MIRÁZ¹ s. n. 1. (Învechit și regional, la pl. cu aceeași valoare ca la sg.; mai ales în legătură cu verbele „a lăsa” sau „a rămîne”, mai rar „a lua”) Moștenire (lăsată sau primită). După moartea tatălui nostru luarăm miras cîte o mie de galbeni. GORJAN,, H. I, 35/14. Toată a mea bogăție, de la moși, strămoși miras. PANN, P. V. III, 84/5, cf. JIPESCU, O. 57. Stavrache stăpînește mirazul rămas de la frate-său parinteie Iancu. CARAGIALE, O. I, 171, cf. DDRF, I. BRĂESCU, M. 68. Făcuse act că-i lasă casele mereaz. ARDELEANU, D. 294. Lică s-a însurat bine, cu una cu un copil care a pus mîna pe toate merazurile bărbatului dinții. KLOPȘTOCK, F. 209. ◊ F i g. Pe Golea nu vi-l dau vouă, Că numai el mi-a rămas De la tat-su ca miras. TEODORESCU, P. P. 586. ♦ (Regional) Gospodărie (Chiojdu- Văleni de Munte). H II 31. C-o singură numire ele se zic: cămin, coprins sau meraz. ib. 2. (Prin Munt. și Olt.) Venit sau cîștig (neașteptat). Cf. PĂSCULESCU, L. P. 359, RĂDULESCU-CODIN, 50. – Pl.: mirazuri. – Și: mirás, mireáz (CIAUȘANU, V. 179), meráz, mereáz s. n. – Din tc. miras.