VITEJIE, vitejii, s. f. 1. (Numai la sg.) Însușirea de a fi viteaz, calitate a celui viteaz; bărbăție, bravură, eroism. Unde-i avînt și vitejie, acolo sînt și eu! SADOVEANU, O. I 423. Am cintat în tinerețe strămoșeasca vitejie, Vitejie fără samăn pe-acel timp de grea urgie. ALECSANDRI, O. 247. ◊ Loc. adv. Cu vitejie = vitejește. Eu sînt Tudora, fiica lui Șoiman bătrînul care te-o răspins cu vitejie de la zidurile cetății. ALECSANDRI, T. II 40. 2. (Concretizat, mai ales la pl.) Faptă vitejească. [Fata] Își aduse aminte de vitejiile tatălui său. ISPIRESCU, L. 15. Tu, din toți ai mei copii, Cel mai tare-n vitejii. ALECSANDRI, P. II 12. Oltule, care-ai fost martor vitejiilor trecute! ALEXANDRESCU, P. 133. 3. (Popular) Haiducie. Te las naibei, sărăcie, Și mă duc la vitejie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 285.