tine simpli procuratori de plăceri. VLAHUȚĂ, O. A. 503. 3. Mandatar.

TRONC interj. Onomatopee care redă zgomotul produs de o ciocnire, de o cădere, de trîntirea unui lucru etc. Dracii tronc! închid poarta după Ivan. CREANGĂ, P. 311. Boii... pornesc ca niște zmei, Însă deodată hodoronc Dăm într-un șanț cu toții, tronc! ALECSANDRI, T. 958. ◊ Expr. A-i cădea cuiva (cu) tronc la inimă = a-i deveni cuiva drag dintr-o dată, pe neașteptate. Tare mă tem să nu-i fi căzut domnu’ Arsene tronc la inimă, că doar are chip frumos. HOGAȘ, M. N. 230. Îndată li fura fata mințile, și li cădea tronc la inimă. SBIERA, P. 139. Așa-i că ți-a căzut tronc la inimă? CREANGĂ, P. 166. (Fig.) Îi căzuse tronc la inimă cîntecul lui. ISPIRESCU, U. 109. Tronc, Mărico (sau Marghioalo), se spune cînd cineva face o acțiune nepotrivită sau spune o vorbă nepotrivită, cînd o nimerește ca nuca-n perete. Tronc, Mărico! așa-mi ești? Bravo flăcău. CONTEMPORANUL, III 656. Tronc, Mărico! – ai și găsit chip. ALECSANDRI, T. 563. Minunată femeie, groasă și frumoasă, dar cam prostană, zicînd adese niște vorbe chisnovate la care tată-meu răspundea: tronc, Mărico! NEGRUZZI, S. I 246. Hodoronc-tronc v. hodorog¹. ♦ Exclamație care exprimă surpriza în fața unui lucru neașteptat sau a unei situații neprevăzute. Tronc! tocma cînd o să ne apucăm de treabă! Ești așa de struluibatec, încît sînt sigur c-ai uitat tot ce ți-am spus? NEGRUZZI, S. III 49. Trîntește cuvîntul tronc, Ca cloșca cînd face clonc. PANN, P. V. I 4.

TRUP, trupuri, s. n. I. 1. Corp (I 1). Mlădiul trup i-l încingea un brîu de-argint. COȘBUC, P. I 57. Astfel vine mlădioasă, trupul ei frumos îl poartă. EMINESCU, O. I 85. Voinicel tras prin inel și cu trupu subțirel. ȘEZ. II 5. ◊ (Precedat de un adjectiv de care se leagă prin prep. «la» sau «de») Părea scund și puțin la trup, cum stătea acolo, destins ca după o lungă oboseală, tăcut și timid, în fotoliul larg și moale. STANCU, U.R.S.S. 178. Avea și el o păreche de boi... tineri, nalți de trup, țapoși la coarne. CREANGĂ, P. 37. Calul era mic de trup, dar plin de foc. NEGRUZZI, S. I 42. ◊ Fig. Timpul mort și-ntinde trupul și devine vecinicie. EMINESCU, O. I 133. ◊ Loc. adv. (Cu) trup și suflet = cu totul, în întregime, integral. Chemase pe fostul zapciu Ispas Farcaș, omul devotat lui trup și suflet. CAMIL PETRESCU, O. II 654. Iloveanu s-a dat trup și suflet acestor schimbări. C. PETRESCU, R. DR. 95. Toată familia Herdelea era cu trup și suflet de partea lui Ion. REBREANU, I. 60. (Rar) Trup la trup = în luptă dreaptă, piept la piept; p. ext. înverșunat, aprig. (Fig.) O cercare nedibace a unui străin, puțin cunoscător al graiului obicinuit printre romîni și luptîndu-se trup la trup... cu un text slavon. ODOBESCU, S. I 357. ◊ Expr. Trup din trupul cuiva = descendent al cuiva; fig. parte integrantă din ceva, ceea ce are aceeași natură, se identifică cu aspirațiile cuiva, e foarte strîns legat de cineva. Nu te-ai simțit... o clipă măcar trup din trupul și suflet din sufletul larg al naturii. HOGAȘ, M. N. 55. ♦ Corpul fără cap și (uneori) fără membre. Cînd îl croiește o dată cu sabia pe la mijlocul gîtului, îi și zboară capul cît colo de la trup. CREANGĂ, P. 226. Trupul, capul mi-e tot una Pe-un picior stau totdeauna, Am cămăși nenumărate Și le port toate-mbrăcate (Curechiul, varza). GOROVEI, C. 124. ♦ (De obicei însoțit de determinări) Cadavru. Din grajd aduseră sacul cu trupul argatului și-l aruncară în fundul căruței. MIHALE, O. 509. Făcliile ridică – se mișc-în line pasuri Ducînd la groapă trupul reginei dunărene. EMINESCU, O. I 92. Lumina candelelor se răsfrîngea pe opt trupuri de voinici fără suflare. ALECSANDRI, T. II 24. Oltule, cîne spurcat, Ce vii mare, tulburat... Aduci plăghii și butuci Și căpestre de cai murgi, Și chiar trupuri de haiduci! id. P. P. 291. ◊ Expr. A trece (sau a călca) peste trupul cuiva = a ucide pe cineva (pentru a-și deschide drum mai departe); a întrebuința orice mijloc spre a-și atinge scopul. Ar fi trebuit să calce peste trupul meu, ca să se ducă a se cununa cu el. NEGRUZZI, S. I 52. 2. Parte principală a unui obiect, a unei construcții etc.; p. ext. obiectul însuși, corp (I 2). Trupul de jos al morii nu-l vedeam. SADOVEANU, O. VI 12. Ne depărtarăm de ponton, ocolind cu grijă trupurile cîtorva caice turcești. DUNĂREANU, CH. 131.3. (Determinat prin «de moșie») Întindere neîntreruptă de pămînt cultivabil, alcătuind un singur lot și fiind proprietatea unei singure persoane. Tatăl meu era arendașul trupului de moșie Dideștii. GALACTION, O. I 7. ◊ (Prin analogie) O casă singuratică, despărțită de trupul tîrgului, în mijlocul unei grădini. SADOVEANU, O. I 319. 4. (Învechit) Materie, substanță. V. corp (I 4). Prin eter, foc, trup opac, Văz tot prin el, după plac. VĂCĂRESCU, P. 361. ♦ (Determinat prin «pămîntesc» sau «ceresc») Planetă, astru. V. corp (I 4). Mulțime de trupuri cerești... luminoase și întunecoase. PISCUPESCU, O. 50. Noroadele pre trupul acest pămîntesc... în mare prețuire bunele moralicești învățături prin fabule le țin. ȚICHINDEAL, F. 2. II. (Învechit) Nume dat unor grupări, unor colectivități. 1. Totalitate de persoane grupate prin interese comune; corp (II 1). Calicul a fost ajuns a face un trup, o breaslă deosebită cu privilegiile și scutirile, cu administrația sa. KOGĂLNICEANU, S. A. 81. Multe obștii s-au făcut întru toate noroadele... trup în trup și obște în obște. ȚICHINDEAL, F. 258. 2. Unitate militară; corp (II 2). După un trup de lănceri... urmau douăsprezece tunuri mari. NEGRUZZI, S. I 167. Trupul călăreț de jandarmi, cărora s-a dat vechea numire de dorobanți, s-a întocmit la 1832. BĂLCESCU, O. I 37. 3. Exemplar dintr-o carte; volum. Cîte trupuri de Halima nu vor avea următoarea iscălitură... se vor cunoaște de retipărite de altul și unele ca acelea vor fi poprite cît voi trăi eu. GORJAN, H. IV II.

PROTOPOP, protopopi, s. m. Preot care îndeplinește funcția de șef al unui protopopiat; protoiereu. Uneori ieșea în straiele-i frumoase și pășea măreț pe uliță, avînd în mînă o cîrjă de protopop. SADOVEANU, E. 116. Protopopul din Șoimuș, om foarte învățat și umblat prin lume, a ținut un toast. REBREANU, I. 68. Iacă, protopoape, urmă el îndreptîndu-se cătră tatăl meu, cum vă stricați voi copiii. HOGAȘ, DR. II 45. – Variantă: (popular) potropop s. m.

ȚARINĂ¹, țarini și (rar) țarine, s. f. 1. Cîmp cultivat, ogor, arătură, glie. Pășește-n țarină semănătorul Și-n brazda neagră, umedă de rouă, Aruncă-ntr-un noroc viața nouă. VLAHUȚĂ, O. A. 28. Viile și țarinile badei Ion rodesc mai bine decît ale altor oameni. RETEGANUL, P. IV 62. Mă trimite mama cu demîncare în țarină, la niște lingurari. CREANGĂ, A. 52. ◊ Fig. Vreau țarina prezentului s-o samăn, Cum tatăl meu, țăranul, holda. BENIUC, V. 87. 2. (Popular) Teritoriul unei comune (cu pămînt arabil, pășuni, păduri etc.); hotar. ◊ Poarta țarinii = poartă făcută la începutul fiecărui drum prin care se intră într-un sat. Amintindu-și de ziua aceea, Costan strînse pumnii și se opri în poarta țarinei. CAMILAR, N. I 23. Frunză verde măr pătat, Om străin de intră-n sat, Poarta țarinei îi zice: «N-ai ce căuta pe-aice». BELDICEANU, P. 97. Cum ajunse la poarta țarinei, și începu a cunoaște casele neamurilor. ȘEZ. VII 5. Gardul țarinii = gard care împrejmuiește un sat. Gardul țarinii... care împrejmuie satul, despărțindu-l de ogoare, are dincolo sau dincoace șanț sau hindichi. PAMFILE, I. C. 430. Iată luncile nainte; gardul țarinei mai sus! COȘBUC, P. I 261. – Variante: (regional) țarnă (GOROVEI, C. 111), (învechit) țearină (ODOBESCU, S. III 14, NEGRUZZI, S. I 8) s. f.

ZĂCARE s. f. Boală grea și îndelungată; zăcere. ◊ Expr. A cădea în (sau la) zăcare = a se îmbolnăvi greu, a cădea la pat. Peste puțin timp au căzut maică-sa iarăși la zăcare. SBIERA, P. 29. Amu cică împăratul acela, aproape de bătrînețe, căzînd în zăcare, a scris carte frăține-său. CREANGĂ, P. 184. Tată-meu, de jale mare Și mîhnit d-așa purtare, A căzut la grea zăcare. TEODORESCU, P. P. 117.

SARE, (2) săruri, s. f. 1. Substanță cristalină, fărîmicioasă, solubilă în apă și cu gust specific, care constituie un condiment de bază în alimentația oamenilor; clorură de sodiu. A fost odată un moș și o babă. Ei erau săraci... Cînd mălai aveau, n-aveau sare; cînd aveau sare și mălai, n-aveau legumă. ISPIRESCU, L. 313. Mama v-aduce vouă... Drob de sare în spinare. CREANGĂ, P. 20. Cel mai departe drum Făceam la iarmaroace, cînd sare-mi cumpăram. NEGRUZZI, S. II 249. ◊ (În proverbe și zicători) Nimeni nu-ți pune sare-n mămăligă. Nu e meșteșug a găti mîncare, ci e meșteșug a o potrivi din sare. Sarea-i bună la fiertură, însă nu peste măsură. Sarea nu e bună în toate bucatele. Cine are sare multă pune și în chiseliță. Trebuie să mănînci un car de sare cu cineva ca să-l poți cunoaște. ◊ Expr. Sarea pămîntului = reprezentanții de frunte, de bază ai unei societăți sau ai unui grup social. Cei mulți cari robotesc sînt sarea pămîntului. SADOVEANU, N. P. 11. Marea cu sarea sau sarea și marea = a) cantitate foarte mare, lucru imposibil de obținut, de realizat. Dați-ne doi-trei leișori... Că doar nu-i marea Cu sarea. TEODORESCU, P. P. 156; b) (neobișnuit) mulțime imensă. Însoțisem pe tatăl-meu la băile de la Balta-Albă, unde se adunase în acel an sarea și marea. ODOBESCU, S. III 21. A-i fi (cuiva) drag ca sarea în ochi sau a-i sta (cuiva) ca sarea în ochi = a-i fi cuiva nesuferit. Neveste-sei îi stau acești copilași ca sarea-n ochi. Nu era dimineață, nu era seară, nu era clipă... să nu-i amărască. ISPIRESCU, L. 333. Fetele împăratului însă priveau la verișor cum privește cînele pe mîță și li era drag ca sarea-h ochi. CREANGĂ, P. 231. A nu-i fi cuiva de ceva cum nu-i este cîinelui a linge sare = a nu-i veni cuiva să facă un lucru, a nu dori de loc, a nu avea nicidecum poftă. Fie vorba între noi, nu ne era a învăța cum nu-i e cînelui a linge sare. CREANGĂ, A. 110. A face (pe cineva) cu sare și piper = a mustra rău pe cineva; a face cu ou și cu oțet. A nu avea sare de mămăligă = a fi foarte sărac. Cu mîna de sare = fără noroc. Cîte flori pe iaz în sus, Toate cu mîndra le-am pus... Le-am pus cu mîna de sare Și nici una nu răsare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 154. (Familiar) A pune (cuiva sau la ceva) sare pe coadă, se zice despre cineva care a plecat și care nu mai poate fi prins sau despre ceva care a fost luat și nu mai poate fi găsit. ◊ (În corelație cu pîine, ca expresie a alimentului strict necesar pentru viață) Fără pită, fără sare, Numai cu pușca-n spinare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 317. Decît mămăligă cu unt Și să mă uit la pămînt, Mai bine pîine cu sare Și să mă uit la soare. ◊ Expr. A nu mai mînca pîine și sare (cu cineva) v. mînca. A mînca pîinea și sarea cuiva = a se hrăni la masa cuiva, a se bucura de ospitalitatea, de îngrijirea cuiva. Că la el am fost băgat... Pîine, sare i-am mîncat. TEODORESCU, P. P. 547. (Cu altă construcție) Că sfîntă e vorba bătrînilor noștri: adu-ți aminte de pîinea și sarea care ai mîncat la mine. ȚICHINDEAL, F. 153. A primi pe cineva (sau a ieși înainte cuiva) cu pîine și sare = a primi pe cineva cu deosebită cinste. ◊ Sare gemă (sau fosilă) sau (popular) sare bulgăr (mare sau vînătă) = sare de bucătărie cristalizată, extrasă din mine. Se scurge sucul într-o căldare și se împietrește cu 2 părți calacan și o parte sare mare. PAMFILE-LUPESCU, CROM. 150. (Regional) Sare huscă = sare extrasă din apele sărate, prin evaporare. ♦ Fig. Spirit, farmec, haz. Anecdotă fără sare. ◊ Expr. Sare atică v. atic. ♦ Muncă silnică în saline. Toate faptele astea încîlcite au fost descurcate de judecători, și tîlharii au fost trimiși la sare. PAS, Z. I 162. 2. Substanță chimică în care unul sau mai mulți atomi de hidrogen din molecula unui acid sînt înlocuiți cu atomi de metale. ◊ Sare acidă = sare în care numai o parte dintre atomii de hidrogen din molecula unui acid sînt înlocuiți cu atomi de metale. Sare neutră = sare în care toți atomii de hidrogen din molecula unui acid sînt înlocuiți cu atomi de metale. Sare amară = substanță chimică sub forma unui praf alb, întrebuințată în medicină ca purgativ; sulfat de magneziu. Sare de lămîie = substanță chimică cristalizată, folosită în bucătărie drept condiment, (Mold.) săricică; acid tartric. Sare de aur = substanță întrebuințată la băile galvanice de aurire, la pictura pe sticlă și pe porțelan etc. ♦ (La pl.) Lichid volatil preparat din carbonat de amoniu, o sare de aur și substanțe puternic mirositoare (fenol, camfor, ulei de levănțică etc.), întrebuințat odinioară pentru trezirea din leșin.

