MĂRDĂGl vb. IV. T r a n z. și r e f l. (Munt., Olt.) A (se) murdări, a (se) păta, a (se) terfeli (CADE, SCRIBAN, D., CIAUȘANU, GL.) ; a (se) prăpădi, a (se) strica (CADE, SCRIBAN, D., RĂDULESCU-CODIN). Nu trece pe acolo, că mărdâșești cămășile. BOCEANU, GL. Nu te freca de zid, că te mărdășești pe haine. id. ib. ◊ T r a n z. Fi g. Cine mărdăgește limba, băiețașii mei, își ucide pe tată-său. JIPESCU, O. 60. ♦ Tranz. Fig. A ocărî, a insulta. L-a mărdăgit rău! SCRIBAN, D. - Prez. ind.: mărdăgesc. - Și: mărdăcí (SCRIBAN, D.), mărdăși, mîrdăgi (CIAUȘANU, GL.) vb. IV. – De la marda.