IZOLARE s. f. (< izola < fr. isoler, it. isolare): separare a părților de propoziție de propoziția din care fac parte sau a unei propoziții de fraza din care face parte, cu ajutorul virgulei sau al punctului, ca în exemplele „Oamenii au rămas până în fundul ființei de cremene. Aspri, colțuroși, năprasnici.” (Geo Bogza) – nume predicative izolate; „Satul n-are han. Numai cârciumă.” (Z. Stancu) – complement direct izolat; „Pe aici a trecut. Și pe aici. Pretutindeni.” (Cezar Petrescu) – complemente circumstanțiale de loc izolate; „Se va răspunde că metrica... nu zace în firea limbii noastre. Sau că această metrică ar fi prea savantă pentru poezia populară.” (L. Blaga) – o subiectivă izolată; „O dorință însă tot aveam... Să las copiilor mei un nume.” (Camil Petrescu) – o apozitivă izolată; „Mie îmi spuse tat-său că Polina și cu ăla sunt în vorbă de mult... Că e daravelă mare.” (M. Preda) – o completivă directă izolată; „Atunci o să-i strângem pe toți, cu cățel cu purcel din toate colțurile... Ca să se împlinească voia dumitale.” (L. Rebreanu) – o circumstanțială de scop izolată etc. Au scris despre acest fenomen lingvistic în proza contemporană: Gh. Bulgăr, Olga Tunsoiu etc.