VICLENI, viclenesc, vb. IV. 1. Intranz. A fi, a se purta ca un viclean, uneltind (pe ascuns) împotriva cuiva; a-i face cuiva rău (în ascuns). Destul ai viclenit asupra tatălui meu. – Ba n-am viclenit asupra tatălui tău, ci totdeauna m-am luptat în luptă dreaptă. EMINESCU, N. 7. ♦ Refl. A deveni rău, a se înrăi. Lumea s-a viclenit și oamenii au sărăcit. RETEGANUL, P. II 3. 2. Tranz. (învechit) A trăda, a înșela. Dacă vreunul din ei își va vicleni credința, atunci să-l bată – dumnezeu. HASDEU, I. V. 65. Greaca ta, stăpîne... te vinde pre tine și te viclenește. NEGRUZZI, S. II 31. ♦ A ispiti, a iscodi. Se luă, deci, pe lîngă dînsul... viclenindu-l ca să-i afle puterea. ISPIRESCU, L. 279.

SCURT², -Ă, scurți, -te, adj. 1. (Despre obiecte, în opoziție cu lung) De lungime mică. Avea cojoc în clinuri, de miel negru, scurt pînă la genunchi. SADOVEANU, B. 143. Colonelul... îmi dărui o pușcă... scurtă și ușoară. ODOBESCU, S. III 22. ◊ Undă scurtă v. undă. ♦ (Despre drumuri, distanțe) Care se parcurge în puțin timp. Ei mergeau, fără a simți că merg, părîndu-li-se calea scurtă și vremea și mai scurtă. CREANGĂ, P. 276. Mergînd seara la mîndra, Scurtă mi-a părut calea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 224. Calea bătută este cea mai scurtă (= drumul cunoscut, te duce mai repede la țintă). ◊ Expr. A lua (pe cineva) de (sau din) scurt v. lua (V). A ține (pe cineva) de (sau din) scurt = a controla de aproape sau cu severitate purtarea (cuiva), a supune pe cineva unei discipline severe. A fost numai un călugăr cu ei și n-a putut să-i ție din scurt. STĂNOIU, C. I. 85. Naltă-i mîndra și subțire, Mînce-l lupii cui mi-o ține; Că mi-o ține prea de scurt Și nu pot să o sărut. HODOȘ, P. P. 161. ◊ (Substantivat, f., în expr.) A trage scurta = a duce greul, a suporta consecințe neplăcute. ♦ (Despre opere literare și științifice) De proporții reduse. ♦ (Despre vorbire) Fără multe cuvinte, concis. ◊ Loc. adv. În (sau pe) scurt = fără multe cuvinte, în puține vorbe; concis. Spui. Dar pe scurt acum, că uite, se face ziuă. CAMIL PETRESCU, U. N. 85. Atunci el povesti în scurt toată istoria cu merele. ISPIRESCU, L. 85. În scurt, ce să-ți mai prelungesc? Tu ești uitat, uitat... cum n-ai mai fi fost. NEGRUZZI, S. I 65. ◊ Expr. Scurt și cuprinzător v. cuprinzător. ♦ Fig. Puțin, mărginit. Unde este vorbă multă, acolo e treabă scurtă. PANN, P. V. I 15. ◊ Expr. (Glumeț) Poale lungi și minte scurtă v. poală (I 1). (Cu altă construcție) O vorbă romînească: coadă lungă, minte scurtă! zicătoare... a poporului. ODOBESCU, S. III 44. 2. (Despre părți ale corpului, în opoziție cu lung) De lungime mică; (mai rar despre oameni, în opoziție cu înalt) mic de statură; de talie mică; scund. Cînele mișcă iute din coada scurtă. SADOVEANU, O. VII 362. Era un om scurt, roșcovan, cu musteața roșie zbîrlită. MIRONESCU, S. A. 88. Gazda mea era un moșneag ca la 65 ani, scurt și gros. NEGRUZZI, S. I 58. Pune șaua să mă duc, Să mă duc la Cîmpulung, Să-mi aleg un cal porumb, Scurt în gît și lung în trup. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 506. Iapă scurtă și vînoasă Cu dungi negre pe spinare Și scîntei de foc în nare. ALECSANDRI, P. P. 129. (Substantivat) Scurto, groaso, Und’ te duci? TEODORESCU, P. P. 218. ◊ Expr. A avea mînă scurtă = a fi zgîrcit. A face (pe cineva) mai scurt de o palmă (sau cu un cap) = a omorî (prin tăierea capului). Unii din boieri... umblară să turbure poporul: iară Mihai, aflînd... îi făcu mai scurți de cîte o palmă. ISPIRESCU, M. V. 33. Nu-i numai un cîine scurt de coadă v. cîine. Scurt de vedere = miop. Învățatul d-tale, uitîndu-se prea de-aproape la un rac mare și viu – știi că e scurt de vedere – racul l-a apucat cu foarfeca piciorului. HOGAȘ, M. N. 24. Era și cam scurt de vedere, așa că trebuia să se uite lung pînă să-i cunoască. CONTEMPORANUL, VI_II 202. (A fi) scurt la vorbă (sau la cuvînt, la grai) = (a fi) puțin comunicativ. Tată-meu... era de felul lui scurt la vorbă. GANE, N. II 188. De ce așa de scurți și repezi la cuvînt? DELAVRANCEA, O. II 220. Ursan, pletos ca zimbrul, cu pieptul gros și lat... E scurt la grai, năprasnic, la chip întunecos. ALECSANDRI, P. A. 164. Vedere scurtă = miopie. ◊ De mică înălțime, jos, scund. Apa se încreți în vălurele scurte. SADOVEANU, Î. A. 93. 3. (Despre vreme sau noțiuni temporale) Care durează puțin, care trece sau se termină repede. Ca să-i fie scurtă vremea, pînă pleacă, El se uită pe cîmpie, Fluieră și nu mai știe Ce să facă. COȘBUC, P. I 223. Trec anii cu grăbire pe calea scurtei vieți. ALECSANDRI, P. A. 80. Ea se afla într-unul din acele momente rari în cursul scurtei noastre vieți. NEGRUZZI, S. I 78. ◊ Expr. În scurtă vreme (sau în scurt timp) sau în scurt, peste scurt = în curînd, fără a trece multă vreme la mijloc. Se lungi și pieri în scurt spre miazăzi. SADOVEANU, M. C. 94. De altfel, în scurtă vreme, a trebuit să ne mutăm împreună. CAMIL PETRESCU, U. N. 24. În scurt timp se făcu sănătos. ISPIRESCU, L. 188. În scurtă vreme robul s-a întors. CARAGIALE, O. III 75. ◊ (Despre unele acțiuni sau fenomene) Dormi puțin, un somn scurt și chinuit. DUMITRIU, N. 71. Două fulgere scurte... sparg noaptea. STANCU, D. 256. ◊ Silabă sau vocală scurtă = silabă sau vocală care are o durată mai mică decît durata medie. Infinitiv scurt = forma de infinitiv a verbelor, în limba romînă, care poartă caracteristica conjugării (și care are în terminație o silabă mai puțin decît abstractul verbal corespunzător).

SCUTI, scutesc, vb. IV. Tranz. 1. A dispensa (de anumite îndatoriri, sarcini); a excepta de la anumite obligații. Nici numele autorului, nici primirea cea bună din partea publicului nu poate să ne scutească de a analiza aceste scrieri. GHEREA, ST. CR. II 56. Vă scutesc de căratul poloboacelor pe astăzi. ALECSANDRI, T. I 442. ◊ Refl. pas. A înghiți proprietățile cele mici concentrîndu-le în proprietăți mari, a răpi deodată cu proprietatea și libertatea individuală a țăranilor, prefăcîndu-i în servi, a dobîndi dreptul de a se scuti de cele mai multe dăjdii, aceasta fu ținta ei. BĂLCESCU, O. II 21. 2. A cruța, a menaja, a feri sau a scăpa pe cineva de un lucru neplăcut. Voi să-l scutesc și pe dînsul, sărmanul, că e bătrîn, de necazurile și primejdiile călătoriei ce vrei să faci. ISPIRESCU, L. 21. Dac-ai putea, ai face toate jărtfele ca să-l scutești de-o asemine-ngiosire. ALECSANDRI, T. 1461. Io muncesc Ș-agonisesc Și de biruri te plătesc, De belele te scutesc. TEODORESCU, P. P. 345. ♦ A lăsa în pace, a nu plictisi pe cineva cu ceva. Tatăl meu îți datorește bani și d-ta vrei fata lui... dar pînă nu-ți sînt femeie, am dreptul de a te ruga să mă scutești. EMINESCU, N. 98. 3. A apăra, a ocroti, a păzi. Zîna însă o scutea pe nevăzute să nu i se întîmple nimic, alunga lupii și urșii, mistreții și șerpii din giurul ei. RETEGANUL, P. V 19.

SFERĂ, sfere, s. f. 1. Suprafață ale cărei puncte sînt egal depărtate de un punct dat, numit centru; corp geometric mărginit de o astfel de suprafață; obiect care are aproximativ această formă (v. glob). ♦ (Rar) Glob terestru. Și spun că cu nimereală Ț-au dat... lăcașul pe a sferei rotunzeală. CONACHI, P. 261. 2- (Adesea la pl.) Regiune cerească unde se găsesc și se mișcă aștrii. Cînd eram pilot... pîndeam să surprind armonia sferelor cerești în mișcare. CAMIL PETRESCU, T. II 187. Din sfera mea venii cu greu Ca să-ți urmez chemarea, Iar cerul este tatăl meu Și mumă-mea e marea. EMINESCU, O. I 170. Chiar în acele sfere care au ceresc nume... amorul domnește ca aerul în lume. ALEXANDRESCU, P. 43. 3. Fig. Cercul, domeniul, limitele în cadrul cărora există sau se desfășoară o acțiune. [Cuvîntul «arbore»] împarte sfera de răspîndire cu «copac», cu «pom», iar în Transilvania și cu «lemn». GRAUR, F. L. 19. Arta a servit întotdeauna marile cauze sociale... ea n-a putut rămîne în sfera nouroasă a frumosului în sine. IONESCU-RION, C. 105. Voi căuta a trage pe Magheru în sfera noastră de lucrare. BĂLCESCU, la GHICA, A. 425. ◊ Sferă de influență = întindere, spațiu în cuprinsul căruia se exercită o influență a cuiva sau a ceva. Sferă de influență economică. ♦ Mediu în care trăiește cineva. Neera și Horațiu au dreptul de a face În sfera lor înaltă oricare pas le place. ALECSANDRI, T. II 211. Zoița... este o ființă care s-au aruncat afară din sfera ei, prin ambiția ce are de a fi cocoană. RUSSO, S. 7. 4. (În logică, numai în expr.) Sfera noțiunii = totalitatea obiectelor la care se referă caracterele esențiale ale noțiunii. – Pl. și: (învechit) sferi (ALECSANDRI, P. III 102, CONACHI, P. 268).

VÎRTUTE, virtuți, s. f. (Învechit și arhaizant; și în forma virtute) 1. Putere, tărie, vigoare. În zadar sări și se smuci iapa cu vîrtute, căci voinicul nostru se ținu zdravăn. POPESCU, B. I 39. Acum pîrdalnicele de bătrînețe mi-au secat toată vîrtutea. ISPIRESCU, L. 12. Tată-meu a fost om tare, Cu vîrtute foarte mare. TEODORESCU, P. P. 116. ◊ Expr. Om în vîrtute = om în putere. A fi tare de vîrtute, dar slab de minte = a fi puternic, dar prost. Era odată o babă care avea trei feciori... tari de vîrtute, dar slabi de minte. CREANGĂ, P. 3. 2. Bărbăție, curaj, vrednicie (războinică). Pădurile și imașurile și fînațurile, cu vîrtute cîștigate în războaiele vechi, se vor întoarce după dreptate neamurilor. SADOVEANU, O. VII 63. Vîrtutea infanteriei noastre la escaladarea Brăilei egală pe acea a cavaleriei la surprinderea taberei de la Jiliște. HASDEU, I. V. 103. 3. Proprietate, însușire, calitate. Pămîntul întreg e încins cu coarde și cu rețele de fier care, prin vîrtuțile de curînd aflate ale aburului și ale trăsnetului, poartă pretutindeni știri. ODOBESCU, S. III 320.- Variantă: virtute s. f.

om, oameni, s.m. – 1. Bărbat (însurat). 2. Soț. 3. Capul familiei (în societatea patriarhală). ♦ (top.) Vârful Omul (1.931 m), situat la sud de Bistrița Aurie, la granița dintre Bistrița-Năsăud și Suceava, „amintind pe Saturn, onorat cu numele de Homorod” (Filipașcu, 1940); cf. Vf. Omul, din Munții Bucegi, Omul de Piatră, din Munții Făgăraș, cu sensul de „om sacru” (Vulcănescu, 1985). Numele topic provine fie de la sensul (3) „cap, vârf”, fie de la prezența unor stânci având configurații umanoide, de unde încărcătura mitologică, reminiscență a practicilor de adorare a pietrelor (Scurtu, 1966). 4. (mit.) Omul Apei, personaj imaginar din basmele maramureșene: „Omul Apei este un spirit malefic, cu toate că în unele legende este inofensiv. Este imaginat în chip de om și locuiește în apele adânci, fiind și stăpânul peștilor, cu care îi atrage pe cei pe care îi întâlnește, pentru a-i îneca și mânca. Unele legende iau aspect de basme, deoarece Omul Apei le dăruiește peștișorul de aur, simbol al bogăției” (Bilțiu, 1999: 30). 5. (mit.) Omul Fiarelor (Sălbatice), personaj mitologic local, numit și Împăratul Lupilor: „Omul Sierelor era înalt, cât un brad de o sută de ani și avea numai jumătate trup, de-a lungul, adică din creștetul capului și până la talpa piciorului. Și această jumătate ardea ca focul, de nu te puteai uita la el de groază și spaimă, căci cine cuteza a se uita la el murea în scurtă vreme” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 46). 6. (mit.) Omul Nopții (Omul de Miază-Noapte, Omul Pădurii, Omul cel Sălbatic, Feciorul Pădurii, Omul Vântului), personaj mitologic înfățișat ca un antropoid cu un singur ochi sau cu un singur picior, care merge sărind ca iepurele (Eretescu, 2007:11). Era un om „cu fălci și cu dinți ca de cal”, cu ochii „cât boul” și cu nasul „cât pumnul” (Bilțiu, 1999: 31). Omul Nopții o urmărește pe Fata Pădurii, pe care o prinde, o omoară rupând-o în două și o consumă în fața ciobanului-victimă (Eretescu, 2007). „Omu Nopții sare într-un picior ca și iepurele când merge. Și umblă pe dealuri și pe păduri. Pe Fata Pădurii o ia și o pune pe foc. Îi face capătul. Nu-i bine să te întâlnești cu el. Dacă îl vezi, nu-i bine a zice către el nimic” (Ioan Ivănciuc, 54 ani, Cornești, cf. Bilțiu, 1999: 173). „Tată-meu o fo’ pribeag mare, șî venea la el Fata Pădurii șî trecea șî să ducea. După ceea o zinit Omu Nopțî. Da o-ntrebat: N-ai văzut pă Ileana Sân-Ziana? Da’ zice pribeagu’ că n-o văzut-o. Omu Nopții zicea: Eu mă duc după ea să o găsăsc. Dară, să ducea după ea / Șî o găsea, / Țâțele i le tăia, / Pădurea după ea zdera / Și tătă că o rupea” (Ileana Codrea, Vadu Izei, 1922, cf. Papahagi, 1925). 7. (astr.) Omul, numele popular al constelației Hercule. Potrivit unei legende românești, la facerea lumii, cerul era foarte aproape de pământ. Însă, într-o zi, o femeie ce îngrijea un copil nou-născut a aruncat spre cer un scutec murdar, încât era gata să mânjească cerul cu el. Dumnezeu s-a supărat și a îndepărtat cerul de pământ. Atunci, Omul s-a hotărât să plece la cer, la Dumnezeu, să-l convingă să aducă cerul înapoi, aproape de pământ. A luat cu el Carul Mare, cu patru boi, Carul Mic, Candela, Crucea de la biserică, Fântâna din răscruci, Sfredelul, Secera, Coasa, Plugul, Dulăul, Cloșca cu pui, Scroafa, Păcurarul cu oile, Boarul de la vaci, Vizitiul, Porcarul, Hora din sat etc. Cam pe la jumătatea drumului dintre Pământ și Cer, s-a întâlnit cu Dracul, cu care s-a luat la harță. Diavolul a scos din traistă Balaurul, Ursul, Scorpia. Omul s-a luat la trântă cu dracul și l-a învins. Urmele acestei bătălii se văd și astăzi pe cer. – Lat. homo „om, muritor, bărbat” (Scriban, Șăineanu; Diez, Pușcariu, CDDE, cf. DER; DEX, MDA).

