ÎNCERCARE, încercări, s. f. Acțiunea de a încerca și rezultatul ei. 1. Tentativă; străduință, silință, efort. Copilul rămîne pe gînduri... e prima lui încercare de a înțelege. DEMETRESCU, O. 102. 2. Verificare, probă; determinarea experimentală a proprietăților unui material sau a unui sistem tehnic, sub acțiunea unor forțe. Am luat-o pe o cărare chinuită spre tîrlă, – colea, la arătare, dar destul de departe, la încercare. GALACTION, O. I 63. ◊ Piatră de încercare v. piatră. ◊ Loc. adv. De încercare = în scopul de a constata dacă cineva sau ceva e bun sau nu. Lucrezi trei, patru luni fără salar, de încercare. C. PETRESCU, C. V. 133. ◊ Expr. A pune la încercare = a căuta să verifice sentimentele, caracterul, capacitatea cuiva. 3. Lucrare (literară) de debut. Problema originii vieții și a lumii în general l-a condus la o încercare poetică măreață, la poema Pămîntul. IONESCU-RION, C. 128. Am citit... un articol atît de binevoitor pentru modestele mele încercări literare. CARAGIALE, O. III 25. 4. Necaz, suferință, primejdie, dificultate pe care o îndură cineva. Mi-e cu neputință să notez toate încercările prin care am trecut. CAMIL PETRESCU, U. N. 154. Nu, tată... Încercările cele mari pentru cei mari se fac. VISSARION, B. 73. Vechiul meu amic a trecut prin grele încercări. ALECSANDRI, S. 35. 5. (Învechit) Experiență, practică; cunoaștere, cunoștință. Și-n cîteva zile a deprins meșteșugul de infirmier, ca un om priceput, cu multă încercare. MIRONESCU, S. A. 124. Frumos răspuns! Ascultă: pe cît mie îmi pare, De lume, de năravuri ai slabă încercare. ALEXANDRESCU, P. 91.