uriaș, uriași, s.m. – (mit.) Personaj mitologic prezent frecvent în legendele locale, îndeosebi în context antropogonic. Pentru maramureșeni, uriașii sunt socotiți strămoșii, cei din vechime. Conform tradiției, se spune că cetățile dacice (azi ruine) din Maramureșul istoric erau locuite de uriași: „Uriașii erau aici, la Oncești, în locul care-i zic Cetățeaua” (Bilțiu, 1999: 145). Apoi, în Țara Lăpușului, despre necropola de pe Troianu s-a înfiripat aceeași legendă: „Spuneau bătrânii că, demult, la noi ar fi trăit ceva uriași... pe Șes, pe Troian, între Groși și Suciu (...). Și s-a săpat acolo unde se zice că trăiau și au găsit ceva cioburi, care, bag samă, că au fost ceva oale foarte mari în care se îngropau” (idem: 146). În satele de pe valea Izei (Bârsana, Nănești, Oncești, Șieu, Ieud, Rozavlea etc.) e frecventă legenda care spune că oamenii acelor locuri s-ar trage din uriași: „Du-te, dragu tatii, și-i pune pe oameni înapoi, că ăștia vor stăpâni pământul, că noi ne vom trece” (idem: 149). Apoi, mai există legenda Blajinilor: „Bunicul meu spune că într-o săptămână după Paști, atunci îs Paștile Rocnenilor și uriașii se înfruptă șapte dintr-un ou. Și pentru acee ține Dumnezău lumea” (idem: 150). Se mai spune că în Ieud ar fi îngropat un uriaș, iar în Berbești s-ar fi găsit un os de uriaș. ■ „Uriașii trăiau demult. Ziceau bătrânii că, atâta erau niște oameni de mari, că unul s-a dus și i-a luat juninca de un an și ceva și și-o pus-o după cap, ca și cum ai mere cu un miel. Așa era demult, că atunci erau urieși. Așa spunea tatăl meu, care mai trăiește. Are lipsă trei ani dintr-o sută. Ziceau că tăiau copaci mari, și se puneau câte trei-patru uriași la un lemn și trăgeau uriașii ca boii. Și din trei lemne au făcut un perete de casă” (Pălăguța Iurca, 65 ani, cf. Bilțiu, 1999: 145). ♦ Stirpe mitică antediluvială de humanoizi cu dimensiuni gigantice, în genere blajină, dar neagreată de zei. Uriașii sunt adesea prezenți în mai toate mitologiile lumii, ca o specie preumană (unii cercetători încearcă să o identifice cu hominizii neanderthalieni, alții cu rasa Cro-Magnon). Legende despre uriași sunt consemnate în Vechiul Testament (Geneza, VI, 4), în China, în mitologia greacă, la scandinavi, în America precolumbiană etc. Mitul uriașilor s-ar putea clasifica printre cele memoriale, iar dispariția bruscă prin potop poate fi legată de sfârșitul perioadei glaciare (Kernbach, 1989: 204-205). – Din magh. óriás „uriaș” (Șăineanu, Scriban; Cihac, Tiktin, cf. DER; DEX, MDA).

STĂPÎNIRE, stăpîniri, s. f. Acțiunea de a (se) stăpîni și rezultatul ei. 1. Proprietate, posesiune. Umbla vorba că, pe vremuri, stăpînirea satului se întindea peste tot pe unde ajunge acum stăpînirea boierească. GALAN, Z. R. 89. Am dori stăpîniri largi, cîmpuri cu holde și ape line. SADOVEANU, B. 7. ◊ (În construcție cu verbele «a pune», «a lua», «a da», «a avea» etc., cu sensul reieșind din acestea) Am în stăpînire trei poduri ș-o fîntînă. SADOVEANU, O. VII 270. V-oi învăța eu să puneți stăpînire pe lucrurile din lume, cornoraților! CREANGĂ, P. 48. Dormeai tu mult și bine Harap-Alb, de nu eram eu, zise fata Împăratului-Roș, sărutîndu-l cu drag și dîndu-i iar paloșul în stăpînire. id. ib. 279. Răposatu tată-meu mi-a lăsat cu limbă de moarte că, de-a fi să-mi vînd casa vrodată, să-mi păstrez în stăpînire cuiu ist mare din părete. ALECSANDRI, T. I 320. 2. Domnie, suveranitate; conducere, guvernare; dominație. Pe Tudor din Vladimir l-au tăiat – în bucăți l-au tăiat... Tudor a pierit. Mai greu ca înainte a apăsat stăpînirea boierească norodul. STANCU, D. 9. V-am spus, cum mi se pare, de nu-ți fi uitat, Că lupul se-ntîmplase s-ajungă împărat. Dar, fiindcă v-am spus-o, voi încă să vă spui Ceea ce s-a urmat sub stăpînirea lui. ALEXANDRESCU, M. 331. ◊ (Poetic) Lună tu, stăpîn-a mării, pe a lumii boltă luneci... Peste cîte mii de valuri stăpînirea ta străbate, Cînd plutești pe mișcătoarea mărilor singurătate! EMINESCU, O. I 130. ◊ Expr. (Mai ales în construcție cu verbele «a avea», «a pierde») Stăpînire de sine = calm, sînge rece, cumpăt. Oamenii se întorceau ca să-l vadă. Le zîmbea tuturor sfidător și stînjenit. Simțea că-l ghiciseră și-și pierdea stăpînirea de sine. DUMITRIU, N. 178. Niciodată nu i se mai întîmplase să-și piardă stăpînirea de sine. Lupta să-și învingă slăbiciunea. BART, F. 253. A avea stăpînire asupra cuiva = a avea autoritate, putere asupra cuiva; a domina, a conduce pe cineva. Nic-a lui Costache cel răgușit, balcîz și răutăcios nu mai avea stăpînire asupra mea. CREANGĂ, A. 7. ♦ (Concretizat, rar) Țară, regiune aflată sub guvernarea cuiva. Ați putut să călcați... Puternica-mi stăpînire? TEODORESCU, P. P. 103. 3. (Astăzi rar) Putere, autoritate de stat; persoană care reprezintă această autoritate. Doar n-o fi stînd de patru zile atîta norod, în ploaie, pentru salcia asta!... Dacă-mi spunea mie stăpînirea, o duceam singur la conac, încă de acum o săptămînă. GALAN, Z. R. 92. Mîniați de-a binele, cei doi reprezentanți ai stăpînirii luară cîte un toc și cîte o testea de hîrtie și începură să scrie, în două exemplare, cuvenitul proces-verbal. STĂNOIU, C. I. 105. Am aflat din izvor sigur că stăpînirea are nevoie de el ca să zidească un spital. ALECSANDRI, T. 769. Armata primea de la stăpînire leafă, hrană și veștminte. BĂLCESCU, O. I 15.

SUFERITOR, -OARE, suferitori, -oare, adj. (Astăzi rar) Care suferă, îndură, suportă (o durere, o lipsă, un neajuns); care exprimă suferință; suferind. Pe orice frunți suferitoare Oh! ningeți, albe flori de măr. MACEDONSKI, O. I 78. Îmi apăru tot trecutul în minte și figura blîndă și suferitoare a bietului meu tată. VLAHUȚĂ, O. A. 149. ◊ (Adverbial) Și în acea față... surîdea, suferitor oarecum, gura de purpură. EMINESCU, N. 120. ◊ (Substantivat) Cît nu poți a distinge din toți suferitorii Nici care sînt învinșii, Nici care-nvingătorii. ALECSANDRI, P. III 475.

tată, tatăl a., tați pl.; tată-meu, tată-tău, tată-său.

MÁMĂ s. f. I. 1. (Adesea determinat de un adj. pos.) Femeie considerată în raport cu copiii ei; maică, (regional) muică, (învechit) mușă. V. născătoare. Tatăl mieu și muma mea. PSALT. HUR. 21^v/25. Pre feciorul mumînrei sale punre blăznire. ib. 42^v/15. Den mațele mumînriei meale. ib. 118^r/l. Țițele măriei meale. PSALT. SCH. 63/4. Tatăl mieu și îma mea lăsară-me. ib. 79/13. Păcatul îmăriei lui (mumîniei C, mînresai H, mîne-sa D). PSALT. 236, cf. 242. Striin fui... fiilor mumîniei meale. CORESI, PS. 178/4, cf. 51/9, 133/7, 311/9. Mumă aceștiia zise-i, mainte de născută, id. EV. 494. Duse înlăuntru Isac pre Răveca la cortul mumîniei sale, Sarăei. PALIA (1581), 95/13, cf. 20/6. Alții să întrecea să-ș sărute mumînile. MOXA, 357/7. Să nu ne hie mai drag nice avuție, nici tată, nice îmă. VARLAAM, C. 262. Era numai unul născut mumei sale. N. TEST. (1648), 75^v/30, cf. 20^r/2, 68^v/19. Rlagoslovenia tatălui și a mumînii (a. 1652). ap. TDRG. Au grăit împărăteasăi îmmei împăratului. M. COSTIN, O. 178. Să spuie mumei lui Ștefan vodă, să-l sloboadă de la închisoare. NECULCE, L. 9. Cel ce iaste din tatăl fără mumă. MINEIUL (1776), 195^vl/16. Țerile noastre vor fi deschise lor și. . . mumînei lor. ȘINCAI, HR. II, 140/29, cf. 178/29. Copii... din deosebite mume născuți. PRAVILA (1814), 159/20. Primul object ce adoară omul . . . este mama. HELIADE, O. II, 48. Sufletu-mi s-alină cu-ncetul și ușor, Ca pruncul ce-l adoarme a mumii lui cîntare. ALEXANDRESCU, O. I, 337, cf. 161. Gîndiți la muma ce v-a născut pe toți! ALECSANDRI, T. II, 116, cf. 107. Vei spăși greșeala mumii. EMINESCU, N. 100. Lîngă tine-ngenuncheată, muma ta stetea-n uimire. id. O. IV, 191. Fără să cunoască tată și mamă. CREANGĂ, P. 139, cf. 234. Icoana bunei și iubitoarei lui mame i se lămuri în minte. VLAHUȚĂ, O. A. I, 101. Cîntînd le-aduci aminte De-o fată din vecini, De mame și de-ogorul Umplut acum de spini. COȘBUC, P. I, 215. Mamele și babele, grămadă, forfotesc despre necazuri și-și admiră odraslele. REBREANU, I. 13. Văzu... ochii albaștri și duioși ai mamei care l-a strîns la sîn și l-a legănat. SADOVEANU, O. VII, 101, cf. ID. M. C. 198. Merg mumînile gemînd și tătînii suspinînd. JARNIK-BÎRSEANU, D. 303. Spuse toate acestea mume-sei. FUNDESCU, L. P. 64. Cine n-are mamă-n lume Nu mai știe cum îi bine. ȘEZ. XIX, 116. Mumîni cu prînzul venind. I. CR. IX, 248. Ce-o fi mamii o fi și tatii sau ce mi-e mama mi-e și tata, se spune spre a arăta lipsa de preferință într-o anumită alternativă. Cf. ZANNE, P. IV, 469. În față mumă și în dos ciumă, se spune despre o persoană care are o purtare ipocrită. Cf. id. ib. 476. Pentru unii mumă și pentru alții ciumă, se spune despre cineva care favorizează pe unii și năpăstuiește pe alții. Cf. id. ib. Unde dă mama, carnea crește, se spune spre a arăta că severitatea mamei pornește din dragoste și este în folosul copilului. Cf. id. ib. 466. ◊ (La vocativ, ca termen cu care se adresează cineva mamei sale) Ce să-i răspunz, mamă? ALEXANDRESCU, M. 324. O, mamă, dulce mamă, din negură de vremi, Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi. EMINESCU, O. I, 129. Mamă, știi în ce chip m-am purtat un an de zile. CARAGIALE, O. II, 255. Să-mi iei [rochie] mamă, că uite cum umblu. CAMIL PETRESCU, T. II, 76. Mamă, suratele mele Ș-aseară s-au socotit. JARNIK- BÎRSEANU, D. 186. ◊ (Învechit și popular, în forma nearticulată, adesea prescurtat, urmat de un adj. pos.) Fată de mumă-sa. CORESI, EV. 205. Tatâ-mieu și mumă-mea lăsară-mă. id. PS, 65/10. Audzi mumă-sa, curse și deșchise (cea 1600). CUV. D. BĂTR. II, 192/14. Parte de ocenă-i iaste lui de pren mă-sa (a. 1641). GCR I, 91/30. Lăsat-au domnia și țeara pe sama frăține-seu. . . și a mîne-sa. URECHE, LET. I, 173/21. Cela ce-ș va ucide pre tată-său și pre îmă-sa.. . mai cumplită certare să aibă. PRAV. 95. Mumă-sa au ieșit întru întîmpinarea fie-sa. IST. Ț. R. 56. Cain... pre mumă-sa întristă (a. 1750). GCR II, 63/23. Au împărățit... subt tutela mîne-sa, a Plachidiei. ȘINCAI, HR. I, 85/15. Fiii să răped atunci cu toții în casă, la patul mîne-sa. CREANGĂ, P. 15, cf. 201. Draga tatei, iată ce-mi tot spune mă-ta de tine. id. ib. 285. Îl apucă un dor de tată-său și de mumă-sa. ISPIRESCU, L. 8. E mă-sa colo-n sat, Dar e rămasă de bărbat, Și-i tînără, și-i greu! COȘBUC, P. I, 230, cf. 224. Pe mă-sa n-a apucat-o. VLAHUȚĂ, N. 181. Mumă-mea-ntre dînșii apare. MACEDONSKI, O. I, 43. A urmărit-o și i s-a părut că mă-sa umblă pe la bijutieri, să vîndă ceva. CĂLINESCU, E. O. II, 65. Fără voia măni-sa. TEODORESCU, P. P. 623. Hai, murgule, hai,.. . Să te las mumîne-mea. MAT. FOLK. 1264. A zis mîne-sa să-i deie berbecul. PAMFILE, VĂZD. 37. Eu îs pe vatra mea, nu-s pe-a tătîni-to ori pe-a mîni-ta. ALR I 648/378. ◊ (Regional, în formă prescurtată, determinat printr-un al doilea adj. pos.) Du-te la. mă-ta ta. ALR I/II h 158. Mumă-sa lor. ALR I 1680/190. ◊ (În forma articulată, cu elipsa adjectivului posesiv de pers. 1) De mama îmi aduc aminte ca prin vis. SLAVICI, V. P. 12. Și ce fată frumușică Are mama! COȘBUC, P. I, 103. Noi priveam uimiți. Mama s-a sculat tremurînd. SADOVEANU, O. I, 133. ◊ (Figurat sau în contexte figurate) Țară de jărtfă,... mumă fără copii, ficiorii tăi, rătăciți în vijelia omenească, pribegea în toate laturile. RUSSO, S. 134. Și soarele e tatăl meu, Iar noaptea-mi este muma. EMINESCU, O. I, 172. [Natura] ți-este mumă. MACEDONSKI, O. I, 239. Nedreptatea le fu mumă. SADOVEANU, M. C. 174. ◊ (Determinat prin „bună” sau, regional, calc după magh. édes, „dulce”, în opoziție cu mamă vitregă) Mama mea bună nu m-ar fi vîndut. DAVIDOGLU, M. 20, cf. ALRM I/II h 215. Cînd bună mamă, cînd vitregă. ZANNE, P. IV, 471 ◊ (În formule exclamative de compătimire, de amenințare etc.) N-au și dînșii neveste și copii și necazuri, de vai de mama lor! C. PETRESCU, Î. II, 8. Vai de mama lui, că-l înțeleg, săracul! id. C. V. 85. Vai de mama ta, ciocoi! ANT. LIT. POP. I, 67. ◊ (În imprecații și în formule injurioase) Bată-v-ar mama lui Dumnezeu! EMINESCU, N. 20. Oare pe acesta cum mama dracului l-a fi mai chemînd? CREANGĂ, P. 245, cf. 303. Se puneau la pămînt și tăceau, bată-i mama cailor! SĂM. V, 1004, cf. 904. Pentru ce mama dracului ai alergat pînă aici după mine? AGÎRBICEANU, A. 367, cf. id. L. T. 32. Evanghelia mă-ti de putoare! sadoveanu, P. M. 68. Mama ta de pezevenghi! – gîndi Stânică, în sinea lui. CĂLINESCU, E. O. II, 280, cf. 90. Nafura mîne-sa! CAMILAR, N. I, 259. Ptiu, mama mîni-sa, mâi, asta parcă-i din poveste. GALAN, Z. R. 29, cf. ALRM II/I h 184. Mamă vitregă (sau, regional, mașteră, fiiastră, strîmbă, bătrînă, de salcă etc.) = soția tatălui considerată în raport cu copiii lui dintr-o căsătorie anterioară. Părinții vitregi și mumînile maștehă (a. 1685). GCR I, 278/4. Această fată bună era horopsită și de sora cea de scoarță și de mama cea vitrigă. CREANGĂ, P. 283, cf. DDRF. Această mamă vitregă.. . îi apăruse odinioară în copilărie.. . ca o madonă a fatalității și a relei prevestiri. GALACTION, O. 144, cf. com. din LOMAN-SEBEȘ, ALRM I/II h 156, 157, 217. (Regional) Mamă jurată v. j u r a t. Mamă Eroină = titlu acordat femeilor care au cel puțin zece copii în viață. Se conferă titlul de onoare de Mamă Eroină. . . următoarelor mame. . . BO 1954, 521. Unui mare număr de femei li s-a decernat titlul de Mamă Eroină. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2913. ◊ Loc. adj. De mamă sau (loc. adj. și adv.) despre mamă = (care se află) în linie maternă. Neamul și despre tată și despre mumă să trage de multe împărății. BIBLIA (1688), [prefață] 7/38. Era frate bun și de mumă cu Suleiman. VĂCĂRESCUL, IST. 254. ◊ E x p r. (De sau, rar, ca de) mama focului = grozav, strașnic, extraordinar. Scump de mama focului, I. IONESCU, P. 201. Era frumoasă de mama focului. CREANGĂ, P. 276. Era baba asta o zgripțoroaică urîtă și bătăioasă și rea de mama focului. VLAHUȚĂ, O. A. II, 126. Țipau și strigau de mama focului. I. NEGRUZZI, S. V, 115. Scot cu ifos piepturile înainte și-și răsucesc tuleiele de mama focului. SĂM. III, 168. Dășteaptă mama focului. DELAVRANCEA, O. II, 282. Cioplea și bocănea de mama focului. REBREANU, R. II, 62. Lișițele-ncep să strige Ca de mama focului. TOPÎRCEANU, B. 47. La mama dracului sau (regional) la mama săcretî = foarte departe, la capătul pămîntului, la dracu-n praznic. Avea o părere de rău neprefăcută pentru asemenea plecare bruscă tocmai cine știe unde, la mama dracului. SADOVEANU, O. IX, 161, cf. A III 19. Cum m-a (sau te-a, l-a) făcut mama = (după „gol”, „naiv”, „cinstit”, „curat” etc. indică superlativul acestora). El în viața lui nu alunecase pînă atunci, era curat cum îl făcuse mă-sa. ISPIRESCU, L. 354. De cînd mama m-a (sau te-a, l-a etc.) făcut sau de cînd m-a (sau te-a, l-a etc.) făcut mama = de cînd sînt (sau ești, este etc.) pe lume; de totdeauna; (în construcții negative) niciodată (pînă acum). Parcă era de-acolo de cînd l-a făcut mă-sa. CREANGĂ, P. 153, cf. GALAN, Z. R. 11. De (sau pe) cînd era mama fată (mare) = de foarte multă vreme, de cînd era bunica fată. Cf. ZANNE, P. IV, 477. (Popular) A cere cît pe mă-sa = a pretinde un preț exagerat, a cere cît dracul pe tată-său. Am vrut să-i cumpăr boul, dar cerea cît pe mă-sa. PAMFILE, J. II, 152. O mamă de bătaie = o bătaie strașnică. Să le burdușească o mamă de bătaie. C. PETRESCU, R. DR. 132. Cea întâi se chema bătaie, iar a doua, o bătaie ca aceea ori o mamă de bătaie. SADOVEANU, O. X, 517. ◊ (Regional) A face mumă = a dezvirgina. MAT. DIALECT, I, 231. (Regional) Ăsta e muma banilor, se spune despre cineva care, pentru bani, este în stare de orice. Cf. ALR I 301/180. ♦ P. gener. Animal femelă în raport cu puii lui. Vițelul. . . 7 zile vor fi supt mumă-și. BIBLIA (1688), 55¹/59. De vei întâmpina cuib de pasăre înaintea obrazului tău. . . , și muma cloceaște pre golași, sau pre oao, să nu iai pre muma cu puii. ib. 142¹/25. Mînzii. . . , cît se înțearcă, trebuie depărtați de mumîni. ECONOMIA, 76/14. Vițeii alergau de colo pînă colo, căutîndu-și mamele. LUNGIANU, CL. 103. În multe povești, iapa e muma cailor năzdrăvani. RĂDULESCU-CODIN, Î. 273, cf. 173. Mielul blând suge la două mumi. ROMÂNUL GLUMEȚ, 30. ◊ (Atribuind calitatea ca un adjectiv) Numărul vacilor cu lapte în gospodărie va ajunge la 80. . . , al oilor mame la 400 de capete. SCÎNTEIA, 1960, nr. 4832. ♦ (Regional, și în sintagmele mama puilor, mama gaia, de-a mama gaia, mama cu uliul, puii mamii de trei ori) Numele unui joc de copii; cloșca, de-a puia gaia. Cf. DDRF, H II 14, 34, 82, 119, 208, VII 52, 137, 393, XII 158, 229, ALR II 4356, 4357 , 4358. ♦ (Regional, adesea determinat prin „albinelor”) Matcă (1). Despră crăiță sau muma albinelor. TOMICI, C. A. 10/1, cf. MARIAN, INS. 144, H XVIII 261, 287, ALR I 1680/9, 190, A V 14. 2. (La vocativ, adesea împreună cu alt vocativ, sau la genitiv, ca determinant al unui apelativ în cazul vocativ) Termen de dezmierdare cu care o femeie se adresează copiilor ei sau, p. e x t., unei persoane mai tinere. Dar de ce pricină, mamă?. . . [ea] l-a întrebat. PANN, H. 64/1. De-aș avea un copilaș, Dragul mamei, îngeraș! ALECSANDRI, P. I, 80. Dragul mamei, drag! Nu-ți pune viața în primejdie. CREANGĂ, P. 79. Du-te dincolo, mamă; spargi urechile dumnealui! CARAGIALE, O. I, 274, cf. 267. Radule, mamă, vezi de nu ne uita. VLAHUȚĂ, N. 7, cf. id. O. A. II, 150. Of! fetica mamii, cum ești de frumușică! POP., ap. GCR II, 362. Draga mamei torcătoare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 448, cf. 198. 3. (Adesea determinat prin „mare” sau, regional, prin „bătrînă”, „bună” etc.) Bunică. Cf. BUDAI-DELEANU, LEX., LB. Scoseseră la vedere de prin lăzi vechituri de care purtaseră mamele bune. BARIȚIU, P. A. III, 24. Se bucură că a venii mama mare, fiindcă totdeauna îi aducea cîte ceva. REBREANU, NUV. 244. Cînd certa vreun copil, păstra pe chip un zâmbet și părea mai mult o mamă mare. PAS, Z. I, 109, cf. ALRM I/II h 230. Mamă soacră = soacră. Mamă soacră, Poamă acră. ZANNE, P. IV, 610. (Prin Ban.) Mamă mare = soția fratelui mai mare al tatălui. LIUBA-IANA, M. 24. Mamă mică = soția fratelui mai mic al părinților, id. ib. ♦ (Regional) (De-a) mama oarbă =de-a baba oarba, v. b a b ă. H IV, 375, cf. XII 229, ALR II 4337/836, 848, 876. 4. (De obicei urmat de un nume propriu sau de alt nume de identificare) Termen de politețe folosit de cineva pentru a vorbi cu (sau despre) o femeie (în vîrstă), care impune respect. Ce ceartă-i aici, mamă Bálașă? ALECSANDRI, T. 973. Mamelor preutese beția din cap nu le mai iese. CREANGĂ, A. 140. Săruta frumos mîna părintelui și mamei preotese, își lua legătura la subțioară și pleca. VLAHUȚĂ, N. 9. Privi lung pe mama Paraschiva. N. REV. R. I, nr. 1, 35. S-ajuți mamii Dochii. DELAVRANCEA, O. II, 12. Alături de părinții mei, în inima mea își are locul mama Sia. M. I. CARAGIALE, C. 73. Soarele trecuse de prînzul cel mic, și moș Matei cu mama Ioana nu mai soseau. MIRONESCU, S. A. 78, cf. H II 256, ALRM I/II h 307. II. 1. F i g. Protectoare, ocrotitoare, apărătoare. Muma ta beserica, carea te-au născut pren duhul sfînt (a. 1652). ap. TDRG. Sfînta și muma noastră beseareca. BIBLIA (1688), [prefață] 4/51. ◊ (Neobișnuit) Adunarea mumă = divanurile ad-boc, v. a d – h o c. El căzu prin votul dat de Adunarea mumă în ziua de 29 octombrie 1857. KOGĂLNICEANU, S. A. 202. 2. F i g. Punct de plecare ; început, obîrșie, izvor, origine, cauză. Muma a tuturor realelor. CORESi, EV. 245, cf. 224. Striga într-una că activitatea e mama succesului. REBREANU, I. 294. Prevederea e mama înțelepciunii. ◊ (Atribuind calitatea ca un adjectiv) Limba mamă = a) limbă de bază, din care s-au dezvoltat alte limbi; b) (învechit, rar) limbă maternă. Îndemnînd pe doritorii limbei mume. . . a se îndeletnici cu adunarea unor asemine cuvinte (a. 1847). URICARIUL, X, 399. 3. (Tehn.; în sintagme, atribuind calitatea ca un adjectiv) Soluție mamă = soluție lichidă rămasă în urma solidificării unui aliaj; soluție matcă. Impuritățile cu coeficient mai mare de solubilitate rămîn în soluție, formînd soluția mumă. MACAROVICI, CH. 61, cf. 23. (Calc după germ. Schraubemutter) Șurub mamă = șurub care transformă mișcarea de rotație în mișcare de translație, sau invers. Șurubul mamă de la strung, SOARE, MAȘ. 29. III. Compuse: mama (sau muma)-pădurii (sau, rar, pădurilor) sau (regional) mama-codrului, mama-huciului, mama-ogașilor = personaj din mitologia populară, închipuit de obicei ca o bătrînă urîtă și rea, care umblă cîntînd sau bocindu-se prin păduri (PAMFILE, DUȘM. 212, H II 171, 292) și care ademenește, ucide și chiar mănîncă oameni (H II 171), copiilor diii leagăn le ia somnul (PAMFILE, DUȘM. 212, id. CR. 166, H II 22) etc.; (regional) pădureana, vidma-pădurii, vîlva-pădurii, fata-pădurii, surata-din-pădure. Urla prin aerul cernit mama-pădurilor cea nebună. Ochii ei, un hău căscat, dinții ei, șiruri de pietre de mori. EMINESCU, N. 7. Aoleo! cum mi-e de frig, zise muma-pădurii, îmi clănțănesc dinții. ISPIRESCU, L. 384. Muma-pădurii, zmeoaica cea bătrînă, strigoiul. . . mi-apăreau în vis. DELAVRANCEA, T. 19. Să-și lese bijogul la mama-huciului și. . . să se pornească. MARIAN, O. II, 166. Cam pe la cîntători. . . numai ce aud un chiot zdravăn în pădure; chiuise mama-pădurei. ȘEZ. VI, 147. Tu, muma-pădurii. . . Tu, urîto, Spăimîntoaso, Colțato, Despletita, Grabnico, Tu noaptea te-ai arătat. MAT. FOLK. 1604, cf. 551, 595. Tu, muma-pădurii, Colțato. . . Du-te la copiii tăi. CANDREA, F. 337. Muma-ogașîlor, Fujiț. ARH. FOLK. III, 123. Fuji. . . Muma- codrului. ib. 126. (Regional) mama-pădurii = a) boală a copiilor mici, caracterizată prin insomnie și plînsete. Cf. CANDREA, F. 165, 224, 380, H IV, 93, ȘEZ. VI, 39, XII, 169. [Dă peste copii] boala numită „mama-pădure”, adică plîng mereu, tot într-una, noaptea. GOROVEi, CR. 214, cf. 273; b) (și în compusul mama-codrului) numele unui descîntec pentru copiii mici care plîng. Cf. H II 127, ALR II 4237/29, 872, 876. (Regional) mama-pădurii = caloian. PAMFILE, VĂZD, 133. (Popular) mama-pădurii = numele mai multor plante erbacee, folosite ca plante medicinale: a) mică plantă parazită cu flori purpurii, rar albe și cu rizomul ramificat; se dezvoltă pe rădăcinile arborilor din pădurile umede; șerpariță, buricu-pămîntului, floarea-șărpelui, iarba-șarpelui, murea-pădurilor, (Transilv.) cucuruz-de-pădure (Lathraea Squamaria). Cf. COTEANU, PL. 26, LB, BRANDZA, FL. 163, PANȚU, PL., ȘEZ. XV, 67; b) ferică-de-cîmp. Cf. BULET. GRĂD. BOT. XI, 52; c) barba-popii. Cf. BRANDZA, FL. 538, GRECESCU, FL. 200, PANȚU, PL. ; d) năprasnică (Genarium Robertianum). Cf. DDRF ; e) vinariță. Cf. BRANDZA, FL. 245, GRECESCU, FL. 268, PANȚU, PL. Iată mintă. . . sălvie. . . mama- pădurei, asperula. NEGRUZZI, S. I, 97. Prin mama-pădurii poporul înțelege o buruiană ce o întrebuințează în leacuri. H III 293, cf. 25, 116, IV 93, VI 25, IX 482, X 20, XI 496, XVI 146, 155, XVIII 71. Sînge de nouă frați, Iarba ciutei Și mama-pădurii. MARIAN, NA. 24, cf. PAMFILE, DUȘM. 228, id. B. 51, GOROVEI, CR. 39. Muma-pădurii, aia-i o buruiană, e bună și dă vaci și e bună și dă copiii care plînge noaptea. ALR II 4237/762, cf. 4237/812. (Regional) mama-ho = ființă imaginară cu care sînt amenințați copiii; gogoriță, caua. ALRM II/I h 199. (Rar) mama-mușă = vrăjitoare, ALEXI, W. mama-săcării = secară cornută. Cf. BIANU, D. S., VICIU, GL. (Regional) mama-ghici (sau gîciu) = rădăcina papurei. BQRONZI, L. 137, cf. H III 341. (Regional) mamă-mașteră = trei-frați-pătați. PĂCALĂ, M. R. 23. (Regional) mama-ploaie = pătlagină. BIANU, D. S., cf. PANȚU, PL. (Regional) mama-cucului = codobatură. ALR I 1042/305. (Regional) muma-muierii = placentă. ALRM I/II h 289. - Pl.: mame și (învechit și popular) mămîni. – Gen.-dat. sg.: mamei, mamii, (învechit și popular) mămînii, (în textele rotacizante) măriei; pl.: mamelor și (învechit și popular) mămînilor. Nom.-ac. și: (învechit și popular, numai în legătură cu un adj. pos. de pers. 2 și 3, în formele prescurtate) mă-ta (sau -sa), (învechit) ma-sa, (învechit și popular) mîne-ta (sau -sa), mîni-ta (sau -sa). Gen.-dat. sg. și: (învechit și popular, numai în legătură cu un adj. pos.) mîni mele (sau tale, sale). – Și: (învechit și popular) múmă, (învechit) ímă (scris și: îmmă) s. f. – Lat. mamma. – Mumă < mumîniei < *mămîniei, cf. DR. II, 196, DHLR II, 31, CADE; pentru a > u, v. CDDE. – Pentru formele cu î-, cf. alb. ë m ë. – Cf. TDRG, CDDE, BL XIII, 158.

!tată-meu/-tău/-său (pop.) s. m. + adj. pr., g.-d. art. lui tată-meu/-tău/-său

MENZÍL subst. (Învechit) 1. S. n. Nume dat în țările române, înainte de introducerea căilor ferate, serviciului de transport pentru călători și pentru corespondență ; olac, poștă. Antonie-vodâ ține menzilul din Ștefănești păn-în Camenită. NECULCE L. 67. Menzilurile țărei. . . sînt neapărat de trebuință spre săvîrșirea de poronci împărătești (a. 1 814). URICARIUL, I, 202. Au fost apărați. . . dă orice alte potvezi și angarii, ca niște trebuincioși ce sînt nelipsiți la minziluri (a. 1 814). DOC. EC. 164. Țădulă pentru rânduirea postelnicului Mavrogheni asupra mezelurilor (a. 1 814). CAT. MAN. I, 5. Pe la 1739 . . . se văd existînd menziluri sau oficii poștale . . . care se desemnă mai tîrziu cu denumirea de poște. N. A. BOGDAN, C. M. 148, cf. 79. Era un han cuprinzător. . . cu căruțe de poștă și potcovăria nelipsită de orice conac al menzilului. CAMIL PETRESCU, O. II, 139. Contraciii otcupului poștelor – ai menzilului – aveau obiceiul să facă pentru căpitanii de poștă felurite semne. V. ROM. decembrie 1954,114. ♦ Stație de poștă (unde se schimbau caii) ; (Învechit) menzilhanea. Cu călărașii carii să întâmplă acolo, în menzil, vin la Moldova. GHEORGACHI, CER. (1 762), 264. La Putna, menzâluri, la Tecuci magazalile (a.1786). IORGA, S. D. VI, 189. Porunci de la vistierie. . . pentru fînu i orzu menzilurilor (a. 1 814). DOC. EC. 163. Să să așăze menzălurile după acea de acum trebuință (a. 1814). URICARIUL, I, 188. Să fie îngrijire [a] se afla prin menzâluri deplinu suma cailor hotărită și a surugiilor și căruceri (a. 1 814). ib. 202, cf. 204, I. BRĂESCU, M. 68. ◊ Menzil-câpitan = căpitan de poștă. Urmîndu-să de cătră țiitorii menziluri-căpitani și alții chipuri de catachris, urmează cătră locuitori greutăți și asuprele (a. 1814). URICARIUL, I, 202. Menzil-embru v. e m b r u. Menzilferman v. f e r m a n. 2. S. n. Căruță de poștă, diligență. L-au și pornit de-au venit în menzil la Ieși. NECULCE, L. 203. Domnii veniia călări pînă la Dunăre, încă unii din domni au venit și în menzîl. GHEORGACHI, CER. (1762), 267, cf. LET. III, 291/33. Toți acii ce vor umbla prin menziluri, afară de 30 bani de cal pre un ceas. . . vor mai da și cîte 9 bani de tot calul pe un ceas (a. 1814). URICARIUL, I, 206. După dînșii și viteazul de la Piatră au purces. În mezil cu mare grabă, au venit întins la Ieși. BELDIMAN, E. 7/6, cf. 87/21. S-au auzit un menzil viind în fuga cailor. DRĂGHICI, ap. ȘIO II₂, 79. ◊ Expr. Cu mare menzil = în mare grabă, repede. Au plecat cu mare mezil, la țarigrad, crâpînd două perechi de telegari până în Galați (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 229/31. 3. S. m. Curier, ștafetă ; olăcar. Nu mai zăbovi, ci trimite, acum numaidecît menzil cu vestirea. GORJAN, H. II, 154/20. Întîlnirăm un mezil prin care mă înștiința tatăl meu cum că e foarte bolnav. id. ib., IV, 35/10. 4. S. n. Act oficial sau înștiințare scrisă. Menzilurile cu pecetea gospodu . . . să fie iscălite de cătră d-lui boierul naziru (a. 1814). URICARIUL, I, 205. Menzăl pecetluit cu domneasca pecete (a. 1814). ib. 208. Au dat știre. . . cum că au murit, iar peste trei ceasuri au scos alt mezil, cum că s-au trezit (sfîrsitul sec. XVIII). LET. III, 193/36. – Pl.: menziluri. – Și: menzăl, mezil, mezél, minzíl, mizíl (POLIZU, PONTBRIANT, D., CIHAC, II, 595, LM, DDRF) subst. – Din tc. menzil.

chivernisit, -ă, chivernisiți, -te, adj. 1. Cu o situație materială bună; înstărit. 2. Adunat, acumulat, agonisit: „…din iosagul meu, de la tatăl meu chivernisite…” (Socolan, 2005: 176; doc. din 1844). – Din chivernisi.

MEU, MEA pron. pos., adj. pos. (Pronumele este precedat de articolul „al”, „a”, „ai”, „ale”; adjectivul primește articolul numai cînd stă înaintea substantivului, cînd determină un substantiv nearticulat sau cînd, între substantiv și adjectiv, au fost intercalate unul sau mai multe cuvinte). I. Pron. pos. (Înlocuiește numele obiectului posedat de vorbitor, înlocuind, totodată, și numele acestuia) Al mieu e Galadu. PSALT. HUR. 50^r/10. A mea e toată lumea. CORESI, PS. 132/5. Și tot ce vezi sînt ale meale. PALIA (1581), 128/9. Și Efrem îi al mieu la năvală Lîngă cap, de mi-i de sprejineală. DOSOFTEI, PS. 380/13. Acest minei s-au cumpărat de popa Iacov. . . Acesta. . . este al mieu osebi și al feciorilor (a. 1 738). IORGA, S. D. XIII, 170. Noaptea este a mea! NEGRUZZI, S. III, 174. Omul ăsta își joacă viața! – Nu și-o joacă pe a lui, Fănică, o joacă pe a mea. CARAGIALE, O. VI, 113. Și ce cap frumos răsare! Nu-i al meu? Al meu e oare? COȘBUC, B. 87. Și mă durea un singur gînd: Că lumea nu-i a mea. id. ib. 215. Neîndrăznind să se aplece pînă la firfirică, se uită lung la dînsa și, cu lacrămile în ochi, ieși din biserică, mormăind: „a mea era!. . . era a mea !”. DELAVRANCEA, T. 13. Ei au totuși hainele lor: eu pe-ale mele nu le am. SADOVEANU, O. X, 34. Dorul tău, bade, ș-al meu De și-ar face-un pod mereu. . . Să treci, bade, tu și eu. JARNIK-BÎRSEANU, D. 140. Mîndrulică, ochii tăi Bine seamănă cu-ai mei ! id. ib. 402. Foai verdi trii smiceli Tinereți ca a meli Se ńera lumea di eli. MAT. FOLK. 1 322. ◊ E x p r. (În legătură cu verbe ca „a rămîne”, „a fi” ețc.) Pe-a mea = după dorința sáu după părerea vorbitorului. ♦ (Popular, la m. și, rar, la f. sg., indică pe soțul, respectiv pe soția persoanei care vorbește) Mie mi-a spus al meu că. . . nu l-a mai văzut. DELAVRANCEA, ap. TDRG, cf. IORDAN, STIL. 127. Mă uitai la nătărăi: Cu zambile după ei, Mă uitai și la a mea. CIAU;ANU, V. 121. ♦ (La m. pl., indică familia sau rudele vorbitorului) De cînd eu eram copilă, Sînt de toți ai mei uitată, Și de rude fără milă În pustiuri lepădată. ALECSANDRI, P. I, 15. Ai mei pînă la urmă s-au învoit. CARAGIALE, O. II, 295. Ai mei pierduți sînt, pașă, toți ! COȘBUC, P. I, 109. Are să iasă și mama și ai mei și vor întreba: ce-o fi lucrat de mîna lui Bozan ? SAHIA, N. 30, cf. CHEST. II 2/78. ♦ (La m. sg., indică lucrurile personale, proprietatea, avutul vorbitorului) Să știu eu atunci – de-oi ajunge cu sănătate – ce-i al tău și ce-i al meu. CREANGĂ, P. 152. Și beau pentru că beau dintr-al meu. REBREANU, I, 25. ♦ (La f. pl., indică preocupările, obiceiurile, mai ales rele, ale vorbitorului) Oi fi avînd și eu ale mele, dar nu sînt cum credeți. D. ZAMFIRESCU, ap. TDRG. II. Adj. pos. 1. Care este al vorbitorului a) (Indică posesiunea) Spre idumei tindzu zgarbura mea. PSALT. 114. Împărțiră cămășile meale loruș. coresi, ps. 53/1. Pre lume iaste împărățiia mea. id. ev. 89. Spăl în nopțile toate perinile meale. dosoftei, ps. 23/10. Avearea mea, Doamne, nu-ți lipseaște. id. ib. 43/11. Lăcașul mieu lîngă apă este. CANTEMIR, IST. 206. Voiu da toată averea mea. ANTIM, P. 84. Am víndut a mea parte de ocină (a. 1 787). URICARIUL, XXV, 21. Ieșii din cabinetul meu de lectură. HELIADE, O. I, 258. Acești oameni ce tot umblă împrejurul casei mele nu-mi plac. NEGRUZZI, S. III, 275. Te-am izgonit fără milă din curtea mea! FILIMON, O. I, 268. Atunci vei veni. . . în căsuța mea. ALECSANDRI, S. 186. Cu perdelele lăsate Șed la masa mea de brad. EMINESCU, O. I, Din tortul meu ți-aș face o haină. id. N. 9. Înșomoltăcim motanul ista al mieu cu niște petece. CREANGĂ, P. 174. Să-l tîrîie d-a lungul Bagdadului, legat De-a calului meu coadă. COȘBUC, B. 15. Pune pe tine cojoaca ta și dulama mea. DELAVRANCEA, H. T. 251. N-aveam casa mea, gospodăria mea? DUNĂREANU, N. 19. Căluțul meu nu-i dintre cei voinici și bine hrăniți. SADOVEANU, O. X, 23. Mi-e teamă că are să mă întrebe ce caut eu între ei, în hainele mele. SAHIA, N. 17. Mîndro, ochișorii tăi Mîncă bănișorii ńei. MAT. FOLK. 1 033. Să-mi dai nădrăgeii tăi, Să-ți dau șălvăreii miei. ib. 1 076. b) (Indică apartenența) Cu glasul mieu că[tră] Domnul rrugaiu-mă. PSALT. HUR. 119^v/20. Că mai multu nu vreți vedea fața mea voi toți. COD. VOR. 20/28. Limba mea avea ceva a cleveti. ib. 102/12. Bucură-se înrema mea de spăsenia ta. PSALT. 19. Săpară mărule meale și picioarele meale. ib. 37. Genunchele meale slăbiia de post. CORESI, EV. 50. Pacea mea dau voauo. id. ib. 121. Ar fi cu bine priimite A rostului mieu. . . cuvinte. DOSOFTEI, PS. 60/2. Fost-au în gîndul mieu. . . să fac leatopisățul țării noastre Moldovei. M. COSTIN, LET. I, 214/3. Viniți după mine, să vă fac cărți de scuteală, să nu dați nemică în dzilele mele. NECULCE, L. 13. Nu mă despărți de toată nădejdea bătrîneațelor meale. CANTEMIR, IST. 193. Măcar cu slujba slăbiciunilor meale, să poci întimpina vreo pohtă sau plăceare a măriei tale (a. 1695). FN 51. Aceasta voescu. . . den toată inima și sufletul mieu (a. 1 699). ib. 70. Cugetul meu este nu întreagă istoria românilor a o țease. MAIOR, IST. v/16. O muncă era a mea viață. HELIADE, O. I, 168. Eu am vrut numai să arăt aceea ce dorea inima mea. id. ib. II, 12. Zilele sînt prea scurte și nu ajung la durerile mele. MARCOVICI, C. 7/17, cf. 10/18. Putea-voi eu să prevăz ceea ce poate să-mi aducă fericirea mea cea viitoare. id. D. 6/27. La moartea mea ochi-ți vor lăcrima, I. VĂCĂRESCUL, P. 208/13. Ascultați că vă grăiește amoriul prin a mea gură. CONACHI, P. 80. Atuncea era să fie vai de acest cap al meu ! PANN, H. 14/14. Ce să facă cu capul meu? NEGRUZZI, S. I, 154. Pentru voi îmi voi pune capul meu. HASDEU, I. V. 62. Cum? Eu, lumina lumeil pe mine m-ai respins? Am să-mi răzbun la vară cu focul meu nestins. ALECSANDRI, POEZII, 142. De pe fruntea mea cea tristă tu dai vițele-ntr-o parte. EMINESCU, O. I, 42. Mintea mea devine clară. id. N. 62. Pârul meu aprins de soare este tot o schinteiere. MACEDOSNKI, O. I, 29. E a mea soartă la culme ajunsă. id. ib. Și-n ochii mei se uită Toți oamenii din sat. COȘBUC, B. 26. Să pot rămânea pentru totdeauna împăcat cu conștiința mea. SBIERA, F. S. 272. În viața mea nu poruncisem nimărui. DELAVRANCEA, H. T. 64. Luminile ochilor mei să le fi pierdut mai bine. AGÎRBICEANU, D. Ț. 132. Crez că e ultima lună, poate ultima s&ptămînă în viața mea, cînd mai văz străzile Bucureștilor. CAMIL PETRESCU, O. III, 203. Bată-te, băduță, bată. . . Razele de p-îngă soare Și dreptatea mea cea mare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 257. M-aduceai pînă-n Buzău Ardea suflețelul meu l MAT. FOLK. 156. Eu, cu bunătatea mea, N-am să fac nimica. ib. 211. Nu-ți ajute Dumnezeu Să-mi mînci tu nărocul neu. ib. 1 035. Domnia mea v. d o m n i e. ◊ (Precedat de cuvinte cu valoare prepozițională) Iară a ședea de-a dereapta mea și de-a stînga mea mare lucru iaste. CORESI, EV. 89. Biata femeie îngenunchease dinaintea mea. NEGRUZZI, S. I, 52. Faust te cheamă, ori un altul îl zăresc-naintea mea? MACEDONSKI, O. I, 276. Cîte flori în jurul meu, Toate-mi voiesc numai rău. JARNIK-BÎRSEANU, D. 189. c) (Indică dependența, în legătură cu termeni care denumesc persoane considerate în raportul lor față de vorbitor) D[u]mn[e]dzău mieu. PSALT. HUR. 51^r/12. Nu vă blăznireți, frații miei ceia dragii! COD. VOR. 114/3. Sâruta-vă-voru ceia ce sîntu în Vavilonu cu aleșii și Marrco fiiul mieu. id. ib. 166/5. Veniți de împărățiți cu mine, prea-iubiții mii (cca 1 550). CUV. D. BĂTR. II, 457/32. Mîntuiaște-me, Dumned- zeul mieu. PSALT. 4. Îmbiați, oamerii miei, intrați în celariul vostru, închideți ușile voastre, ascundeți-vă. . . pănră va treace măniia Domnului. ib. 325. Părintele mieu pînă acmu lucrează. CORESI, EV. 407, cf. id. PS. 4/11. Vezi că moriu și fiiu-mieu iaste mic. MOXA, 400/32. Acesta-i fiiul mieu iubit. DOSOFTEI, PS. 91/1. M-am giurat cu a mea slugă. id. ib. 301/5. Nu va lăsa Dumnezeu să privesc spre ucigașul nevinovatului fratelui meu. N. COSTIN, LET. I, 87/19. Ce de aceasta vă minunați? o iubiților miei frați! CANTEMIR, IST. 75. Acesta este fiul meu cel iubit. ANTIM, P. 25. Adevărat, feții mei, pe dinafară așa se vede. id. ib. 213. Deci zisă lui: "Drag stăpînul mieu lasă la pustia pe cea vrajmașă bală. BUDAI-DELEANU T. V. 56. Cînd voiu vrea să blestem pe cel mai mare vrăjmaș al meu, e destul de voi zice: să-i fie intr-un zadar lucrurile sale. GOLESCU, Î. 128. Prietenul cel adevărat al meu. HELIADE, O. II, 17. Fiii mei m-aștept afară. I. VĂCĂRESCUL, P. 176/7. De gíndiai că a iubi este lucru ușurel. . . Mult te greșeai, draga mea. CONACHI, P. 221. Eu fecior tatii, iar muma mea lui e nor. PANN, Ș. L, 32/5. Am alergat la biblioteca tatălui meu. NEGRUZZI, S. I, 10. Bărbatul meu s-a dus la tîrg. id. ib. III, 21. Tu să fii a mea mireasă. ALECSANDRI, P. II, 178. Că uite, omu mieu a plecat la cîmp dinaintea Sîm-Pietrului și nu mi-a lăsat nici un gologan în cîrpă. JIPESCU, O. 34. Acela-i copilul mieu cel mai mic. CREANGĂ, P. 51. Am tras o raită cu prietenul mieu Chiriac. id. A. 16. Mă topesc d-a-n picioarele de dorul părinților mei. ISPIRESCU, L. 8. În dulap ai, draga mea, zece ruble-ntr-o cutie. COȘBUC, B. Tradițiunea familiară îl declară ca tată al moșului mieu. SBIERA, P. S. 73. Cu mintea lor de12 ani, văd pe cele două fete. . . Erau albe, dragii mei, ca fulgii de nea. AGÎRBICEANU, D. Ț. 18. Prietenul meu era un vechi slujbaș al vămilor. DUNĂREANU, N. 27. Tatăl meu era arendașul trupului de moșie Dideștii. GALACTION, O. 7. La Islaz este. . . zapciu un cunoscut ăl meu. CAMIL PETRESCU, O. II, 157. Draga mea supțire-n trup, Harnică maică-ai avut. JARNIK-BÎRSEANU, D. Scumpul meu soț, în primul rînd îți scriu că sîntem sănătoși. BL XIII, 109. Și eu, bădișorul neu, Și eu jur că sînt direaptă. MAT. FOLK. 1 032. De cînd puiu neu s-o dus, Păun verdi-n cap n-am pus. ib. 1331. ◊ (Enclitic, la sg.) O am dat la un prieten a tătîni-meu. M. COSTIN, LET. 301/21. Ia, acum cred eu frăține-meu. CREANGĂ, P. 188. De acum putem să mergem, căci stăpînu-mieu, luminarea sa nepotul împăratului Verde, a fi îmbătrînit așteptîndu-mă. id. ib. 272. Își luase pruncii în brațe și se întorsese la bunică-mea. STANCU, D. 6. Aceea e soru-mea. MAT. FOLK. 161. Foaie verde și o lalea, Ai tu soră, soru-mea, Nouă ani și jumătate Pe la mine n-ai dat, frate. ib. 165. Și-o junit și frati-meu, Și-acum să junesc și eu ! ib. 1031. (Popular, preluînd flexiunea substantivului) La masă, povestesc noră-mei fapta. . . caritabilă. C. PETRESCU, Î. II, 185. ◊ (Popular și familiar, pe lîngă un apelativ în vocativ, exprimă o nuanță afectivă) Mergi cu bine, fătul meu. CREANGĂ, P. 185. Maică, măiculeana mea, Maică, fericirea mea, Ești bătrînă și nu crezi. . . Că dintr-o sută ș-o mie Numa una-mi place mie. JARNIK-BÎRSEANU, D. 100. Maică, măicuța mea, Șeaptesprezece ani de cînd am domnit Om pe nume nu mi-a zis. MAT. FOLK. 211. Nevastă, nevasta mea, Hai de-ni descuie ușa. ib. 1 069, cf. 1 070, 1 228. ♦ (Familiar, în stilul narativ, în legătură cu numele obiectului care stă în centrul atenției vorbitorului) Despre care am vorbit mai înainte. Dacă strămoșii tăi cu tine semăna, Negreșit era proști cîți lor se închina; Răspunse tigrul meu. ALEXANDRESCU, M. 324. Iată se întoarce de la telefon reporterul meu, foarte încruntat, CARAGIALE, O. II, 11, cf. 106. ♦ (În legătură cu nume de colectivități, de ținuturi etc. raportul de dependență se analizează invers) Vorbesc pentru folosul patrii mele. GOLESCU, Î. 38. Îmi place țara mea. NEGRUZZI, S. II, 29. Foaie verde iarbă rea, Iacă văz o porumbea. . . Oare nu-i dințeara mea? JARNIK-BÎRSEANU, D. 172. 2. (Cu valoare subiectivă) Care este spus, îndeplinit, săvîrșit de vorbitor. Și nu rrușinra menre de greșala mea. PSALT. HUR. 107^r/17. Eu știu aceasta, că după dusul mieu întravoru lupi grei întru voi. COD. VOR. 22/13. Înțeleage chiemarea mea. PSALT. 5. Păcatul mieu nu ascunșiu. ib. 55. Audu-se cuvintele meale. CORESI PS. 384/13. Cu multă mirare au stătut de mărturie acel episcop de mare agiutor istoriii meale. M. COSTIN. LET. I, 9/32. Suspinile meale n-au unde s-ascunde. DOSOFTEI, PS. 127/6, cf. 168/17. Răzgiudecă pîra mea. N. COSTIN, LET. II, 62/16. Iar mai pre urmă cuvîntul mieu gios nu l-oi lăsa. NECULCE, L. 25. A mea dar socoteală este aceasta. CANTEMIR, IST. 147. Uitîndu-te nu la mică și puțină a mea osteneală (a. 1 695). FN 51. De mă iubește neștine, cuvîntul meu va păzi. ANTIM, P. 128. Îndreptează faptele mele. MARCOVICI, C. 9/23. Cugetările mele năvălesc grămadă, id. ib. 20/10. A ta față. . . Au zîmbit cu îndurare. . . la a mele jurămînturi. CONACHI, P. 100. Mai mult crezi tu pe magarul decît chiar cuvîntul meu? pann, h. 9/9. Mă pregăteam să dau flăcărilor rodul ostenelilor mele de șase luni. FILIMON, O. I, 94. Nu am putut termina prefața. . . la scrierile mele. ALECSANDRI, S. 61. Că aceste premise sînt false, îmi iau permisiunea de-a le lua la discuțiune, spre a și proba zisa mea. EMINESCU, S. P. 401. Vremea se îndreptă după rîsul mieu. CREANGĂ, A. 34. Băgat-ai în cap vorbele mele? id. P. 208. Răspunsurile mele . . . sînt mai bine esprimate. SBIERA, F. S. 94. Ce jertfă ar putea întrece jertfa mea? DELAVRANCEA, H. T. 30. Cînd ai ținut tu seama de vorbele mele? DUNĂREANU, N. 66. Greșala mea se agravează, vorbi beizade Alecu. SADOVEANU, O. X, 22. Mă dusei pe sat în jos, Să-mi aleg drăguț frumos. . . Amar de alesul meu, Cum mi-am ales eu de rău. JARNIK-BÎRSEANU, D. 180. 3. (Cu valoare obiectivă) Căci destulă era nesuferita mea izganie. CANTEMIR, IST. 38. De-ar iubi bădița zece, De dorul meu tot nu-i trece. JARNIK-BÎRSEANU, D. 154. Nime grija mea n-o are. id. ib. 450. ♦ (Precedat de cuvinte cu valoare prepozițională) Lege au pus împotriva mea. ANTIM, P. XXIV. Își pleacă fruntea asupra mea. NEGRUZZI, S. II, 57. – Pl.: mei, mele. – Nom.: (enclitic, la m. sg., popular) -miu, -mio; gen.-dat.: (enclitic, la f. sg.) -mei,(popular) -mii. – Lat. meus, mea, meum.

MÎNGÎIÉRE s. f. Acțiunea de a (s e) m î n g î i a și rezultatul ei. 1. Încurajare, îmbărbătare; consolare; ajutor, sprijin; alinare, liniște sufletească; ceea ce constituie o consolare, un sprijin, un ajutor pentru cineva. După înmulțirea durerilor meale întru înrema mea, măngăiarea ta veseli sufletul mieu. PSALT. 197. Aceasta grăesc întru lume, spre mîngîiarea acestora. CORESI, EV. 187, cf. 56, 89, 231. Pururea-s biruit, măngăiare n-am fără tine, biruitoarea lumiei. PARACLIS (1639), 247. Și v-ați uitat de mîngîiare, carea grăiaște voao ca fiilor. N. TEST. (1648), 300^v/34. Doamne-n scut de bună vreare Ne-ncununi fără scădeare (cu mîngăiare). DOSOFTEI, PS. 22/22. Grabnică și tare mîngîiare dă . . . robilor . . . tăi, I[su]se. ANTIM, ap. GCR II, 15/24. Mă dăruiaște cu făt. . . să-mi fie măngîiere sufletului mieu (cca 1760). GCR II, 67/35. Dîndu-le domnul tuturor măngăere ca aceea, că vor avea toți o dreptate. GHEORGACHI, LET. III, 289/22, cf. MINEIUL (1776), 144^r2/20. Nice știu prin ce locuri străine Va fi ea petrecînd zile amare Și de are vreo mîngăiare. BUDAI-DELEANU, Ț. 181. Îndreptarea și mîngîierea acelor sate să chibzuim a o face prin sporul de lude a celor împuternicite (a. 1819). DOC. EC. 195. În oricare-a mea faptă eu n-aveam mîngîiere. HELIADE, O. I, 175. În loc de mîngîiere, suspinurile se aprind mai tare. MARCOVICI, C. 20/17, cf. 9/13, 9/18. Asămine cîntighe. . . îi era de mîngîiere la ticăloșiile sale. DRĂGHICI, R. 47/30, cf. 3/16, 54/10, 88/29. Sub povara unor întristate împregiurări, omului este de mîngîiere a-și aminti fericirea trecută. ASACHI, S. L. II, 55. N-au răgaz, nu au odihnă, nici pot ave mîngîiere, Decît numai în suspinuri, în lacrimi și în durere. CONACHI, P. 100, cf. 27, 83, KOGĂLNICEANU, S. A. 229. Domnița Manda. . . era singura mîngîiere ce-i lăsase o soție mult iubită. NEGRUZZI, S. I, 105, cf. 140. Streini prinți ce ne apăsară au dat lor drept mîngîiere Averi, cinsti, care odată se-mpărțeau drept răsplătiri. ALEXANDRESCU, M. 23, cf. ALECSANDRI, P. I, 16, N, 74, 98, id. T. I, 440. Suspină toate ca trista păsărică Și află mîngîieri. BOLINTINEANU, O. 7. Rămăsesem singura mîngăiere a tatălui meu celui amărît. EMINESCU, G. P. 43. Slavă ție, Doamne ! zise moșneagul, că pot să duc și babei mele o mîngîiere! CREANGĂ, P. 75. Afirmația asta ete un fel de mîngîere ce-și face el a priori pentru eventuala indiferență din partea lumii. CARAGIALE, O. VII, 135. Căci numai tu, tată, ești mîngiierea noastră. ISPIRESCU, L. 12. Nu au nici chiar mîngiierea de a-și putea tipări scrierile. MACEDONSKI, O. IV, 6, cf. GHEREA, ST. CR. II, 303. Dar și-atít e mîngîiere, Cu iubiții tăi să fii La un loc și-ntr-o durere, COȘBUC, P. II, 10. O singură mîngăiere avusese Masinca: La Huși, Domițian va găsi un prieten: pe Ghigu. BASSARABESCU, V. 15, cf. REBREANU, R. i, 192. Atîta mîngîiere și sprijin aveam și eu la bătrînețe. MiRONESCU, S. A. 34. Cartea lui a fost pentru mine mîngîiere în multe ceasuri amare. SADOVEANU, E. 100, cf. ZANNE, P. II, 501, V, 550. 2. Satisfacție, mulțumire, desfătare, plăcere, bucurie, încîntare, (învechit) mîngîietură (4). Aduseră pruncul viu și fu mîngăiare nu puțină. COD. VOR. 18/4. Îi făcea mîngîiere, văzîndu-l la acest hal. PANN, E. II, 109/18, cf. I, 97/3. Iar mie nu mi-i iertată nici atîta mîngîiere. CONACHI, P. 83, cf. 103. Asta-i legea crudei soarte, Lege făr'de mîngăieri ! ALECSANDRI, P. I, 172. Nu-i rău, mâi Ștefane, să știe și băietul tău o leacă de carte, nu numai decît pentru popie . . . Cartea îți aduce și oarecare mîngăiere. CREANGĂ, A. 22, cf. 75, VLAHUțĂ, O. A. 78, AGÎRBICEANU, A. 111. Viața este scurtă și, dacă nu e nici femeie, nici copil, banii nu aduc prea mare mîngîiere. GALACTION, O. 181, cf. 31. Sînt în lumea noastră, soră, mîngîieri necunoscute. EFTiMIU, Î. 110. Mîngîierile căminului Sînt poate mai plăcute Decît veșnica luptă Și rătăcirile fără capăt. BRNIUC, V. 30. Cel ce lucră în durere Va secera cu mîngîiere ! ASACHI, S. L. I, 128. 3. Dezmierdare, alintare, (rar) mîngîietură (5). Ochii ei. . . păreau că cereau o dulce mîngîiere la chinurile ce ea suferea. FILIMON, O. I, 115. Ca mângâierea, pă muiere, nimic alt o supune. ZANNE, P. VIII, 388. Dacă nu-ți ieșeam în drum, Ai fi dat cu bucurie Altuia străin, nu mie, Mîngîierile de-acum. TOPÎRCEANU, M. 58, cf. id. B. 101. Îmi trec mîna prin păr, în dorul unei mîngîieri de neajuns. CAMIL PETRESCU, U. N. 287. ◊ F i g. Asemeni unor dragi păreri Ce-au legănat în mîngăieri Copilăria mea. IOSIF, PATR. 7. Flori roșii tomnatece . . . rîdeau subt mîngăierea soarelui ieșit brusc din pînzișul de nouri. REBREANU, R. I, 175. Primăvara aducea mîngiierea depărtărilor. SADOVEANU, O. I, 246. Pe fereastra deschisă veneau mîngîierile verii. id. ib. 268. 4. Compus: mîngîierea-nevestei = numele unui dans popular. Cf. MARIAN, H. 17, VARONE, D. 113. 5. Compus: mîngîierea-apelor = silur (Euphrasia stricta). Cf. DDRF, GRECESCU, FL. 446, PANȚU, – Pl. mîngîieri. – Și (învechit și regional) mîngăiere, (învechit) mîngîiáre, mîngăiáre, măngîiére, măngăiére, măngăiáre s. f. - V. mîngîia.

BORȚ (pl. -țuri) sn. pop. Pîntecele umflat al femeii însărcinate: Cum o să mă înfățișez eu acum înaintea tată-meu cu ~ul la gură? (ISP.).

MOȘ s. m. I. 1. (Învechit și regional; și în sintagmele tata moșu, moș-tătuca) Bunic; (mai ales la pl.) ascendent (mai îndepărtat), înaintaș, strămoș. Intra-va la sămînța moșiloru săi, pînră în veacu nu va vedea luminra. PSALT. HUR. 41^v/26. Moșii noștri în Eghiptu nu înțeleasără dudele tale. ib. 90^r/21. Stricară turma lu Amulie ce le era moș, tată mîni-sa. MOXA, ap. GCR I, 59/20. Am aflat cap și începătură moșilor de unde au izvorît în țară. URECHE, LET. I, 95/8. Cuconii ucigatoriului nu-ș vor piiarde ocinele ce li să vin de la moșu-său. PRAV. 93. Cela ce-ș va ucide . . . pre moșu-său sau pre moașe-sa. ib. 95. După fealurile moșilor voștri veți moșteni. BIBLIA (1688), 122²/5. Pămîntul acesta este frămîntat cu sîngele moșilor și a strămoșilor noștri. NECULCE, L. 77. Toate cîte era într-însa mai altmintrelea de cum fusese, subt Costantie moșul său. . . le-au întocmit. ȘINCAI, HR. I, 52/3, cf. 126/6. Să se pună în scaunul moșilor săi. id. ib. II, 188/17. Însă moșul lui ajunsese în spiță De nemeș prin o hîrtie domnească. BUDAI-DELEANU, T. V. 30. Se jucară amîndoi jocul moșului Adam și al moașei Eva. GORJAN, H. II, 120/32. Eu primii viața în Galia mănoasă, Colo unde odată ai mei moși locuia. NEGRUZZI, S. II, Este frumos și demn a păstra datinile moșilor noștri. F (1875), 409. Moșul tatălui meu Ioanicâ Bașotă a excelat la combaterea Hotinului. ib. (1881), 251. Un moș al meu s-a însurat cu o văduvă. CARAGIALE, O. VI, 397. Moș-tătuca rîde din toată inima. SLAVICI, N. I, 30. Actul autentic despre consimțămîntul tatălui, mumei, moșului (bunului) și moașei (bunei) . . . va cuprinde prenumele, numele, profesiunile și domiciliul fiitorilor soți. HAMANGIU, C. C. 29. El e olandez curat din părinți, moși și strămoși. SADOVEANU, O. IX, 263. Și de-mi ajungea, Unde se ducea ? Tot la moș Adam. TEODORESCU, P. P. 411. Pi vremea cîn nenii moși (părinții și bunicii) noștri era tineri ca noi. ȘEZ. II, 209. De cînd a fost moșul crai (= de demult, foarte vechi). Cu-o cojiță de mălai, De Cînd a fost moșul crai, Pe poliță aruncată, De cînd a fost buna fată ! JARNIK-BÎRSEANU, D. 260. ◊ E x p r. Din (sau de la) moși (de la) strămoși = păstrat din generație în generație, moștenit de la înaintași; p. e x t. din vremuri străvechi. Din moși strămoși la noi se spune C-a fost a raiului minune Pe timpii nașterii lumești. ALECSANDRI, POEZII 547. Un inel ce zicea că îl are de la moși, de la strămoși. ISPIRESCU, L. 104. Să dăruiesc țăranilor pămîntul pe care-l muncesc împreună cu dînșii din moși strămoși. REBREANU, R. I, 35. Din moși strămoși aveam palatul meu împărătesc așezat în scorbura acestui copac. POPESCU, B. I, 10. Aflară arme fel de fel rămase de la moși strămoși. RETEGANUL, P. II, 4. Curge un rîu care din moși strămoși s-a numit Vale. MARIAN, T. 168. De cînd cu moș Adam sau (regional) de la (sau din) moși putrezi = de foarte multă vreme, de pe vremea celor care au murit de mult. Cf. CIAUȘANU, GL. ♦ (Regional) Unchi. Într-o dimineață, iubitul meu moș intră în apartamentul meu. ALECSANDRI, O. P. 304. Îndată chemă tustrei feciorii înaintea sa și le zice: iaca ce-mi scrie frate-meu și moșul vostru. CREANGĂ, P. 184, cf. 187, 229. S-au dus și n-au mai cutezat; mai ales că moșu-tău Haralambie ieșise din sat. SADOVEANU, N. F. 24. La început s-a spus moș numai unchiului mai bătrîn, care din punct de vedere al vîrstei se apropia de bunicul copilului. SCL 1955, 142, cf. ALRM I/II h 233, A IX 2, 3, 4, 6. ♦ (Regional) Naș² (I 1) (Năsăud). ALRM I/II h 299/268. 2. Bărbat (mai) în vîrstă, bătrîn, moșneag (I 1), u n c h i a ș, (regional) g h i u j, v î j; p. r e s t r. apelativ pentru un bărbat (mai) în vîrstă. Și moșului îi plac toate, dar să le roază nu poate. PANN, P. V. III, 72/4. De mult ești însurat, moșule ?. . . De patruzeci de ani. NEGRUZZI, ap. TDRG. Dar d-ta, moșule, n-o să ne spui ceva ? id. S. I, 245. L-a bătut vodă cu mîna pe umăr, zicîndu-i: Moșule, să știi că de azi înainte ești omul meu. CREANGĂ, A. 20. Un străjeriu cum vede pe moșneag că stă pe-acolo îl întreabă; – Dar ce vrei, moșule ? id. P. 80. Văz înaintea mea un moș, fleoș de bătrîn. ISPIRESCU, L. 96. Pe-același drum de soare plin Veneau doi inși: îngîrbóvit Un moș cu umblet lin Și-o copiliță. COȘBUC, P. I, 228. Tot una e dac-ai murit Flăcău ori moș îngîrbovit; Dar nu-i tot una leu să mori Ori-cîne-nlănțuit. id. ib. 257, cf. 200. Moșule ! strigă brutarul. . . . Astîmpără-te ! ARGHEZI, P. T. 118. Cîtu-i moșu de bătrîn Tot ar mînca măr din sîn. JARNIK-BÎRSEANU, D. 467, cf. 413. Bună ziua, moșule ! – Mulțumesc voinicule. MAT. FOLK. 95. Știe moșul ce are în traistă. ZANNE, P. III, 406. Pe dealu rotat Șade moșu bosumflat [Dovleacul]. GOROVEI, C. 26. ◊ (Înaintea unui nume propriu sau a unui apelativ, indică vîrsta înaintată a persoanei cu care sau despre care se vorbește) Cu cît mai exact este moșul Erodot. HASDEU, I. C. I, 184. Moș Vlad. . . cu ochi de vulpe, zărea creștetul delicat al dropiei. ODOBESCU, S. III, 14. Moș Nichifor nu-i o închipuire din povești, ci e un om ca toți oamenii. CREANGĂ, P. 105. Vorbi și cu moș popa. ISPIRESCU, L. 98. Da'ntreabă pe moș popa că-l știe de-altădată. MACEDONSKI, O. II, 53. Ce i-ar fi să spună într-o zi: „Măi Toadere . . . ori moșu Toadere . . . , ce-a fost, a fost”. CAMILAR, N. I, 228. Nu, moș Dumitre. DAVIDOGLU, O. 40. ◊ Moș ajun = ziua din ajunul Crăciunului; colind care se spune în seara acestei zile. Bună dimineața la Moș ajun. ODOBESCU, S. I, 234. Se desfășurau prin mintea lor . . . cetele de băieți cu semănatul ori cu „Moș ajun”. CONTEMPORANUL, VI₂, 288, cf. PAMFILE, CR. 2. N-a putut să meargă nici cu Moș ajunul și nici cu sorcova. PAS, Z. I, 77. Bună dimineața la Moș ajun. TEODORESCU, P. P. 120. Moș Crăciun, Moș Gerilă = personaje legendare despre care se spune că aduc daruri la copii de Crăciun, respectiv de Anul Nou. E ziua lui Crăciun, Lui Moș Crăciun cel bătrîn. JARNIK-BÎRSEANU, D. 513. Moș Martin sau moș Ursilă = nume glumeț dat ursului. Atîta i-a trebuit lui moș Ursilă, și-apoi las' pe dînsul. CREANGĂ, P. 53, cf. XANDREA, F. 265. Joacă bine, Moș Martine. TEODORESCU, P. P. 191. Și pun toți cîinișorii spinarea-n lespede, dar mai cu foc moș Martin. RĂDULESCU-CODIN, Î. 233. Moș Apeș = satir care personifica în mitologia populară un bătrîn afemeiat. Cf. HEM 1 299, DR. IV, 869. Moșul codrului = personaj din mitologia populară închipuit de obicei cu însușirile mamei-pădurii (PAMFILE, DUȘM. 234); spirit rău (MARIAN, NA. 89). ◊ E x p r. A-i veni (cuiva) moș Ene pe la gene = a i se face somn, a începe să moțăie. Com. din PIATRA NEAMȚ. Moși pe groși sau moși păroși = (în legătură cu verbe de declarație sau cu echivalente ale acestora) vorbe fără temei; minciuni. Tot înșiră la gogoși Spunînd despre moși păroși. PANN, P. V. i, 9/16. Mulți, în neștiința lor. . . au înșirat moși pe groși. I. IONESCU, P. 6. A promite moși pe groși. BARONZI, L. 46. Încălecai pe un cocoș, Să vă spui la moși pe groși. ISPIRESCU, L. 332. Ori gîndești că-ți spun moși pe groși ca să glumesc cu d-ta ? CARAGIALE, O. II, 277. Eu nu vă spun moși pe groși, ci numai lucruri pe care le-am auzit de la oameni ce trebuiesc crezuți. MACEDONSKI, O. III, 122. Bați cîmpii. . . , spui moși pe groși. I. BOTEZ, ȘC. 103. Înșiră moș pe groș. H II 32, cf. I. CR. III, 119. La moșii ăi verzi = niciodată, la paștile cailor. Vei mai căpăta și tu cap la moșii ăi verzi ori la poștele cailor. ISPIRESCU, L. 261. Adicătelea cum s-ar zice la moșii ăi verzi. CONV. LIT. XLIV₂, 74. De cînd cu moșii verzi (sau roșii) = de foarte multă vreme. Cf. BARONZI, L. 48, ZANNE, P. II, 276. ◊ Compus: (regional) moșu-pămîntului = arici (Erinaceus europaeus). ALR I 1 186/790. ♦ (Popular, la pl.; de obicei art.) Ființe imaginare despre care se crede că ar alunga iarna; fiecare dintre cele nouă zile din luna martie, care urmează după zilele babelor. Moșii – zice poporul – bat cu bolile pămîntul să intre frigul și să iasă căldura. HEM 2 279. Acești moși urmează la nouă zile după Baba Dochie. MARIAN, Î. 381. ♦ (Begional) Sfînt, mucenic. Sfinții sau mucenicii. . . se mai numesc altmintrelea și moși, în antiteză de la babe. MARIAN, S. R. II, 156, cf. 157. 3. (Regional) Bărbat care moșește (I). Cf. PONTBRIANT, D., H IX 82. 4. (Regional) Personaj (mascat) reprezentînd un bărbat bătrîn, în anumite creații dramatice populare. V. m o ș n e a g. Cf. PAMFILE, CR. 158, 178. ♦ Sperietoare de păsări. În grădini boti de lut (moș de peapeni) în chipul omului fac, pentru ca pasire să sparie. CANTEMIR, IST.142. 5. (În vechile tradiții populare; la pl.) Rudele decedate ale unei persoane sau ale unei familii; (și în sintagmele ziua moșilor, sîmbăta moșilor, regional, moșii de cîrnelegi, moșii de iarnă, moșii de toamnă, moșii de hranghel, moșii duminicii mari, moșii rusaliilor, moșii de rusalii etc.; adesea urmat de determinări) nume dat diferitelor zile din an, considerate sărbători, în care se fac slujbe și pomeni pentru morți. Sîmbăta moșilor geameni. DOSOFTEI, V. S. septembrie 3^r/20. Să se facă . . . două pomeniri, una la ziua hramului și alta la ziua moșilor (a. 1805). URICARIUL, XI, 325. Într-o zi, prin luna lui mai, aproape de moși. CREANGĂ, A. 5. Această pomenire și jertfă. . . se numea pretutindeni, în toate țările locuite de români, moși. MARIAN, î. 380. Moșii de iarnă, numiți altmintrelea și moșii de cîrnelegi, cad în unele părți sîmbătă înainte de săptămîna albă. id. S. R. I, 260, cf. 261, II, 162, 166, 255, id. NA. 80. Sîmbăta de dinaintea hranghelului. . . pe alocuri se mai numește și moșii de hranghel sau moșii de toamnă. PAMFILE, S. T. 74, cf. 62, 124. Sîmbăta duminicii mari, în ajunul duminicii mari, numită și moșii duminicii mari, moșii rusaliilor, moșii de rusalii. id. S. V. 7, cf. ȘEZ. XXII, 60, ARH. FOLK. III, 151, ALR II/I h 216/2. Moșî ăi dă toamnă dzîŝim moșî dă brîndză. ALR II/I h 216/29. ♦ Obiecte sau alimente date de pomană în ziua moșilor (I 5). În multe comune. . . nu se trimit în aceste două zile numai plăcinte, ca moși, ci și alte obiecte. MARIAN, S. R. II, 255. Toate aceste lucruri cari se duc spre a fi împărțite se numesc moși. PAMFILE, S. V. 8, cf. 9. ♦ Bîlci tradițional de mari proporții, organizat anual în București, în sîmbăta dinaintea rusaliilor ; p. e x t. tîrg, loc unde sînt organizate distracții publice. Și se pare că auzi la moși strigătul precupeților. ALECSANDRI, T. 1201. Nopțile le petreceam la „Vendig in Vien”, un cîmp de moși cu atracții felurite. BRĂESCU, A. 242. Să ne vedem sănătoși în tîrg la moși. MAT. FOLK. 1 173. ◊ E x p r. S-a strîns lumea ca la moși, se spune cînd se adună multă lume pentru a vedea un lucru curios. Cf. DL, DM. 6. (Învechit) Primul deținător, cu titlu de moștenitor, al unui pămînt; (învechit) bătrîn, stîlp, tei. Am văzut 20 de moșneni cu sînurile pline de hrisoave. . . și am fost silit să caut pe cel dintîi moș. GOLESCU, Î. 63. Pămîntenii era mai noi moși, veniți și așăzați de mai din urmă. PISCUPESCU, O. 26/4. Răzășiile provenite din daniile domnești sau în genere de la un autor unic, se împărțeau pe bătrîni, în Muntenia pe moși. I. BRĂESCU, M. 21. II. 1. (Regional) Numele mai multor pești: a) (Și în sintagma moș de Dunăre, BĂCESCU, P. 108, moș de baltă, id. ib.) Ghiborț (Acerina cernua). Cf. ANTIPA, P. 439, id. F. I. 31, ATILA, P. 504, BĂCESCU, P. 107, 108, H I 137. b) (Și în sintagmele moș de baltă. BĂCESCU, P. 108, moș Antoci, id. ib. 38) Pălămidă de baltă (Pungitius platygaster). Cf. ANTIPA, F. I. 52, BĂCESCU, P. 38. ◊ C o m p u s: moș-cu-trei-ghimpi = varietate de pălămidă de baltă (Gasterosteus aculeatus ponticus). Cf. ANTIPA, F. I. 59. 2. (Regional) Știulete de porumb de pe care se desprinde greu mătasea; (regional) moșneag (II 1) (Pîraie-Fălticeni). A VI 8. 3. (Regional, la pl.) Cireșe sau vișine uscate, smochinite. Com. din PEȘTIȘANI-TÎRGU JIU. 4. (Prin Munt.) Cocoloș rămas după stoarcerea nucilor. RĂDULESCU-CODIN, 51. 5. (Prin Munt.) Caltaboș sau cîrnat pregătit din intestinul gros al porcului. Cf. ALR I 747/768, L. ROM. 1959, nr. 2, 53. 6. (În opoziție cu babă) Partea cu cîrlig a unei copci. ♦ Disc al unei capse, care se îmbucă în celălalt disc. – Pl.: moși. - Și: (regional, I 3) muș s. m. H IX 82. – Derivat regresiv de la moașă.

FLĂCĂU sm. 1 Tînăr în vîrstă de însurat ¶ 2 Tînăr rămas neînsurat, holteiu; ~ tomnatec, bărbat căruia i-a trecut vremea de însurătoare și a rămas celibatar: la vîrsta de 28 de ani, tatăl meu, văzîndu-se ~ tomnatic, se însură NEGR..

CAPOT¹ (pl. -cate, ‡ -oturi) sn. 1 👕 ‡ Un fel de manta boierească (🖼 842): tată-meu își pune ~ul cel roșu și încalecă calul I. -GH. ¶ 2 🎖️ Manta soldățească, capotă: purta o manta veche ofițerească ... peste alte două sau trei capoate cătănești GRIG. [tc. < it.].

‡CARVASARA, CĂRVĂSĂRIE sf. Locul unde era așezată vama (odinioară); birou vamal: nu faceți casa Tatălui meu casă de neguțătorie și cărvăsărie PR.-MB.; nu-i mai rămînea precupețului decît să dea jalbă la carvasara CAR. [tc. kervanseraj].

lăsămấnt, lăsăminte, lăsământuri, s.n. (înv.) Cutie cu valori ce cuprinde înscrisuri și testamentul: „În lăsământul tatălui meu, decedat la 28.I.1918, am găsit câteva scrisori originale, cari au valoarea documentelor istorice” (Koman, 1937: 3). – Din lăsa + suf. -(ă)mânt.

MUR¹ s. m., s. n. 1. S. m. (Livresc; ieșit din uz) Zid, perete. Văzu. . . trupul lui Langhin spínzurat deasupra murului. MAIOR, IST. 6/6. Supușii lui sînt credincioși și statornici; ei stau spre apărarea lui ca un mur (zid). TEODOROVICI, M. 56/27. Rinduise în bătălie elita clanurilor sub murii Turei. HELIADE, O. I, 337, cf. 326. Preste murii ce-n vechime Răsunau de imne sînte, mușchiul verde se întinde. ASACHI, S. L. I, 130, cf. 173. Dispuse ruinarea murilor cetăței pînă la cîțiva stînjini. BARIȚIU, P. A. I, 249. Murii sînt acoperiți cu mozaic de Florența. FILIMON, O. II, 150. Sosind sub murii Brăilei, Ion Vodă avea deja aproape la 14 000 de infanterie. HASDEU, I. V. 101, cf. 24, 173. Eu, în copilărie, iubeam să mă opresc Pe murii mănăstirei și-n vale să privesc Mărețul turn. ALEXANDRESCU, M. 10. Rugăciunea mea fiind ascultată, mă rugai de tatăl meu pentru un an de liniște între murii unei mănăstiri. F (1867), 359. Memfis, colo-n depărtare, cu zidirile-i antice, Mur pe mur, stîncă pe stîncă, o cetate de giganți. EMINESCU, O. I, 43, cf. IV, 305, id. G. P. 89. Învechiții muri adăposteau aceeași casă și aceiași pomi. TEODOREANU, M. II, 68. 2. S. n. (Regional) Temelie la casele din bîrne, făcută din pietre suprapuse, fără mortar (Bîrsana-Sighetul Marmației). ALR II/I h 223/353. – Pl.: (1) muri și (2, neobișnuit și 1) mururi (ARISTIA, PLUT.). – Din (1) lat. murus, fr. mur, (2) ucr. мур.

DATORA, datorez, vb. I. (Și în forma datori; construit cu dativul) 1. Tranz. (Uneori cu determinări introduse prin prep. «la», indicînd o instituție bancară) A fi dator, a avea de plătit cuiva o sumă de bani sau, p. ext., altceva. Datorește o sumă de bani la bancă. ▭ Tu îmi datorești cincizeci de kilograme porumb. SADOVEANU, P. M. 264. Îți mulțumesc, frate, trebuie să-mi spui cît îți datorez. CAMIL PETRESCU, B. 221. ◊ Fig. Nu datorez nimănui nici o socoteală. SEBASTIAN, T. 283. 2. Tranz. A fi obligat (cu ceva față de cineva), a avea o datorie morală (față de cineva), a trebui să mulțumești cuiva pentru ceva. Omului acesta îi datoresc copiii mei viața tatălui lor. CAMIL PETRESCU, T. I 426. Toate aceste reflecțiuni puțin măgulitoare pentru mine și florile mele nu m-au împiedicat de-a exersa găzduirea ce datorez oaspeților. NEGRUZZI, S. I 99. 3. Refl. unipers. (Mai ales în forma datori) A avea (pe cineva sau ceva) drept cauză. Cărei nedreptăți se datorește trimiterea lui în linia întîi? CAMILAR, N. I 350. Neînduplecatei lor voințe și materialului dîrz din care sînt plămădiți se datorează faptul că la poalele măreților munți nu se întinde un ținut de mizerii. BOGZA, C. O. 269. Surparea părintelui meu se datorește măritului domn de astăzi. SADOVEANU, Z. C. 74. Nu știa că acest monument se datorește celui mai mare sculptor. MACEDONSKI, O. III 72. ◊ Tranz. A povestit tot cui îi datorește rana sa. EMINESCU, N. 125. – Variantă: datori, datoresc, vb. IV.

SCULĂ, scule, s. f. 1. Unealtă; instrument. Cînd a pornit rădvanul cu mireasa... vioara lui Mură... nu mai era sculă de lemn, ci inimă zbuciumată. GALACTION, O. I 74. Voi arăta... cari sînt... sculele de cari se servește poporul nostru pentru a pescui în aceste ape. ANTIPA, P. 81. Sculele... ce slujesc în lemnăria propriu-zisă sînt: barda... briceagul... ciocanul... cleștele. PAMFILE, I. C. 115. ♦ Fig. Persoană sau lucru de care se folosește cineva pentru a săvîrși o faptă (de obicei necinstită). Oboseala nu m-a ucis, n-a vrut să fie o sculă în slujba dracului care îmi vrea moartea. VISSARION, B. 229. ♦ Partea activă cu care acționează o unealtă. Pînza de oțel constituie scula ferăstrăului. 2. (Învechit și arhaizant, mai ales la pl.) Lucru de preț, giuvaer, bijuterie. Fură uciși în cazne, după ce spuseseră unde aveau ascunși banii și sculele de preț. CAMIL PETRESCU, O. II 292. Catîri cu saci de bani, întregi bazare De-arginturi, scule, repede-ncărcate... Se duc spre munți. IOSIF, P. 26. Multe averi și case mari s-au ridicat în București, după ciuma lui Caragea, din sculele și banii bieților bolnavi. GHICA, S. 32. ♦ Fig. Persoană care se deosebește de ceilalți prin ceva în bine sau (ironic) în rău. V. poamă. Maică-mea, cum îl văzu, se uită la dînsul lung și cercetător... – Bine, frate, da ce pacate-s cu d-ta? întrebă iarăși maică-mea pe tată-mio; da scula asta unde o mai găsiși? HOGAȘ, DR. II 151. Omul e tot aceeași sculă Și... experiența ce-a cîștigat e nulă! MACEDONSKI, O. I 260. Sînt sătulă De-așa sculă. PANN, P. V. II 108.

biet (biată), adj. – Sărman, nenorocit, nefericit. Cuvîntul are un sens și o întrebuințare particulară, întrucît reprezintă o calitate pur afectivă, atribuită de vorbitor și în nici un caz intrinsecă obiectului (ca în cazul sp. el pobre hombre, față de el hombre pobre). Din această rațiune, nu este posibilă întrebuințarea sa postpusă (*omul biet), decît în apoziție (omul, biet, nu știa... ) caz în care este de preferat uzul invariabil (femeia, biet, nu știa). Nuanța afectivă puternică este evidentă în întrebuințarea curentă a cuvîntului, cînd este vorba de membrii familiei decedați: bietul tata, bietul frate-meu (cf. sp. mi pobre padre). Presupunem că acest caz indică adevărata semnificație a cuvîntului, caz în care se poate recunoaște în el lat. vĕtus „vechi”, care s-a întrebuințat de asemenea din epoca clasică desemnînd „strămoșii, cei morți”. În acest caz, bietul Petre a început prin a însemna „răposatul Petre” și apoi, printr-o asociație de idei firească, „bietul Petre” (cf. și săracul Petre). Fonetismul lui vetus › biet este normal; cf. și it. vieto „trecut, vechi”. Ex. it. arată că acuz. lui vĕtĕrem fusese abandonat încă din lat. vulg., și cuvîntul a fost redus la tipul. decl. a doua. Celelalte explicații încercate pînă acum par destul de improbabile. S-a presupus că este vorba de sl. bĕdĭnŭ (Cihac, II, 13; Pușcariu 201; DAR), în ciuda imposibilității fonetice; de la lat. vietus „ofilit, slab” (Diez; Densusianu, Hlr., 90; cf. REW 9325), în ciuda dificultăților semantice; sau de la lat. biliatus (Giuglea, Dacor., III, 765-7; cf. REW 9645). Din rom. provine săs. bdjetisch.

BĂLĂBĂNI, bălăbănesc, vb. IV. 1. Tranz. și refl. A (se) mișca într-o parte și într-alta; a (se) legăna, a (se) clătina. A ieșit în ogradă cu clopotul cel mare și a prins a-l bălăbăni (SADOVEANU). 2. Refl. Fig. A se trudi, a se lupta cu cineva sau cu ceva; a se certa, a se ciorovăi. Cît s-a bălăbănit mama cu tata din pricina mea, tot pe-a mamei a rămas (CREANGĂ).

BĂLĂBĂNI, bălăbănesc, vb. IV. 1. Refl. (Despre oameni) A se clătina, a se legăna greoi, în mers, încoace și încolo (ca un om beat). Se ridică. Mergea bălăbănindu-se. N-o să ajungă prea departe. STANCU, D. 158. [Scamatorul] se bălăbănea... nesigur, și pe urmă... căzu alături. SAHIA, N. 69. Cîntînd, cu pălăria pe ceafă, se oprea la fiecare colț, bălăbănindu-se și vorbind singur. DUNĂREANU, N. 17. 2. Tranz. (Despre părți ale corpului sau despre obiecte care atîrnă) A mișca într-o parte și într-alta, a face să oscileze, a legăna. Se pomenise fugind prin mijlocul drumului, bălăbănind în întuneric mîinile. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. I 68. Trifon Gugu bălăbănea o pușcă în aer și chiuia și striga cu o vioiciune ce nu se potrivea de loc cu fața lui morocănoasă. REBREANU, R. II 153. Pedelul a ieșit în ogradă cu clopotul cel mare și a prins a-l bălăbăni înspre cele patru puncte cardinale. SADOVEANU, N. F. 151. ◊ Refl. I se bălăbănea capul într-o parte și în cealaltă. PAS, L. I 7. ◊ Intranz. Picioarele îi erau așa de lungi, încît bălăbăneau de-a lungul coastelor catîrului, mai pînă la pămînt. ALECSANDRI, la TDRG. ♦ (Rar) A face pe cineva să se miște sau să se aplece, fără voia lui, cînd într-o parte cînd într-alta; a hurduca, a zgîlțîi, a scutura. Cîte giupînese cu testemeluri, cîți logofiței... tot Piciu îi bălăbănește, hurduz-hurduz, prin toate rătăcăniile. ALECSANDRI, T. 530. 3. Refl. Fig. (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu») A se trudi în fel și chip, pierzînd mult timp pentru a învinge o greutate; a se zbate, a se lupta; a se ciorovăi, a se ciondăni cu cineva (pentru ceva). Cîteva zile se bălăbăni ea așa cu valurile apelor. ISPIRESCU, L. 121. În sfîrșit, cît s-a bălăbănit mama cu tata din pricina mea, tot pe-a mamei a rămas! CREANGĂ, A. 17.

EXTRAORDINAR, -Ă, extraordinari, -e, adj. 1. Care este cu totul deosebit, care iese din comun; neobișnuit, nemaipomenit, excepțional. E o seară ca oricare alta. Dar pentru mine e o seară extraordinară – întîia seară pe care o petrec la Moscova. STANCU, U.R.S.S. 50. Mi se pare un lucru extraordinar să-l văd pe tata în cartea mea de istorie. SAHIA, N. 49. Sta în pensiune la un alămar... care cunoștea toate țările Europei, și-i plăcea grozav să povestească istorii extraordinare din viața eroilor patriei lui. VLAHUȚĂ, O. AL. II 52. ◊ (În exclamații, indică o puternică stare afectivă de mirare, de indignare, de admirație etc.) Furios, magistratul a făcut fițuica boț și a zvîrlit-o cît colo, scrîșnind: Extraordinar! POPA, V. 205. 2. (Despre oameni) Dotat cu calități mari; excepțional. ♦ (Despre lucruri etc.) Foarte bun. Un vin extraordinar. ♦ (Adverbial, legat de un adjectiv prin prep. «de», formează superlativul) Foarte, excepțional. Un om extraordinar de muncitor. 3. (În opoziție cu ordinar; despre legi, funcții, adunări etc.) Care depășește cadrul unei măsuri obișnuite, care iese din cadrul regulilor obișnuite. Marea Adunare Națională poate fi convocată în sesiuni extraordinare de către Prezidiul Marii Adunări Naționale sau la cererea cel puțin a unei treimi din numărul total al deputaților. CONST. R.P.R. 20. – Variantă: (învechit) estraordinar, -ă (NEGRUZZI, S. II 151) adj.